august 6, 2015august 8, 2015 de VATRA

10 ani fără Marino (5) – Gheorghe Glodeanu și Florina Ilis

Gheorghe GLODEANU

Teoreticianul fantasticului

Una dintre lucrările de referinţă publicate de către Adrian Marino rămâne, fără îndoială, Dicţionarul de idei literare. Masivul op a apărut în 1973 la Editura Eminescu din Bucureşti şi conţine o serie de articole fundamentale dedicate unor concepte, precum: Actualitatea, Autenticitatea, Avangarda, Barocul, Biografia, Clasicismul, Comicul, Curentul literar, Decadentismul, Dramaticul, Epicul, Eseul, Formalismul, Genurile literare, Gustul etc. Singurul regret al cititorului care parcurge această lucrare monumentală este acela că teoreticianul literar nu şi-a continuat investigaţia, oprindu-se doar la volumul întâi (literele a-g). Printre numeroasele studii pertinente ale Dicţionarului de termeni literari se găseşte şi articolul intitulat Fantasticul (pp. 655-685), care face din Adrian Marino unul din principalii teoreticieni români ai genului.

În definirea conceptului de „fantastic” se porneşte, de regulă, de la etimologia cuvântului. Potrivit Dicţionarului de termeni literari, cuvântul „provine din fr. fantastique, lat. lit. phantasticus «privitor la imaginaţie» (phantasma «plăsmuire»), şi semnifică lucruri imaginate, de necrezut, ajungând să definească, prin extensie, literatura populată preponderent de produse ale imaginaţiei şi fabulosului”.

În Dicţionarul de idei literare, Adrian Marino furnizează o explicaţie similară: „Iniţial, fantasticul (lat. med. phantasticus , gr. phantastikós) desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor (gr. phantasmata = apariţie, viziune, imagine). Termenul cunoaşte diferite accepţii: imagine sensibilă (în psihologia scolastică),imagine mentală, construcţie a imaginaţiei creatoare (în psihologia modernă), scenariu imaginar al unei dorinţe inconştiente (în psihanaliză), stabilizate în sfera suprarealităţii, ficţiunii supranaturale”. Adrian Marino nu uită să precizeze faptul că sensul termenului se depreciază în cadrul prozei romantice, devenind un veritabil loc comun.

Pentru a analiza modul de funcţionare a fanteziei şi structura estetică a fantasticului, exegetul vorbeşte despre necesitatea deplinei autonomizări a fanteziei, care se realizează prin negarea vechii sinonimii dintre fantezie şi imaginaţie. Cum fantasma – precizează Adrian Marino – este un produs al imaginaţiei sau al fanteziei, fantasticul a definit timp îndelungat produsele celor două facultăţi. Abia în estetica germană începe să se facă distincţie între Phantasie, imaginaţie, şi Einbildungskraft, activitatea productivă a spiritului. De aici distincţia dintre fantezia considerată drept o lume imaginară şi fantezia văzută ca o activitate creatoare. Fantasticul se sustrage oricărui control raţional, oricărei ordini previzibile – menţionează Marino – ceea ce îi conferă un caracter haotic, inconstant şi arbitrar. De aici dezordinea instaurată de fantastic, confuzia, abaterea de la normalitatea întruchipată de cotidian.

Adrian Marino afirmă: „În realitate, fantasticul nu-şi poate lua zborul decât din mijlocul fanteziei, singura care-l produce, legitimează şi impune ca produs estetic specific”. Fantasticul îşi are originea în fantezia creatoare şi are un caracter araţional, prelogic. Feeria este considerată o variantă poetică a fantasticului, tot aşa cum visul este pentru suprarealişti o feerie interioară. Teoreticianul literar vorbeşte apoi despre capacitatea fanteziei de a realiza o lume autonomă, secundă. De aici concluzia: „Orice literatură, care scapă categoriei adevărului sau falsului obiectiv, devine prin definiţie fantastică”. Fantasticul presupune emanciparea de sub o serie de categorii precum cele de timp, spaţiu, cauzalitate, alcătuind o veritabilă agresiune asupra realităţii. În ciuda caracterului său fictiv, creaţiei fantastice i se recunoaşte verosimilitatea. Identitatea creatoare dintre spiritul poetic şi cel fantastic este văzută în capacitatea de a stabili raporturi insolite între diferitele categorii de imagini, de a crea raporturi fantastice. Adrian Marino lansează o ipoteză interesantă, demnă de luat în seamă, dar nu neapărat adevărată: „fantasticul nu constituie o calitate a obiectelor, ci doar a raporturilor dintre obiecte”. Orice raport fantastic distruge un echilibru preexistent, o stare de stabilitate ori de armonie, pentru a impune un nou echilibru care, la rândul lui, poate fi subminat. Spre deosebire de contemplaţia poetică – îşi continuă demersul Marino – care presupune armonia, fantasticul aduce cu sine ruptura. Fantasticul alarmează, tulbură, este privit ca anormal sau inexplicabil. El exprimă o stare de confuzie, tulburare, o stare de criză, o stare de spirit ce se poate amplifica de la simpla nelinişte la spaimă. Fantasticul produce incertitudine, răsturnări de situaţie, inoculează o stare de inexplicabil, de straniu, de mister. El sugerează o primejdie iminentă.

Citându-l pe Roger Caillois, Adrian Marino afirmă că sensul sistemului fantastic de relaţii este contrazicerea, ruperea inopinată a ordinii sau a coerenţei preexistente, răsturnarea unor situaţii constante. Ruptura fantastică nu poate fi însă totală – se specifică în continuare – fiindcă, în acest caz, s-ar ajunge la ininteligibil, la haos, la absurd. Deoarece ruptura presupune negaţia, definiţia fantasticului presupune existenţa unor determinări negative, ce ţin de sfera imposibilului sau a anormalităţii. Din această cauză, se poate vorbi de esenţa demonică a fantasticului şi, implicit, de existenţa unor personaje malefice.

Vorbind de tipologia situaţiilor fantastice, Adrian Marino afirmă că orice temă fantastică intră în una din următoarele patru categorii: violarea flagrantă a realităţii, raţionalităţii, semnificaţiei şi temporalităţii. Fantasticul constă într-o răsturnare sistematică a aspectelor realităţii. Apariţia lui presupune o adevărată fisură a ordinii existente, o irupere brutală a misterului în cadrul mecanismelor cotidiene ale vieţii. Ruperea ordinii imperturbabile – continuă exegetul – produce mai întâi confuzie, apoi nelinişte, iar mai apoi spaimă. Vechile legi ale cauzalităţii cu care ne-a obişnuit proza realistă sunt depăşite. Mai mult, fantasticul devine sinonim cu criza ideii de cauzalitate şi de legalitate. Arbitrarul ia locul normelor specifice realităţii, provocând senzaţie, derută sau chiar spaimă.

Abordând problema mecanismului fantastic antirealist, criticul menţionează faptul că acesta se realizează prin alternarea sau combinarea a patru procedee: suprapunerea sub toate formele şi pe toate planurile posibile, dilatarea şi comprimarea perspectivelor şi proporţiilor, intensificarea observaţiei, detaliilor, concretului, ceea ce conferă realităţii aspecte halucinante şi multiplicarea şi proliferarea obiectelor. Răsturnarea ordinii previzibile a realităţii presupune, în plan raţional, apariţia contradicţiei dintre logic şi ilogic, intruziunea normalului în plin regim normal. În felul acesta se explică de ce toate temele fantastice se bazează pe contradicţii fizice şi pe contradicţii logice. Cum visul reprezintă o manieră străveche de depăşire a raţiunii, este firesc ca el să constituie un domeniu exploatat din plin de către autorii de proză fantastică. În ceea ce priveşte limbajul utilizat, fantasticul recurge adesea la un limbaj criptic, iniţiatic sau simbolic, în măsură să potenţeze atmosfera de taină a relatării. Există o iconologie fantastică – remarcă Adrian Marino – după cum există o simbolistică şi o semiotică fantastice. Acestea sunt produse de analogii şi de echivalenţe surprinse în interiorul unui univers cu „cheie”.

Alte observaţii ingenioase vizează problema timpului. Adrian Marino precizează faptul că ruperii de realitate, de raţiune şi de semnificaţie îi corespunde modificarea insolită a ordinii temporale obiective. De regulă, acest lucru înseamnă părăsirea timpului prezent. Şi dacă literatura S.F. îşi plasează întâmplările în viitor, fantasticul tradiţional înseamnă, de regulă, o întoarcere în trecut. Nu întâmplător, literatura S.F. mai este denumită literatură de anticipaţie. Potrivit teoreticianului literar, fantasticul introduce în literatură o nouă dimensiune a duratei, o cronologie insolită şi un alt ritm al desfăşurării evenimentelor. Fenomenul se realizează prin intermediul a patru metode: îngheţarea timpului, încetinirea lui, accelerarea şi inversarea acestuia. Pentru ca aceste lumi posibile să existe, este nevoie de talentul scriitorului, care trebuie să fie capabil să creeze ficţiuni plauzibile. Pentru cei care trăiesc în orizontul misterului, pentru care mitul şi miracolul reprezintă nişte realităţi naturale, fantasticul devine imposibil. Cum spiritualitatea primitivă nu cunoaşte ruptura dintre ficţiune şi realitate, normal şi imaginar, sacru şi profan, Marino afirmă că mitologia şi istoria religiilor reprezintă un imens depozit de teme fantastice.

Pe urmele lui Roger Caillois, teoreticianul literar face apoi distincţie între fantastic şi feeric. Chiar dacă până prin secolul al XVIII-lea cele două concepte se confundă, identificarea lor nu mai este posibilă în fantasticologia modernă. Aceasta deoarece feericul povestirilor tradiţionale se bazează pe mitul acceptat. Eroii şi cititorii se complac în ficţiune, acceptă pactul cu supranaturalul încă de la început. Drept consecinţă, apariţia supranaturalului nu mai produce spaimă sau teroare, nu şochează. Dimpotrivă, fantasticul se dovedeşte straniu şi agresiv, fiind plasat la antipodul reveriilor poetice. Feericul ne seduce – afirmă criticul –, în timp ce fantasticul ne sperie.

Marino vorbeşte despre „vocaţia fantastică a umanităţii”, despre nevoia de fantastic, ceea ce asigură succesul acestei literaturi. Toate acestea într-o lume pragmatică, raţională, scientistă, în aparenţă ostilă miturilor şi simbolurilor. Fantasticul traduce însă visele individului, reprezintă o compensaţie pentru insatisfacţiile şi dorinţele nerealizate ale acestuia. De aici concluzia: „Fantasticul exprimă visul treaz al individului, saltul dincolo de aparenţe, escamotarea realităţii cenuşii, mecanizate sau brutale. Ieşirea din rutină corespunde nu numai destinderii psihologice, ci şi unui act de higienă «iraţională» mortală”. Spre deosebire de cauzalitatea riguroasă care este antifantastică, cauzalitatea miraculoasă devine fantastică prin definiţie. În mod aparent paradoxal, fantasticul continuă să existe în plină mentalitate ştiinţifică. Aceasta deoarece surpriza, metamorfoza anormalului în normal se dovedesc posibile în plin determinism. Asemenea altor teoreticieni, Marino remarcă metamorfoza continuă a genului. Mai mult, el vorbeşte chiar de o „lege a descompunerii fantasticului”, prin alterarea şi degradarea treptată a semnificaţiilor originare, a temelor şi simbolurilor. Ultima fază a acestei degradări ar fi persiflarea şi parodia fantasticului. Demitizarea este un atribut esenţial al literaturii postmoderne. Cu toate acestea, putem constata faptul că fantasticul se metamorfozează continuu şi că ştie să ţină pasul cu evoluţia literaturii. Ca urmare, diagnosticul lui Adrian Marino privind decăderea literaturii fantastice nu se confirmă. Mai mult, literatura română contemporană continuă să impună adevăraţi maeştri ai genului. Este vorba de autori de real prestigiu precum Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan sau Tudor Dumitru Savu. Sunt autori care infirmă concluzia sceptică a exegetului privind degradarea genului.

Analizând tehnica realizării fantasticului, Marino constată faptul că ea se suprapune integral peste actul de creaţie literară. Cu toate acestea, există câteva trăsături caracteristice. Un procedeu specific utilizat de către autorii de proză fantastică este cel al distanţării, care este amplificat la maximum. Este vorba de distanţarea de viziunea normală asupra realităţii, dar şi de proiecţia la distanţă a acestei imagini răsturnate a lumii. Creatorul de literatură fantastică este înzestrat cu conştiinţă de sine, are clarviziunea procesului artistic, nutreşte dorinţa de a face literatură fantastică. De aici afirmaţia: „A imagina istorii teribile cu spectre şi vampiri, a te lăsa înspăimântat de propriile fantome şi a nu crede câtuşi de puţin în realitatea lor, aceasta este condiţia adevăratului creator de fantastic, produs de «export», nu de «consum intern»”.

Amplificarea distanţării este coroborată cu un alt procedeu caracteristic, intensificarea lucidităţii. Câtă luciditate a viziunilor şi fantasmelor, atâta fantastic, afirmă Marino în manieră camilpetresciană. Distanţării şi lucidităţii i se asociază tehnica suspendării surprizei, suspansul fantastic. Aceasta deoarece legea psihologică a fantasticului presupune existenţa unor trăsături, precum: contradicţia, alternativa, indecizia perpetuă. Vorbind de raportul dintre fantastic şi senzaţional, Marino atrage atenţia că fantasticul nu exclude senzaţionalul, ci îl implică sub forma misterului. În felul acesta se explică vocaţia fantasticului pentru romanul de senzaţie şi pentru cel poliţist. Spre deosebire însă de senzaţional care este explicat la sfârşitul relatării, fantasticul nu elucidează misterul, ci păstrează confuzia până la capăt. De aici eroarea acelor autori care explică fantasticul. La fel ca în lirica simbolistă, scopul nu este descifrarea, ci adâncirea misterului şi încurcarea pistelor. Orice explicaţie distruge fantasticul, transformându-l într-un text senzaţional.

Dicţionarul de idei literare rămâne o carte de referinţă, care se consultă cu real folos şi azi.

***

Florina ILIS

Călătorul fără complexe

Cea dintâi carte de călătorii a lui Adrian Marino, publicată în 1974, surprinzând, fără îndoială, cerinţele şi exigenţele cenzurii de atunci, a fost intitulată ¡Olé! España!. Semnelor de exclamaţie din titlu le putem conferi azi diverse semnificaţii, de la triumful celui care, încă din primele fraze ale cărţii, se arată fericit de a scăpa de scleroza, rigiditatea şi monotonia bibliotecii geneveze, evadând în Spania, până, poate, de ce nu?, la triumful celui care sub masca acestei evadări spaniole se raportează la o evadare mai subversivă, despre care nu se putea vorbi deschis. De altfel, cuvântul evadare, la forma sa de plural, va fi utilizat de către Adrian Marino abia după 1989, chiar în titlul uneia dintre cunoscutele sale cărţi Evadări în lumea liberă (1993). Despre ¡Olé! España! Eugen Simion afirma în recenzia la carte că este „un delectabil jurnal de călătorie livrescă şi reală”¹, intuind două din trăsăturile fundamentale ale spiritului lui Adrian Marino: amestecul dintre livresc (erudiţie) şi real (trăit), dar nu în sensul contopirii lor, ci în acela al definirii unui nou sentiment, cel al trăirii prin cărţi şi erudiţie.

Cea de-a doua carte de călătorii va fi publicată doi ani mai târziu, tot la Editura Dacia, din Cluj, fiind intitulată, destul de curajos, având în vedere cuvântul european, din titlu, Carnete europene. Noua carte cuprindea un fel de jurnal de călătorie în mai multe ţări europene, a căror enumerare astăzi nu stârneşte nicio emoţie, dar în acea epocă, fără îndoială că invocaţia unor ţări ca Franţa, Elveţia, Olanda, Belgia sau Luxemburg, nume care dau şi titlurile capitolelor cărţii, producea reverii în imaginaţia cititorilor epocii pentru care orice călătorie în Vest devenea un vis aproape imposibil. Nu atât cuvântul european, în sine, era curajos pentru anii ’70 (care reintrase în circuitul cultural), cât semnificaţia pe care i-o acorda Adrian Marino, semnificaţie dezvăluită în totalitate abia după 1989, când acest cuvânt a devenit pentru ideocritic piatra unghiulară a unui program ideologic, concentrat pe discursul revenirii României în Europa prin integrarea europeană.

În fine, cea din urmă carte de călătorii, publicată înainte de 1989, se intitula Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, apărută în 1978, la Editura Albatros, din Bucureşti, cuprinzând impresii de călătorie din Portugalia, Danemarca, Anglia, Franţa. Cuvântul european reapare şi în titlul acestui jurnal de călătorie pe care Adrian Marino insistă să-l numească, pe drept cuvânt, de altfel, jurnal intelectual. Ca un bun specialist în critica ideilor literare, având şi o reală înclinaţie înspre taxonomie, Adrian Marino este conştient de faptul că specia jurnalului intelectual se cerea încă definită, legitimată, consolidată, străduindu-se chiar la începutul volumului să propună o definiţie, să-i confere o poziţie în raport cu alte specii înrudite sau apropiate: „Jurnalul intelectual cultivă ideea puternic trăită, asimilată, devenită formă de viaţă, expresia formelor ce te domină şi care se impun în mod acut, ca o necesitate imperioasă. […] Când devine substanţa unui fragment autobiografic, ideea primeşte acelaşi conţinut, rezonanţă şi semnificaţie ca orice altă experienţă adâncă de viaţă”². Printre spiritele culturii româneşti de care se simte apropiat prin cultivarea acestei specii aparte, Marino îi numeşte pe Mircea Eliade şi Tudor Vianu. În perioadele dintre anii apariţiei celor trei cărţi amintite, Adrian Marino nu va ezita să publice o bună parte a notelor de călătorie în presa literară a vremii, fie la Tribuna, fie în Ramuri sau Viaţa românească şi, mai târziu, în anii ‘80, în revista Transilvania. În general, aceste impresii de călătorie se intitulează fie note de călătorie, jurnal, note de drum sau scrisori, în cazul în care, aflat în străinătate, Adrian Marino îşi expedia prin poştă impresiile sub forma unor corespondenţe străine. Aceste note sau însemnări, publicate unele în numere consecutive, se înscriu ca tipologie şi formă în tradiţia literaturii de călătorie, literatură, de altfel, bogat reprezentată şi în cultura română. Dacă statutul notelor, însemnărilor sau scrisorilor, publicate în presa literară, aproape la cald, este mai uşor de acceptat de însuşi autorul lor, în ceea ce priveşte miza literară a volumelor de călătorie, Adrian Marino preferă să-şi avertizeze cititorul asupra disocierii pe care o face între un jurnal de călătorie propriu-zis şi ceea ce numeşte jurnal intelectual, după cum reiese din volumul Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual.

Încă din Carnete europene, Marino îşi precizase, de altfel, punctele de vedere în privinţa atât a jurnalului ca gen, cât şi a rolului jurnalului sau notelor de călătorie, situându-se pe sine într-o tradiţie „literară” românească ce mergea până la Dinicu Golescu. Depăşirea „complexului provincial” al lui Dinicu Golescu³ reprezintă, crede Adrian Marino, una dintre mizele esenţiale ale jurnalelor de călătorie româneşti, dar, în acelaşi timp, constituie pentru conştiinţa culturală română modernă şi un prag de trecut, respectiv cel al complexului de inferioritate faţă de Occident. Dacă ¡Olé! España! dădea glas entuziasmului unui călător român într-o ţară cunoscută anterior numai prin referinţe livreşti, prilej pentru autor de a-şi verifica şi analiza cunoştinţele într-o manieră trăită, directă, Carnetele europene aduc, în plus, o notă suplimentară, de reflexie şi de analiză, de reflectare asupra „naturii” jurnalului însuşi, dar şi a călătoriei ca pretext. Marino încearcă să explice care ar fi rostul unui jurnal de călătorie printr-o „falsă” interogaţie asupra raportului dintre un jurnal vital (vitalist) şi un jurnal intelectual, considerând că distincţia dintre cele două tipuri de discursuri (cel al „vieţii” sau al impresiilor trăite direct şi cel „intelectual” sau reflexiv) nu ţin de modalităţile de descriere, o dezbatere de idei putând fi, de altfel, la fel de vie ca şi orice acţiune, ci de autenticitatea şi capacitatea de exprimare a trăirilor. Pe de altă parte, jurnalul de idei, consideră Marino, este şi un „anti-jurnal literar”, deoarece nu ţine cont de stil, este anti-calofil. Şi, totuşi, în ciuda dorinţei de autenticitate, Marino recunoaşte că nu-şi poate publica notaţiile pe care le-a făcut în călătoriile sale şi că acestea nu-i servesc decât ca aide-mémoire, astfel că prelucrarea notaţiilor devine cel mai important pas în procesul redactării carnetelor: „Reelaborarea trebuie să respecte şi să refacă tensiunea şi vibraţia originară, ritmul confesiunii şi al impresiei spontane. […] Tehnică de expunere şi, în acelaşi timp, adevărată experienţă existenţială: continuă actualizare a trecutului, permanentă convertire în trăiri prezente a unei întregi sedimentări”⁴.

Dacă pentru Prezenţe româneşti şi realităţi europene încadrarea în specia jurnalului intelectual se justifică prin opţiunea autorului şi prin felul în care acesta se raportează la propriile sale idei, pentru Olé! España! şi pentru Carnete europene interferenţa de formule literare face mai dificilă disocierea de specia jurnalului de călătorie. Ideea de a camufla în aceste texte unele idei care puneau în mod subtil în comparaţie societatea deschisă a lumii libere cu cea închisă, totalitară, a lumii româneşti, îi apare lui Adrian Marino explicită abia la momentul recitirii şi a reeditării jurnalului spaniol, respectiv, în 1995: „Recitind, azi, ¡Olé! España observ că n-am scris, de fapt, o carte de „literatură” (n-am avut de altfel niciodată preocupări beletristice), ci una de „ideologie” camuflată, deviată, dar foarte precisă. Textul meu este destul de plin de aluzii critice. Sunt chiar uimit să constat că, ori de câte ori puteam, strecuram o insinuare, o rezervă mentală, o ironie sau o comparaţie critică, în mod aproape involuntar. Astfel de texte se pot, într-un fel, chiar „psihanaliza”, într-atât de apăsătoare şi eficace era cenzura mentală a epocii.”⁵ În mod evident, atunci când observa rezistenţa celor trei jurnale de călătorii intelectuale şi după 1989, Adrian Marino se referea la dimensiunea lor ideologică, considerând că, în ciuda asumării autenticităţii scrisului, atât în formă, cât şi în conţinut, a izbutit, prin punerea în paranteză a identităţii de scriitor din est care se confrunta aproape violent cu o cultură şi civilizaţie apuseană, liberă, deschisă, să evite „complexul Golescu” şi, obiectivându-se, să intuiască, prin refugiul în livresc, unica posibilitate de salvare, personală, dar şi literară.

