Interesantă, ca toate cărțile lui Michel Houellebecq, e proaspăt apăruta – sub excelenta traducere a Gabrielei Vieru – Câteva luni din viața mea. Octombrie 2022 – martie 2023*. Cartea e un jurnal mai special, în măsura în care se concentrează în jurul a două teme care au stat în atenția presei franceze (mondiale) din ultimii ani. E vorba de acuzațiile de rasism îndreptate împotriva scriitorului în urma unor interviuri sau apariții televizate, dar și de cazul pornografic în care a fost implicat.
La editura Tipo Moldova a apărut o nouă traducere a poemului Apostolul al lui Petőfi Sándor, realizată de Kocsis Francisko*, la 200 de ani de la nașterea poetului. Anterior, poemul a mai apărut în limba română datorită lui Ștefan O. Iosif, mai întâi în 1896, versiune care a mai avut parte de reeditare în 1908, ultima fiind realizată de editura clujeană Dacia, în 1972.
Ştim cu toţii, cartea de traduceri încă nu se află pe picior de egalitate cu cartea de literatură originală, nici nu trebuie să-şi dispute atenţia criticii de pe poziţii rivale, dar constat cu o doză de amărăciune că traducerile nu au critici specializaţi pe literatură străină şi intră într-un nemeritat con de umbră chiar din momentul apariţiei. Doar câţiva dintre cititorii de literatură străină încearcă să le trateze cu empatie şi înţelegere, reuşind să evidenţieze puternic reliefatele nuanţe de alteritate, să reafirme că opera tradusă este uşa deschisă spre un alt univers de simboluri, toposuri identitare, amprente mentale care explică şi dau imaginea diferenţelor culturale create de entităţile naţionale de-a lungul istoriei lor.
Suspendat, scandalul recent de pe marginea unui manuscris inedit al lui Mihail Sebastian – unul dintre prozatorii de frunte din galeria (retroactivă a) modernismului românesc –, despre care scrie pe larg Teodora Dumitru într-un articol publicat în Scena 9, în martie 2023, și căruia îi răspunde Bianca Cernat în Apostrof, înnumărul din octombrie 2023 al revistei, ar putea fi rezumat de Mihail Sebastian însuși, în urmă cu aproximativ un secol, ca „cel mai sigur mijloc de aerisire și cel mai propriu mediu de circulație a valorilor”; „căci scandalul «dacă nu creează, obligă pe creator. Dacă nu lămurește, anunță. Dacă nu îndrumă publicul, îl cheamă»”.
Literaturile de nișă, adresate unor segmente foarte țintite de public cititor au cunoscut un reviriment incontestabil în ultimii ani, de la literatura pentru copii, la cărțile de popularizare a științei. Numele fizicianului Cristian Presură, autorul deja binecunoscut al Fizicii povestite e, probabil, cel mai des invocat, dar mai tânărul Alexandru N. Stermin, biolog de profesie, dar având în spate o solidă pregătire multidisciplinară (filosofie, psihoterapie, neuroștiințe, teologie, antropologie), vine puternic din urmă. Intens promovat de Editura Humanitas, ca una din vedetele cap de serie, după publicarea celei de-a doua cărți, Călătorie în jurul omului*, tânărul biolog și universitar clujean, prin călătoriile sale în cele mai misterioase și fascinante locuri ale Terrei, prin cărțile sale, prezența constantă în media și implicarea civică în favoarea conservării mediului și a redescoperii sinergiei dinte noi și natură, e replica românească a celebrului biolog și realizator de documentare BBC, respectabilul Sir David Attenborough. Ca un veritabil cavaler al păsărilor, căci ornitologia e prima mare pasiune a lui Sandu Stermin, pleacă în căutarea de păsări rare în volumul de debut, Jurnalul unui ornitolog (2017), mai face două popasuri în jurul naturii umane – prin volumele din 2021 și 2022, Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă – poveștile unui explorator, pentru a reveni la aventura căutării unei păsări rare în jungla Amazonului, misterioasa pasăre-dragon, în ultimul volum, dedicat copiilor, apărut la Ed. Humanitas Junior în 2023, Cum am devenit vrăjitor.
