O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Citește în continuare →
Cu excepția lui Aureliu Busuioc (cu ultima parte a romanului Hronicul găinarilor) și Stefan Baștovoi (cu Iepuri nu mor), prozatorii basarabeni ai copilului și copilăriei din epoca ultimilor ani ai comunismului sovietic s-au axat mai degrabă asupra reproducerii factice a întâmplărilor și înșiruirii unor peripeții cu iz strident de „demascare” ideologică a regimului și a oamenilor săi. Esențialul, mă refer la efectele nevrozelor sociale asupra condiției umane, la reacțiile ce țin de profunzimile unor plăgi psihologice și de mentalitate, a rămas pe dinafară. E tocmai ce suplinește într-un mod inedit și spectaculos Tatiana Țîbuleac cu romanul Grădina de sticlă (Cartier, 2018). Perspectiva copilului, corelată cu cea a adultului, surprinde într-un filigran narativ de o rarisimă subtilitate psihologică și vibrație poetică sursele inițierilor deformate ale copilului sovietic: neiubirea și recursul la ură ca șansă de rezistență și supraviețuire într-o realitate traumatizantă. Citește în continuare →
,,După cum te-ai prins până acum, eu nu știu prea multe despre personajele mele și motivațiile lor din pagină. Au o minte și un destin independent de ce aș vrea eu să se întâmple”, spunea la un moment dat Cosmin Leucuța despre romanul său de debut într-un interviu acordat pe platforma Hyperliteratura. Chiar cu prima sa carte, Laptele negru al mamei, care câștigă Concursul de Debut al Editurii Adenium în anul 2013, autorul propune cititorilor romane imprevizibile. Dar vorbim despre o imprevizibilitate pusă pe seama prea multor idei – și a unei minime capacități de selecție –, ceea ce face ca lucrurile să-i scape prozatorului de sub control, după cum se întâmplă în Hoodoo*. Citește în continuare →
Cu o retorică malițios-acidă și o atitudine mai degrabă persiflantă intră în scenă poemele lui Dan Dediu din 4,5 litri de sânge, miliardar. Fizionomia lor caustică, un „tratament” aplicat deopotrivă lumii din jur și reconfigurării identitare personale (despre care au vorbit deja Andrei Dósa și Alex Ciorogar pe coperta a IV-a), sugerează peste tot, dincolo de o psihologie dură, badass (nejucată, aș zice chiar organică), o anume preferință a poetului pentru geometrii și forme precise. Citește în continuare →
Leonid Dragomir, nume consacrat – ori baremi cunoscut – în dezbaterile noastre filosofice, a fost unul dintre elevii lui Al. Th. Ionescu. Poate nu doar unul dintre ei, ci chiar Elevul, de vreme ce relația a devenit, în timp, una de prietenie. Nu știu însă lista celorlalți elevi ai lui Al. Th., dar știu că au fost mulți de performanță și destui care nu-l vor uita. (Mai zilele trecute, venind vorba de Al. Th. la o mică sindrofie literară, pe obrajii uneia dintre elevele sale curgeau tăcut două firișoare de lacrimi.) Dar Leonid e singurul (din cîte știu) care și-a scris prietenia și admirația față de fostul său profesor și prieten; după ce l-a urmărit pas cu pas de-a lungul micii sale cariere editoriale antume și apoi de-a lungul celei – mult mai consistente – postume, Leonid și-a strîns toate mărturiile în Al. Th. Ionescu. Un om care te obliga să gîndești (Editura Cartea Românească, București, 2017). Citește în continuare →
Cu un debut înregistrat în 2003, Liliana Corobca rămâne în aceeași sferă a interesului pentru comunism în cel mai recent roman al său, Capătul drumului*. Dacă preocuparea pentru cenzură și exil o individualizează în rândul cercetătorilor, romanul de față se îndreaptă spre o altă fațetă a realității istorice, mai precis spre fenomenul deportărilor din spațiul românesc, început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, când Moldova și Bucovina au fost invadate de trupele rusești. Citește în continuare →
Liviu Georgescu, așa cum ne-a obișnuit deja prin numeroasele sale volume de poezie, regizează În formă continuată* un scenariu escatologic complinit de aceeași butaforie expresionistă și suprarealistă, cu marcante doze de absurd. Deloc surprinzător, modulațiile onirice, cu accente vizionare, probează în tradiția binecunoscută o libertate totală a procesualității. Citește în continuare →