În mod limpede, lumea românească de atunci, o lume închisă, stăpânită în plan spiritual de cenzură, săracă, din punct de vedere material, dar şi prin privaţiunile de ordin spiritual, pe care trebuiau să le îndure intelectualii români, nu avea cum să suporte comparaţia cu ţările dezvoltate din Occident. Entuziasmul unui Dinicu Golescu faţă de cultura şi civilizaţia Apusului era sinceră şi venea din dorinţa unui adevărat spirit de iluminist de a importa şi la noi valorile culturale şi materiale ale ţărilor avansate. Fără îndoială că Adrian Marino care cunoştea bine scrierile boierului român, nu putea, din cauza cenzurii, adopta o asemenea atitudine admirativă faţă de o cultură şi civilizaţie care se găsea la antipodul ideologic al ţărilor din Blocul comunist. Nu putem să ne închipuim că acest lucru ar fi fost posibil. Strategia adoptată de Adrian Marino a fost aceea de a utiliza o comparaţie camuflată, adică punând, în plan intelectual, la acelaşi nivel, cultura românească cu cea europeană, stăruind asupra distincţiei între, pe de-o parte, planul creaţiei, unde atât Vestul, cât şi Estul îşi au valorile lor consacrate, şi, pe de altă parte, planul difuzării şi comunicării valorilor, unde, din păcate, cultura română se dovedea deficitară. Era, de altfel, singura posibilitate în condiţiile cenzurii de atunci de a vorbi despre cultura Occidentului. Astfel, între complexul de inferioritate a lui Dinicu Golescu şi cel de superioritate sau sperietura de Occident şi străinătate⁶, Adrian Marino propunea metoda comparatistă, în sensul afirmării valorilor, prin cunoaştere reciprocă, şi nu prin ierarhizarea lor. Dacă vigilenţa organelor de cenzură putea fi astfel anesteziată, prin acest discurs al afirmării prezenţei româneşti în raport cu realităţile europene, nu se poate spune acelaşi lucru despre vigilenţa unor cititori. După cum mărturiseşte Adrian Marino, în postfaţa celei de-a doua ediţii a cărţii Olé! España! o cititoare din Cluj l-ar fi apostrofat că îşi bate joc de cititori afirmând că la Sevilla portocalele putrezesc pe stradă, autorul găsind, de altfel (la o distanţă de 27 de ani), perfect justificată această observaţie în condiţiile „mizeriei economice”⁷ de atunci. Efectul era şi mai evident, iar comparaţia critică dobândea în acest caz şi un profund accent ideologic.

Călătoriile în străinătate au însemnat pentru Adrian Marino, pe lângă nevoia imperioasă de a recupera, în plan personal, intelectual, decalajul cultural, şi o necesară pauză de „reumanizare”, mai ales după perioade aride în care se preocupa numai de studii „serioase”: „Îmi place evaziunea după perioade de mare concentrare, izolare şi asceză”⁸. În plus, aceste ieşiri, dar şi carnetele sau notele de călătorie care rezultă, răspund unei chemări intime şi profunde de confesiune şi de eliberare interioară, reprezentând „antidotul împotriva agitaţiei şi seismelor interioare, nu totdeauna bine stăpânite prin claustrare şi studiu⁹”. Spirit raţional şi raţionalist, Marino e conştient de „rolul” pe care-l atribuie acestor „însemnări” de călătorie şi e convins că „starea sa de tensiune, de iritare şi amărăciune, de indignare şi revoltă”¹⁰ se observă în subtextul multor pagini. Odată încheiat rolul de „exorcizare” a stărilor negative care-l bântuie, calmul revine, omul „resentimentelor” retrăgându-se în spatele eruditului şi a spiritului raţionalist, voltairian.

___________

1 Eugen Simion, Literatura de călătorie, în Luceafărul, nr. 50, 1975, p. 6.

2 Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, Iaşi: Polirom, 2004, p. 9.

3 Adrian Marino, Carnete europene. „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975”, Cluj: Editura Dacia, 1976, p. 5.

4 Ibid., p. 15.

5 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, Craiova: Editura Aius, 1995, p. 158.

6 Carnete europene, ed. a II-a, p. 31.

7 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, p. 162

8 Adrian Marino, Carnete europene, Ed. I-a, pp.18-19.

9 Ibid, p. 18.

10 Ibid, p. 19.

[Vatra, nr. 5/2015]

august 5, 2015august 8, 2015 de VATRA

10 ani fără Marino (4) – Maria Dinu și Mircea Popa

Maria DINU

Hermeneutica lui Mircea Eliade.

Actualitate şi inadecvare metodologică

Dintre lucrările lui Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade – apărută în ţară în 1980, dar tradusă în scurt timp de Editura Gallimard – rămâne o carte controversată din mai multe motive. Pe de-o parte, istoricul religiilor, plecat din ţară în 1940, reprezentă un caz aparte în anii comunismului. Interzis până în 1965, Eliade va fi recuperat ulterior de regim, fiindcă el ar fi reprezentat candidatul român ideal pentru premiul Nobel, datorită carierei sale internaţionale. Recuperarea sa avea să fie fragmentară, căci numai unele proze precum Maitreyi, Nuntă în cer, La ţigănci şi anumite studii despre folclorul românesc erau tipărite în ţară, după cum observă Simona-Maria Pop în cartea Adrian Marino. Vârstele devenirii, unde analizează detaliat acest episod¹. Pe de altă parte, însuşi Marino va proiecta în jurul cărţii o optică negativă, dezamăgit de relaţia sa cu autorul Nostalgiei originilor, dar şi de suspiciunile referitoare la colaborarea sa cu regimul în vederea recuperării lui Eliade.

În ciuda portretului favorabil² trasat istoricului religiilor în jurnalele de călătorie Carnete europene (1976) şi Prezenţe româneşti şi realităţi europene (1978), după ’89 intelectualul clujean îl acuză pe Eliade de ingratitudine³ şi de preocuparea exclusivă asupra propriei imagini şi popularizării operei sale în ţară⁴, fiind dispus chiar la o „colaborare culturală”. În plus, gustul amar lăsat de această experienţă lui Marino, dublat de sentimentul inutilităţii demersului său, este alimentat şi de receptarea nefavorabilă a Hermeneuticii, fiindcă unii intelectuali români, aflaţi în exil (în special Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu), susţineau că la mijloc ar fi o recuperare a lui Eliade în favoarea regimului comunist, criticul clujean jucând aici un rol semnificativ, ca şi Noica, trimis într-adevăr cu diverse oferte şi favoruri în schimbul reîntoarcerii savantului în ţară: „Mă aşteptam ca prima carte română şi franceză, editată la Paris despre Mircea Eliade, după decenii de proteste – pe deplin îndreptăţite de altfel împotriva «interzicerii» acestui nume în ţară – să fie privită cu simpatie sau cel puţin cu o anumită bunăvoinţă. Dimpotrivă, o «tăcere» lugubră, plină de hargne, de ifose, de suficienţă, a întâmpinat această premieră riguros absolută. Mi-am dat seama repede că eram acuzat că… «recuperam» (sic!) pe M. E. în contul regimului etc.” ⁵

Totuşi, dincolo de aceste probleme, în fond extraliterare, contează în ce măsură Adrian Marino a reuşit să reconstituie modul de interpretare a fenomenelor religioase de către Eliade. Că apariţia volumului la vremea respectivă era într-adevăr o noutate, nu mai încape îndoială. Înainte să fie tipărită Hermeneutica scrisă de Marino, Ioan Petru Culianu mai publicase în 1978, în limba italiană, monografia Mircea Eliade în care aducea în discuţie într-un capitol perspectiva metodologică a istoricului religiilor. În acelaşi an, apărea şi lucrarea lui Douglas Allen, Structure and Creativity in Religion: Hermeneutics in Mircea Eliade’s Phenomenology, studiu mai amplu despre metoda lui Eliade, o interpretare din prisma fenomenologiei religiilor şi centrată în jurul a două principii ordonatoare: dialectica sacrului şi a profanului şi simbolismul religios. Dar dacă cei doi subliniaseră contribuţia lui Eliade în domeniul istoriei religiilor în relaţie cu abordările celorlalţi colegi de breaslă (Rudolf Otto, Gerardus van der Leeuw, C. Jouco Bleeker), Marino găseşte potrivit studiul hermeneuticii istoricului religiilor din perspectiva hermeneuticii filologice începând cu Schleiermacher. Cu toate că Eliade nu s-a raportat la vreun hermeneut anume, ideocriticul era de părere că istoricul religiilor ajunsese pe cont propriu la toate problemele specifice hermeneuticii prin observaţiile sale cu caracter empiric, intuitiv, în urma contactului cu textele. O astfel de perspectivă hermeneutică era utilă intelectualului clujean din moment ce urmărea pe de-o parte, demonstrarea unei tradiţii hermeneutice româneşti iniţiate de Mircea Eliade, pe de altă parte să laicizeze interpretarea istoricului religiilor.

Numai că demersul avea de la început câteva dezavantaje. În primul rând, sistematicul Marino se confrunta cu o hermeneutică „nemetodologică”, „neprogramatică”: „Trebuie subliniat şi faptul că preocuparea metodologică la Mircea Eliade – deşi evidentă – nu este foarte accentuată. El manifestă chiar o anume prudenţă şi rezervă metodologică. Nu este «obsedat» în niciun caz de metodologie, intuind probabil spontaneitatea, supleţea şi labilitatea intrinsecă a procesului hermeneutic însuşi.”⁶, recunoaşte fostul discipol călinescian. Apoi, Marino explica interpretarea istoricului religiilor în special prin intermediul hermeneuticii lui Gadamer, care facilita reconcilierea abordării fenomenologice, de tip sincronic, cu cea istorică, în diacronie. Conform lui Gadamer, interpretarea presupunea un dialog dintre prezent şi trecut, ceea ce face ca înţelegerea să fie dependentă de situarea noastră istorică. Filosoful german „nu concepe istoria şi tradiţia ca forţe opresive şi eliberatoare, ca spaţii despărţite de conflicte şi dominaţie. Pentru Gadamer, istoria nu este un spaţiu al luptei, al discontinuităţii şi al excluderii, ci un «lanţ continuu», un râu care curge neîncetat, s-ar spune un club al celor care gândesc la fel.”⁷, afirmă Terry Eagleton.

În Critica ideilor literare (1974), ideocriticul adoptase aceeaşi accepţie a interpretării ca moment istoric şi propusese două dimensiuni temporale ale hermeneuticii: istorică, dependentă de context, şi transistorică, în funcţie de un sistem şi model circular de lectură. Astfel, Marino găsise o modalitate să pună în acord semnificaţiile universale şi recurente ale ideilor literare cu cele ulterioare, apărute de-a lungul timpului. Aplicată interpretării lui Eliade, hermeneutica lui Gadamer se dovedea totuşi destul de restrictivă, insuficientă să surprindă întreaga complexitate a demersului istoricului religiilor. Nu în ultimul rând, sistematizarea hermeneuticii lui Eliade se realizează greu, nu atât fiindcă autorul Nostalgiei originilor utilizează concepte fluide, cât din cauza redundanţei specific mariniene şi a insistenţei de a scoate în evidenţă ceea ce acesta de multe ori nici nu urmărea. „A. Marino – constată Culianu – se referă aproape întotdeauna la principii hermeneutice, chiar atunci când le inventează el însuşi.”⁸ De aceea, în primul capitol şi în jumătate din al doilea, ideocriticul insista în jurul unor concepte excesiv detaliate (sens, semnificaţie, moment originar, intuiţie-reflexie, inducţie-deducţie etc.), care, mai degrabă pulverizează şi complică demersul lui Eliade, decât să-l articuleze într-o viziune unitară, astfel încât impresia este de glisare continuă a lui Marino pe marginea unui cerc al cărui centru nu poate să-l cuprindă.

Abia cu descrierea tipologiei sacrului ne plasăm, de fapt, în parametrii hermeneuticii lui Mircea Eliade. Cu toate că reţinuse principalele idei ale istoricului religiilor despre dialectica sacru-profan, intelectualul clujean nu prezintă în profunzime dihotomia în cauză. Ideocriticul observă că sacrul ţine de viaţa religioasă a omului, dar îl descrie în termeni de unitate şi sinteză, fără să ţină cont că această armonie interioară porneşte de la o trăire mistică ce proiectează omul într-un univers transistoric, diferit de cel al existenţei cotidiene. La Eliade procesul este mai complex în sensul că, înainte de unitate, omul religios, confruntat cu realitatea sacrului, trăieşte mai întâi o „criză existenţială”, deoarece propria existenţă îi apare ca lipsită de sens, haotică, limitată şi fragmentară. Practic, omul conştientizează coexistenţa sacrului şi profanului, dar „alege” sacrul, care devine o structură a conştiinţei sale. Marino aduce şi el în discuţie problema alegerii, dar înţelege să definească sacrul prin excluderea profanului: „Sacrul se izolează, «iese» din zona experienţei profane pe care o neagă, o anulează”⁹. Însă, „Eliade – afirmă Douglas Allen – nu sugerează că omul religios, evaluând şi alegând sacrul drept ceea ce e superior, semnificativ, respinge profanul, negându-i complet realitatea propriei existenţe. Sacrul nu se poate manifesta decât prin profan, iar toate fenomenele religioase revelă coexistenţa paradoxală a sacrului şi profanului.”¹⁰

Dihotomia ar fi complicat demersul lui Marino, din cauza dificultăţii delimitării sacrului camuflat în profan şi al potenţialului oricăror elemente ale lumii profane de a revela sacru, aspect subliniat, de altfel, de majoritatea exegeţilor istoricului religiilor, inclusiv de Eliade însuşi. Oricum, ideocriticul nu-şi pune semne de întrebare despre condiţiile de existenţă ale sacrului pe principiul că „hermeneutul «ştie» ce este sacrul, care sunt caracteristicile sale, cărei intenţionalităţi îi corespunde şi verifică această «schemă» peste tot.”¹¹ În ciuda acestor scăpări, cauzate de subtilitatea dihotomiei în cauză, fostul discipol călinescian rezumă câteva idei majore despre funcţiile de selecţie a semnificaţiilor sacre ale arhetipului, mitului şi simbolismului. În gândirea lui Eliade, Marino constată că arhetipului reprezintă un model transuman, divin, pe baza căruia sunt descifrate semnificaţiile fenomenelor religioase. De aceea, Marino subliniază că la istoricului religiilor toate arhetipurile se reduc la arhetipul primordial: „mitul cosmogonic, totalitatea situaţiilor existenţiale, primele intuiţii şi revelaţii umane se grupează într-un singur complex: arhetipul situaţiei omului în lume”¹²

Un alt aspect important al cărţii cercetătorului clujean, care potenţează viziunea lui Eliade, este problematica creaţiei hermeneutice şi a hermeneuticii militante, prima centrată în jurul schimbării interioare radicale a interpretului în urma contactului cu textele sacre, cealaltă în jurul schimbării exterioare, culturale, ca urmare a programului de acţiune al hermeneuticii creatoare. De fapt, alegerea unui astfel de subiect nu este întâmplătoare, deoarece, pentru Eliade, hermeneutica creatoare reprezintă „o tehnică spirituală, susceptibilă să modifice calitatea existenţei înseşi.”¹³, iar istoricul religiilor nu trebuie să se limiteze doar la analiza structurilor mitico-simbolice din viaţa omului arhaic, ci să îşi pună problema existenţei lor în lumea contemporană, contribuind, prin revelarea lor, la o reînnoire culturală, spirituală şi filosofică.

Totodată, Eliade susţine că omul monden s-a îndepărtat de sacru şi trece printr-o criză puternică din cauza respingerii lui conştiente sau a imposibilităţii disocierii de profan. De aceea, civilizaţia occidentală se confruntă cu „teroarea istoriei” şi apariţia provincialismului pe fondul neputinţei dialogării cu alteritatea. Structurile universale, care pentru omul arhaic facilitau trecerea pe un alt nivel existenţial, sunt refulate la omul modern, fără să mai determine comportamente imitative şi organizarea realităţii în funcţie de un model arhetipal divin, exemplar. Fostul discipol călinescian pune în relaţie urmările redescoperirii experienţelor religioase cu deschiderea spre lumile neeuropene din Asia, Africa, Australia, astfel încât să se poată crea punţi, „comunicarea în ambele sensuri, înţelegerea şi influenţa reciprocă Est-Vest”¹⁴. Paradoxal e că ambiţiile lui Eliade îi apar ideocriticului drept utopice – „Este evident că niciodată hermeneutica modernă n-a fost investită cu astfel de dimensiuni şi funcţii planetare. Chiar dacă proiectul riscă să rămână doar un ideal, o «utopie»”, lui Mircea Eliade îi rămâne măcar meritul de a fi gândit idealul hermeneutic militant până la capăt şi în toate implicaţiile sale”¹⁵ – , deşi el însuşi va fi sedus de aceleaşi deziderate „planetare” când va susţine în Comparatism şi teoria literaturii (1988) identificarea literaturii cu literatura comparată şi în final cu întreaga teorie a literaturii pe aceleaşi principii ale universalităţii, dialogului intercultural, denunţarea europocentrismului şi colonialismului, privilegierea literaturilor minore etc. Interesant este că punctul de vedere al lui Marino despre noul umanism va fi reţinut de unul dintre exegeţii americani ai istoricului religiilor, David Cave, unde în cartea sa Mircea Eliade’s Vision of a New Humanism (1993), reţine ideile criticului român despre principiile hermeneutice ale lui Eliade şi despre umanism din prisma căruia Cave resistematizează întreaga viziune a istoricului religiilor.

La capătul acestui demers, revenim la o întrebare pe care am formulat-o anterior şi de la care porneam: în ce măsură Marino a reconstituit metoda de gândire a lui Mircea Eliade. În ciuda unor „minusuri” semnalate pe parcurs – dar justificabile în fond, căci vorba lui Culianu, „cum autorul nu este un istoric al religiilor, nu i se poate pretinde, evident, să se ocupe de domenii care nu sunt ale sale.”¹⁶ – dacă e să luăm în calcul dorinţa fostului discipol călinescian de a-şi înscrie programul ideocritic într-o tradiţie hermeneutică modernă iniţiată de Eliade, probabil că a reuşit. Ce-i drept, Marino avea să sacrifice concepţia istoricului religiilor despre homo religiosus, dar nu total, căci, fundamentală interpretării fenomenelor sacre, intelectualul clujean se va lovi de ea de câteva ori când va vorbi despre arhetipuri, mituri şi simboluri. În plus, ca să transformăm reproşul lui Culianu într-un avantaj, e mare lucru pentru un „profan” să scrie mai bine de 400 de pagini, extrem de bine documentate, cu o bibliografie la zi pe vremea respectivă, despre Mircea Eliade, cvasi-necunoscut la noi, după cum subliniam la începutul textului. Din nefericire, redundanţa tipică lui Marino îngreunează lectura, aspect sublinia atât de recenzenţii din ţară, cât şi de cei din afară.¹⁷ Oricum, aprecierea unei astfel de cărţi ţine, de fapt, de felul în care alegem să privim problema, ori acceptând un Eliade modelat după chipul şi asemănarea lui Marino sau mai bine-zis a criticii ideilor sale literare ori respingem de la început o astfel de abordare.

Intrigantă rămâne, totuşi, deformarea receptării Hermeneuticii lui Mircea Eliade de Marino însuşi, fiindcă, deşi a întâmpinat tot felul de impedimente cauzate de contextul socio-politic, meritele lucrării sale nu au fost trecute cu vederea. Dacă în ţară, recenzenţii au căutat să evidenţieze cele mai importante direcţii ale gândirii istoricului religiilor urmărite de Marino de la metodologia hermeneuticii la tipologia sacrului şi hermeneutica militantă, recunoscând că „Hermeneutica lui Mircea Eliade are meritul, capital, de a restitui plenar culturii noastre pe unul dintre marii ei gânditori”¹⁸, în afară, un subiect de interes l-au constituit preocupările de tinereţe, de pe vremea când Eliade se afla încă în ţară şi la care intelectualul clujean se raportase alături de operele de maturitate. Pentru cronicarii străini, Marino reuşise să ofere o bună sistematizare a operei ştiinţifice a lui Eliade, chiar dacă intelectualul clujean avea o atitudine mai degrabă empatică, decât critică la adresa acestuia¹⁹.

_________

¹ Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Vârstele devenirii, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca

² „Sfios, aproape timid, lipsit de orice morgă «savantă». Nu ne dă de înţeles că este o «personalitate», n-a avut niciodată «stilul» academic din alte locuri. […] Îl simţim ataşat culturii române, limbii române, în care de altfel gândeşte şi scrie. […] Este un adevărat savant român, modern, erudit, poliglot, cu deschidere spre universalitate. Hermeneutica simbolurilor pe care o practică dă sugestii importante şi hermeneuticii ideilor literare, metodă pe care încerc s-o pun la punct chiar acum, la Paris şi Cluj. L-am mai revăzut încă de două ori, la fel de discret, de afabil, de profund serviabil, spontan, candid, deloc exorbitant, deloc genul «genial», frenetic şi cabotin, care m-a făcut cândva să sufăr cumplit.”, Adrian Marino, Carnete europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 104

³ Ce-i drept, din scrisorile trimise de Eliade lui Marino, reiese clar că istoricul religiilor nu-i împărtăşise lui Marino impresiile sale în urma lecturării Hermeneuticii, atitudine care nu putea decât să-l nemulţumească pe cercetătorul clujean care s-ar fi aşteptat la un schimb de idei intelectuale; vezi Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Vârstele devenirii, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca.

