Etichetă / Simona Gosu

de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (II)

IV. Portrete, evocări, întâmplări

Cristian Teodorescu

Trei instantanee în sepia

Tipul care aduce exuberanță și toate veștile, așa mi se părea Florin Iaru demult în holul cel mare al Universității, la Junimea și la Cenaclul de luni. La facultate, dacă nu-l vedeam pe holul care semăna cu o uriașă corabie întoarsă cu chila în sus, așteptam pînă auzeam un chiot de triumf venit dintre cei ce se revărsau de pe treptele de marmură în mulțimea studenților care ieșeau de la cursuri. Era dom Florin care tocmai aflase ceva, demn de ținut minte. Ceva ce trebuia povestit de urgență prietenilor. Și unde puteam afla mai bine ultimele noutăți, pe care trebuia să le comentăm în grup, cum altfel?, decît la o bere la Union sau la Nehoiu, ori în grădină la Berlin? După acel ceva urmau discuțiile literare – ce mai apăruse prin reviste, ce cărți mai descoperiserăm, care ce mai scrisese un poem, o povestire, apoi clasamentele și previziunile scriitoricești. Ne despărțeam spre seară, cu îmbrățișări ca înaintea unor lungi despărțiri. Dom Florin se îndepărta înalt, în lumina roșietică a apusului, pînă dispărea în mulțimea trecătorilor.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – O săptămână cât o viață

Romanul de debut al Simonei Goșu* a cucerit atenția lectorilor, juriilor literare și a generat cronici entuziaste și aplicate, căci, în ciuda aparentei sale transparențe – roman de un „realism domestic”, cum l-a numit Teona Farmatu, vizând două problematici, tipic marxiste, „munca, mai ales cea a femeilor și clasa socială”, vom vedea că e o simplitate aparentă, căci biografia eroinei se construiește la intersecția dintre ideologic, public, privat și psihologic. Stela, o femeie simplă, între două vârste, fostă casieră la Depozitul de Carte, actualmente menajeră cu normă-ntreagă, din necesitate, e o nouă Vica Delcă, mai tânără decât cea a Gabrielei Adameșteanu, a cărei viață s-a petrecut pe jumătate în comunism, pe jumătate în democrație, acest fundal politic reverberând în universul domestic și interior mai mult decât realizează eroina.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Stela sau despre o femeie cu minte de bărbat

Stela1, romanul Simonei Goșu, se deschide printr-o scenă de „mansplaining”, emblematică în economia poveștii tocmai pentru că surprinde, anticipativ, mizele sociale ale poveștii conduse pe coordonate intersecționale de gen, clasă, rasă și chiar naționalitate/ cetățenie. La o privire superficială, povestea Stelei poate părea banală dacă ne raportăm la primul volum de proză scurtă al Simonei Goșu, Fragil, publicat în 2020, o colecție de micronarațiuni ce înfățișează atipicul și caracterul insolit, ascuns și chiar rușinos, tabuizat, al vieții personajelor, fie ele adulți sau copii. Însă, după cum vom vedea, nici aici privirea focalizată a autoarei nu se limitează la ceea ce se vede / ceea ce se spune, profilând un dincolo2 al imaginii fericite din pozele de familie ale celor așa-zis privilegiați sau mai puțin privilegiați.

Citește în continuare →
de VATRA

Nicoleta Cliveț – Lumea în șase zile

Trecerea la roman a Simonei Goșu, cu Stela (Polirom, 2023), vine relativ repede după debutul remarcabil cu Fragil (Polirom, 2021) – un volum de proză scurtă bine primit, multiplu nominalizat și câștigător al unui premiu special, cel al liceenilor, pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT 2021. Lucru care nu e de mirare, fiind vorba despre o carte vitală și brutală, ca adolescența, o carte care te cotropește, te cucerește și te lasă sleit. Un vast repertoriu al vulnerabilității, al fragilității, al traumei este desfășurat de-a lungul celor douăzeci de povestiri saturate de adulți ciuntiți, disfuncționali, care vin lesne, prea lesne, în contact cu copii la fel de lesne lăsați de izbeliște. Sunt preponderent adulți antrenați să nu mai simtă durerea, ceea ce îi determină să le-o provoace cu ușurință altora; feminitatea/maternitatea sunt trăite dificil, infiltrate de haos, în timp ce pe spectrul masculinului se evoluează la extreme, între neputință și malignitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Proza scrisă de femei – direcții și tendințe (IV)

