Următoarele trei texte din acest grupaj – semnate de Henri Stahl, Ileana Mărculescu și Ana Katz – fac oarecum parte dintr-o aceeași dezbatere, derulată și ramificată de-a lungul anilor ʼ60 și începutul anilor ʼ70, și care a vizat raporturile dintre materialismul dialectic și istoric, pe de o parte, științele particulare și filozofia, de cealaltă parte. De-a lungul acestor dezbateri, cele două materialisme, instituite în anii ʼ50 ca filozofie și știință atotcuprinzătoare ale naturii și societății, logică, ontologie, teorie și metodă la un loc, își vor vedea domeniul și autoritatea restrângându-se treptat dar sigur, pe măsură ce științele sociale particulare (sociologia, științele economice și politice, „știința conducerii”), dar și filozofia în cele din urmă, își vor câștiga recunoașterea autonomiei perspectivelor și metodelor lor specifice. În acest context, articolul lui Henri H. Stahl din 1968, „Sociologie „concretă” și istorie”, din Revista de filozofie, cu respingerea sa a ideii de sociologie concretă și pledoaria sa pentru un materialism istoric ca sociologie istorică integratoare, în același timp filozofie și știință generală a societății, reprezintă deja o poziție minoritară, într-un câmp dominat de pe-acum de avocații autonomiei relative a sociologiei – fie și doar a celei „concrete”, dacă nu încă și a celei generale – de tutela materialismului istoric. (AC)
Născut în 1920, într-o familie de evrei bucureșteni, Henry Wald a absolvit imediat după Al Doilea Război Mondial Facultatea de filozofie a Universității din București, unde a și predat între 1948 și 1962. Ulterior, a lucrat ca cercetător la Institutul de Filozofie și la Institutul de Logică din București, publicând numeroase volume și studii pe teme dintre cele mai diverse: de la logică, la antropologie și filozofia culturii. Și-a păstrat până la moartea sa, în 2002, vederile socialiste, considerându-se un gânditor marxist original, un adept al „Marxism-Waldismului”, cum spunea într-un interviu, în contrast cu Marxism-Leninismul oficial. Fără să fi fost un dizident în sensul unei opoziții explicite la adresa politicii de stat sau a doctrinelor filozofice acceptate, vederile sale în răspăr cu linia oficială, îndeosebi după 1970 în contrast cu turnura națională a regimului comunist, i-au afectat în repetate rânduri cariera. În întinsa sa carieră publicistică, Wald a dedicat fenomenologiei trei texte în decursul anilor 1960: „Fenomenologia – filozofie a burgheziei muribunde” (în Cercetări filozofice 1960/4), reprodus în acest grupaj, „Creație și reflectare. Fenomenologie și empirism logic” (în Revista de filozofie 1967/12) și „Fenomenologia – o filozofie a ascezei” (în Revista de filozofie 1969/7). Scrise de pe pozițiile asumate ale materialismului dialectic, cele trei texte nu se mulțumesc cu o lichidare expeditivă și sumară a acestei forme a „idealismului burghez”, cum o fac multe texte în epocă, ci se angajează, pe de o parte, într-o lectură amănunțită a textelor husserliene, precum și a literaturii secundare, și caută, pe de altă parte, să situeze într-un mod destul de sofisticat fenomenologia într-un peisaj mai larg al filozofiei contemporane, definit de repere precum bergsonismul, existențialismul, pragmatismul și, mai ales, neopozitivismul. Fără îndoială, criticile sale la Husserl sunt relativ convenționale, chiar dacă sunt formulate spumos: „un Buddha fără nirvana, un Platon fără realism, un Descartes fără dualism, un Kant fără lucrul în sine, un Bergson fără alogism”. Relevante sunt, în schimb, două aspecte ale luărilor sale de poziție. Pe de o parte, felul în care, argumentând împotriva lui Husserl, Wald caută întâi de toate să ia pulsul filozofiei franceze a anilor ʼ50, în cuprinsul căreia fenomenologia înregistrează o resurgență, trecând în revistă critic poziții din cele mai diverse tabere: de la cea catolică, până la variantele unei fenomenologii marxizante precum cele practicate de Merleau-Ponty sau Tran Duc-Thao. Pe de altă parte, textele sunt remarcabile și pentru felul în care, spre deosebire de mare parte din literatura din epocă, ele caută într-adevăr, într-un pur spirit marxist, să derive elementele definitorii ale fenomenologiei pornind de la baza sa materială, ca o filozofie a „consumatorului rentier”. (CFF)
