Liviu Antonesei – Șapte poeme memoriale

My Memory Stick 1

sărutul pe care spatele meu, poreclit de tine frumos,

îl primea înainte de culcare mă arunca într-un somn

atît de adînc și de pașnic – numai extazul poate fi deasupra…

memoria este marele nostru dar, poate păstra totul

chiar dacă o face cu aleasă parcimonie, ceea ce se uită

e adesea mai important decît ceea ce rămîne în engrame…

Citește în continuare →

Raffaele Carrieri – Poeme

Profil biografic

Raffaele Carrieri s-a născut la Taranto, în Calabria, la 17 februarie 1905, cu șapte ani mai tânăr decât Montale, cu patru decât Salvatore Quasimodo și cu șase ani mai vârstnic decât Atilio Bertolucci. Datele în aparență insignifiante nu explică încadrarea sa printre post-montalieni și, eventual, post-ungarettieni, într-un cuvânt sustragerea din mișcarea ermetismului ce-a generat și întreținut una dintre cele mai importante și reputate perioadei ale poeziei italiene moderne. Unica explicație trebuie verificată, în opinia mea, în singularitatea personalității sale, pornind de la parcursul biografic, cu un gust quasi-maladiv al aventurii, trecând prin lunga și fructuoasa convivență cu arta (cea a avangardei și, în special, pariziene, pe care o frecventează în anii douăzeci ai veacului trecut, printre corifeii acesteia, Picasso, Modigliani ori Rousseau care-i devine și prieteni apropiat) și sfârșind cu travaliul poetic și acesta inclasificabil.

Citește în continuare →

Trei tineri poeți „singuri”

Cu acest atribut al „singurătății” se autocalifică un mic grup de poeți tineri, acum studenți la Facultatea de Filosofie din Cluj: Toni Chira, Raul Cozlean și Vasi Prode. E, poate,  un mod de a se delimita cumva de ansamblul vârstei lor lirice, dominat încă de discursurile autobiografist-minimaliste, cu ambiții, totuși,  de maximă autenticitate și de situare „în pas cu vremea” foarte permisivă din toate punctele de vedere și cu accente de nou militantism „progresist”.  Pe ei îi știu pasionați cititori de lirică americană și nu numai (de exemplu, Robert Lowell, John Berryman și alții, afini electiv cu aceștia), dar și din poezia engleză și germană a secolului XX. Așadar, mizează pe micronarațiunea expresivă existențial și accentuat confesivă, în asociații de imagini adesea insolite, fără să neglijeze metafora și simbolul, nici aluziile livrești. Și fără tentațiile exhibiționiste, acum în vogă.  Dar, „singuri” fiind, au o comună notă cvasielegiacă, un tremur al mâinii și al vocii, o privire deschisă dureros-interogativ spre lumea din jur.  Sunt note care îi „singularizează” deja în context. Deocamdată, cel mai experimentat este Toni Chira, foarte prezent în lecturile de poezie din diverse cenacluri ale țării, dar, tot mai frecvent și în reviste, cu un discurs neliniștit, al cuiva  cu „o geometrie vulnerabilă”, tulburată de decepții și „zbateri de spaimă” lăuntrice, mărturisite direct, cu o naturalețe lipsită de orice emfază. Ceva mai timid încă, Raul Cozlean înfățișează o fragilitate a  eului vulnerabil, în stare, doar,  pentru moment, „să gravez(e) spații lipsă” și câte „o casă din bucăți inexistente”, cu trimiteri la cineva „cu suferința purtată ca un medalion sub piele”. La rândul său, Vasi Prode vorbește despre vise între care își aude inima (lucru rar în poezia vacarmului  „autenticist” recent),  vorbește despre sfâșieri și striviri, despre „zece suferințe diferite”, încercând să învețe, totuși, „simpla blândețe”. E limpede că toți trei poeții ce se întâlnesc în aceste pagini promit frumoase evoluții și afirmări/confirmări  în viitorul apropiat. Să îi întâmpinăm, așadar, cu încredere.

                                                                                                                   Ion Pop

Citește în continuare →