Acest eseu s-a născut dintr-o necesitate dublă: aceea de a înțelege schimbările profunde din poezia ultimelor decenii și de azi și aceea de a propune un nou vocabular critic, capabil să surprindă poeticitatea emergentă din rețeaua tot mai complexă a tehnologiei, afectului și gândirii critice. Trăim într-o epocă în care inteligența artificială, rețelele neuronale, interfețele și algoritmii nu mai sunt doar fundaluri tehnologice, ci co-autori ai expresiei poetice. Poezia nu mai este doar scrisă, ci generată, programată, glitch-uită, remixată, promptuită.
Un nume de neevitat în câmpul studiilor literare cantitative sau al practicilor din sfera Digital Humanities a devenit, în ultimii ani, Andrew Piper, profesor la McGill University din Montreal și director al publicației științifice Journal of Cultural Analytics. Volumul lui din 2018, Enumerations. Data and Literary Studies (University of Chicago Press) era o pledoarie polemică – cu multe exemple convingătoare – că în literatură (și implicit în studiile literare) cantitatea contează enorm. Spun polemică, pentru că ea mergea contra unei întregi tradiții hermeneutice și chiar de producție artistică în virtutea cărora singurele valori care intră în sfera de interes a criticului sunt individualitatea, subiectivitatea sau singularitatea (stilistică) a operelor, punând astfel între paranteze analiza unor mecanisme textuale ample precum repetiția, materia lexicală totală, punctuația etc. Constatând: că scrisul și cititul țin de ample procese de redundanță care au rămas până acum nestudiate, Piper pledează pentru reconstituirea a ceea ce el numește „istoria de substrat a acelor caracteristici literare elementare…adesea invizibile, pentru că sunt atât de banale” (“the deep story of elementary literary features…often invisible, because so common”). Când avem în vedere investigația unor categorii ample ale literarului precum poezie, roman, ficționalitate, personaj etc., trăsăturile care constituiau până acum doar un fel de „zgomot de fond” din care hermeneutica desprindea faptele „excepționale” trebuie introduse neapărat în sfera de interes a criticii.
Cartea Daianei Gârdan reunește elementele unui instrumentar teoretic anunțat în paginile revistelor literare transilvănene deja de câțiva ani: cutia cu unelte a cercetării cantitative. Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern* ne arată cum putem citi literatura, în primul rând, apoi modernitatea literară românească, cu „metodă”. Este vorba, pe de-o parte, despre o metodă democratică − World Literature este astfel curățată de -ismele prin care ne-am învățat să înțelegem istoria literară −, iar, pe de alta, despre o metodă pentru care socialul și economicul, pe linia marxismului și a materialismului cultural, sunt recalibrate pentru a accentua „valoarea literară” (i.e. esteticul).
După ce în 2016 a publicat volumul Atlantic Afterlives in Contemporary Fiction: The Oceanic Imaginary since the Information Age, Sofia Ahlberg oferă prin cel mai recent studiu al său, Teaching Literature in Times of Crisis*, o reflecție complexă și originală asupra modurilor în care predarea literaturii poate avea un impact pozitiv asupra modului în care studenții gestionează și se raportează la crizele cu care umanitatea se confruntă în ultimii ani. Este vorba, desigur, atât despre probleme ceva mai vechi, precum schimbările climatice, răsturnările socio-politice și discriminarea sistemică bazată pe rasă, etnie sau orientare sexuală, cât și despre unele mai recente, precum pandemia cauzată de Covid-19.Volumul li se adresează profesorilor de literatură, propunându-și să le ofere acestora instrumentele și strategiile didactice necesare pentru a prezenta studenților texte canonice și necanonice, dintr-o perspectivă care să dovedească relevanța competențelor literare specifice în lumea contemporană, profund marcată de crize. Transferând în lumea reală abilitățile de cititori critici dobândite în orele de literatură, studenții vor putea înțelege și răspunde într-un mod activ situațiilor de criză, depășind deznădejdea și teama de necunoscut pe care acestea le generează prin „adaptabilitate, flexibilitate, reziliență și rezistență”.
Nici acum, la aproape 200 de ani după Stendhal, nu înțelegem foarte bine ce înseamnă să fii realist în proză, deși ne-am dat seama din fericire că a descrie cât mai fidel obiectele dintr-o cameră nu este principala utilitate a curentului, așa cum mulți și-au dat seama că Robinson Crusoe și Don Quijote nu erau mai puțin autentice doar pentru că întâmplările pe care le relatau erau improbabile. Trebuie să fi fost un coșmar al naturaliștilor, și sfârșitul realismului naiv, să înțeleagă într-un sfârșit că poți să fii mai aproape de viață inventând ca Orwell sau Kafka decât redând fidel toate trăirile interne ale personajelor sau descriind cu răbdare mobila interioară din casele marii burghezii. Problemele ridicate de realismul de secol XIX s-au dovedit a fi mai complicate teoretic decât ar fi putut practicanții lui să înțeleagă atunci și trebuie mereu ținut minte că rezumatele unora dintre romanele lor forțează de multe ori limitele credibilului și ale rezonabilului și sunt, ca atare, nerealiste. Ce fac clasicii prozei europene și ce-am înțeles noi, din cultura noastră post-decembristă de manual, că vor să facă, nu sunt lucruri care întotdeauna coincid. Iar inventatorii unui curent își iau întotdeauna mai multe libertăți cu propriile principii decât continuatorii lui, care – pe lângă fidelitatea față de propria lor artă – o simt și pe-aceea inevitabilă față de practica narativă a predecesorilor. Citește în continuare →
După studiile despre romanul românesc apărute în primul deceniu al anilor 2000, Carmen Mușat revine în peisajul criticii literare autohtone cu un volum dedicat de data aceasta traseului și limitelor teoriei literare. Apărut la editura Polirom în 2017, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei* se autopropune drept un demers care „nu oferă răspunsuri și nu reia sintetic și pasiv, în genul manualelor, răspunsurile altora la întrebările pe care literatura le provoacă”, ci reprezintă o „pledoarie personală pentru capacitatea teoriei literare de a oferi căi de acces în lumile posibile ce iau naștere, prin intermediul limbajului, la intersecția vieții reale cu ficțiunea”. Personal și autobiografic este, așadar, unghiul din care Carmen Mușat pornește în acest excurs, care debutează, în argument, cu fraza „La început au fost poveștile pe care părinții sau bunica mi le spuneau, ori de câte ori îi rugam”, în încercarea de a răspunde, printr-un plonjeu în autobiografic, la întrebarea ce este literatura și de ce nu putem trăi fără ea. Citește în continuare →
revistavatra.org 