Cei doi ani care despart textul lui Tertulian de cel al lui Tudor Bugnariu continuă să fie marcați de valul de represiune din rândul lumii intelectuale și studențești. În 1958, Bugnariu a fost numit profesor și decan al Facultății de Filozofie a Universității din București, găsind, așa cum avea să descrie mai târziu într-un memoriu despre abuzurile administrativ-politice ale acelei perioade, o facultate „curățită,” din care fuseseră exmatriculați numeroși studenți și înlăturate cadre didactice, culminând cu trimiterea unora dintre ei în judecată și cu o „demascare publică” printre studenți în primăvara anului 1959.i Conform lui Bugnariu, elementul declanșator în acest caz nu a fost atât revoluția din Ungaria – despre care știa, ca fost adjunct al Ministrului Învățământului între 1956-58, că nu avusese ecouri foarte puternice printre studenții din București comparat cu alte centre universitare din țară –, cât rezoluțiile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. și discuțiile pe care acestea le inspiraseră printre studenți cu privire la libertatea vieții culturale și conducerea democratică.ii Textul lui Tudor Bugnariu din 1959, păstrat în manuscris ca parte din Nachlass-ul său la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, este adresat studenților (cel mai probabil de la filozofie), însă însemnătatea lui merge dincolo de o simplă invectivă față de generația educată în socialism. Pe de o parte, Bugnariu, fost membru și organizator al opoziției studențești antifasciste din perioada interbelică în Cluj-Napoca și ulterior membru ilegalist al Partidului Comunist Român, reconstituie sursele intelectuale marxiste ale generației sale. Remarcabile pentru momentul respectiv sunt accentul pus pe scrierile lui Marx, Engels și Lenin, cu mențiuni trecătoare la Cursul scurt de istorie al PCUS, până nu cu mult timp înainte una din sursele principale ale predării marxismului în Facultățile de Filozofie;iii și prezentarea rolului modest al Partidului Comunist în punerea în circulație a literaturii marxiste în prima jumătate a perioadei interbelice. Pe de altă parte, Bugnariu încurajează în mod explicit studenții să studieze operele clasicilor marxismului în locul „declarațiilor de atașament” și al „lozincilor pe care le debitează la seminarii”, anticipând una din sursele importante ale revizionismului marxist al anilor ʼ60. Între 1963-1965, Bugnariu a elaborat, în colaborare cu Traian Herseni, proiectul unui Centru de Sociologie în cadrul Academiei R.P.R.,iv care spre deosebire de perspectiva lui Henri H. Stahl asupra sociologiei marxiste, detaliată în articolul inclus în acest grupaj, urma să fie dedicat „sociologiei concrete”. Deși Bugnariu a publicat sporadic, în textele sale din a doua jumătate a anilor ʼ60 a susținut necesitatea filozofiei marxiste de a se reînnoi dialectic, prin revizuirea propriilor conținuturi, pentru a rămâne o filozofie deschisă, antidogmatică.v (AH)
Eseul lui Nicolae Tertulian, „Anti-Heidegger” (Viața romînească, nr. 10/1957) este un text important și reprezentativ atât pentru evoluția autorului său, cât și din perspectiva contextului în care apare. Pe de o parte, el este unul din primele texte în care Tertulian abandonează sfera preocupărilor de cronică și critică literară pentru a se aventura nu doar în domeniul imediat învecinat al teoriei literare și esteticii – cum făcuse deja în câteva studii despre literatura istorică și estetism de la mijlocul anilor ʼ50 –, ci în cel al filozofiei, în care se va desfășura cu precădere de-aici înainte. După debutul în Contemporanul în 1948, urmat apoi de transferul la Viața romînească în 1954, Tertulian publică mai ales cronici de întâmpinare și scurte texte despre literatură, care încearcă să păstreze un balans atent între rigorile realismului socialist și posibilitatea relaxării sau măcar redesenării unora din aceste rigori.
Adela Hîncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Ștefan Baghiu
În sfera cercetărilor de istoria filozofiei, a ideilor sau a culturii, filozofia din România comunistă rămâne – sau a rămas până foarte de curând – într-un con de umbră. Spre deosebire de alte domenii apropiate – sfera literaturii și criticii literare, sau sociologia, de pildă, care s-au bucurat în ultima vreme de o analiză și recuperare atente – filozofia perioadei comuniste continuă să fie subinvestigată, uitată. Și cu atât mai mult partea ei cea mai consistentă (măcar din punct de vedere cantitativ și instituțional), trunchiul său principal: filozofia marxistă din România comunistă, care e, cel mult și în cel mai bun caz, luată în considerare doar pentru a fi imediat expediată ca o „summa ideologică a regimului totalitar”, „însăilare de propoziții simpliste și naivități vulgarizatoare prezentate drept adevăruri revelate”.
Grupajul de mai jos își propune să ofere o imagine cel puțin mai bogată și informată asupra filozofiei de inspirație marxistă din perioada comunistă, printr-o selecție a câtorva din cele mai interesante și reprezentative texte din acest areal. Chiar dacă o anumită continuitate străbate toate aceste studii și eseuri – cel puțin apartenența lor asumată la marxism – merită, credem, subliniate și diferențele semnificative dintre ele, de factură, de intenție, de context, și evoluția de ansamblu a acestui câmp de-a lungul deceniilor, pe care ele o schițează aici prin simpla lor alăturare.