⁴ „Adevărul este că M. E. dorea cu ardoare să fie editat şi [sublinierea îi aparţine lui Marino – n.m., M. D.] în România, în patria sa, precum şi în alte ţări socialiste, dorinţă cum nu se poate mai îndreptăţită, fără să înţeleagă totuşi mecanismul adevărat al «recuperărilor» totalitare. Ne aflăm încă – să nu uităm – în plin «război rece» şi orice negociere, mişcare tactică duceau doar la concesii aparente.”, Adrian Marino, Cultură şi politică, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 43

⁵ Idem., p. 47

⁶ Adrian Marino., Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 27

⁷ Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 93

⁸ Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, vol. al II-lea, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 213

⁹ Adrian Marino, op. cit., p. 153

¹⁰ Douglas Allen, Mit şi religie la Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, p. 122

¹¹ Ibidem, p. 151

¹² Adrian Marino, op. cit., p. 167

¹³ Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 102

¹⁴ Ibidem, p. 309

¹⁵ Ibidem

¹⁶ Ioan Petru Culianu, op. cit, p. 215

¹⁷ “Although Marino writes in a typically rigorous style, the non-initiated reader can hardly catch up with this zigzagging from topic to topic, trailing full-spoken sentences in his wake. Despite this shortcoming the book is an intriguing introduction to Eliade’s universe.”, Nicholas Catanoy, Adrian Marino. Hermeneutica lui Mircea Eliade în Dialogue, nr. 7, 1981, p. 155

¹⁸ Pompiliu Marcea, Un roman de idei în Luceafărul (XXIV), nr. 8, 1981, p. 3

¹⁹ “Readers may be unfamiliar with and disturbed by Marino’s attitude towards Eliade’s work: this is not a piece if criticism, but an extremely sympathetic work of systematization. […] The book is meant for an organic part in Eliade’s corpus. It succeeds. What Marino does offer is an extremely lucid and systematic elaboration, not found explicit in any one of Eliade’s work, of the way Eliade interprets the process of interpreting.”, Lawrence E. Sullivan, L’Herméneutique de Mircea Eliade by Adrian Marino în The Journal of Religion, vol. 62, no. 3, jul. 1982, p. 324

***

Mircea POPA

Comparatistul

Adrian Marino a fost prezent în câmpul literar cu două cărţi de literatură comparată pentru străinătate, apărute în limba franceză: Etiemble ou le comparatisme militant, editată de Gallimard, în colecţia „Les essais” şi cealaltă, Littérature roumain – littératures occidentales, în colecţia pentru străinătate a Editurii ştiinţifice şi enciclopedice. Evenimentul a fost întâmpinat cum se cuvine la momentul respectiv, deoarece Adrian Marino era la a doua carte tipărită de Gallimard, într-o colecţie de prestigiu (prima fiind L’hermeneutique de Mircea Eliade, editată în 1981, criticul având totodată la activ numeroase traduceri şi colaborări în reviste de specialitate străine, ceea ce-l impunea pe autor în rândul comparatiştilor de frunte ai momentului. În al doilea rând, aş îndrăzni să spun că asistam atunci, într-un fel, la un fenomen interesant de „europenizare” a comparatismului românesc, care, ajuns într-un stadiu de competivitate foarte ridicat (să amintim şi numele altor cercetători participanţi la o serie de reuniuni internaţionale, sau prezenţi în organismele de conducere ale acestora, precum Zoe Dumitrescu Buşulenga, Al.Duţu, Romul Munteanu, Paul Cornea şi alţii) putea purta un dialog liber şi fructuos cu toate literaturile şi cu toate culturile, comunicându-şi punctul de vedere, propriu, original, în toate chestiunile controversate ale comparativismului mondial.

În ceea ce-l priveşte pe Adrian Marino, trebuie menţionat faptul deosebit de îmbucurător că el nu era un comparatist izolat şi scolastic, rupt de realitatea imediată, ci, prin tot ceea ce făcea şi întreprindea, criticul clujean tindea la edificarea unui sistem de lucru original, cu vădite puncte de vedere inedite, arborând un program de iniţiative demn de luat în considerare. De la un dicţionar de idei literare şi de la cercetarea unor prezenţe româneşti şi realităţi europene, el a trecut la critica ideilor literare şi la elaborarea (teoretică şi practică) a unor studii de hermeneutică literară, spre a se dedica apoi unor cercetări de amploare asupra teoriei şi practicii comparatiste. Ţinând cont de anvergura şi temeritatea proiectului (Comparatisme et la théorie de la littérature, urmat de Istoria ideii de literatură şi Hermeneutica ideii de literatură), stadiul reprezentat de cărţile prime ne apare mai degrabă ca o fază pregătitoare de tatonare şi degajare a terenului. Étiemble ou le comparatisme militant ar reprezenta partea politico-ideologică a părerilor şi concepţiilor sale asupra rolului şi sarcinilor comparatismului, restul, discuţia asupra ideilor literare propriu-zise, urmând a fi purtată într-o lucrare viitoare.

De ce Étiemble? Iată o întrebare pe care ne-am putea-o pune încă de la început. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru că Étiemble corespundea în cel mai înalt grad poziţiei şi atitudinii combative ale lui Marino. Căci, acreditează criticul, în sensul major al termenului, comparatismul trebuie asumat ca o ideologie şi în numele lui militat pentru internaţionalism, pentru schimburi şi relaţii deschise între Est şi Vest, pentru o mai bună recunoaştere şi impunere a literaturilor ţărilor în curs de dezvoltare în concertul cultural internaţional. Comparatismul, tocmai prin caracterul său deschis confluenţelor şi schimburilor de vederi, poate juca un asemenea rol.

Cartea despre Étiemble este, cu alte cuvinte, o profesiune de credinţă. Căci în ceea ce face şi spune Étiemble îl regăseam adesea pe Adrian Marino cu propriile sale idei şi atitudini, din care cauză cartea a şi fost scrisă cu o oarecare fervoare ideatică şi înverşunare polemică. Sub aparenţa neutră şi obiectivă a prezentării faptelor, descoperim adeseori, în subsidiar, punctul de vedere tranşant al comentatorului, poziţia sa de bun simţ, care venea să acrediteze de cele mai multe ori un mod de gândire novator, înaintat. Luând în discuţie starea de atunci a comparatismului în lume, trecând în revistă direcţiile şi tendinţele lui principale, autorul nu putea să nu surprindă senzaţia de criză a comparatismului de tip tradiţional, pledând pentru o revitalizare a lui, în direcţiile preconizate de Étiemble, ale cărui opinii i se par a întruni coeficientul cel mai înalt de radicalitate.

Pentru Adrian Marino, ca şi pentru Etiemble, era învederată necesitatea de a se schimba radical obiectivele comparatismului, precum şi concepţia care a stat la baza disciplinei până atunci. Ea trebuie subsumat programatic unei actualităţi imediate, care să rupă cu rutina şi cu tradiţia, devenind, dintr-unul pasiv, restrictiv, unul activ, accelerat, reformator, în acord deplin cu dezideratele lumii moderne. Dintr-unul închis, clasic, întors spre trecut, el trebuia să devină permeabil, deschis actualităţii, militant. Astfel, Étiemble considera literatura comparată ca o adevărată „ştiinţă a viitorului”, bazată pe adevărul raţiunii, în vederea risipirii confuziei manipulării tendenţioase a cuvintelor şi ideilor, împotriva teoriilor şi practicilor abuzive.

Ca să ne dea o dovadă clară, palpabilă, a ceea ce cere el de la comparatism, Adrian Marino şi-a adunat o parte dintre studiile şi articolele publicate în acest domeniu sub titlul Littérature roumaine – littératures occidentales, într-o carte publicată de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. O carte cu caracter eminamente aplicativ, consacrată câtorva din principalele etape ale modernizării literaturii române în raport cu literaturile şi culturile occidentale. Studiile sunt extrem de bine alese, urmărind fiecare dintre ele un fenomen sau un aspect esenţial al acestei modernizări, de la faza iluminismului veacului al XVIII-lea la expresionismul şi avangarda interbelică. Fazele modernizării ar implica neapărat numele lui Franklin, Ossian, Baudelaire, Lovinescu sau Marinetti, fiecare dintre ei reprezentând o anumită atitudine şi o replică locală a unei tendinţe sau direcţii de dezvoltare.

Ea se deschide, în mod simbolic, cu studiul Luminile româneşti descoperind Europa, în care, în spiritul mai vechilor sale cercetări asupra iluminismului românesc, autorul insistă asupra unei idei-forţă, esenţială pentru definirea iluminismului românesc, aceea pe care am numi-o, cu un simplu cuvânt, „europenizare”, dar care implică, aşa cum arată Adrian Marino, numeroase alte valenţe şi conotaţii, de la ridicarea poporului prin intermediul cărţii şi al şcolii, la formarea lui ca om luminat din punct de vedere intelectual şi moral.

Dacă Franklin a stimulat într-o direcţie civilizatoare precisă spiritul public din Principatele Române, Ossian şi Baudelaire au introdus alte „modele” şi corective necesare dezvoltării lui viitoare. Prin intermediul lui Ossian, romanticii români pregătesc receptarea lui Byron, sau sunt îndemnaţi să se întoarcă spre izvoare, înfăptuind, prin exaltarea romantică, un adevărat cult al eroilor şi al faptelor vitejeşti. Totodată, ei se pătrund de necesitatea cunoaşterii eposului folcloric, a baladescului medieval încărcat de lamentaţii funebre sau de fantasticul halucinatoriu. Ossianismul, văzut ca o „atitudine” poetică precisă, trece ca un suflu înviorător prin întreaga poezie românească romantică, de la Heliade la Grandea şi de la Asaki la Bolliac, Andrei Mureşanu, Bolintineanu, Alexandrescu, până la Macedonski şi Eminescu. Într-un mod asemănător, Baudelaire fecundează spiritul modern al poeziei româneşti, accentuându-i satanismul şi trezind interesul unei întregi generaţii simboliste pentru „estetica urâtului”. Modul în care poezia baudelairiană intră în raza de interes a unor poeţi ca Macedonski, Mircea Demetriade, Victor Eftimiu, IlarieVoronca, B. Fundoianu ş.a, ilustrează, după părerea autorului, evoluţia conceptului modern de poezie pe teren românesc, care a integrat, într-un mod personal, şi sugestiile deosebit de benefice venite din partea marelui poet francez.

O altă serie de studii au în vedere modul în care se constituie la noi doctrina realistă, sau cel în care impresionismul francez îşi pune amprenta pe scrisul de început al mentorului Sburătorului, aflat în căutarea unui stil personal de critică. Ultimele două eseuri urmăresc ecourile futuriste în presa şi literatura română, raporturile expresionismului naţional cu avangarda. Ele sunt bogate în sugestii şi idei critice şi, pe lângă calitatea de a informa (toate studiile sunt bazate pe o documentaţie extrem de bogată, adunată cu mari eforturi şi pusă în valoare prima dată), ele înfăţişează, într-o manieră deosebit de convingătoare, un tablou vast şi inedit al relaţiilor noastre cu alte literaturi occidentale şi un mod de a le aborda. Programul comparatist al criticului capătă aici anvergura unui demers sistematic pentru cercetarea fondului nativ, original, al literaturii române şi a eforturilor sale de a se sincroniza cu Occidentul, fără a-şi ştirbi însă personalitatea. Dimpotrivă, temele atacate reprezintă nu numai o premieră în comparatismul românesc, dar ele ştiu să scoată în evidenţă laturile novatoare ale literaturii noastre, capacitatea ei de a se remodela şi reelabora pe sine, dar şi aceea de a rămâne ea însăşi în orice împrejurare.

Cele două cărţi ale lui Adrian Marino sunt legate între ele prin concepţia de lucru care le prezidează, cât şi prin metodologia uzitată, reprezentând efortul prin care un specialist român în literatura comparată oferă străinătăţii câteva repere sigure despre literatura română, despre stadiul ei de dezvoltare actuală. Un efort intelectual şi patriotic de cea mai bună calitate, în deplin acord cu umanismul militant al autorului lor.

[Vatra, nr. 5/2015]

august 3, 2015august 8, 2015 de VATRA

10 ani fără Marino (3) – Adrian Dinu Rachieru și Iulian Boldea

Adrian Dinu RACHIERU

Despre o „deconspirare” eşuată

Previzibil, apariţia volumului Viaţa unui om singur (2010), la cinci ani de la moartea autorului (conform dorinţei testamentare a lui Adrian Marino), a pus pe jar fauna literaţilor. Încercăm şi noi, printr-o reevaluare calmă, la alţi cinci ani de la „furtunile” iscate, a schiţa un profil al „marelui singuratic” de la Cluj, un ideocritic animat de uriaşe proiecte, spirit himeric, enciclopedic, sintetizator, un ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârşitul vieţii şi-a recâştigat adevărata vocaţie (cea râvnită, de ideolog) şi care, în masivul opus amintit (526 p.), se războieşte cu toată lumea. Deoarece – preciza autorul – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale şi culturale” străbătute, aruncându-l într-o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăţi, încearcă, aşadar, să-şi descrie suferinţa şi să-şi dezvăluie identitatea (neînţeleasă, marginalizată etc.), răfuindu-se cu ignarii contemporani.

Cum insaţiabila piaţă spectaculară (a societăţii mediatice, fireşte) îşi cere tributul, seria execuţiilor la comandă provoacă valuri. Cazul Marino (pedepsit post-mortem) confirmă că manipularea dosarelor/a trecutului rămâne un sport îndrăgit, revărsând otrăvurile mediului literar. Calomniatori zeloşi, cu voluptatea denigrării, înrolaţi în solda oportuniştilor ori gazetari superficiali, răuvoitori, practică linşajul mediatic, bricolând şi maculând cu voioşie memoria unor nume grele. Invitaţia la prudenţă, cerută imperativ de un Gabriel Andreescu, rămâne, vai, fără ecou. Poposind în arhive, el încerca să descâlcească iţele unei posterităţi înverşunate, interesată în a înscena „un flagrant de colaborare”, în ceea ce pomenitul cercetător numeşte campania de distrugere a unui model. Viaţa lui Marino, afirmă tranşant Gabriel Andreescu, „a fost expresia unui proiect personal”. Iar „echipa de vânătoare”, animată de reglarea unor răfuieli personale, a întreţinut gherila mediatică, refuzând orice „precauţii metodologice”. Afacerea Marino developează, de fapt, istoria unei manipulări, anunţând, prin serialul Mirelei Corlăţan (în Evenimentul zilei), „a doua moarte” a cărturarului, taxat – pentru zelul colaboraţionist – drept un „personaj abject” al culturii noastre (cf. Cristian Pătrăşconiu).

Să aibă Adrian Marino un destin postum „schizoid”, cum crede/scrie Vladimir Tismăneanu? Să fi fost hermeneutul clujean o „sumă de frustrări acumulate”, dezvoltând doar un „enciclopedism apter” şi un teoreticianism „dezosat”? Iar „războiul” lui Marino cu foiletonismul sprinţar să fi slujit „gherila de partid”? (cf. Dan C. Mihăilescu) În fond, cine cunoaşte datele problemei, ştie prea bine că e vorba de o opţiune critică timpurie, forjând, în timp, o poziţie critică personală. Construind, chiar în faza juneţii, un discurs autoritar, „monarhic”, fără mari entuziasme, respirând un aristocratism natural. Consultând un volum recuperator, îngrijit de Aurel Sasu (Cultură şi creaţie, 2010) vom descoperi că tânărul Marino repudiază criticul-funcţionar, pliat unor „cerinţe strategice şi comerciale”, că, dezinvolt şi prudent, lucrează la altă scară, oferindu-şi incursiuni în bibliografia engleză şi nord-americană, că scrie, primul la noi, despre R. Wellek (1944), anunţându-şi (embrionar) opţiunea pentru teoria literaturii şi comparatism. Refuză „cămaşa literaturii”, fiind străin de orice imbold liric care ar „însufleţi” textul, mitraliat metaforic; dovedeşte, în schimb, rigoare, analitism rece, acribie contabilicească, atent la irosirea energiilor culturale. Şi visând, într-o epocă traumatică, în care a suportat îngrădiri şi umilinţe, monumentalitatea. A aflat în G. Călinescu un „maestru temporar” (cf. Dan Mănucă), dezamăgit de înregimentarea marelui critic. Dar şi-a/ ne-a oferit excursii erudite, flagelând băşcălia suverană. Ştiind prea bine că, prin vitaminizare culturală, accedem la acele „forţe vitale absorbite de Anteu”.

Dincolo de campaniile orchestrate cu sârg de cei „încondeiaţi” în Viaţa unui om singur, practicând terorismul intelectual, un lector onest va sesiza că Marino, mereu frământat de problemele lui, părelnic distant şi arogant, va respinge încercările de recrutare/„exploatare informativă”. Dosarele arhivate de SIE dovedesc că Marino s-a vrut un apărător al valorilor culturale din interior, că şi-a propus, cu superbia cărturarului, o „supravieţuire activă”, nu un eroism spectaculos. Că, în fine, nu a ales tăcerea („moartea intelectuală”), înţelegând, dimpotrivă, să sprijine, în pofida constrângerilor totalitare şi a paznicilor dogmatici, ideo-critica, confruntarea, iluminismul liberal, spiritul constructiv, voinţa de sistem etc., în numele unui program ferm articulat.

Încât, în repetate ocazii, Marino a blamat „provincialismul” criticii, mentalitatea foiletonistică, absenţa unor iniţiative teoretico-metodologice de anvergură. Într-o cultură dominată de poeţi şi jurnalişti literari – observa mâhnit hermeneutul – sensul construcţiei se izbeşte de superficialitate, zeflemea, egocentrism literar, minimalizând politica faptelor culturale, a operelor solide. Asumându-şi, dramatic şi utopic, condiţia de „cercetător”, Adrian Marino face elogiul gravităţii şi al seriozităţii, pledând pentru eficienţă culturală. Dar soarta spiritului independent e grea şi astfel de preocupări sunt lipsite de tradiţie, audienţă, publicitate. Simţindu-se izolat în propria-i cultură, Marino nu dezarmează; el, un citadin înnăscut, nu poate nega unei culturi ambiţia şi efortul teoretic, nu poate îmbrăţişa defetismul şi, flagelând „originalitatea” foiletonistică, se va înhăma, tocmai, la un astfel de proiect monumental. Munca sisifică i-a asigurat supravieţuirea morală. Cugetând la soarta spiritului independent într-un context totalitar, dar, totodată, indiferent (în cel mai fericit caz) la asemenea îndeletniciri, încercând să iasă din ispititoarele stări depresive, Marino păşeşte, cu drepturi şi datorii egale, în spaţiul european. Or, condiţia de român era şi este un handicap. Mânat de o teribilă voinţă a recuperărilor după ani de frustrări, stăpânit de melancolie livrescă, Marino se simte „acasă” oriunde (când e vorba de spaţiul cultural). El duce, ne mărturiseşte, o viaţă „şi plină şi abstractă” şi are, deseori, sentimentul existenţei ireale. Oricum, criticul nu acceptă remorca comparatismului sorbonard şi repetatele imprudenţe, fără grija menajamentelor de tot soiul, îi rezervă multe neplăceri şi îl condamnă la izolare. Cartea sa despre Etiemble („aproape un manifest”, aprecia însuşi autorul) poartă, în numele iluminismului liberal, un mesaj universalist; multe spirite din Vest au reacţionat alergic, incapabile de o percepţie ideologică, nepricepând de fapt soarta dramatică a unui cărturar, trăind scindat între două serii de dogmatisme. Pe de o parte, încercând să rămână un intelectual român, un spirit independent în context totalitar, Marino se află, o spune repetat, la limita „ratării”. El se sustrage dresajului ideologic, bombardamentului propagandistic, vrea să se păstreze ca o conştiinţă liberă şi este intrigat că occidentul cultural nu percepe corect realităţile Estului, supus şablonizării şi expus laşităţilor morale, jocului duplicitar. Asceza bibliotecii, ţinându-i trează nădejdea unei libertăţi în claustrare, nu-i toceşte privirea lucidă; Marino identifică cu precizie motivele contextual-istorice şi refuză consecvent alinierea, servilismul.

Pe de altă parte, mesajul său înfruntă suficienţa europocentrismului, aroganţa „sorbonarzilor” şi se loveşte, inevitabil, de o altă serie de dogmatisme, împiedicând, iarăşi, buna funcţionare a circuitelor culturale în dialogul Est-Vest. Tolerat „la limită” în propria-i cultură şi repudiat de alte medii pentru că refuză poza umilă, servilă şi nu e prizonierul criteriilor europocentriste, Marino are senzaţia că mesajul său cade „în gol”. E gata chiar să se golească de iluzii, dar nu abandonează. El a răzbit singur şi se bate – cu o uşoară inocenţă – pentru ideile sale, acceptând, deopotrivă, derealizarea (în tihna frisonantă a bibliotecilor) şi deliteraturizarea crescândă. Acea visată one world înseamnă, spera Adrian Marino, o singură cultură, tot mai omogenizată; implicit, o singură critică literară, tot mai tehnicizată.

Este impresionant acest spectacol al construcţiei de sine, sugrumând alte proiecte, blocând atâtea virtualităţi. Oricum, Marino a impus la noi un stil. Raţionalist intratabil, geometrizant, cu apetit doctrinar, un romantic, totuşi, cu mize pragmatice, sedus de proiecte ciclopice, iubind dopajul cultural, asceza, nu folclorul cafenelei, el cerea „idei organizate, puternic personalizate”; şi rămânând, cum însuşi ne asigura, o monadă spirituală, un alternativ ireductibil, aducând Europa acasă.

Fiindcă s-a vrut ideolog, nu beletrist, deci „un autor deviat”, în război cu mentalitatea totalitară ori fundamentalismele de tot soiul, cu foiletonismul, fragmentarismul şi poetocentrismul, cu legea satelizării/ colonizării culturale, Adrian Marino reprezintă la noi cultura alternativă (prin continuitate, tenacitate, studiu organizat, documentare etc.) şi, mai ales, prin program (himeric, „internaţionalist”, scientizant, fiind „un român care ştie să vadă”). Şi iscând o antipatie profundă, expediat/ marginalizat sub etichete bizare (colecţionar de fişe, extravagant, autor dicţionarizabil, producând cărţi indigeste etc.) Un outlaw literar, scria chiar cel în cauză, în prelungită criză de identitate, având de înfruntat contratimpul istoric. Oricum, un autor major, de importanţă reală, dorind culturii româneşti un alt destin. Şi o altă direcţie, vizând monumentalul.

