Etichetă / umanioare

de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (IV)

István Berszán

Ritm practic și proiecție de timp

Să ne amintim de „alegoria peșterii” propusă de Platon: așa cum prizonierii înlănțuiți și orientați către peretele gol al unei peșteri și nu văd decât umbrele proiectate ale lucrurilor care se mișcă în spatele lor la lumina focului, experiențele noastre empirice ne oferă, în mod similar, imagini distorsionate despre adevărul ideilor (Republica 514a-520a). Ideea de bază a studiului meu este că Platon nu oferă aici o alegorie, ci un experiment. Care este diferența? Dacă o considerăm ca alegorie, ne aflăm și noi în interiorul peșterii (sau al spațiului) retoricii, unde există doar semnificanți, așa cum pentru prizonierii legați există doar umbre. Toți semnificanții se află în același spațiu retoric, de aceea pot fi aliniați sau înlocuiți unul de altul, la fel cum umbrele apar și se acoperă reciproc în spațiul peretelui de peșteră. Alegoria, ca figură retorică, proiectează totul în spațiul cinetic al semnificanților – de aceea deconstructivismul postmodern presupune că „nu există nimic în afara textului [there is no outside-text; il nʼy a pas de hors-texte]”. (Derrida, Of Grammatology 158). Înainte de a afirma acest lucru, la rândul lor cercetătorii deconstrucționiști au proiectat totul în spațiul cinetic al proceselor textuale.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (III)

Alex Goldiș

Cercetare (umanistă) și resurse în România

Până la a ajunge la problema disciplinelor umaniste în dinamica mai generală a cunoașterii, e greu de scos din ecuație – dacă ne gândim la contextul românesc – faptul că învățământul și cercetarea au suferit de subfinanțare cronică în ultimele decenii. Cele mai recente statistici Eurostat, disponibile pentru anul 2021, arată că în materie de educație România se află pe penultimul loc, cu o alocare de 3.2% din PIB, în condițiile în care media europeană e de 4.8%. În cercetare, lucrurile arată și mai dramatic: datele din 2021 arată o medie europeană de 2.27%, în timp ce în România, situată tot în coada clasamentului, alocarea din PIB este de 0.47%. Procentul nu e obscen de mic doar în raport cu economiile consolidate ale Europei, ci și în raport cu țările emergente și/sau cu dificultăți financiare: Ungaria alocă procentual de trei ori mai mult decât România pentru cercetare, Bulgaria sau Slovacia – de două ori mai mult. În educație, Estonia, Lituania sau Ungaria depășesc 5 puncte procentuale din PIB.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (II)

Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian1. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului2, moartea literaturii3, moartea teoriei literare4, moartea literaturii comparate5, moartea limbajului6, moartea artistului7 și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture8.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (I)

Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →
de VATRA

Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

Antonesei (1)

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →

de VATRA

Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic

Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.

antonesei

0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.

Citește în continuare →

de VATRA

Mircea DUMITRU – Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?

 

[Invitație la dezbatere (nota redacției): Revista ”Vatra” intenționează să deschidă o dezbatere cît mai amplă și mai argumentată (fie într-un sens, fie în celălalt) cu privire la condiția și rolul umanioarelor în învățămîntul universitar (dar nu numai) actual. Profităm de amabilitatea d-lui academician Mircea Dumitru pentru a ne folosi de conferința susținută de domnia sa la Universitatea ”Petru Maior” (în 27 mai a.c.) ca argument de deschidere al acestei dezbateri și-i invităm pe toți ce interesați/implicați să participe la colocviul deschis acum.]

 

***

mircea_dumitru_2

            Vă invit să considerăm întrebările din titlu în modul lor cel mai propriu, literal și nemetaforic. Sper să vă conving că ele nu sunt câtuși de puțin întrebări retorice, ci chestiuni foarte serioase și îngrijorătoare.

            Într-o carte foarte recentă a Marthei Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanties?1, problema apusului și chiar a sfârșitului umanioarelor se pune în termenii cei mai fruști și dramatici. Iar această luare de poziție nu este câtuși de puțin una singulară. Lucrarea evocată aici combină analiza lucidă a decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane cu prognoza sumbră asupra unui viitor apropiat, în care s-ar putea să asistăm la dispariția totală a  departamentelor și a programelor de studii umaniste. S-a întâmplat, deja, în țări cu regim democratic consolidat și cu învățământ superior foarte bine articulat și dezvoltat. Și este foarte probabil ca această mișcare să continue și să se extindă.

Citește în continuare →