S-ar părea că nimic mai incompatibil și mai contradictoriu. Unul e situat la începuturi, alta vine după o suprasaturație; unul anticipă, alta sintetizează și anulează; unul e inocent, cealaltă e replica ofensatoare; unul e anonim și masificat, alta etalează numele producătorului și e un produs elitar. Dar să le luăm pe rând, fără prejudecăți. Or chiar lipsa prejudecăților e calitatea comună a folclorului (inocent) și a avangardei (indiferente etic și estetic), ambele sfidând, din motive diferite, tradiția (sic!), școala și cultura care îi precedă. Mai exact: folclorul, care nu știe (sau nu vrea să știe) ce l-a anticipat, instaurează, prin el însuși, o tradiție; iar avangarda pretinde la originalitate absolută și ia în răspăr orice tradiție, instaurând, fără să-și pună acest scop (și fără să bănuiască), o „tradiție” de alt soi. Paradoxul la care vom ajunge la capătul acestor meditații s-ar putea să ne surprindă.
PE MAMA A DUS-O MAȘINA COLHOZULUI LA SPITAL, pe mine m-a adus acasă tata cu sania. M-a pus pe laiță și s-a dus prin măhală să caute pe cineva cu lapte în țâțe. Cei cinci, orânduiți în fața mea, erau frații și surorile mele, dar încă nu voiau să le fiu și eu soră. Se uitau toți cu dușmănie și tot dădeau perna de la unul la altul. De la cel mai mare la cel mai mic, și invers, de la cel mai mic înapoi, spre cel mai mare. Niciunul dintre ei nu avea atâta curaj, să-mi îndese perna pe față, să nu mă mai vadă, să nu-i mai văd. Voiau să dispar. Mai bine să nu fi existat. Eram monstrul, care a făcut-o pe mama lor să o doară. Cuțitul, care i-a scurs sângele din vine. Omida zbârcită, care a ros-o pe dinăuntru. Boț de carne rea, pe care ea l-a aruncat afară.
Începând să citesc literatură română aproape în condiții de clandestinitate, am înțeles destul de repede că literatura ciopârțită, care mi se preda în școală și la facultate, adică aceea cu iz „moldovenesc”, este, de fapt, o năpastă pe capul bietului basarabean, menținându-l într-un limbaj literar de țarc, nu tocmai capabil să se împrospăteze din româna auzită la posturile de radio și tv din Țară, parțial căzută ea însăși în capcanele „limbii de lemn”. Prin urmare, scriitorii formați în anii ʼ80 (de la Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Nicu, Vasile Gârneț, Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Margareta Curtescu, Maria Șleahtițchi ș.a.), n-au încercat o acomodare la realizările unei rostiri localiste, regionale, fie ea oricât de atractivă (cum fusese, pentru… șaptezeciștii basarabeni, aceea a lui Ion Druță), ci, dimpotrivă, ei au căutat un limbaj în stare să ne scoată din provincialismul lingvistic și intelectual. Iată de ce, odată cu apariția antologiei Portret de grup (1995) de Eugen Lungu, optzeciștii basarabeni vor fi văzuți în Țară ca niște poeți normali, iar la ei acasă ca niște… extratereștri. Ruptura se produsese.
Ce să zic? Fac parte, oricum aș da, din categoria celor „cu capitala în București”, dar cu rădăcini adânci „dincolo de Prut”, unde m-am născut și am terminat studiile universitare. Sunt de acord cu ideea „specificului basarabean”, dar expresia „literatura din Basarabia” mi se pare confuză. Alexandru Robot, Magda Isanos, Gheorghe Madan ar fi câțiva scriitori din Basarabia, atunci când în Basarabia s-a putut scrie în limba română. Cei mai mulți și mai cunoscuți scriitori contemporani, la care cred că vă referiți, s-au născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească = Republica Moldova, după 1991. Am conștientizat și am acceptat noțiunea de „basarabean/basarabeancă” abia când am ajuns la București, în 1997. În timpul regimului comunist, acest cuvânt era cvasi-inexistent și nici după căderea comunismului lucrurile nu au devenit mai clare. Asumarea „basarabenismului” sugerează inconsistența Republicii Moldova ca stat și ideea de unire cu România, pentru că, după cum știm, Basarabia a fost provincie românească între anii 1918-1940. Tot Basarabia a fost gubernie rusească din 1812 până în 1918, dar să nu stricăm poezia momentului cu istorii incomode. Dacă subiectul unei cărți la care lucrez cere, las „farmecul particularităților lingvistice” să aibă inițiativă, moderat, totuși. Dacă povestea are un cadru strict românesc, atunci mă abțin. Kinderland, de pildă, e despre copiii dintr-un sat moldovenesc/basarabean, iar Caiet de cenzor este povestea unui cenzor bucureștean. Încerc să fiu consecventă fiecărei situații, adică.
revistavatra.org 