Un rescapé la eliberarea de la Aiud (februarie 1957), deportat pe Bărăgan, în acel sat artificial (Lăteşti, 1957-1963), cu „şansa” refugiului în lectură, ieşit din circulaţie şi debutând tardiv (deşi cartea despre Macedonski fusese anunţată de EFR în 1946!), regăsindu-se după ’89 şi eşuând într-un febril activism politic (ca perioadă „total ratată”), Marino s-a însingurat şi, negreşit, s-a singularizat. Un inconformist, aşadar, neaderent la mediul românesc, căutând autoizolarea; orgolios, incomod, irascibil, antipatic, un abstras, în totală neadecvare, străin ideii de grup, afiliere. Un neîncadrat (poziţii publice, editoriale, redacţionale etc.), un autor de o anume speţă, înaintând – mărturiseşte – constant într-o anume direcţie (să subliniem: singulară, în cultura noastră), vădind o stânjenitoare „infirmitate socială”. Certamente, Marino n-a fost ceea ce, obişnuit, numim om de lume. Mai mult, a vrut să iasă din lume. Ultimii ani l-au obligat să înveţe „din mers” tehnica izolării, ca stil nou de viaţă. Supus unui asalt văzut drept corvoadă (comenzi, invitaţii, solicitări etc.), Marino, printr-o „decizie de oţel”, s-a baricadat, apărându-şi, de fapt, preocupările şi valorificându-şi singurătatea (productivă). Apărându-şi, altfel spus, libertatea de mişcare; ceea ce i-a procurat o mărturisită fericire intelectuală, salvând – prin retragere – „decalajul de preocupări, program personal şi limbaj”.

Respingând mentoratul, construindu-se tenace, Marino a devenit un nume de referinţă, chiar dacă, între scrierile de tinereţe şi memoriile publicate postum, Ion Buzera vedea „două versiuni” ale personalităţii sale. Iar reacţia „blocului” clujean, încercând a-i apăra memoria în ceea ce s-a numit afacerea Marino, e de înţeles. Şi Simona-Maria Pop, prin două volume, şi Ovidiu Pecican, sperând într-o „perspectivă nouă de valorificare a operei” şi Ştefan Borbély, subliniind că Adrian Marino rămâne, pentru noi, „un neliniştitor termen de comparaţie”, se alătură celor care îi recunosc statura axiologică şi morală, în pofida rafalelor resentimentare. Gherila mediatică, tulburându-i – pe moment – posteritatea, s-a dovedit o deconspirare eşuată.

***

Iulian BOLDEA

Între hermeneutică şi memorialistică

Vocaţia totalităţii

Critic şi hermeneut cu vocaţia totalităţii, arhitect şi constructor de ansambluri teoretice vaste, deschizând orizonturi noi în critica românească, Adrian Marino a fost interesat, în studiile sale de maturitate, de structurarea unor modele teoretice care să se înalţe deasupra reliefului particular al operelor literare, conturându-le acestora, ipso facto, un statut aparte. Aceasta, laolaltă cu încercarea, reiterată, de reformulare a datelor conceptuale ale unor discipline ca literatura comparată, teoria literaturii sau hermeneutica literară. Pledoaria pentru o critică a „ideilor literare”, de amplă anvergură teoretică, este un argument incontestabil al vocaţiei totalităţii pe care se fundamentează întregul destin intelectual al criticului. Nu poate fi eludată statura utopică a unor proiecte ale lui Adrian Marino, sugerată tocmai de amplitudinea şi masivitatea unei creaţii de certă anvergură conceptuală şi, în acelaşi timp, marcată de o relevanţă epistemologică dincolo de orice discuţie. Într-un articol din revista „22”, Mircea Martin schiţează un profil intelectual extrem de credibil al cărturarului Adrian Marino: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăieşte – în mirajul subiectivităţii, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticităţii expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacităţii constructive. Este în cel mai înalt grad semnificativ pentru el faptul că studiul unei opere literare – cea a lui Alexandru Macedonski – se încheie cu neaşteptate consideraţii asupra unui macedonskianism ridicat la o categorie morală, aşa cum, mai târziu, în Critica ideilor literare, impersonalitatea unei metode este împinsă până la anonimat”. E dincolo de orice îndoială faptul că volumele de critică şi teorie literară publicate, de-a lungul timpului, de Adrian Marino reprezintă repere fundamentale ale gândirii critice româneşti, modele de rigoare, erudiţie şi stil conceptual. De la Viaţa lui Alexandru Macedonski¸ Opera lui Alexandru Macedonski, la Introducere în critica literară, Modern, modernism, modernitate, Dicţionar de idei literare, Critica ideilor literare, până la Hermeneutica lui Mircea Eliade, Hermeneutica ideii de literatură sau Biografia ideii de literatură, cărţile lui Adrian Marino au impus figura unui cărturar cu deschidere incontestabilă spre universalitate, spre valorile literaturii dintotdeauna, confirmând efigia unui spirit al amplitudinii creatoare şi al nuanţei metodologice.

În primele două cărţi, fundamentale în domeniu, consacrate biografiei şi operei lui Macedonski, Adrian Marino caută să redea un contur coerent al unei personalităţi literare marcate de contradicţii deconcertante şi de ambiguităţi de viziune artistică. Criticul porneşte, cum scrie N. Manolescu, „dinăuntrul fiinţei intelectuale a poetului, spre a dovedi cum izvoarele ei externe, departe de a fi întâmplătoare, răspund unui apel al fiinţei înseşi”. În Viaţa lui Alexandru Macedonski, Adrian Marino reuşeşte să cristalizeze, pe un „fundament de date” înregistrate cu rigoare documentară incontestabilă, un „portret moral” al scriitorului, considerând că „orice viaţă are un specific al său, traiectoria, timbrul său inefabil şi în funcţie de această busolă ne-am străduit să construim întreaga noastră sinteză, orientată în primul rând nu spre «creaţie», ci spre «cunoaştere şi înţelegere»”. Personalitatea lui Macedonski, pe care o deduce criticul din datele operei, este una „iremediabil scindată”, ea neoferind eului „niciun centru de echilibru”. Din acest hiatus între resursele interioare ale visului şi imaginea dezolantă a unei realităţi inacceptabile rezultă creditul pe care autorul Nopţilor îl acordă fanteziei, reliefului oniric al fiinţei. Recursul la tectonica imaginarului devine, pentru Macedonski, un „stil de viaţă, soluţie a fericirii, instrument de cunoaştere şi metodă a realizării de sine”. Opera lui Alexandru Macedonski e o carte ce reuşeşte, pe de o parte, să ne ofere o analiză minuţioasă şi argumentată a creaţiei macedonskiene şi, pe de altă parte, să demistifice o sumă de poncife şi de ticuri deformatoare ale receptării acestei opere de multe ori rău descifrate şi înţelese. Trecând în revistă cultura poetului, ideile sale teoretice, „concepţia de viaţă”, criticul se concentrează asupra descrierii detaliate şi analizei operei lui Macedonski, relevându-se, dintr-un unghi diacronic, evolutiv, dualităţile dihotomice care alcătuiesc „carnea propriu-zisă a poeziei”. Nu lipsesc din volum nici unele accente teoretice, de poetică a interpretării. Atentă şi riguros documentată, cartea despre opera lui Macedonski este fundamentală. N. Manolescu observă că „analiza este atât de amănunţită încât nu rămâne nimic neexplorat, neexplicat; şi, în acelaşi timp, nimic neraportat la tot, la sinteza care reprezintă, nemărturisit, punctul de plecare. Adrian Marino este un critic, nu un documentarist”.

Dicţionar de idei literare (1973) e o întreprindere masivă, cu caracter enciclopedic, în care demersul teoretic al autorului se bazează pe „un substrat de idei literare investigate orizontal şi vertical”. Şi în această lucrare, cu un profil teoretic mai pronunţat, criticul nu ezită să expună antiteza dintre puritatea ideatică a conceptelor literaturii şi convulsiile efemere ale vieţii literare. Opţiunea lui Adrian Marino pentru argumentele teoretice, pentru o critică a ideilor literare porneşte şi din opoziţia fermă între „asceza erudită” a criticului (Gh. Grigurcu) şi imperfecţiunile anecdoticii literare. Cea mai mare teroare pe care o resimte criticul şi teoreticianul Adrian Marino e legată de prezenţa impreciziilor, a neclarităţilor şi a vagului terminologic într-un domeniu cum este acela al ideilor literare, care ar trebui să fie dominat de precizie, de claritate şi de proprietate a noţiunilor vehiculate. Bineînţeles, nu există o claritate definitivă, sau un indice absolut al raţionalităţii în domeniul ideilor literare, în componenta cărora intră şi un anumit grad de ambiguitate, de inefabil. Apartenenţa la statutul literarităţii face din critica ideilor literare o modalitate hermeneutică eminamente „creatoare”, datorită şi con genialităţii indiscutabile dintre conştiinţa critică şi cea creatoare propriu-zisă. Sintetizarea, modelarea, apelul la un instrumentar analitic adecvat reprezintă argumente indiscutabile ale unei astfel de creativităţi critice. Din Critica ideilor literare (1974) ne atrage în primul rând atenţia predispoziţia metodologică a criticului, maniera în care teoretizează recursul la metodă, o metodă deloc impersonală, abstractă sau obiectivată absolutist, ci, mai curând una care încorporează temperamentul criticului, capacitatea sa de sinteză, propensiunea spre raţionalitate. Ţinuta intelectuală, teoretică a demersului critic nu eşuează, însă, în dogmatism pozitivist sau în pură factologie, întrucât, cum observă chiar autorul, „din punctul nostru de vedere, al unei critici orientate de şi spre idei literare, impresionismul şi pozitivismul, ca metode, slăbesc şi chiar paralizează tensiunea ideologică a studiilor literare, alungă ideile, împiedică gândirea şi efortul speculativ, anihilează spiritul teoretic şi sistematic al criticii”. De altfel, pentru Adrian Marino, criticul ideilor este „un critic «total», operând printr-o hermeneutică totală, un om de gust, un ideolog, un estet şi un istoric, capabil de lecturi clasice şi moderne, fără pedanterie, dar şi fără superficialitate. El este criticul «complet», ce a preferat să opteze, să se specializeze într-un domeniu tehnic, de elecţiune, în sfera căruia gustă şi voluptatea, deloc neglijabilă, a pionieratului. La el acasă în toate compartimentele, acest critic se orientează în toate zonele teoretice şi literare, pe care le parcurge în vederea extragerii esenţei, definiţiei concentrate şi reconstrucţiei modelatoare”. Hermeneutica ideii de literatură (1987) reflectă cu limpezime atracţia criticului faţă de orizontul teoretizării literaturii, într-un efort continuu de comentariu şi autocomentariu conceptual. Ideea enciclopedismului e sugerată chiar de titlu, dar şi de unele aserţiuni cu tentă programatică ale autorului. Tentaţia exhaustivităţii, a totalităţii, a cuprinderii globale, sesizată şi de alţi exegeţi ai lui Marino, e completată benefic de o nevoie, nu mai puţin imperioasă, de claritate şi clarificare teoretică, prin care să se dea un contur ferm conceptelor şi principiilor literaturii. De altfel, conceptul însuşi de literatură e circumscris de Adrian Marino dintr-o perspectivă totalizantă şi pluralistă, cu deschideri semantice multiple şi fecunde. În ciuda acestei amplitudini conceptuale, literatura este privită de cercetător din perspectiva unui sistem riguros articulat, care caută să concentreze semnificaţiile multiple pe care operele literare le încorporează. Idealul spre care tinde teoreticianul este orizontul totalizant şi armonios conturat al bibliotecii universale, înscrisă într-un sistem raţionalizant, hermeneutica transformându-se într-o „autohermeneutică textualizată” care îşi refuză orice subiectivism, orice impuls exclusivist, orice parti-pris, constituindu-se ca o contrapondere obiectivată la adresa impresionismului critic şi a foiletonismului: „Acest concept despre critică este propus ca o alternativă la critica impresionistă, beletristică, eseistică, empirico-jurnalistică, în sensul unui raport de echilibrare şi coexistenţă”. După Marian Papahagi, Hermeneutica ideii de literatură este „o cercetare exemplar articulată teoretic, minuţioasă şi coerentă, o construcţie critică impunătoare ce consolidează o metodă critică proprie şi confirmă relevanţa epistemologică a unui domeniu de interes la a cărui descriere şi circumscriere autorul lucrează de un deceniu şi jumătate”.

Extrem de incitante, în premisele şi concluziile lor, sunt cărţile ce au în centrul lor metodologiile comparatismului (Etiemble ou le comparatisme militant, 1982, Comparatisme et théorie de la littérature, 1988), ca şi demersul hermeneutic riguros şi atent consacrat operei eliadeşti în Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980). Cu adevărat monumentală, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII, 1992-2003) este opera critică ce încununează demersul teoretic şi hermeneutic al unuia dintre cei mai importanţi interpreţi ai literaturii de după al doilea război mondial. Un „inclasabil printre contemporani” (Sorin Alexandrescu), Adrian Marino a avut şansa asumării unui destin de excepţie, atipic în literele româneşti, un destin sustras cu totul improvizaţiilor şi glisărilor „eseistice”, pe care le detesta fără echivoc; destin, dimpotrivă, pus în serviciul unor studii fundamentale, al unor proiecte de dimensiuni impresionante. Una dintre calităţile de căpătâi ale criticului şi teoreticianului este tocmai naturaleţea cu care izbuteşte să stăpânească un material documentar proliferant, care e sistematizat, asimilat şi valorificat în funcţie de finalităţile demonstraţiei. Pledoaria lui Adrian Marino pentru o „critică totală” derivă tocmai din această vocaţie a documentării riguroase, a repudierii improvizaţiei şi a asumării unei voinţe de cuprindere a totalităţii unui domeniu, a unei opere, a unui efort artistic. Nu mai puţin importantă este, în ansamblul demersului critic şi teoretic al lui Adrian Marino, pledoaria pentru europenitate, pentru deschiderea spre valorile universalităţii, pornindu-se de la premisa că „orice defetism critic trebuie exclus”, în contextul necesităţii integrării literaturii române în ansamblul literaturilor europene şi al cunoaşterii sale adecvate. Cărţile din ultima perioadă (Pentru Europa, Evadări în lumea liberă) ne vorbesc tocmai despre identitatea europeană a culturii şi literaturii române, după cum altele (Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română şi Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România) deplasează, în mod adecvat, accentele asupra raportului dintre cultură, politică şi ideologie. Notele de călătorie ale lui Adrian Marino (Ole Espagna, Carnete europene, Prezenţe româneşti şi realităţi europene) au, în ele însele, o alură intelectualizantă, distilând impresia nudă în retortele livrescului şi descifrând, cu obstinaţie, acelaşi „mesaj” al europenităţii noastre.

Solitudinea ca exerciţiu etic

Apărută la cinci ani după moartea autorului, Viaţa unui om singur (Ed. Polirom, Iaşi, 2010) e o carte cu totul reprezentativă pentru criticul literar, pentru teoreticianul şi pentru omul Adrian Marino. Îi regăsim în paginile cărţii pe fiecare dintre aceştia; regăsim profilul auster şi tenace al omului de idei, cu intransigenţa sa pe alocuri donquijotescă, cu limpezimea şi rigoarea percepţiei lumii şi literaturii, regăsim instinctul său polemic şi detaşarea de cabalele vulgatei literare. Regăsim de asemenea, în aceste pagini, fie explicit, fie subtextual, şi ideea de demnitate a scrisului, într-un demers în care amintirile, reflecţiile despre literatură, portretele contemporanilor şi avatarurile propriei vieţi comprimate în epura expresiei confesive conturează, cum s-a mai spus, o adevărată hermeneutică a ideii de biografie. Refuzând, în aceste pagini memorialistice, detaliul anecdotic cultivat în sine, pentru pasta sa pitorească, Adrian Marino cultivă genul autobiografiei „culturale şi ideologice”, al autobiografiei interesate mai curând de propria evoluţie spirituală, de conturul ideologic al unui destin existenţial şi cultural supus adesea unor încercări insurmontabile: „cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există. Dacă am renunţat la prima versiune a acestei Vieţi… este şi pentru motivul că vreau s-o rescriu cît mai calm, neutru, obiectiv şi, mai ales, ideologic posibil. Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi… prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. Memoriile lui Adrian Marino au o valoare documentară inconturnabilă. Ele reprezintă documentul autobiografic al unui destin intelectual de excepţie, care şi-a resimţit cu acuitate propria condiţie ca fiind cea a unui marginal, care a perceput întotdeauna fără complezenţă tarele societăţii şi ale culturii româneşti din perioada postbelică. În Preambul, Adrian Marino exprimă cu limpezime intenţiile cărţii sale, considerând că aceasta îşi propune să se constituie, cum arătam mai sus, într-un „examen riguros de conştiinţă”. De aceea, „«procesul» vieţii mele este […] şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale“.

Expunerea episoadelor propriei biografii presupune, pentru memorialist, nu doar o selecţie şi o ierarhizare a faptelor, evenimentelor şi gesturilor ce i-au marcat devenirea spirituală, ci şi interpretarea lor, analiza atentă a resorturilor psihologice, a cauzelor şi a efectelor aferente, într-un demers lucid, raţionalizant, dar şi, adesea, polemic. Capitolele de cea mai mare densitate teoretică sunt Descoperirea cărţilor, Cărţile româneşti, Relaţiile externe, Adio „literaturii” sau Singurătatea culturală, în care se regăsesc multe dintre ideile, conceptele şi interpretările din cărţile de hermeneutică şi comparatistică, contextualizate prin inserarea lor într-o tradiţie românească şi europeană. Nu lipseşte tonul polemic, la adresa lui Roland Barthes („Roland Barthes rămîne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei «structuraliste»“) sau la adresa „noii critici” şi a limbajului său fetişizat de colportorii metodei („atunci mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum se stabilesc, de fapt, reputaţiile, canoanele şi modelele critico-literare occidentale. Cum se instituie şi funcţionează dictatura unei orientări şi metode critice unice. Eliminarea totală a predecesorilor. Ignorarea sau expulzarea radicală a poziţiilor teoretice şi metodologice adverse. Repetarea obsesivă, rituală, litanică, numai a unor termeni fetiş-simbol: «text», «lexem», «structură», «cod» şi alte asemenea”).

Observaţiile lucide ale memorialistului nu au în vedere doar individualul, orientându-se, dimpotrivă, în capitolul Altă Românie, de exemplu, spre o întreagă forma mentis, cu carenţele sale structurale, cu fascinaţia anomiei şi predispoziţia spre „aranjamente individuale” prin care orice legiferare sistemică este dinamitată: „Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sînt luate în serios. Fiindcă, în primul rînd, ele nu sînt înţelese, nu sînt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămîne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale“. Turnura morală a unor confesiuni e indiscutabilă; discursul autobiografic devine, în cazul rememorării epocii detenţiei, tensionat, vocea naratorului e crispată, nesigură pe sine: „Că am suferit umilinţe şi cedări nu contest. Cine poate fi «erou» zi de zi, ani şi chiar decenii întregi, mai ales sub un regim dictatorial, represiv, terorist? Dar punînd cap la cap toate episoadele prin care am trecut, îndrăznesc să afirm că nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine, în esenţă, de viaţa mea. Trăită adesea în condiţii-limită, chiar disperate. «Preţ» prea mare? Inevitabil? N-am nici pînă azi un răspuns definitiv, riguros, inatacabil, la această întrebare“. Pe de altă parte, surprinzătoare poate părea repudierea de către Adrian Marino a „cărţii de închisoare”, pusă sub semnul mistificării, indecenţei şi imposturii: „Se observă, cred, cu destulă uşurinţă, că astfel de amintiri (dacă le pot numi astfel) n-au nimic comun – dar absolut nimic comun – cu aşa-zisa literatură de închisoare. Este un gen pe care-l detest profund. Fals, afectat, artificial şi, mai ales, total indecent. Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face literatură, beletristică, fraze frumoase, imagini şi formule fericite, a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum, culmea imposturii literare, a mistificării amorale“.

Viaţa unui om singur e o carte ce derivă dintr-o dualitate fundamentală a autorului ei; lucidităţii teoreticianului şi hermeneutului literaturii i se asociază, cum s-a mai spus, o sensibilitate adesea ulcerată, intransigentă, în relaţiile cu ceilalţi. De aici şi reacţiile recente ale celor vizaţi în carte, unele cu totul deplasate (cea a lui Mircea Dinescu, de pildă). Reticenţele faţă de construcţiile teoretice ample sunt aspru sancţionate, fiind considerate „un indiciu evident de cultură minoră, fragmentară, publicistică, actualistă şi mecanic-sincronică“. De altfel, constată cu amărăciune memorialistul, poporul român nu posedă gestul „reflex” de „supravieţuire istorico-memorialistică”. Comunismul a însemnat, pentru Marino, „corupţie generalizată”, în timp ce „rezistenţa prin cultură” nu a fost decât o formă de alibi „al pasivităţii ideologice”. Memorialistul respinge şi „eroizarea, exhibiţionismul rezistenţei”, considerând că existenţa unui spirit liber într-un regim totalitar este dictată de o funciară ambiguitate. Autobiografie de tip ideologic, Viaţa unui om singur este şi un text cu valoare testamentară, scris în regimul autenticităţii şi al lucidităţii, în care avatarurile edificării de sine stau faţă în faţă cu imaginile terifiante ale unui timp convulsiv.

În critica literară românească, Adrian Marino a rămas, ca să parafrazăm şi titlul memoriilor sale nonconformiste, aşezate sub sigla autenticităţii plenare, un mare singuratic. Ideea de construcţie culturală, vocaţia superioară a sintezei, imperativele totalităţii în teoria şi practica hermeneutică, alături de o disciplină fermă a aserţiunilor şi de exigenţa suplă a raţionalităţii – sunt doar câteva dintre trăsăturile ce au singularizat statura intelectuală a lui Adrian Marino în contextul culturii şi literaturii române postbelice.

