
Etichetă / Viorel Muresan
Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”

-
Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?
-
Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.
Citește în continuare →
Viorel MUREȘAN – Poeme

Poezie
ca dintr-o superstiţie scriu poezie
numai cu creionul
ştiind că mina de creion
a crescut pe fundul oceanelor
de unde acum vine
cu cele mai neverosimile întâmplări
şi urmată de cei mai gingaşi dintre peşti
cine şi-ar putea închipui
o colonie de cucuvele cum urcă pe coşul vulcanului
în jurul mâinii mele când scriu
se strânge ţipătul lor
Viorel MUREȘAN – Bucuria porumbelului
pictorul iese în pragul casei sale
să ne aducă toamna-n oraş
ia seama îi spunem
că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul
şi vei vedea lumea cu capul în jos
mai întâi o femeie păşeşte spre mine
purtând în braţe un nor parfumat
o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei
înainte de a-şi lua zborul lăsând
în urmă o creangă uscată
Viorel MUREŞAN – Poeme
Gotică târzie
auzi sau i se păru că aude
cocoşul care cânta în plină lumină
în picioare
pe-un gard
iar aproape de gard o crăpătură tăcută
se adâncea
îndată ţi-ai şi amintit cum
nişte străzi cu castele
care cresc din pământ
pare scrisul lui Rilke
sufletul
după cum vă spuneam
are culoarea obiectelor de prisos
şi în mijlocul lui stă întotdeauna
un om cu pipă gălbuie care vinde viori
eu umblu pe alei cu faţa ornată
de naivităţi
împuşcături împing orizontul
să cadă de pe stânci
şi trece doamna cu un pieptene mare
în păr
zilele verii pumnale
aşezate în formă de soare
iar în mijlocul razelor un ochi de copil
zidul de care mă sprijin acum
pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat
între petalele trandafirului ars de brumă
furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu
Cinegetică
astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare
de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite
iar coada lor te va lovi peste faţă
tu să-mi răspunzi numai cu o furtună
de păsări
aşa cum îmi pare că te-am văzut
ieşind în fugă dintr-un salcâm
cu inima lui în flăcări
strânsă la piept
alergai să dispari peste deal
Cântec la roata de tors
stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea
şi-mi spunea că tocmai îmi aduce
într-un cufăr de lemn
să mă joc cu ei
câţiva nori din copilărie
rămaşi ca bucăţi de stofă
să atârne în degetele unei mâini
în tine e îngropată şi scara
cu care putem ajunge la ei
îmi mai şopti
cu limba roşie atârnându-i afară din gură
pata de igrasie
numai să aşteptăm
puţin să mai aşteptăm
până cade şi carnea de pe oase
atâta răbdare să mai avem
şi ajungem la jucărie
Pescari în cascadă
am venit
să aşezăm fiecare o umbră pe rând
lângă un perete
un suflet ţinând în mână o sabie
trece printr-o fereastră
dar
ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun
acolo
într-un azil de bătrâni
e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor
şi de un lac mare
pe care să-l priveşti îngheţând
până la fund
Îmi văd acum chipul
numele meu este henri matisse
şi am uitat o fereastră deschisă
prin care mi-au intrat cămăşi albe
şi porumbiţe
printre ele îmi văd şi chipul
lăsat de tine pe un perete
mâinile mele
ce mult semănau cu un atelier plutitor
când sub ele valurile se uscau la soare
muşc din lumină cu frică
aducându-mi aminte
că noi suntem praful care se lasă
peste soarele dintr-un dialog al lui Platon
ce departe sunt acum norii
şi în golul de sub ei
îmi ridic statura de vierme
inel cu inel
26 septembrie 2010
te-ai fi gândi vreodată întors acasă
cum ai petrece
o zi de toamnă
o singură zi
după ce
cam un an ai hoinărit printre morţi
lângă fereastră
privind frunzele care cad
privind frunzele care cad