Debutul în volum al lui Gabriel Macsim cu Vezi mâinile mele*, o colecție de șapte proze scurte, prezență pe care o regăsim de altfel și în două dintre antologiile de proză scurtă Kiwi (coord. Marius Chivu, Polirom, 2021/2022), poate părea eterogen, dat fiind faptul că regăsim o gamă variată de texte, de la distopie tehno-religioasă și povești cu și despre „spații de fericire” („singularități individualizate ale continuumului spațio-temporal”), pierdere, nebunie, OZN-uri și extratereștrii, până la moaște, morți și vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase sau la întâlnirile de-a dreptul terifiante cu birocrația. Surprinzător, Gabriel Macsim oferă totuși coerență acestui amalgam, pe de o parte prin faptul că avem câteva constante tematice, , iar pe de altă parte, prin scriitura destul de bine condusă de la un capăt la celălalt. Ce-i drept, după lectura întregului volum, rămâne senzația că autorul nu s-a hotărât dacă își dorește să exploreze scenarii SF, un așa-zis „gen minor” prin care însă aprofundează teme „mari”, sau să rămână la iscodiri ale experienței cotidiene, aparent nesemnificativă, acel „miraculos ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi”, cum îl numea Alexandru Mușina.
La numai câțiva ani după ce Blaga s-a îndrăgostit – pentru ultima oară, în fine! – de Elena Daniello – și cam la aceeași vârstă, a pățit-o la fel și Salvatore Quasimodo (practic, după moartea lui Blaga). Doar că el s-a îndrăgostit de Curzia Ferrari, căreia îi omagia în scrisori „il tuo corpo di fuoco”, „fuoco” pe care-l vedea răspândit pe toate componentele Curziei – „un poʼ di fuoco nei capelli”, dar și „sulla fronte” și-n alte locuri. Curzia părea o fată eminamente de foc, o fată igniforă. Din substanță incendiară e făcută și Elena, deși Blaga nu se avântă prea departe în metaforele și invocațiile corporale. La drept vorbind, nu se avântă mai deloc. E drept că – fără să-i socotim vârsta ca fiind un factor de cumințire, căci n-a prea fost – nici n-avea cum, chiar dac-ar fi fost mai puțin pudic și mai stăpânit în impulsuri (dar nu totdeauna). Asta pentru că relațiile amoroase ale lui Blaga au fost – toate! – deschise, la vedere – și mai ales la vederea directă a Corneliei. Iubitele lui Blaga – afară de Coca Farago, cu care-și petrecea vacanțele diplomatice (mai multe despre relația lor în Fete pierdute, Cartier, 2021; tot acolo și despre isprăvile cu Domnița Gherghinescu-Vania și Eugenia Mureșanu) – erau doamne măritate iar între familii erau statornicite relații sociale destul de apropiate, de nu chiar de prietenie.
L-am pomenit deja, în analiza mea, pe parcursul acestui serial publicat în acest an în revista Vatra, pe Mircea Martin1, exeget dedicat al lui Fundoianu-Fondane. Un alt critic la care apelez cu referire la poemul Ulise de Fondane este Ion Pop, care detectează în acest poem influența lui Guillaume Apollinaire, a lui Valéry Larbaud și a lui Blaise Cendrars.2 Ulise din poemul francez al lui Fondane este prefațat de personajul Columb (consideră Ion Pop), prezent în volumul românesc al lui Fundoianu, din 1930, Priveliști.3 Criticul clujean sesizează, de asemenea, o moștenire via Rimbaud prin faimosul poem Corabia beată: „corabia beată rimbaldiană devenise de-acum pachebotul transatlantic, nava aeriană, expresul traversând stepe estice infinite.”4 Poemul lui Fondane este filtrat apoi prin sensibilitatea tragediei grecești prezentă fățiș, ca demonstrație, ca „amplă tiradă a unui protagonist de teatru tragic, cu notele de retorică specifică, cu o solemnitate și demnitate mitică pe care intertextul o întărește.”5 Dar ideea cea mai frumoasă și de sinteză a lui Ion Pop este perspectiva cvadruplă asupra lui Ulise, de „osmoză /…/ între mitul homeric și cel al Argonauților, cărora li se adaugă și componenta corvezilor unui Sisif devenit călător /…/”, aplicată pe condiția de Ahasverus6. Întru totul de acord cu reputatul critic clujean că textul lui Fondane are toate caracteristicile unui „manifest poetico-existențial”.7
Paulo Freire, un autor cu peste cinci sute de mii de citări, nu ar avea nevoie în mod normal de prea multe prezentări.
Totuși, în spațiul românesc are nevoie de o minimă popularizare pentru că ideile pedagogului sud-american, la cât de la dreapta înclina spațiul public intelectual autohton în anii nouăzeci, ori la începutul mileniului, era puțin probabil să fie tradus într-un context de îmbrățișare a celei mai paușale combinații de neoliberalism economic și social, deși cu destule redute identitare și culturale neoconservatoare. Mai degrabă l-ar fi publicat pe pedagogul sud-american Editura Politică decât Humanitas sau Polirom, deși și atunci putea fi o problemă stilul său mai degrabă marxizant, heterodox.