Bibliografie critică selectivă

Ov.S. Crohmălniceanu, în „România literară”, nr. 2, 1969; Eugen Simion, în „România literară”, nr. 17, 1969; Mircea Martin, în „Contemporanul”, nr. 22, 1973; Cornel Ungureanu, în „Orizont”, nr. 26, 1974; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, nr. 9, 1976; I. Maxim, în „Orizont”, nr. 44, 1978; Ioan Holban, în „Convorbiri literare”, nr. 12, 1978; Alex. Ştefănescu, în „România literară”, nr. 16, 1980; Mircea Anghelescu, în „Synthesis”, nr. 7, 1980; V. Fanache, în „Steaua”, nr. 7, 1980; Al. Duţu, în „România literară”, nr. 26, 1982; Petru Poantă, în „Tribuna”, nr. 20, 1983; Marian Papahagi, în „Tribuna”, nr. 52, 1984; Mircea Martin, în „România literară”, nr. 20, 1985; Gheorghe Grigurcu, în „Orizont”, nr. 35, 1986; Mihai Zamfir, în „Viaţa Românească”, nr. 11-12, 1987; Gheorghe Grigurcu, în Peisaj critic, I, 1993; Marian Papahagi, în Fragmente despre critică, 1994; Z. Ornea, în „România literară”, nr. 26, 1995; Mircea Anghelescu”, în „Luceafărul”, nr. 47, 1996; Al. Cistelecan, în „Vatra”, nr. 2, 1997; Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, 1998; Al. George, în „ALA”, nr. 564-565, 2001; N. Manolescu, în Literatura română postbelică, III, 2001; Constantin M.Popa, Adrian Marino, 2001; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino”, 2002; Al. Cistelecan, în Diacritice, 2007; Iulian Boldea, în Teme şi variaţiuni, 2008.

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

[Vatra, nr. 5/2015]

iulie 31, 2015august 8, 2015 de VATRA

10 ani fără Marino (2) – Mihaela Ursa și Aura Christi

Imaginar şi ficţiuni teoretice la Adrian Marino

Mihaela URSA

Comparatismul lui Adrian Marino este perceput în continuare, în România, drept un reper de raţionalism teoretic, obiectiv, şi de scriitură ştiinţifică. Erudiţia inhibantă, listele cvasi-exhaustive de bibliografii tematice şi tratamentul enciclopedic al unor idei şi concepte au conturat percepţia unui Marino ştiinţific, în sensul cel mai propriu. O analiză mai atentă a retoricii sale argumentative ne face însă atenţi la câteva operaţiuni prin care omul de ştiinţă şi hermeneutul ideilor foloseşte mecanisme de ficţionalizare pentru a-şi construi eşafodajul teoretic în cadrul unui imaginar subiectiv. Prin „ficţionalizare” înţeleg, aşa cum am insistat în alte lucrări (v. Scriitopia, 2005) procesul prin care un anumit construct fictiv este tratat în mod subiectiv ca şi cum ar fi adevărat, de obicei (dar nu exclusiv) din raţiuni euristice. În ceea ce îl priveşte pe autorul Biografiei ideii de literatură, două sunt punctele de inserţie ale celor mai multe operaţiuni de ficţionalizare: definirea ideocriticii sau a poeticii comparate şi, respectiv, descrierea unui comparatist ideal. Şi într-un caz, şi în celălalt, Marino expune două ficţiuni auto-legitimatoare pe care le tratează ca şi cum ar fi adevărate, respectiv ca şi cum ar deţine valoarea de generalitate pe care, în realitatea istorică a discursului comparatist, nu le au.

Format la şcoala lui Etiemble, dar nutrind afinităţi ideatice mai ales cu comparatismul american al lui Wellek, Adrian Marino consacră ideea că literatura comparată trebuie gândită ca o „poetică comparatistă”: „Literatura comparată încetează să mai fie un simplu capitol al istoriei literare sau al istoriei relaţiilor internaţionale; ea este dotată de această dată cu un obiect precis, autonom şi cu o metodă proprie.” (Comparatism şi teoria literaturii, 1988, 5). Proiectul său nu poate fi corect înţeles decât în contextul crizei literaturii comparate din anii ’60-’70, când nevoia de ştiinţificitate a condus uneori la supralicitarea unei metode şi concepte proprii (după modelul pozitivismului dogmatic de tip Van Tieghem): „de vreme ce cuvântul [literatură comparată] este în criză endemică şi nici o definiţie nu este acceptabilă, cine ne împiedică să reformulăm şi cuvântul, şi obiectul, deci problema comparatistă în ansamblul ei?” (9). Încercând definirea fără rest a literaturii comparate drept disciplină ştiinţifică perfect legitimată de autoritatea exclusivă asupra unui câmp metodologic, Marino supralicitează valoarea de generalizare metodologică a ideii că literatura comparată este poetica comparatistă şi face efortul de a-l diferenţia pe comparatistul „practicant” al poeticii comparate de poetician: „Nu se pune problema ca teoreticianul-comparatist să se substituie poeticianului; să disloce, să înlocuiască, să anuleze chiar, teoriile şi metodele existente. Misiunea lui este în acelaşi timp mai modestă şi mai ambiţioasă: adică o teorie şi o metodă situate într-o perspectivă ce nu-i decât a lui: care nu se confundă, nici nu se suprapune cu nici una dintre metodele mai mult sau mai puţin în vogă (structuraliste, semiotice etc.)” (17).

Astăzi, opţiunea metodologică a lui Adrian Marino, atât de atentă la separaţia disciplinară, ar fi contrapunctată de teoriile interdisciplinarităţii şi ale intermedialităţii. Literatura comparată ca discurs se defineşte acum mai degrabă ca un tertium comparationis instabil, fluid, tranziţional şi tranzacţional, capabil să deconstruiască însuşi sistemul instituţional în care s-a dezvoltat. Încercând să soluţioneze criza comparatismului, Marino caută să ofere în primul rând autoritate şi autonomie disciplinei. Ambiţia sa este să modifice paradigma comparatismului (aducând-o dinspre istorism către poetica comparatistă) şi să impună o preţioasă prioritate axiologică („ca să nu rămână la infinit în echivoc sau într-o poziţie «anexă», «auxiliară» etc.” – 10). Nu îl mulţumeşte nici o soluţie legată de utilizarea unui concept imperfect, nici una interdependentă: „ataşarea literaturii comparate la remorca «istoriei mentalităţilor» nu-i o soluţie: din capitol de istorie literară, comparatismul devine un simplu capitol al istoriei (culturale, a ideilor etc.). Autonomia sa este din nou ameninţată.” (94-95). Printre lucrurile care îl nemulţumesc se numără deschiderea prea liberală a comparatismului ca un refugiu prea încăpător pentru o întreagă serie de metode (structuraliste, semiotice, teoria receptării sau a comunicării etc.), „rezultatul inevitabil fiind anexarea şi absorbirea finală a comparatismului de către una sau alta dintre disciplinele la modă. Nimeni nu le contestă, în domeniul specific al fiecăreia. Dar prin ce act magic devin aceste metode «comparatiste», peste noapte, în vreme ce comparatismul ia subit un aspect «structuralist» sau «semiotic»?” (ibid.).

Cel mai celebru dintre precursorii lui săi (şi cel mai trecut cu vederea în România, unde este aproape inexistent în bibliografiile comparatiste), Basil Munteanu este cel care îi dă lui Marino ideea studiului sistematic al „realităţii constantelor” în sens dialectic, sintetic şi euristic. Studiile sale despre constante vor constitui un reper pentru poetica comparată pe care o va iniţia autorul Hermeneuticii ideii de literatură. Acesta îl identifică pe Basil Munteanu drept „singurul care a acceptat şi a înţeles importanţa constantelor”, a căror teorie o schiţase încă din 1934, cu mult înainte de Etiemble, consacrând-o în Constantes dialectiques en littérature et en histoire, din 1967. Deşi cvasi-necunoscută la noi, contribuţia lui Basil Munteanu la teoria invarianţilor (prin definirea constantelor dialectice drept constante structurale, fixe, sau „constantes variables, à la fois fixes et souples” – 1967, 131) este mai apropiat de modulaţiile comparatismului actual în problema eficienţei unui studiu al constantelor. Modul său de a proiecta o grilă a constantelor ţine cont de oscilaţia şi de transformările dialectice ale acestora pe parcursul unei durate şi sub imperiul unei deveniri. Dacă Marino face cu greu compromisuri istorismului (deşi invarianţii săi reprezintă, în teorie măcar, o „formă de universalitate în acelaşi timp metodologică şi istorică” – 64), susţinând că numai proba de verificare a invarianţilor este istorică, nimic altceva, B. Munteanu avertizează de la bun început „că orice negare a istoriei este frivolă” (1967, 13). Citindu-l însă, Marino îi reproşează „prudenţa cu totul istoricistă” şi ilustrarea unei istorii a ideilor (1988, trad. rom. 1998, 71), câtă vreme opţiunea sa se îndreaptă către universalul cu valoare anistorică, sau transistorică.

Singură ideea invarianţilor literari poate explica, consideră comparatistul român, apropierile evidente între poetici de autor ale unor scriitori care nu pot fi asociaţi cu un context extra-literar sau cu vreo influenţă comună. Intuiţia constantelor literare care nu pot fi puse pe seama influenţelor apăruse deja în literatura comparată, inclusiv la istoristul Van Tieghem, în 1931, unde ar fi făcut obiectul literaturii generale. Chiar mai devreme, în 1921, în primul număr din „Revue de littérature compareé”, Fernand Baldensperger susţine apariţia unui nou umanism dintr-un „mai puţin nesigur nucleu de valori comune”, care ar rezulta tocmai prin exerciţiul comparatist. La Marino, invarianţii teoretico-literari sunt „totalitatea, manifestată sub toate formele (explicite sau latente), reflecţiei teoretice a literaturii şi despre literatură, având caracter categorial, repetitiv, stabil, circular, pseudo-original” („Etiemble, les invariants, la poétique et la littérature comparée”, din volumul colectiv coordonat de Romul Munteanu, Le comparatisme roumain. 1982, 47). Tot aici se află singura concesie făcută istorismului: invariantul ar constitui „un fel de idee platoniciană, pe care o descoperim continuu, spontan, prin anamnesis”, dar „verificarea este istorică.” (ibid.).

Dincolo de aparenţa „rece” a discursului său ştiinţific, Marino ascunde o mulţime de mize personale şi tot atâtea acţiuni tipice de ficţionalizare. Iată, de pildă aspiraţia clasică a omului Adrian Marino transformându-se, într-o singură frază, într-o calitate intrinsecă a invariantului: „În dezordinea realului, în extrema varietate a literaturilor, el introduce un anumit principiu de ordine, o rigoare care îi aparţine cu adevărat.” (60) Structură ordonatoare, Adrian Marino dă viaţă, în proiectul unei poetici a comparatismului, utopiei geometrice personale, universalizante a unei reduceri la esenţe a „dezordinii realului”, care este, de fapt, dezordinea literaturii vii. „Generalizarea reductivă” care stă fatal la baza invariantului îi apare mult mai puţin periculoasă în sens critic decât abandonul hermeneutic în dezordinea textului fragmentar şi particular, după cum imposibilitatea de a epuiza bibliografia unei idei i se pare un preţ neglijabil în raport cu câştigul elaborării unei scheme „care poate primi şi include toate noile achiziţii sau date posibile care îi demonstrează pertinenţa” (59). Pentru teoreticianul Adrian Marino, literatura este stăpânită de principiul angoasant al varietăţii şi haosului, iar literatura comparată gândită ca o istorie a invarianţilor capătă implicit, în fantasma sa teoretică, funcţii soteriologice. „Ar fi deci imposibil de a da răspuns la întrebarea capitală: ce este literatura? în afara unui model pur logic, formal, care ar avea pe deasupra şi marele avantaj de a elibera ştiinţa literaturii (inclusiv comparatistă, fără îndoială) de ghetto-ul «umanităţilor».” (1988, 218).

La un moment dat, utopia teoretică este contemplată într-o asemenea rigoare impecabilă, încât sună de-a dreptul distopic: „ceea ce ar rămâne [din analiza poeticii comparate – n.m.] ar da o schemă ce ar echivala cu o definiţie posibilă a literaturii, funcţie de anumite preconcepte şi de anumiţi parametri obiectivi bine definiţi şi metodic cercetaţi. Nici un eclectism, nici un amalgam, doar o adevărată sinteză care să asculte de propriile sale legi.” (21). Despre incapacitatea sa structurală de a se obişnui cu haosul şi cu orice principiu de iraţionalitate mărturiseşte comparatistul şi în „Mică autobiografie spirituală”: „spiritul meu constructiv nu acceptă iraţionalitatea şi absurditatea distrugerii, şi cutremurul de la 4 martie 1977 a izbutit să-mi paralizeze două zile orice activitate şi putere de concentrare. Am simţit pentru o clipă panica interioară a catastrofei ireparabile.” (1978, ed. 2004, 47).

Înainte să-şi formuleze adeziunea la teoria invarianţilor, Adrian Marino găseşte expresia concentrată a noii metode la René Wellek, care susţine că literatura comparată trebuie să fie studiul literaturii „independent de frontierele lingvistice, etnice sau politice”. Marea noutate a comparatismului înţeles ca poetică comparatistă este descoperită însă în dublul demers al lui Etiemble: tipologic, de avans dinspre particular către general, „către o definiţie obiectiv valabilă a literaturii”, şi teoretic generalizant, de asimilare a totalităţii literaturilor, respectiv a „literaturii universale” în „literatura fără niciun adjectiv” (1988, 61). Pornind de la invarianţii antropologici, trecând prin cei teoretici sau ideologici şi ajungând la cei literari, Marino imaginează literatura ca pe un fenomen transistoric. Mai precis, literatura universală reprezintă în această descriere o realitate constantă, care are drept fundament „a priori-ul imaginarului”. Teoreticianul poeticii comparate se grăbeşte să renunţe la „accidentul” istoric şi, prin urmare, la orice formă de specific, pentru a atinge mai curând condiţia transistorică şi transnaţională, singură garanţie – din punctul său de vedere – a universalităţii.

În concluzie, deşi se bazează pe un artificiu logic general utilizat în discursurile de cunoaştere, ficţiunea ştiinţifică a condus deseori la proiectarea unor adevăruri subiective şi a unor aderenţe structurale individuale drept rezultate obiective, ştiinţifice. Adrian Marino nu utilizează conceptul de invariant ca pe o ficţiune utilă, ci ca pe un adevăr pur şi dur, a cărui valoare este mai întâi intrinsecă şi doar apoi (şi secundar) utilitară. Constatăm încă o dată că formularea ştiinţifică depinde, într-o măsură uriaşă, atât imaginar (ideatic), cât şi logic şi lingvistic (retoric) de o ficţiune subiectivă oarecare. În acest sens, nu există un grad zero al limbajului ştiinţelor umaniste.

***

Aura CHRISTI

Omul care venea din regatul frigului

Să revenim la Adrian Marino – unul dintre cei mai mari cărturari europeni, deţinut politic sub dictatura ceauşistă – un nevinovat căruia i-au putrezit oasele timp de paisprezece ani în puşcăriile de la Aiud şi Jilava – supus oprobriului public în libertate, la cinci ani după moartea sa, pentru că în memoriile sale publicate postum a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume, „fără teamă de exagerare: ba chiar cu exagerare”, adică aşa cum făcea prietenul lui Van Gogh, Paul Gauguin.

În România postcomunistă au văzut lumina tiparului puţine volume atât de incomode ca Viaţa unui om singur de Adrian Marino – eseist, critic, istoric şi teoretician literar român, laureat al Premiului Herder, autor al unor lucrări de sinteză de amploare enciclopedică apărute atât în ţară, cât şi peste hotare, cum ar fi bunăoară – ca să ne referim exclusiv la câteva lucrări de referinţă publicate în România – disputata Viaţă a lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, Dicţionar de idei literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII) sau Hermeneutica ideii de literatură şi altele. Aş situa în imediată vecinătate alte două cărţi-eveniment, şi anume Iluziile literaturii române de Eugen Negrici şi Trădarea criticii de Nicolae Breban. Fiecare dintre opus-urile menţionate au stârnit – previzibil pentru tabieturile nestrăine provinciei noastre de litere – polemici pătimaşe, atacuri, campanii virulente, nu rareori calomnioase, băşcălii şi istorii anecdotice, şi mai puţin ceea ce meritau aceste cărţi de referinţă: analize reci, atente şi nepărtinitoare.

Necruţător cu lipsa spiritului critic din peisajul literelor româneşti, Adrian Marino face cu onestitate, cu o cruzime îndreptată în primul rând împotriva sa, un bilanţ al întregii sale existenţe de cărturar, fiind nedrept cu sine însuşi, precum şi cu câţiva autori trataţi din vârful buzelor sau atacaţi nimicitor. Orice ar spune despre sine însuşi Marino – şi anume că nu este şi nici n-a fost vreodată, în ciuda celor care îl taxau ca atare, un critic literar propriu-zis, nici un teoretician al literaturii, nici eseist şi nici publicist (tagma publiciştilor, şi îndeosebi a amatorilor de fragmente, îi prilejuieşte nu o dată averse de cvasimprecaţii) – înainte de a fi ceea ce pretinde, autorul Biografiei ideii de literatură este, credem noi, un ideolog, un liberal pursânge, un istoric al ideilor şi al mentalităţilor. Marino e un cărturar, un enciclopedist care se asemuia – fie direct, fie înregistrând spusele altora – cu un extraterestru, cu „omul care venea din frig” şi se simţea acasă pe această planetă străină exclusiv în preajma cărţilor şi a Doamnei Lidia Bote-Marino, care figurează cu iniţiala numelui său, L. din discreţie şi din pudoare, nu după cum s-a scris abracadabrant… Nici nu mai citez cum anume; nu merită să invoc tonele de tâmpenii şi afirmaţii mincinoase, scrise despre această exemplară carte, de un radicalism gombrowiczian.

Adrian Marino este o rara avis căreia nu-i este străină conştiinţa propriei valori. Prin acest cărturar pursânge avem în faţa noastră un erudit, un intelectual superior, cioplit din trunchiul enciclopedistului Dimitrie Cantemir. Un spirit prin excelenţă neopaşoptist, care visează Opera şi îşi construieşte o Operă cu instinctul unui enciclopedist occidental într-o ţară unde există – inclusiv de un Ralea sau Drăghicescu, citaţi de autorul Dicţionarului de idei literare – şi sunt cultivate, în continuare, cu o stranie acribie băşcălioasă, dramatică şi în esenţă de neînţeles, şmecheria, parvenitismul cu orice preţ, cultul lenei, al lucrului fuşerit, lăsat la jumătate sau terminat în doi peri, cultul minciunii, cultul ţopeniei şi al vulgarităţii, legiferarea furtului, o mentalitate colectivă ceauşizată aparent iremediabil, cartiere de o urâţenie sordidă, case de chirpici etc., în cei douăzeci de ani postdecembrişti aceste şi alte limite căpătând o amploare nemaiîntâlnită probabil în istoria României. În asemenea circumstanţe, Adrian Marino îşi construieşte existenţa în funcţie de nevoia de a lăsa în urma sa o Operă; şi recunosc pe ici şi colo fărâme de furie bine gestionată şi îndreptată, în primul rând, împotriva celor paisprezece ani atroce, irosiţi în puşcăriile de la Aiud şi Jilava, după care intelectualul de factură mitteleuropeană va munci goethean, maniacal, drămuindu-şi timpul, gândindu-l până la cele mai mici, aparent insignifiante amănunte, pentru a scrie sinteze (în care cultura română, după cum se ştie, nu excelează), dicţionare şi enciclopedii (inclusiv la acest capitol stăm pe ultimele locuri ale Europei).

Mânat de un ideal de inspiraţie neopaşoptistă, formulat de autor şi redus la nevoia de a aduce Europa acasă, Marino se va investi, aşadar, exclusiv în operă. Va încerca să recupereze Timpul pierdut şi energia consumată în mizeria şi frigul închisorilor. În condiţiile unei dictaturi feroce, cărturarul se va înzidi în visul de a aduce Europa în România, da, în această margine a ei, ipostaziată într-o ţară subdezvoltată, cu un stat de nici o sută de ani, care funcţionează fără reproş atunci când e vorba de colectarea taxelor abuzive, mai puţin sau deloc atunci când abordăm capitolele infrastructură, servicii publice, democraţie, respectarea legii, funcţionarea justiţiei şi a altor organisme statale, încât România se trezeşte an de an nepregătită pentru inundaţii, secetă sau viscole; an de an, televiziunile publice şi private abordează aceleaşi subiecte apocaliptice, aceleaşi „dezastre” naţionale, aceleaşi calamităţi, transmiţând reportaje în timpul cărora unii cetăţeni, cu o conştiinţă civică în stadiu embrionar, aşteaptă ajutoare sau pomeni. Marino este extrem de aspru cu poporul, fiul de seamă al căruia este, numindu-l populaţie.

Marino este aspru cu obştea scriitoricească; deşi adesea nedrept, acest scriitor are, iarăşi, nu o dată dreptate. E firesc să nu te consideri coleg de breaslă cu cei peste două mii patru sute de membri ai Uniunii Scriitorilor din România, majoritatea lor covârşitoare alcătuită din iluştri veleitari simpatici, agresivi, inculţi şi obraznici, scriitorii pursânge nedepăşind probabil cifra de cinci-şase la sută din numărul membrilor USR. Dacă eşti un bun scriitor, dacă ai un spirit elitist şi dacă te revendici din coasta marilor înaintaşi, e normal să refuzi să fii considerat coleg cu oricine are legitimaţie de membru al USR. Este firesc să tratezi lucrurile cu obiectivitate şi să păstrezi o distanţă salvatoare între tine şi unii pretinşi colegi de litere, împărţiţi în grupuri şi grupuleţe ce vădesc, uneori, o mentalitate primitivă, departe de pretinsa europenitate.