Barca lui Gustav Klimt
au fost şi zile când pluteam
peste valurile de femei aduse la templu
alteori mă îmbrăcam în aur
să întâmpin sărbătoarea apusului
ea
cu un evantai alb se apăra
de bătrâneţea sosită în roiuri
pe o creastă de munte catârul tăcea
ca o casă cu toate luminile stinse
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Poeme de Viorel MUREŞAN
Vedere de pe balconul lui Hans Castorp (I)
la întoarcerea în oraş
o şosea se răsucea ca o ureche în jurul unui ţipăt
el venise în piaţă
să taie cu briciul un bolovan
se aşteptau ropote de aplauze când
din rănile pietrei se vor prelinge
abia câteva şoapte
pe la ceasurile şase
ziua va fi o ţesătură prin răriturile căreia
se va vedea balet de animale
şi bâlci
mâinile ei
sticle pe apă ce par că se-nclină
norii care îi ies în fugă din ochi
cei o mie de bărbaţi în stofe închise
sprijiniţi în bastoane
stau într-un cerc pe soarele
care se cufundă în lacul montan
Haiku
pun degetele
pe luna de fier topit
de pe geamul tău
Curcubeu
mi-a fost pusă întrebarea
câte feluri de întuneric există
şi câte feluri de lumină există
la care am putut răspunde cu uşurinţă
oricare ţară are un singur drapel
ţara
unde se duc ochii frumoşi ai doamnelor
când doamnele îşi adună pânzele
înfăşurându-se-n ele
cu întreg soarele atârnat de mâini
are la fiecare balcon
câte o eşarfă de întuneric
Întrebarea e numai un şarpe
odată cu circu-n oraş soseşte şi golul
care coboară pe străzi
schimbând costume negre în fiecare fereastră
cu capul în jos
ca un semn de-ntrebare
de pe straturile proaspăt săpate
se ridică uşi
prin ele pătrunde
o pereche de foarfeci
în urmă aerul rămâne un pahar gol
ai apucat să mă-ntrebi
versul e peştele care sparge cu coada oglinda
şi te stropeşte cu sânge
doi nebuni se jucau c-un mosor
căruia-i ziceau soarele lor
unul de pe tambur
limba şi-o despletea
iar celălalt nici măcar
limbă n-avea
întrebarea a fost doar un şarpe
Haiku
c-o floare de tei pe chelie
bătrânul
trece lin pragul
Vedere de pe balconul lui Hans Castorp ( II )
zilele par lanterne plutitoare
pe faţa unei femei care se îneacă
ele sunt încă în calendar
nopţile
sunt din mătase roasă de molii
şi stau întinse pe sfori
ele par lanterne îngropate
Spălându-şi de sânge cuţitul
o cu totul altă privire avură
după ce au traversat trâmba de praf
ochii mei
coborând treptele duceau între ei
o casă care astă-toamnă a ars
şi o ţineau de acoperişul ei roşu iar fumul din hornuri
părea o conversaţie dintre doi vânători
acei ochi i-am mai văzut undeva
şi prin apropiere se aude cum se potcoveşte un cal
în casa noastră cresc pe pereţi dealuri
trenul opreşte în dreptul fiecărei oglinzi
cu ochii aceştia m-am mai întâlnit undeva
cu ei văd printre copaci
felinarul de gheaţă al munţilor
Haiku
un fruct sălbatic
în gura unui copil –
tăceri peste gard
Chipul care nu râde
spală dealurile astea de verde
mână tunetele tot mai tare
prin urechile acului
gândurile mi-au adormit cu gura deschisă
pe tavanele ochilor
s-au înroşit aţele de păianjen
aştept întâlnirea cu zorii
ca pe o durere a sângelui
Martie timpuriu
într-o grădină
printre straturi de flori albastre şi albe
o pisică
ascultă acordurile unui prohod
după cum se pun albinele
pe ghiocei sau pe zambile
ea înţelege că preotul însoţeşte
bărbat
sau femeie
Oglindă
din negru
părul meu s-a făcut alb
aşa ca noaptea
în jurul unui lămpaş
Haiku
ochiul milogului
cu o rază tulbură
fundul apei
Călătoria unei lumânări
o lumânare aprinsă în întuneric
cu degete şovăielnice
soră cu respiraţia unei stânci
respiraţia stâncilor
soră cu golurile aruncate-n odaie
de privirile unui şoarece
cum pablo picasso
înşira cirezi de tauri
pe o batistă
Zi de naştere
un burete aruncat pe marginea şanţului
îmi bea
chipul din apă
[Vatra, nr. 6/2015]