II. Microantologie de proze inedite

Ramona GABĂR

Poveste din Răsărit

Că venise vremea să facă ceva, asta o știa Krai prea bine. Mai știa că puțini aliați avea pe lume, și mai puțini la palat. Dar pe unul, care ca un frate din aceeași mumă se purtase cu el, se putea bizui fiecând avea nevoie.                                                                                    

„Ai ajuns la vorba mea”, îi scrise Kashchey deîndată ce îi ajunseră la urechi zvonurile despre răzmerița care se întețea din zi în zi în regatul tovaroșului său scump. „Ți-am zis că fără vărsare de sânge nu se poate cârmui o țară, dară tu ai cugetat cu sufletul, nu cu mintea. Stai pe loc, frățioare, că m-am urnit către tine cu toate cele trebuincioase și voi ajunge numai la o zi–două în urma istui răvaș. Fii pe pace, că om desluși-o noi și pe asta, cum le-am deslușit și pe altele.”   

Citește în continuare →
de VATRA

Proza scrisă de femei – direcții și tendințe (II)

Savu Popa

Corporatism și angoasă

În majoritatea cazurilor, omul de astăzi este, în permanență, conectat la rețele și la ritmul frenetic impus de corporația la care lucrează. Primează, poate în detrimentul valorilor sau al timpului personal, posibilitatea unei alinieri la standardele impuse de reguli sau de strategii ale multinaționalelor care tind să uniformizeze identități, frontiere, opinii sau memorii. În mare, acesta este tabloul recurent surprins de proza actuală care, în cele mai multe cazuri, înregistrează, parcă prin intermediul camerei de luat vederi, mecanismul corporatist al vieții urbane. De aceea, o astfel de proză, pe alocuri, suferă de un anumit schematism, în sensul în care narațiunea proiectează, în mod explicit, doar desfășurarea evenimențială fără a miza, foarte mult, pe conținutul analitic, problematic, chiar alegoric, al temei abordate.                                 

Citește în continuare →
de VATRA

Influențe și confluențe în literatura română contemporană (II)

(anchetă scriitori – continuare)

Simona Goșu

1. O să încep cu scriitori pe care i-am citit prima oară, cu plăcere și uimire, în anii facultății: Doris Lessing, Sylvia Plath, Truman Capote, Ernest Hemingway, Susan Sontag, Margaret Atwood. Mai târziu i-am descoperit pe Alice Munro, Elizabeth Strout, Anne Tyler, Maggie O’Farrell, Joyce Carol Oates, Ian McEwan, Elizabeth Taylor (scriitoare britanică, din secolul XX), pe Rachel Cusk și Siri Hustved, Deborah Moggach. Sunt autori pe care îi urmăresc cu admirație. Iar din literatura română, i-am citit și îi reiau constant pe Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, György Dragomán, Dora Pavel. 

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Despre fragilități

Volumul de proză scurtă prin care debutează Simona Goșu, Fragil1, oferă o panoplie de douăzeci de texte excelent conduse narativ, calitate dublată de relevanța acestora prin problemele, respectiv interogațiile extrem de actuale (și de stringente) pe care le ridică.

Din punct de vedere procedural, autoarea urmează cu o consecvență care-i conferă și o amprentă distinctivă, ce unifică sub aspect stilistic volumul, aceeași rețetă: prin vocea „inocentă”, deși poate mai corect ar fi să o numim „naivă”, a copiilor, extrem de credibilă, sunt redate situații sau evenimente dramatice, care sporesc în intensitate chiar prin contrastul dintre percepția și capacitatea de înțelegere a acestora și situația de facto. Apoi, se observă și capacitatea de a angaja lectorul prin anticipări cu un deznodământ de multe ori suspendat. Complementar, ca altă tehnică de a-și capta și captiva cititorul, Simona Goșu, în dezvoltările sale narative, se folosește foarte abil de tendința spre suspicionări, proiecții, stereotipii sau etichetări pripite de care ne facem vinovați cu toții. Pe de altă parte, deși sunt prezentate situații emoționante, trebuie remarcat faptul că nu avem de-a face cu alunecări spre patetisme și că, mai mult decât atât, autoarea nu pică în capcana discursului auctorial cu teză, care sancționează moralizator derapajele, ci reușește foarte subtil să ridice probleme extrem de complexe pe spații atât de scurte. Interogațiile pe care le lansează prin situațiile și subiectele prezentate, ca și strategiile compoziționale folosite – mai ales, așa cum am spus, folosirea vocilor copiilor, dar și modul construcției finalurilor suspendate –, au ca efect principal ceea ce Martha Nussbaum numea „identificare empatetică”, și acesta este, tind să cred, cel mai mare merit al cărții.

Citește în continuare →