Contrar obiceiurilor locului, cărturarul şi ideologul Marino se verifică mereu, îşi examinează adevărul său prin recursul la mari modele, transcrie afirmaţii, maxime sau orice frântură de gând ce-l ajută să rămână el însuşi. Revine la vechile fişe făcute de-a lungul deceniilor. La un moment dat, acestea se adună atât de multe, încât nu mai are loc pentru ele în casă. Scriitorul nu găseşte loc nici pentru miile de tomuri adunate şi mută o parte din acestea în pivniţă, iar altă parte, impresionantă, este donată Bibliotecii Universitare din Cluj. Să urmărim preţ de câteva minute ce tip de afirmaţii gnomice selectează Adrian Marino: „Nimic nu vine pe gratis” (Epictet), „a nu lăsa privirea să rătăcească vizând multiple ţeluri” (Platon), „eroul este cel ce este permanent concentrat asupra unui singur ţel (immovably centred)”, „cea mai mare înţelepciune (prudence) în viaţă este concentrarea; cel mai mare rău (one evil) este împrăştierea (dissipation)” (Emerson), „voieşte mereu acelaşi lucru, respinge mereu acelaşi lucru” (Seneca), „confirmarea normelor mele de viaţă şi nimic mai mult”, „spirite ilustre erau de aceeaşi părere cu mine. Sau… eu cu ele. Ceea ce îmi dădea din nou curaj şi mă echilibra sufleteşte”. Iată doar câteva citate menite să-l sprijine în singurătatea sa atroce, de cărturar neopaşoptist, căruia nu-i este străină voinţa de a vrea o altă Românie, voinţa de a rămâne un om liber, „fără obligaţii”, voinţa de a-şi păstra condiţia indispensabilă, respectată cu orice sacrificii, de a-şi păstra statutul de liber profesionist, la care ţine ca la ochii din cap, deoarece acest statut îi asigură libertatea mişcărilor, libertatea de a-şi alege temele studiilor şi ale monografiilor de sinteză, libertatea de a-şi scrie cărţile proiectate sub cupola ideologiei caracteristice unui urmaş spiritual al marilor liberali interbelici.

Autorul ultradisputatei Vieţi a lui Alexandru Macedonski izbuteşte cu reală dificultate să se menţină pe linia de plutire aleasă. Una dintre cele mai dificile piedici sub dictatură e lipsa literaturii de specialitate care să-i asigure o documentare fără reproş. Pe cărturar îl pândeşte pericolul de a-i fi îngrădită în orice clipă libertatea. În acest sens, e suficient să consultăm şi alte izvoare, care dovedesc cu asupra de măsură aceasta. Prima limită este pulverizată prin intermediul multiplelor voiaje de documentare şi de informare, voiaje făcute pe parcursul întregii sale existenţe – mai puţin după 1989 – cu o sumedenie de sacrificii datorate sărăciei, dictaturii şi condiţiilor restrictive impuse de sistemul represiv.

Am citit cu reală simpatie şi cu admiraţie paginile dedicate strategiilor şi subterfugiilor gândite de Adrian Marino în scopul de a-şi păstra libertatea sub inumanul sistem ceauşist. Parcă ar fi pagini scrise de un polonez sau de un rus! În timp ce reciteam memoriile marinoene, m-am surprins nu o dată făcând o paralelă între rezistenţa acestui mare spirit sub Ceauşescu şi rezistenţa regizorului Jerzy Grotowski, descrisă exemplar în Pământ de cenuşă şi diamant (traducere de Diana Cosma, Editura Ideea Europeană, 2010). Autorul acestui volum, regizorul Eugenio Barba, inventariază strategiile gândite de comun acord cu ilustrul creator al teatrului-experiment polonez Grotowski, strategii şi trucuri menite să intimideze organele represive. Una din acestea consta în crearea unei reţele de admiratori în ţările occidentale printre specialişti şi recenzenţi de influenţă care să scrie despre atipicul teatru polonez. După lectura ecourilor din presa occidentală, reprezentanţii dictaturii poloneze deveneau de trei ori mai prudenţi, căci erau conştienţi de faptul că în cazul în care aceştia vor recurge la represalii, opinia publică din statele libere ale Europei va lua negreşit atitudinea cuvenită faţă de orice abuz. De aici, multiplele jocuri salvatoare, de aici sumedenia de măşti, tertipuri şi pânde, care prelungeau existenţa teatrului grotowskian în condiţiile unei puşcării extinse la scara Poloniei, dictatura din Polonia nefiind, totuşi, comparabilă cu cea românească – feroce şi, în esenţă, barbară.

Identic aproape procedează Adrian Marino, care descrie cu lux de amănunte modul de a edita cărţi şi de a-şi face publice succesele în Occident, pentru a lăsa impresia cerberilor dictaturii roşii că este celebru peste hotare. Prin urmare, nu poate fi intimidat aici, în ţara lui, în plină dictatură. Nici nu-i poate fi îngrădită, fără riscurile inerente, libertatea de expresie şi libertatea de mişcare. Cu toate luptele şi succesele, cărturarul Marino observă nu o dată faptul că „mă găseam deci dezarmat, naiv, «rupt» de realităţile româneşti imediate”. Dezamăgirea provocată şi de ceea ce a urmat după Revoluţia din 1989 îi accentuează dorinţa de a se izola, de a rupe aproape orice relaţie cu lumea literară, cu instituţiile şi personalităţile din ţările europene, aflate – din punct de vedere cultural – într-o splendidă şi probabil meritată decadenţă: „Experienţele au fost atât de profunde şi traumatizante, încât o întrebare a început să mi se pună cu tot mai mare intensitate. A devenit aproape obsesivă. În definitiv, de ce şi pentru ce am suferit? Şi cu ce urmări şi rezultate? Ce sens a avut întregul meu «sacrificiu»? Căci a fost, fără îndoială, unul. Deşi nu-l exagerez şi nu-l «eroizez» în nici un fel. Şi nu pretind nici o compensaţie sau recunoaştere publică. De la nimeni şi sub nici o formă”. Aceleaşi constatări amare revin obsesiv pe parcursul memoriilor şi sunt întunecate de „o imensă decepţie”, de „un eşec şi un «faliment» total”. Autorul regăseşte mereu „o agitaţie şi suferinţă inutile. Bune intenţii irosite şi nu o dată calomniate”.

Dezamăgirile ţin şi de prestaţia clasei politice postdecembriste, o clasă politică alcătuită într-o proporţie alarmantă din pretinşi oameni politici de un primitivism vesel, zornăitor şi rapace, cu instinctul unei parveniri joase; o clasă politică în majoritatea ei fără coloană, ruptă de trecut, de tradiţie şi lipsită, în majoritatea cazurilor, de specialişti, cu un spirit de o mediocritate surâzândă, obraznică, spirit aţâţat de setea de a se îmbogăţi peste noapte. În asemenea medii, un spirit ca Adrian Marino a „făcut mereu o figură de intrus, de inoportun, de inadaptat, în cel mai bun caz”. Retragerea sa din activitatea politică e un gest de onoare şi de demnitate, cu atât mai mult cu cât un biet scriitor nu are cum modifica catastrofica „supravieţuire” – cu vorbele lui Adrian Marino – „a comunismului în forme democratice”. Perioada vizată de creatorul Dicţionarului de idei literare este, indubitabil, cea postdecembristă, când, după cum se vede din ce în ce mai limpede, în joc este destinul naţiunii române, aflată sub semnul celei de-a doua schimbări la faţă care ar putea să însemne – spre dezamăgirea unui gânditor ca Emil Cioran; şi nu numai a lui – dispariţia poporului român. „Crunta ironie a făcut ca România să aibă, după 23 august 1944, o cu totul altă schimbare la faţă decât visase Cioran, în cartea din 1936, împreună cu generaţia lui – scrie profesorul, criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu – România a avut parte de faţa comunistă. Iar când aceasta părea că o să dispară în 1989, încât până şi scepticii Emil Cioran şi Eugen Ionescu au tresărit întorcându-şi privirile către ţară, după atâta amar de vreme, cu speranţă, s-a dovedit că noua schimbare la faţă e tot una aberantă, dar cu mult mai parşivă decât cea veche, căci ar putea să însemne nu schimbare la faţă, ci dispariţia însăşi a României.” (s.n.)

De o gravitate extremă e faptul că din arena actualităţii au fost excluşi înţelepţii cetăţii şi creatorii de vârf, încât la diverse emisiuni TV de un nivel cât de cât acceptabil revine tot mai des întrebarea: unde sunt scriitorii, oamenii de cultură, membrii Academiei Române? Răspunsul e pe cât de simplu pe atât de dramatic: scriitorii, oamenii de cultură, unii dintre aceştia membri ai Academiei Române, înţelepţii ţării noastre au fost marginalizaţi, ca să nu spunem exilaţi în propria ţară. În prim-plan se află comentatorii în vogă, care îşi trăiesc, zgomotoşi şi rapace, ca oricare dintre imposturi, momentele lor de glorie: „Orice impostură îşi are momentul ei de grandoare, altfel ar trece neobservată pe lângă noi şi lipsită, fireşte, de orice glorie. Mai mult de atât: impostura se arată de fiecare dată sub masca adevărului, «demască» miturile inventând moda «demitizărilor», când ea însăşi e întruchiparea mistificărilor, cădere în mitologie şi în «semibarbarie», cum ar spune Eminescu, cel supus, de aceiaşi impostori, «demitizării»”.

În condiţiile demitizărilor violente şi ale instaurării unei barbarii transpartinice, în ce fel un scriitor sau o mână de scriitori să urnească România din perioada de modernitate neconsumată, nedusă la împlinire, perioadă în care – la începutul mileniului al III-lea – prosperă discrepanţa flagrantă dintre vârfurile care alcătuiesc elita creatoare a acestei ţări – nu mă refer la elita transpartinică abuzivă, exclusivistă, mondenă, care domină de peste douăzeci de ani – şi păturile de jos ale societăţii?; din nefericire, în România nu există o clasă de mijloc. Cât despre clasa politică – aşa-zisa clasă politică –, Marino are dreptate: „Ce puteam crede despre un aşa-zis «Parlament» al României care refuză comemorarea oficială a Revoluţiei de la 1848? O adevărată ruşine naţională!”.

În arena scrierii marinoene revine nu o dată kierkegaardiana dilemă sau/ sau. Autorul se regăseşte în situaţia de a alege între cariera politică şi vocaţie, între familie şi vocaţie, între onoruri şi vocaţie. Având o puternică vocaţie de scriitor, autorul acestui opus incendiar alege ceea ce se cuvine. După cum se ştie de la iluştrii maeştri invocaţi, „pentru scriitorul adevărat, pentru omul de cultură autentic, «opera», «creaţia» trec, în mod firesc, pe primul plan”. În cazul autorului aspru şi drept, goetheana voinţă de limitare îşi arată multiplele feţe. Marino are stil şi în nedreptăţile sale. Aroganţa sa pe deplin justificată este pe măsura orgoliului şi a operei dăruite României; aroganţa e o vacanţă a orgoliului. Probabil că acest autor – unul dintre marii nedreptăţiţi ai istoriei literare româneşti – şi-a câştigat inclusiv dreptul la nedreptate. Pornirile justiţiare, ţâşnite aparent din resentiment, sunt consecinţa suitelor de nedreptăţi suportate stoic de-a lungul unei dramatice existenţe exemplare de un cărturar atipic în contextul unei culturi marginale, rău cunoscută şi rău tratată acasă, necunoscută şi, adesea, dispreţuită în lume.

Vina le aparţine, în primul rând, scriitorilor; pe unii dintre aceştia îi incriminează Adrian Marino, punând la stâlpul infamiei discordia din lumea literară, discordie care îşi trăieşte în perioada post-revoluţionară grandoarea: „Căzut pe mâna hidoasă a «vieţii literare», devii o victimă sigură. În orice caz, un obiect de senzaţie, în presă, denigrat, compromis, murdărit public. Am mai spus-o şi repet: nu mă tem nici de SRI, nici de Securitate. Cine vrea să mă verifice n-are decât să consulte dosarele depuse la BCU Cluj. Dar de veninul fără scrupule al «vieţii literare» – într-un anume sens – mă tem, deoarece pasiunea şi voinţa sa de denigrare şi compromitere nu are nici un fel de limite”; „Eu (şi alţii) suntem de fapt dezarmaţi. Orice acuzaţie devine posibilă. Orice «vânătoare de vrăjitoare» este permisă. Orice calomnie justificată”. Ceea ce i s-a întâmplat în posteritate vorbeşte de la sine. E suficient, în această ordine de idei, să ne referim en passant la modul în care a fost receptată această carte, la penibila, ignobila campanie de denigrare menită să-l compromită pe Adrian Marino, pentru ca orice om de bună credinţă, orice om cu judecata necoruptă, să cadă pe gânduri.

Adrian Marino completează suita de cărturari nobili, rari, transformaţi – prin complicitatea unei părţi a presei şi a câtorva scriitori influenţi – în victime ale CNSAS. Acuzele de colaborare cu securitatea sunt de departe gratuite; nu există probe concludente în acest sens. Nu există, conform uzanţelor, o sentinţă de colaborare dată de tribunal. Nu puţini ex-scriitori grăbiţi să calomnieze – hrănindu-şi astfel mediocritatea din veninul aruncat în statuile acestei literaturi – îşi văd de meseria lor de denigratori consacraţi, răscolesc prin dosare, smulg fragmente de file interpretabile, falsifică, inventează şi bricolează pe seama existenţei acestui mare cărturar, fiindcă dincolo de moarte – prin această carte-document a unui destin exemplar – autorul ei a deranjat nu puţini actori ai mondenităţii culturale de pe malurile Dâmboviţei. „Aceasta este starea lamentabilă a întregii societăţi româneşti după jumătate de secol de teroare poliţienească – susţine Adrian Marino cu amărăciune. Este greu să nu fi decepţionat de o astfel de decădere şi descompunere morală generalizată. Iar psihologia «dosarelor» şi a «informatorilor», sistematic alimentată, nu numai că o întreţine, dar o şi amplifică în proporţii de masă catastrofale. O epocă într-adevăr tristă, deprimantă, demoralizantă”. (s.n.) În asemenea condiţii, recursul la izolarea cvasitotală se înscrie în albia normalităţii asumate.

Viaţa unui om singur nici vorbă să fi fost scrisă din dorinţa de a plăti poliţe. Nu voi repeta enormităţile vehiculate în această ordine de idei; nu merită. Viaţa acestui cărturar atipic a fost un purgatoriu inclusiv prin preţul plătit pentru darurile oferite; singurătatea construită timp de decenii, harul, izolarea şi capacitatea titanică de a te livra unui proiect major se plătesc: „Am învăţat, în acelaşi timp, cum poate fi trăită, asumată şi, într-un anume sens, chiar valorificată, singurătatea. Şi, mai ales, care este preţul său – în treacăt fie spus – enorm. Căci totul se plăteşte în viaţă”.

Ajuns la capătul unei existenţe marcate de vârfuri spirituale de neatins şi de privaţiuni – nu puţine sunt rândurile în care vedem cum sângerează, cum plânge acest om venit din ţara frigului şi a jocului cu abstracţiunile – neîndurător cu sine însuşi în primul rând, protagonistul acestei existenţe vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat în realitate, îşi face sieşi înainte de toate un examen, pentru a pricepe scriind: „Această recapitulare finală este, probabil, textul cel mai «liber» din întreaga mea Viaţă, la propriu şi la figurat. Nu sunt preocupat nici de dimensiunile manuscrisului, nici de editare, nici de punerea postumă în valoare, ci doar de reconstituirea cât mai fidelă a adevărului «meu». Fără inhibiţii şi fără ipocrizie. Ceea ce, constat tot mai mult, nu este uşor”. (s.a.) Întreprinderea pe care şi-o propune ideologul nu este una uşoară. Cărturarul însuşi ajunge la concluzia că Viaţa… „este textul cel mai dificil dintre toate. Căci a rememora, fie şi reduse în esenţă, cel puţin şase decenii de mizerii, suferinţe, aberaţii, persecuţii, denigrări implică o mare uzură nervoasă”.

Dacă tragem cu ochiul la Platon, care împărţea oamenii în funcţie de temperament în două categorii dyscolos şi eucolos, avem prilejul de a trece – ca printr-un luminiş – printr-o grădină incredibil de bogată, asistând la un spectacol al cunoaşterii nestrăin de limanul surprizelor şi în cazul Adrian Marino. Astfel, „dacă celui dyscolos i se împlinesc nouă din zece dorinţe, el nu se bucură de cele nouă, ci se necăjeşte de acea unică neîmplinită; cel eucolos, dimpotrivă, când i se strică nouă şi izbuteşte una, se bucură de aceasta şi ştie să se mângâie de celelalte. Dar precum nu este uşor să existe vreun rău fără nici o compensaţie, aşa vedem şi aici, că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte şi fricoase, deşi vor avea să sufere mai multe rele şi dureri închipuite, vor avea mai puţine rele decât cei veseli şi fără griji; căci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de nenorociri şi se pregăteşte astfel a întâmpina viitorul, nu se va înşela aşa de des, precum se înşală cel ce vede toate în culori trandafirii”. (Arthur Schopenhauer, Despre ceea ce este cineva) Faţă în faţă cu firea sa, enciclopedistul Marino se va măcina de zece ori pe secundă pe marginea unui proiect nedus la capăt sau din varii pricini ratat şi va trece peste bucuriile şi împlinirile prilejuite de cărţile încheiate sau de faptele duse la capăt, ca şi când înlăuntrul său ar exista un mecanism, care – triind între lucrurile desăvârşite şi cele poticnite – ar insista asupra celor din urmă. În cazul analizelor ce ţintesc firea celor din preajmă funcţionează fără reproş, aproape de fiecare dată, acelaşi sistem, ca să nu spunem aceeaşi busolă lăuntrică, sensibilă îndeosebi la părţile întunecate, maligne, surse ale nefericirii, firea cărturarului înclinând, fără îndoială, spre un dyscolos bine conturat, cu deosebiri nete de categoria descrisă de Platon, căci despre Marino se pot spune multe lucruri, dar numai calificativul fricos nu i se poate nicidecum atribui.

În demersul esenţial care este Viaţa…, în acest examen al unei existenţe exemplare, firea iese, fără tăgadă, la suprafaţă. Ochiul obişnuit cu nefericirea al acestui om singur alege ceea ce-l împinge temperamentul să aleagă; şi nu ai cum să-i reproşezi cuiva propria natură, felul de a fi, decât dacă luneci în absurd sau pe alte domenii eşuate într-o umanitate cariată. Folosind pe parcursul întregii existenţe acest eficace instrument – nietzscheana „disciplină a suferinţei” – îl face pe autorul volumului Pentru Europa să acumuleze o tensiune uriaşă, ce explodează în forme dyscolos în cartea vieţii sale. Ce i-a oferit această tensiune inumană, acumulată în nefericire? Inventarierea ei la limita subţire ce desparte fiinţa de neant ne duce cu gândul la hierofantul suferinţei, ca să constatăm bogăţia sufletului prins în menghine de nefericire şi tensiunea ce-i inoculează, spune Nietzsche, „vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea şi îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii şi toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măştii, spiritului, vicleniei, măreţiei: – n-au fost oare toate acestea obţinute prin suferinţă, prin disciplina marii suferinţe?”

Adrian Marino este unul dintre cei mai nefericiţi oameni din literatura română. Adrian Marino este unul dintre oamenii mari ai acestei culturi cvasinecunoscute în ţară, care s-a apropiat de planeta suferinţei dintr-un alt unghi, conştient de capitalul reprezentat şi ascuns în ceea ce numim suferinţa filtrată în nefericire şi tratată – dincolo de duritatea, grozăvia şi absurditatea care se arată a fi durerea – cu ochi diferit: probabil, mai atent, mai încet şi mai răscolitor, tresărind la nuanţe, peste care un ochi fericit trece fără să tresară, deci, pluteşte menţinându-se invariabil la suprafaţa lucrurilor. În urma unei asemenea incursiuni, autorul se alege, conform propriilor mărturii, cu o revigorată, „mare tensiune sufletească, despre care, sincer spus, nu ştiu ce să cred: ori sunt «anormal», ori sunt un spirit suficient de tare, care să supravieţuiască şi chiar să realizeze unele construcţii intelectuale în condiţii extrem de grele”. Probabil că şi din aceste motive – în capul listei găsindu-şi un loc de onoare noua tensiune – Marino nu se regăseşte în cărţile scrise altădată; lucrările sale de referinţă îi rămân cu desăvârşire străine, pentru că au costat enorm şi au fost scrise într-o ţară unde nu sunt apreciate, decât cu excepţii, cum ar fi meritat, „rezistenţa morală, verticalitatea, independenţa de spirit”. E una din cauzele pentru care Marino vorbeşte despre o ţară „a eternei improvizaţii, fuşerelii şi amatorismului dominant. Unde nu se construieşte nimic solid, nimic durabil, nimic în perspectiva rezistenţei «istorice». Unde finisajul etic pare pedant. Iar ideea că «Dumnezeu se ascunde în detalii» este total necunoscută, inasimilabilă. Revin cu amărăciune: o ţară doar a lucrului de mântuială, care te aduce adesea la exasperare. Ţara lui pseudo, în toate domeniile”, unde „totul este strict personalizat, rezolvat subiectiv şi mereu negociabil. Apoi eterna şmechereală, talentul de a înşela, de a mistifica, de a salva aparenţele. Este faţa, poate, cea mai benignă, a eternelor «forme fără fond». Din care cauză absolutul şi radicalismul etic, politic şi ideologic sunt refuzate structural spiritului românesc. O incompatibilitate şi imposibilitate fundamentale. O existenţă ce se consumă în permanenţă doar în imediat, aproximativ, relativ şi improvizaţie combinativă. Nu contest, uneori, abilă şi pe termen scurt chiar eficientă. Dar fără nici un fel de rezultate durabile”.

În siajul lui Witold Gombrowicz, scriitorul îşi alege „marginalitatea ca patrie” şi face exerciţii de înstrăinare. Textul abundă în întrebări de genul „ce legătură am eu cu această lume?”, răspunsul căzând abrupt ca tăişul unui paloş: „Evident, nici una”. Acest spirit nordic parcă dinadins ar face eforturi să rămână străin, incomod, scorţos şi exotic, continuând să vadă cu luciditate acerbă realitatea hiperbalcanizată din jur. Cărturarul nu ezită să condamne România reală, pentru ca de îndată, în raza paşoptiştilor, să viseze România lui – România unei mâini de oameni mari: „Cultura nu se poate dezvolta fără un grad înalt de civilizaţie. În ce mod, deci, «a fi european»? Răspunsul este unul singur: a fi român şi european în acelaşi timp. Într-o formulă proprie de sinteză. A ne revendica de la o dublă tradiţie, de la o dublă serie de valori şi a ne afirma o dublă identitate: română şi totodată europeană”, „a aduce Europa acasă, a o transforma într-o realitate locală constituie o operaţie mult mai complicată, mai dificilă şi mai constructivă”. Iată un program major, de o actualitate stringentă, de care face abstracţie majoritatea politicienilor locuiţi de febra fanariotizării.

