Mihaela Vancea – Vocalize tensionate

Enervant sau cum s-a descurcat Maestrul Doctor Gustav R. Propp în scorbură și ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică, Vocalize în Si Bemol Minor. Sunt trei variante prin care cititorul se poate raporta, așadar, la acest volum, care e un roman al absurdului în toată regula. Gheorghe Schwartz nu se află la primele vocalize, cele de față reprezentând a șaptea carte din seria de exersare a gamelor (Do major, Re minor, Mi minor, Fa minor, Sol major, La major). El scrie în mod constant și perseverează în explorarea variațiilor muzicale pentru a depista un mod de a fi specific fiecăreia dintre ele. De altfel, încă din debutul cărții, autorul oferă o notă justificativă care repetă ,,iar și iar, că la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiție, la fel și scriitorul depune ore multe de exerciții înainte de a plonja în marele roman”. De data aceasta însă, gama e alta, iar tonul e ,,prea puțin optimist”, întrucât si bemol minor lansează o traiectorie a coborârii, a colapsului unui personaj scos din ordinea universului său atât în stare de veghe, cât și în plan real.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Despre Execuțiile lui Aurel Pantea

Noul volum al lui Aurel Pantea, Execuții (București: Cartea Românească, 2020, cu prefață de Gheorghe Grigurcu), este de la primul la ultimul poem o mostră exemplară de completitudine lirică, un mecanism de acumulare și purificare a sarcinii poetice similar felului în care laserul concentrează lumina. Nu mai puțin, cum vom vedea, este și dovada avansului în metamorfoza din cadrul operei poetului infernaliilor.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Afinități și admirații

Geometrizările Constantinei Raveca Buleu din volumul1 recent care îi configurează profilul de cronicar literar sunt, fără doar și poate, și rafinate exerciții de finețe. Dacă raportăm întregul demers hermeneutic la cele două tipologii ale criticii propuse de Mircea Martin în Geometrie și finețe, se poate sesiza că, deși autoarea își revendică în mesajul adresat cititorilor mai degrabă „structurile logice geometrizante” – fără vreo trimitere la teoreticianul menționat –, atât angajarea prin care reconstituie „palierele obsesionale, zonele de intensitate narativă sau lirică, pasiunile erudite”, refacerea „curenților subterani ai scriiturii” (p. 9), cât și admirația ca exprimare a propensiunii pentru alteritate, probează spirit de finețe și, pe cale de consecință, inteligența talentului critic care ia forma adecvării.

Citește în continuare →

Teona Farmatu – Un panoptic de epifanii

După cele șase volume de poezie publicate până în prezent, Ștefan Manasia debutează în proză cu un roman straniu, al cărui fir coagulant este, mai degrabă, unul puternic senzorial decât unul narativ. Deși a apărut în colecția editurii Polirom, „Ego proză”, sub clasica etichetă de „roman”, Cronovizorul* cuprinde optsprezece microficțiuni insolite, care pot fi citite și independent de întregul montaj. Sfidând formulele convenționale romanești, Manasia își structurează narațiunile, inegale ca lungime, în baza unei simbolistici deopotrivă interioare și exterioare (în sens biografic) și ai căror piloni sunt, pe de o parte, caracterele umane, iar, pe de altă parte, viețuitoarele, de regulă, din mediul acvatic.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Autenticismul, între autonomismul estetic și ideologie

Nu credeam că după volumele lui Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), Mihai Zamfir (Cealaltă față a prozei) sau mai recentul Tibor Hergyan (Confesiunea în romanul românesc) se mai pot scrie cărți relevante despre problematica autenticității. Și totuși, volumul de debut al lui Ștefan Firică, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene*, dovedește contrariul. Faptul e cu atât mai notabil cu cât, spre deosebire de cărțile sus menționate, care discutau autenticitatea pornind de construcții teoretice sau concepte mai clar de delimitat, studiul lui Firică abordează frontal un teritoriu extrem de vast.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Niște capsule afective

Cristina Drăghici debutează cu niște poeme destul de viscerale, în care tensiunea se leagă pe marginea sentimentului vidului. Proiecțiile din anticorp se arondează, generalist vorbind, în jurul preferinței pentru teme serioase, cum e aceea a morții, sunt niște exerciții articulate, oricum, pe un fond existențial destul de sobru. Aici e, paradoxal, zona ei de confort, de aici își livrează cu lejeritate confesiunile uneori dramatice.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – O radicalizare a discursului internautic

Este suficient să fie citită sintagma Softboi mimosa pentru a putea recunoaște marca unei conștiințe poetice genuine, recognoscibilă chiar și luând formula izolat, ruptă total de orice altceva. Cu atât mai mult, raportată la contextul poetic românesc, ea esențializează combinatorica simbolică în care se regăsesc o mulțime de termeni, unii oximoronici, ca experimentalism lingvistic/formal, frondă, intimism, sexualitate, sensibilitate, cerebralitate sau introvertire. Cât timp această sintagmă este chiar titlul unui volum, și încă al unuia de debut, se configurează numaidecât expectanța pozitivă, speranța lecturii unui volum remarcabil. Și așa și este debutul lui Tudor Pop*.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Fulgurații de dincolo de margine

Pentru Kocsis Francisko, scriitorul cu o biografie cât un roman, poezia rămâne prima și ultima dragoste. De la debutul întârziat din 1998, cu Umbrele profetului, până la Terține și alte disimulări* din 2019, au trecut 21 de ani și o activitate literară prodigioasă: 8 volume de poeme, a căror ritmicitate a fost întreruptă, din când în când, de volume de proză, antologii, critică literară, documentare și traduceri din literatura maghiară. Cu toate că traducerile, după cum bine știm, nu fac o literatură, ele o îmbogățesc și fac punți între literaturi iar Kocsis Francisko este unul dintre cei mai harnici luntrași ai ultimelor două decenii, ce a navigat cu măiestrie între cele două literaturi, română și maghiară, făcându-le un imens serviciu, nu știu dacă apreciat la adevărata sa valoare. Bilingvismul său, excepționala cunoaștere a celor două culturi și literaturi vecine au dus la apariția a mai bine de zece volume de traduceri, cu precădere poezie, dar și proză, cu efecte pozitive incontestabile asupra dialogului intercultural.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Un somn în așteptare

Ioan Es. Pop continuă exercițiul de filtrare prin poezie a sentimentului de frică, pe care l-a anunțat odată cu Arta fricii. La o primă vedere, un somn pe scaunul electric*, e un volum subțirel, gândit în cinci părți, dintre care doar primele trei comunică între ele prin tema acestei angoase existențiale pe care poetul încă o examinează și extrapolează în varii scenarii. Prin urmare, vorbim despre un discurs poetic centrat din nou în jurul diverselor frici interioare, a degradării fizice, anxietății, bolii, care merg toate mână în mână cu alcoolul.

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Mărturii pe eșafod

Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe 2017, Aurel Pantea publică trei ani mai târziu Execuții*, rămânând unul dintre poeții echinoxiști cu o activitate însemnată, după aproape cinci decade. Individualizându-se în cadrul revistei clujene încă din debut, Aurel Pantea continuă să mizeze pe o tensiune interioară aparte a poemelor, valorificarea imaginarului care l-a consacrat reușind să ofere lectorilor și în volumul de față „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace”, în termenii lui Al. Cistelecan.

Citește în continuare →