Ceea ce am încercat – citind acest voluminos opus de memorii scris excelent – s-a redus aproape de fiecare dată la efortul de a înţelege un om dificil şi întortocheat, o personalitate extrem de puternică, de o imensă vulnerabilitate, un dyscolos, să recunoaştem, atipic, totuşi. Un om care îşi întinde câteva capcane şi îşi construieşte o mască după alta, apoi – aidoma unui prestidigitator de vocaţie – izbuteşte să-şi tragă pe sfoară unii lectori, întinzându-le, de pildă, capcana mizantropiei ori capcana resentimentarului. Am făcut efortul să înţeleg un scriitor dur, în primul rând, cu sine însuşi, un om al cărţii grăbit să facă exerciţii de autodenigrare, dorindu-şi să se depăşească şi să se priceapă pe sine însuşi – e lucrul cel mai greu din lume – şi ajungând la concluzia că, prin modul său de a fi, a intrat într-un joc imposibil, iar logica întortocheată a acestuia îi scapă ca argintul viu printre degete, căci primul obstacol este el însuşi, mai exact, firea sa labirintică: „Nu sunt deloc simplu de explicat formele, cauzele şi efectele singularităţii şi singurătăţii mele tot mai accentuate. N-am dorit-o niciodată. Dar am acceptat-o ca pe o calamitate naturală şi nimic mai mult”.

Sentimentul de a fi un intrus iremediabil îl urmăreşte ca o maladie incurabilă pe autorul cărţii Libertate şi cenzură în România, ce se vede pe sine ca pe „«un corp străin», neintegrat şi neasimilabil”, ca pe „un intelectual nefericit, într-o ţară nefericită”, ca pe un cărturar ce trece „prin momente de mare perplexitate şi ambiguitate” sau „«un arhivar», în primul rând, al propriei sale existenţe, pe care n-ar mai relua-o niciodată de la capăt”. Un mare cărturar marginalizat ce notează – cuprins de amărăciune – că „rar mi-a fost dat să văd, ca după 1989, «o viaţă literară» mai standardizată, mai conformistă şi coruptă”. Fără îndoială, corupţia în mediul literar a ajuns până în punctul în care se negociază, se vinde şi se cumpără aproape totul, inclusiv lucrurile considerate de înaintaşii noştri iluştri sfinte.

În acest context, în luminoasa umbră a lui Ignaţiu de Loyola, Adrian Marino îşi propune să recurgă – nici mai mult, nici mai puţin – la exerciţii de adevăr: „Este greu să priveşti realitatea în faţă – extrem de dură – la sfârşitul unei vieţi care numai «comodă» nu a fost. Dar adevărul trebuie acceptat până la capăt. Aşa cum a fost. Fără rezerve. Fără menajamente, ipocrizii şi false pudori”. Ca şi când ar presimţi cum vor fi tratate memoriile sale, scriitorul susţine premonitoriu că „nu este vorba de nici un complex de persecuţie, de inferioritate sau de o iluzorie supraevaluare. Pur şi simplu doar de recunoaşterea unor evidenţe: am fost şi am rămas – mai ales după revenirea în viaţa culturală – un mare izolat. Un intrus, un inoportun. Neasimilat niciodată, acceptat şi tolerat doar la limită, în noua societate comunizantă”.

[Vatra, nr. 5/2015]

iulie 29, 2015august 8, 2015 de VATRA

10 ani fără Marino – Ștefan Borbely și Geo Șerban

Ştefan BORBÉLY

Adrian Marino a murit pe neaşteptate, liniştit, în somn, în noaptea dinspre 16 înspre 17 martie 2005, fără ca vreun semn să fi anticipat sfârşitul. A doua zi, pe masa sa de lucru îl aşteptau fişele pe care le pregătise deunăzi, pentru a le prelucra. Era o disciplină de la care nu se abătea, şi care făcea parte dintr-o strategie a creativităţii continue: vroia să ştie că fiecare dimineaţă îl aşteaptă cu şantierul deschis şi că orice necontinuare a lui înseamnă vinovăţie, slăbiciune. De aceea, Marino nu prea primea vizite la primele ore ale zilei, cu excepţia cazurilor când nu se putea altfel, când oaspetele sosit la Cluj era constrâns de un program pe care, altminteri, nu şi-l putea respecta. Nu primea vizite şi nici nu prea făcea altceva înainte de a finaliza vreun manuscris sau de a deschide vreun proiect nou, trasându-i axele de stabilitate. Citea mai ales după-amiaza, orele matinale fiind rezervate scrisului sau verificării textelor pe care i le bătea la maşină – respectiv i le tehnoredacta, când computerul va lua locul maşinii de scris – Doamna Lidia Bote-Marino. Armonia dintre cei doi era perfectă, chiar şi atunci când manuscrisele conţineau – cum a fost cazul cu volumul de memorii – pasaje despre care Doamna Marino ştia că vor supăra multă lume. Lua, atunci, o atitudine protectiv-ironică, mimând concesia pe care o mamă înţelegătoare le are faţă de fiul ei cam năbădăios. Dincolo de suflet, şi de altruismul fără pereche al Doamnei Marino, care a dus şi cărămizi sau tablă zincată la Lăteşti, atunci când nevoile cereau acest lucru, iubirea dintre ei era o funcţie a inteligenţei. S-a văzut acest lucru şi-n răspunsul laconic pe care Doamna Marino l-a dat celor care îl acuzau pe umanist, după apariţia Vieţii unui om singur („cartea care aruncă în aer lumea culturală din România!” – titra senzaţionalist Evenimentul Zilei în nr. său din 8 febr. 2010), incriminându-l perfid că ar fi fost colaborator al Securităţii. „E o ruşine ce se spune – a comentat ea lapidar. Soţul meu nu a fost informator. Oamenii nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa şi se apără, atacând pe nedrept.”

Acum, la un deceniu de la moartea savantului, Doamna Marino se află încă în casa de pe Rákóczi, într-o stare de sănătate precară, care nu-i mai îngăduie să comunice. Mare parte a bibliotecii – uriaşe! – se află depozitată în fondul de carte de la BCU Cluj, care a preluat şi arhiva. Custodele e remarcabila prozatoare Florina Ilis, care a iniţiat şi o fundaţie cu caracter documentar, cu cel puţin două apariţii editoriale notorii până acum: cercetarea bibliografică şi de referinţe Viaţa, opera şi activitatea lui Adrian Marino (2010), respectiv volumul din anul proxim, 2011, intitulat Adrian Marino în căutarea ideii de libertate şi cenzură. BCU s-a îngrijit, pilduitor, şi de mormântul aflat în Cimitirul Central din Cluj, la o mică distanţă de parcela scriitorilor, devenită neîncăpătoare: câteva trepte duc, aici, înspre rama sobră, în interiorul căreia se află mereu flori şi, din când în când, lumânări. O sală din incinta BCU, rezervată cercetătorilor, a fost rebotezată cu numele scriitorului; nu s-a materializat, deocamdată, realizarea unui bust sau a unei plăci memoriale, dar zilele n-au intrat în sac. Ediţia critică a operei îşi aşteaptă, şi ea, îngrijitorul. N-ar fi lipsită de interes nici o carte despre omul Marino, scrisă de prieteni şi de oamenii care l-au cunoscut sau au asistat, doar, la neliniştile sale; în grupajul pe care-l propunem, Geo Şerban iniţiază o asemenea întreprindere, a cărei continuare ar fi benefică.

Literatura română a avut, după Revoluţia din decembrie 1989, şi după 2005, anul morţii lui Marino, o evoluţie schizoidă, căreia i-a căzut victimă, în primul rând, aura de prestigiu de care s-a bucurat dintotdeauna cultura de construcţie. Trăim frugal, acreditând tangenţial ideea că frugalul e mai accesibil – şi mai „valoros”… – decât „opul”, „cărămida” sau sinteza temeinic lucrată, cu erudiţie şi note de subsol. Aberaţia s-a extins şi la nivelul creierelor care elaborează legi, un stupid proiect de regulament doctoral – care a căzut, din fericire – stipulând expressis verbis că orice teză de peste 200 de pagini e neapărat plagiat. Situaţia, pe ansamblu, e paradoxală, fiindcă de suferit a avut, înainte de toate, prestigiul social şi „de breaslă” al culturii de construcţie, cărţi solide continuând să apară în România, fără ca ele să fie remarcate, evaluate sau incluse în ierarhii apreciative. Spuneam şi-n altă parte că paradoxul subevaluării erudiţiei în competiţia – deja pierdută – cu literatura frugală este reprezentat şi de faptul că desconsiderarea vine într-un moment în care sute şi sute de intelectuali români – mai ales tineri, de formaţie academică, foarte serioasă – îşi fac tezele în biblioteci occidentale, publică regulat în Occident, lucrează cu nume pe care odinioară le ştiam doar din cărţi sau iniţiază şi conduc proiecte intelectuale europene sau zonale de prestigiu. E adevărat, e mai uşor să frunzăreşti o cărticică la cafenea şi să scrii despre ea o cronicuţă la colţul mesei, în loc să stai ani buni într-o bibliotecă bine burduşită, ieşind de acolo cu anxietatea că nu mai ai ce spune după ce parcurgi cărţile temei pe care o ai în lucru. Nici oportunismul academic – în care fiecare „apariţie” se punctează! – nu te ajută prea mult. De ani buni, „dospesc” în mine o butadă, gândindu-mă că dacă ar lucra la o catedră universitară de acum, lui G. Călinescu i s-ar sugera probabil să se lase de „naivitatea” autohtonizantă numită Istoria literaturii române… (cronofagă, oricum…) şi să se apuce de articole BDI sau ISI. Ele punctează mai bine…

Paradoxul decalajului de care aminteam se reflectă şi-n posteritatea exegetică a lui Adrian Marino. Umanistul ar fi, probabil, siderat de creditul palid care li se acordă azi, la noi, erudiţiei şi construcţiei culturale, ar socoti că-i un afront aproape personal, însă adevărul reconfortant – şi neaşteptat! – este că, în ciuda glisării înspre anecdotică pe care a declanşat-o editarea Vieţii unui om singur (2010), coroborată cu „legea” că tot ce-i biografie sau memorialistică „bate”, la noi, orice altă formă de literatură, receptarea erudită a operei şi a posterităţii intelectuale a lui Marino dă cu tifla, prin consistenţă, derapajului senzaţionalist de odinioară, declanşat de Evenimentul Zilei şi de Mircea Dinescu (susţinut, la un moment dat, îndeajuns de surprinzător, chiar de către Nicolae Manolescu, ayatollahul Uniunii Scriitorilor de acum). Altfel spus, ne aflăm, cu aceste cărţi, într-un climat de normalitate intelectuală, pe care-l putem asocia şi unui alt aspect, şi anume mutarea accentului de pe politic pe literar în receptarea lui Adrian Marino, în condiţiile în care, în faza finală a vieţii savantului, politicul a părut să prevaleze. O listă a celor care au dedicat opere erudite lui Marino în ultimele decenii – unele dintre ele sunt monografii sau teze doctorale de substanţă – confirmă perspectiva: Marcel Constantin Popa (1993, 2001, 2008); Adrian Dinu Rachieru (2002); Ion Bogdan Lefter (2006); Maria-Simona Pop (2010); Mihaela Sacic (2013); Elena Negoiţă-Mândrilă (2013); Cristina Andriuţă (2014).

Opera lui Adrian Marino e cât se poate de vie, aşadar, şi ei am dorit să-i aducem un omagiu prin intermediul grupajului care urmează. Le mulţumesc tuturor celor care au colaborat la el, chiar şi acelora care – cum e Sorin Antohi – care ar fi dorit cu tot dinadinsul să participe, dar n-au mai apucat s-o facă. Întreaga mea gratitudine se îndreaptă către Virgil Podoabă şi redacţia revistei Vatra, fără solicitudinea şi – mai ales! – răbdarea cărora n-am fi reuşit să aducem sub acelaşi acoperiş aceste texte şi generozităţi disparate.

***

Geo ŞERBAN

Neliniştitul Marino

Poate că nu era din fire un agitat, dar lăsa mereu impresia insului care nu-şi află locul. Pe stradă mergea grăbit, ca şi cum s-ar fi temut să nu întârzie la o întâlnire dinainte stabilită. Nici la bibliotecă, unde drumurile noastre se intersectau cel mai des, nu avea alt comportament. Una, două abandona pupitrul din sala de lectură, ca să dea un telefon, ca să prindă pe careva exact în momentul ieşirii din clădire, ca să-i reconfirme o informaţie, ca să mai completeze la cataloage un buletin de cerere. Când revenea, trecea neapărat pe lângă mine – de obicei plasat la o masă de lucru în rândurile de la fereastră, pentru mai multă lumină directă. Trăgea cu ochiul la volumul vreunui periodic deschis dinainte, aşezat pe stativ, şi îmi cerea să nu întorc pagina; tocmai observase un text de Zarifopol, să zicem, de un interes imediat pentru el şi făcea iute o fişă cu trimiterea bibliografică de rigoare. La proximul articol semnat de Marino puteam să descopăr că trimitea, dezinvolt, la sursa descoperită în ajun. Avea în toată persoana lui o precipitare de om obsedat că e pe punctul de a pierde un tren important, după ce nu o dată i se întâmplase să ajungă la peron un minut după ce abia se mai zărea ultimul vagon al garniturii unde îşi rezervase loc din vreme.

Nu era grabă, fugă de la una la alta, ci mai curând o permanentă nelinişte lăuntrică. Tocmai disciplina lucrului bine făcut, după care tânjea oarecum din instinct, îl determina să tot caute încă un izvor bibliografic, încă un amănunt care altora, de obicei, le scapă din vedere, fără a intra în panică. Marino avea scrupulul desăvârşirii, aşa cum trăia chinuit de convingerea că i s-a furat timpul afirmării la momentul cel mai prielnic al capacităţilor proprii pentru randament maxim. Existenţa pentru Adrian Marino a însemnat o luptă neîncetată pentru recuperare, spre a-i ajunge din urmă pe cei mai norocoşi socialmente, nepuşi la încercările dramatice care lui îi baraseră calea împlinirilor profesionale meritate. Experienţa îl obişnuise cu ideea înscrierii într-o cursă continuă şi numai cei harnici la start ajung să-şi valorifice şansa. De aici o vizibilă voluptate a iuţirii pasului şi neacceptarea împrejurării că altora ar putea să nu le pese de eforturile sale de împlinire. Tot de aici şi ambiţia tomurilor compacte, impunătoare. La nevoie, deveneau instrumente contondente pentru edificarea oricui ar fi întârziat să ia act de prestigiosul avantaj. L-am surprins, cândva, în redacţia Vieţii Româneşti, într-un „dialog” neverosimil cu unul dintre redactori, Horia Bratu, bietul de el, un personaj oarecum apatic, de nebăgat în seamă. Lui Marino i s-a năzărit brusc că e tratat cu vinovat indiferentism. Nici una, nici două a scos din geantă masivul volum Dicţionarul ideilor literare şi a purces, punitiv, să-l blagoslovească în creştet pe inofensivul preopinent. Nu ştiu dacă a repetat gestul şi în alte împrejurări, dar în dramatica sa autobiografie Marino rezervă pentru destui dintre confraţi asemenea intempestive tratamente verbale. „Singurătatea” de care se plânge şi o blamează, pe drept, este un efect de bumerang.

Fie şi cu sufletul la gură, Adrian Marino era un alergător de cursă lungă, companion de nădejde într-o întreprindere cu perspectivă generoasă. Strategia după care se călăuzea profesional presupunea refuzul complexelor de inferioritate faţă de culturile de mare tradiţie, exact ceea ce a condus adesea la împotmoliri în provincialism. Ambiţia lui era să asume cu spirit treaz, critic, valorile competitive la nivel european. Însemnările de călătorie adunate în volumul compact Carnete europene pot reprezenta un ambiţios manual de emancipare culturală creativă. Sunt şi aşternute cu un nerv menit să ascundă handicapul relatării fără special har imaginativ. O aşezare alături de Memorialul lui Ralea cam prin aceleaşi ţinuturi ale Europei l-ar scoate inevitabil din cursă. De aici refugiul lui obsedant în perimetrul speculaţiei, cum dovedesc multiplele opuri din seria Biografia ideii de literatură, stufoase, redundante, suprapuse pe mai multe paliere, cu iluzia atingerii unor altitudini singulare. Marino se zbate crâncen să ajungă pe culmi, de unde ar putea arunca priviri autoritare, la capătul cursei, peste mulţimea celor rătăciţi pe drum. Dacă e un bob de biruinţă în asemenea strădanie, atunci Adrian Marino trebuie socotit răzbunat pentru multele nedreptăţi ce i s-au făcut în viaţă. Nu-i mai puţin adevărat că uneori şi le-a căutat singur, ca în furiosul act al despărţirii de G. Călinescu, deşi ieşise de sub mantaua lui tutelară şi îi datora construcţii durabile, precum biografia şi exegeza asupra moştenirii lăsate posterităţii de Macedonski. O revoltă rău plasată, neproductivă a ucenicului împotriva maestrului de la care învăţase fundamentele meseriei!

[Vatra, nr. 5/2015]

iulie 11, 2015iulie 16, 2015 de VATRA

CENACLUL PAVEL DAN

Eugen BUNARU

Pavel Dan – la 55 … şi mai bine!

Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara a aniversat, (e drept, mult prea modest şi cu un ecou în surdină…), în toamna lui 2013, cincizeci şi cinci de ani de existenţă activă, neîntreruptă. Nu voi face, fireşte, decât să (mă) repet afirmând şi aici, în paginile revistei VATRA, că, în acest răstimp, al unei jumătăţi de veac şi mai bine, cenaclul a făcut, adică a scris istorie literară. Că, la rândul ei, istoria acestui autentic topos literar, (purtând, sperăm cu cinste, numele unui important prozator ardelean interbelic) a fost marcată de ,,trecerea”, prin spaţiul său – un generos şi legendar, deja, spaţiu pentru minte, inimă şi literatură – a unor scriitori (poeţi, prozatori, critici literari, eseişti) de prim plan ai literaturii române contemporane: Sorin Titel, Livus Ciocârlie, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Andrei Ujică, Duşan Petrovici, Alexandru Ruja, Lucian Alexiu dar şi a unor optzecişti & nouăzecişti de certă notorietate naţională precum Ion Monoran, Mircea Bârsilă, Petru Ilieşu, Ioan T. Morar, Marcel Tolcea, Gheorghe Mocuţa, Simona-Grazia Dima, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici, regretatul Andrei Bodiu, Rodica Draghincescu, Simona Constantinovici, Daniela Raţiu, Robert Şerban, Adrian Bodnaru şi, desigur, lista (cu omisiuni inerente) ar putea continua ajungând până la mai tinerii confraţi, douămiiştii şi postdouămiiştii, ,,câţiva foarte buni scriitori ai viitorului” (Felix Nicolau): Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Cătălina George, Adriana Tudor Gâtan, Moni Stănilă, Bogdan Munteanu, Aleksandar Stoicovici, Marius Aldea, Ana Puşcaşu, Alexandru Colţan, Nicoleta Papp. Aşa încât ceea ce mai trebuie adăugat (şi subliniat!) este (aparent) simplul fapt că Cenaclul Pavel Dan a fost, a rămas şi continuă să fie o grupare mereu vie, o stare de spirit, un nucelu vital al literaturii tinere din zonă. El şi-a păstrat mereu – adesea în pofida unor conjuncturi profund ostile, cu precădere cea din anii ,,întunecatului deceniu nouă” (Radu G. Ţeposu) – continuitatea şi un anumit tip de tinereţe şi insurgenţă creatoare, uneori cu accente de boemă şi de underground literar/artistic, conectat fiind, mereu, la un spirit critic, specific, de ,,prezervare şi augmentare a individualităţilor” (Daniel Vighi), la un prezent dinamic, deopotrivă al literaturii şi al istoriei, contrazicând, astfel, pesimismul acelora care, imediat după 1989, profeţeau agonia, ba chiar sfârşitul literaturii, al poeziei, în speţă, şi vedeau în ideea de cenaclu literar o formulă de exprimare depăşită, perimată. La extrema cealaltă, Marin Mincu (plecat şi el, pretimpuriu, dintre noi) întâmpina, cu nişte ani în urmă, cu bucuria şi generozitatea mentor(at)ului unei noi generaţii poetice, dar şi cu intuiţia axiologică a criticului de anvergură, ,,ieşirea”, sub auspicii de bun augur, pe tumultoasa scenă literară de la începutul mileniului III, a douămiiştilor timişoreni: ,,Poeţii tineri de la Timişoara se integrează şi ei în «respiraţia înnoitoare» a întregii generaţii douămiiste (…). Salutăm cu bucurie contribuţia tinerilor de la Cenaclul Pavel Dan la competiţia poetică neîntreruptă.” Personal, nu pot decât să subscriu la aceste aprecieri şi, desigur, să mă solidarizez cu altele, similare, venind ,,din afară”: ,,Categoric, Cenaclul Pavel Dan, care are şi o tradiţie în spate, există pe hartă”. (Cristina Ispas) sau: ,,Cenaclul Pavel Dan e un brand bun, are tradiţie şi ştaif…” (Radu Vancu).

Cred, finalmente, că, dincolo de polemici, aserţiuni şi argumente (împotrivă sau pro domo), cu doza lor inevitabilă de subiectivism şi relativism, cea mai elocventă pledoarie în favoarea unei solidarităţi de grup/de grupare literară ar putea fi însuşi pariul existenţial al fiecărui autor în parte: pe literatură, pe propriul destin creator. Grăitoare ar putea fi chiar şi aceste pagini ale prestigioasei reviste VATRA oferite, cu deschiderea-i binecunoscută, unor tineri şi foarte tineri poeţi şi prozatori paveldanişti.

Viitorul va decide …

Bogdan MUNTEANU

Underground-ul timişorean

Timișoara nu duce lipsă de evenimente literare. An de an sunt organizate numeroase lansări de carte, întâlniri cu scriitori, lecturi publice, ateliere de scriere creativă, întâlniri de cenaclu. În ultimii ani instituții, autori și promoteri culturali din Timișoara au câștigat premii importante la Gala Industriei de Carte din România (Biblioteca Județeană Timiș – premiul pentru cea mai bună bibliotecă, 2011, 2012; Adriana Babeți – premiul pentru cea mai bună carte de non-ficțiune, 2013; Librăria Cartea de Nisip – premiul pentru cea mai bună librărie, 2013; proiectul “Scriitorii sunt pe Facebook”, realizat de Marius Aldea și Bogdan Munteanu – premiul pentru cea mai bună campanie de PR/CSR/Marketing, 2013). Festivalul Internațional de Literatură FILTM a ajuns, în 2014, la ediția a III-a, fiind unul dintre cele mai apreciate din țară. Există, așadar, entuziasm în rândul organizatorilor de evenimente literare din Timișoara. O mare parte dintre aceștia înțeleg că publicul tânăr și o bună parte dintre autori se simt mai în largul lor în spații informale (cafenele, ceainării, puburi, parcuri etc.), în consecință încearcă să gândească (și) acțiuni care să scoată literatura din zona de confort.

Ce se-ntâmplă cu cenaclurile? Încă de acum zece ani, părerile legate de utilitatea lor erau împărțite. În ziarul Ziua de Vest a apărut, în 2005, o anchetă referitoare la acest aspect, la care au răspuns scriitori timișoreni consacrați. Iată unele opinii:

Există o curiozitate din ce în ce mai mare față de cenacluri, pentru că există un tineret care revine la scris. Cenaclul este un loc de creație, dar și de educație a celor care intră în literatură. Un cenaclu trebuie să se bazeze pe formula pe care și-o aleg liderii culturali – pe promovare, pe formare. În Timișoara, curiozitatea pentru literatură există și s-ar putea ca în anii următori să vedem o bună evoluție cenaclieră. (Cornel Ungureanu)

Cenaclurile literare fac parte dintr-o zonă de vetusteţe. Nu mai pot avea aceeași viață ca până în 1989, când contextul era altul în România. La ora actuală, le văd utile când împletesc promotion-ul cu lecturile. Literatura a luat, astăzi, noi forme, are mereu nevoie de feedback, de confruntare a autorului cu cititorul. (Daniel Vighi)

Cenaclurile sunt bune într-o fază de formare a viitorilor scriitori. Înainte mă entuziasma ideea, acum cred că formula este un pic obosită. De la un anumit stadiu, formula nu mai este oricum eficientă. Interesele oamenilor s-au diversificat, însă. Cred că astăzi trebuie găsite alte forme de comunicare. (Viorel Marineasa)

De aproape șase decenii, activitatea cenaclieră din Timișoara se învârte în jurul Cenaclului “Pavel Dan”. Am participat la întâlnirile paveldaniste în perioada 2012 – 2013, în timp ce mă implicam și în organizarea de evenimente culturale. Dincolo de dorința mea de atunci – subiectivă, desigur – de a schimba spațiul formal al întâlnirilor de cenaclu cu unul mai prietenos (dorință care nu mi s-a îndeplinit), există o întrebare cu o mai mare greutate: care sunt pilonii care au dus la rezistența în timp a Cenaclului ”Pavel Dan”, ce anume i-a unit pe scriitorii atâtor generații literare? Încerc un răspuns. Pasiunea pentru literatură. Onestitatea. Încrederea. Solidaritatea de grup. Prietenia. Implicarea formatorilor și puterea lor de a face cunoscut grupul și în afara sălii de cenaclu. Cu toate că unele dintre aceste valori sunt mai puțin vizibile acum, într-un context în care butonul Like are o putere exagerată, cred că acele cenacluri care nu vor uita să le promoveze vor continua să aibă un rol activ în formarea scriitorilor. Adică vor exista pe bune, nu doar de dragul amintirilor.

Altfel, acțiunile de promovare în mediul online, ieșirile autorilor în spații publice, întâlnirile frecvente cu cititorii sunt, (și) în opinia mea, câteva dintre schimbările binevenite, sau mai degrabă firești, de adaptare a literaturii la contextul actual. Underground-ul de acum este spațiul formal, ca să zic așa. Cel puțin din punctul de vedere al publicului tânăr.

***

Andrei ENE

Născut la 3 iulie 1992, în Timişoara. Student al Facultății de litere, secţiunea limbi & literaturi, Universitatea de Vest din Timişoara. A obţinut premiul II la Concussul Naţional Studenţesc de Creaţie Literară ,,Pavel Dan”, secţiunea poezie, ediţia a XVI-a, 2013. A publicat poezii în revistele Arca şi Orizont. Este prezent în Antologia Cenaclului ,,Pavel Dan” – Cuprins sau Un fel de Imperiu, Editura Brumar, Timişoara, 2014, antologie relizată de Eugen Bunaru. Administrează blogul cenaclului.

*******

am ajuns undeva unde e ziua mea

acum pot să-mi întind picioarele

am început să văd țesătura frunzelor

cum sunt cusute între ele

când mă plimb dimineața mă uit la țesătura plantelor

(toate plantele sunt cusute de pământ)

pomii care nu sunt cusuți bine se mișcă dintr-o parte în alta

în timp ce trec cu viteză prin țesătură mi se închid ochii

mă gândesc la pomii mei preferați

uneori țesătura e așa deasă încât simt că pierd ceva

simt că se ascunde ceva în spatele ei

când ne atingem mâinile ni se agață firele

mă gândesc la trandafiri

*******
aici am în jurul meu doar plante verzi. plante verzi în pământ negru

nu-mi dau seama cât e de mare locul ăsta știu doar că acolo unde se termină podeaua

încep pereții

câte unul în fiecare parte

am doar multe plante și mult aer. aerul ne ajută să trăim liniștiți, pe mine și pe plantele mele

de asemea avem nevoie și de apă. bem în fiecare zi apă din cel mai transparent pahar

aici lângă mine cresc multe plante

printre ele simt că pot să mă gândesc liniștit la lucrurile mele preferate

cum ar fi apa și albăstrimea ei

aici sunt doar eu împreună cu plantele mele

*******

mai demult aveam un dinte care se mișca și-l împingeam ușor cu limba și mă durea un pic dar îmi plăcea joculețu ăsta și până la urmă am tras tare de el și l-am scos apoi mi-am pipăit gingia și curgea sânge așa că am scuipat pe asfalt eram la mine pe stradă număram câți pași sunt până la colț da și era răcoare și o lumină gri de seară și mă simțeam bine pentru că îmi scosesem singur dintele și-mi plăcea gustul de sânge ce-mi rămăsese în gură și mergeam încet cu dintele în mână pipăindu-mi gingia cu limba

*******

stau întins în pat și mi se pare că aud tot felul de sunete

stau întins pe spate și mă uit în gol

sunt acasă la mine în patul meu doar eu cu pătura mea cu perna mea

stau confortabil întins în pat doar eu singur printre perne stau și mă gândesc

aștept să se deschidă la magazin

ca să mă duc să-mi iau ceva de mâncare

am vrut să scriu ceva apoi m-am răzgândit

poveste

eram în aether cu toată lumea și un tip din bucurești făcea tot felul de glume enervante așa că eu am plecat cu oana am zis că mergem la teatru și când am ieșit pe ușă am crezut că vedem pe cineva cunoscut dar a fost o confuzie apoi am intrat într-un magazin oana mă aștepta afară și vânzătoarea credea că vreau să fur ceva îmi dădea târcoale și mă întreba ce tot caut eu voiam doar să cumpăr un caiet cu spirală și când am ajuns la casă am observat că erau niște lucruri ciudate scrie în el și cineva mi-a recomandat să-i dau în judecată așa că managerul mi-a oferit 100 de euro ca să plec iar eu am zis 100 de euro și 3 lucruri la alegere din magazin dar el mi-a zis că m-am lăcomit și nu mai primesc nimic așa că am ieșit din magazin dar oana plecase deja și eu nu mai știam cum să ajung la teatru am colindat străzile foarte mult și nu mai știam unde sunt așa că m-am oprit mi-am pus mâinile-n șold m-am uitat în jur și mi-am zis na…?

*******

îmi imaginez un băiat
stă pe pat și așteaptă un mesaj de la cineva

se uită la covor apoi la tavan apoi se ridică și se apropie de geam
ține ceva în mână dreaptă, probabil un biscuite

îmi imaginez cum îl scapă din mână când aude telefonu
am urcat. hai în stație
iese pe ușă etc merge ușor spre stație se-apropie încet-încet mai un pic și ajunge

îmi imaginez un băiat care așteaptă în stație
a venit aici zilele trecute cu trenul. avea în ghiozdan niște biscuiți și o carte pe care a început-o acum câteva luni apoi a abandonat-o
un bărbat încearcă să intre în coversație dar el dă din cap apoi continuă să se uite pe geam
se gândea cât ar putea să reziste fără să vorbească

îmi imaginez un băiat mergând pe un bulevard foarte lung. îi e cam frig și am impresia că merge în direcția greșită
probabil și-a dat seama dar mai merge un pic ca să fie sigur

îmi imaginez că vrea să ajungă acasă și să se cuibărească în pat
îmi imaginez că închide ochii și
mai departe se descurcă

un om bun

tu ești un om bun, da
ești un om bun

ieșind pe ușă, își zice: sunt un om bun

doar el cu sunetul paşilor lui
se plimbă liniștiți, azi nu au niciun plan

Mariana GUNŢĂ

S-a născut la 25 mai 1994, în comuna Pleniţa, judeţul Dolj. Este studentă în anul II la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, secţia română-engleză. Membră a Cenaclului ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. A publicat poezii în revistele: Orizont, Forum Studenţesc. Prezentă în: Cuprins sau UN FEL DE IMPERIU –Antologie de poezie a Cenaclului ,,Pavel Dan’’ de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014. În pregătire, volumul de poeme: Vara trebuie să rămâi singur.

*******

am desenat contururi pe perete

și le-am lăsat

să se ramifice ca pe o infuzie

mai întâi spre podea

apoi spre tavan

aveam un câmp de forță

cu mine

și mergeam ca-n acvariu

mă priveam din părți

cu o jumătate de față lipsă

cu o mână lipsă

intensificarea

ca somnul

*******

îmi amintesc cum

îți prindeam mâna ca o capsă

venele erau

liniuțe amorțite

ușor electrocutate

mergeau unele pe altele

sub privirile noastre

se topesc fire de păr zaharisite

ca la microunde

așa că de ceva timp

ne lipim hainele

de stâlpi

și căutăm taxiuri

către casă

*******

aprindem becul de la baie

și ne căutăm dintr-un colț într-altul

degeaba

mâncăm bine

avem cafea pentru dimineață

și ne place

să stăm în liniștea asta

ne place singurătatea

pentru că ăsta e singurul lucru

pe care îl strângem aproape

când vom muri

ne va fi greu

ne vom ieși din cap

și vom pluti în surd ca o țiuitoare

niște voci ni se vor târî pe spate

ca gândacii

noi

cei care am murit

o grămadă

*******

dragostea rămâne ca un neg

deasupra

cafelei

când îl înghit

explodează pe gât ca cerneala

în apă

se scurgea prin intestine

ca un patron gras nesimțit

cu o mașină mai scumpă

decât

visurile mele

aștept

ca și când desenam avioane

în paint

când toți plecaseră la muncă

și nu făceam decât să mă plimb prin cameră

de parcă

n-am dormit de zile

ascultă-mă

armonia există se scurge colorată

și ațipită

pe pervazul de la balcon

încerc să nu calc

mi-e greu să dau cu mopul

mi-e dor de geamuri închise

înainte de culcare

tot înainte

îmi udam

șosetele neglijent

și-mi țineam picioarele pe calorifer

țineam toți oamenii în brațe

ca pe niște planete mici

din care dădeau fire de iarbă

6:56

de undeva un țipăt

simt cum se zbate

ca o pisică prinsă de coadă

în spate peretele

rece

stau aici demult

văd cum casa devine a altcuiva

haina mea lipită de podea

cu sfoiag

devine a casei

este insuficient

și bila de cancer de pe covor

crește cu o parte spre mine

în stânga un copil

sparge balonașe

cu mâna

devine mai rău

timpul

este un gard electric ce trebuie

sărit

*******

am avut şansa de a sta alături de ea

şi de a o atinge

înainte să moară

vântul de iarnă devine tot mai opac

stomacul meu

e plin de crenguțe zvâcnite

într-o bună şi afurisită frenezie

tu nu mă simţi

sunt o liniuță simplă albă

trasată deasupra umărului tău

drept

respir mai greu și paralizez

sunetele

mă gândesc că sunt o lipitoare

şi că am toți peștii din acvariu

sacrificaţi mie

nicio conştiinţă de sine nu-i mai profundă

decât moartea dansând

cu bastonul

străbunicului

hai să ne delimităm

și să ne scurgem gândurile într-o farfurie mare cu piftie

cât să uităm jucăriile urcate in pod

aici

nu mi-e bine

plapuma îşi trage faţa peste mine şi adorm

într-un rânjet ciudat

incoerent

*******

devreme

se aude pianul

cafeaua care fierbe

şi sfârâitul omletei

duşul

mașinile

jaluzelele

câinele

locul unde vreau să merg

şi banca de pe care

nu te ridici

toate

niște clovni cu trompetă

peste care dai în plină stradă.

Alexandra COMAN

Născută la Timişoara, 1989. Absolventă a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie (Universitatea de Vest Timişoara), master Comunicare interculturală. În prezent, profesoară de limba engleză la Liceul Teoretic Buziaş. Concursuri şi premii literare: premiul I, concursul Scrisoare către personajul preferat, 2007, Uniunea Editorilor din România şi revista Universul Şcolii; premiul III, concursul de creaţie literară studenţească „Pavel Dan”, 2011. Membră a Cenaclului ,,PAVEL DAN” din Timişoara. A publicat în revistele: Orizont, Forum studenţesc. A apărut în antologiile: Mâna care ascunde, volum editat de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, Cenaclul ,,Pavel Dan”, Editura Herg Benet, Bucureşti 2011 şi Cuprins sau Un fel de imperiu, Antologie a Cenaclului Pavel Dan de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014.

Jocuri

Ca să nu-i găsească

nimeni

s-au înmuiat în călimară

şi au mai apărut

doar prin peniţe

s-au stors pe foi

mari şi

pe foi mici

albe şi

gălbui

s-au făcut litere

silabe

şi apoi cuvinte

şi-au zâmbit

din azile (cu pereţi gri)

fericiţi

că nu mai trebuie

să rostească

Deja mi-e dor

În noaptea de luni

spre Marţi (13)

a fost un cancer…

şi a bătut la uşă

şi a bătut

până când

cineva (nu oricine)

i-a răspuns

BOALA

un cuvânt

scurt

s-a infiltrat

în ţesuturi

şi a aşteptat

s-a cuibărit

şi acum

chiar şi acum

veghează nopţi

poate pentru o lună

două

trei

poate chiar patru

Punctuaţie

Astăzi

s-a demonstrat

că

singurătatea

joacă hore

că unii îşi

pierd culoarea

năpârlesc măşti

în tramvai

pe scara blocului

nu-ţi mai plânge

copile

de milă

(armata nu te mai înăspreşte)

ci pune un

punct

acolo unde propoziţia

nu mai ia

sfârşit

Deratizare

Din borcan

număr boabele

de cafea

poate doar aşa

îmi trece somnul

pe planşetă

praful de cărbune

se desenează singur

pare nisipul

din poveştile nemuritoare

cică şi asta

este artă

îţi cuprind

încheieturile tatuate

la cămaşă

pun butoni

şi deschid uşa

aruncând din

făraş

resturi

menajere

de la serivici

când liftul

nu mai merge

corpurile o iau pe scări

şi gâfâie până în casă

în hol

stau la pândă

pentru a prinde

momentul potrivit

şi

repede

îşi aruncă

hainele murdare

în dulap

apoi îşi iau

pieile

le scutură

şi îşi fixează

greşelile

în cuie

Expus

sub formă de trac

îţi muşti buza

când vrei să vorbeşti;

îţi tai cuvintele

doar gheaţa le mai conservă.

te-am desenat în ocru,

în mii de puncte …de suspensie

tai cu rigla cablul de amplificare

în care m-ai agăţat,

chiulesc astăzi de pe stradă –

ilegal,

şi sunt filmată cum fug de tine.

şterg mirosul

de gin al pielii mele,

ultima piele pe care ieri

am îmbrăcat-o

până la urmă, acum

irespirabil – strânşi cu un papion,

stăm într-o scoică pe

fundul mării

Sub tratament

la cardiologie

desenez pe o coajă de portocală

poveşti, ca apoi

să le aşez într-o ladă de zestre

gestul făcut pachet

m-a înţepat în şira spinării,

iar rânjetul de arlechin, al celui

în halat,

mi-a rămas ca o pată pe retină

vaporii se-acoperă

reciproc prin salon

e târziu

ecoul se întoarce

pe coridoare ca un cârcel;

pe fundal, uşa îşi trânteşte

sunetul bolnav.

Raul BRIBETE

Poet. Născut la 3 ianuarie, 1987, în Oravița, Caraș-Severin. Absovent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea de Vest din Timişoara. A publicat volumele: Tornada de hârtie (2008), Caniculă în diamant (2008), Spadda (2010), Sărutul Iudei (2011), Să nivelezi un munte cu tăvălugul (2014). Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat în numeroase revistelor de cultură din țară (Orizont, Luceafărul, Tribuna, Poesis, Convorbiri Literare etc.). Prezent în diferite antologii de poezie.

*******

Cuvinte stranii. Cuvinte neînțelese,

Cuvinte sterpe.

Capul mi-e o întreagă simfonie inaudibilă

De aici, din pădurea de nuci,

Aud foșnetul sâmburelui în fruct

De aici văd lumina cum,

ca o văduvă neagră,

Își devoră partenerul – întunericul

Mult prea insignifiant –

Există doar spațiu;

Un spațiu în care pot sări

Miile de corzi ale întunericului boltit,

În explozii de cântare.

Cânt cu puterea cu care

Ai azvârli dintr-o praștie

O piatră.

Ținta ei nu e creștetul de deal,

Fruntea de stâncă

A uriașului,

Ci propriul cer,

Mai surd decât urechile

Unui mort drag.

Norul roșcat în formă de echer

Se tocește straniu,

Până când somnul tău

E ratificat în boabe de grâu.

*******

Doamne, se tulbură-n cer,

Apele clopotului,

În care-mi văd la început neclar,

Apoi tot mai nefiresc, chipul.

Doamne, care mască o port astăzi,

Blestemat să mă mint pe mine, mie ?

Scriu fără fond.

Forma înconjoară sâmburele

Ca o nouă cămașă a lui Herakle.

mi-e otrăvită privirea.

Grăunțele otrăvite ale întunericului,

Cad printr-o pâlnie,

Dintr-un cer sterp.

*******

Oricât aș urca dealul,

Simt sfărâmându-se în pieptul meu

O mereu nouă deschizătură de abis

Care nesătulă îl înghite.

Imaginea din afară

Dispare înlăuntru

Ca pionii pe o tablă de șah năpădită

De iederă ruginită.

Flămând de seamănul meu,

Merg către tine,

Și îmi auzi glasul.

Luna ruginește și ea

Ca o cheie pierdută;

Mormântul e ușa,

Când îi treci pragul,

Amintește-ți florile de migdale

Și gustul de vanilie

Și esențele de rom

Ale copilăriei.

Somnul va trece desculț

Prin burg asemeni

Unui copil, care-și caută, setos,

Cana cu lapte.

*******

Și mama a fost mireasă

Și părul ei negru-oțel

Hălăduia pe boltă ca o iapă-zmeu

Sub neîndurarea cravașei,

Până când s-a făcut noapte.

În mine, încă de atunci,

s-au căscat nebănuite,

știubeiele din crucea unei amiezi.

Eram sălbatic,

Simțeam, încă din pântec,

Miile de ani până la mine.

Mă nășteam atât de greu,

Încât soarelui îi era și lui greu să apună.

Dar iată-mă acum,

Îmbătat de moarte

Ca de o băutură extra-fină.

*******

Treptele de piatră

s-au surpat în sine

ele sunt ca un om

adâncit în gânduri

și îmbătrânit în ele

încât lumea dinafara

și din lăuntrul lui

nu mai coincide cu nimic

s-au șters demult

fețele tuturor zarurilor

cumpenele strâmbe

acum sunt drepte

mi se spune că odată, aici,

au locuit niște oameni,

acum văd doar ferestre oarbe

și casa

e parcă o văduvă

cu mîinile osoase

surpată în sine

cu mâinile la cearcăne

mi se zice: ” Circumferința

unui cerc închide o realitate

care exclude pentru totdeauna

realitatea exterioară lui”.

*******

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

Obiecte noi de-alamă sau de lemn,

Candelabru drag

Ce-mi străjuiești tavanul

Tu ești retras în sine ca un păianjen

Într-un colț de conac

Eu stau în casă și vă contemplu

Obiecte dragi.

Unele ținute sub cheie – bunuri de preț

În ochii altora – în ochii mei,

Tainic vânt iernatic

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

V-accept prezența caldă, răbdătoare,

Răbdare tu, ai dat în pârg în mine,

Sunt trist cu obiectele

Și bun cu florile

Voi rădăcini, voi ancore spre-acum,

Tu fereastră care mă luminezi

Și mă amurgești,

Și voi agende pe care fie

Am scris, fie nu;

Și tu dulap liniștit

Care din când în când

Pocnești încât să te aud și tu, sticluță

Cu apă sfințită,

Din care beau pe stomacul gol, uneori …

Adâncă e tăcerea în mine

Ca în cetina de molid.

Fotoliul

În mijlocul camerei, într-un fotoliu impozant,

Uriaș, spectrul bătrânei.

În spatele ei e fereastra,

În care abia mai licărește,

O lumină ca o coajă de gutuie.

Între mine și ea a trecut

o eternitate;

între mine și ea – nimic;

nimicul rotunjit în sine,

ca un șarpe care se auto-devoră.

alerg spre ea, și dintr-o dată,

în locul fotoliului apare o ușă,

care-și mărește dimensiunile,

pe măsură ce eu încep să scad,

precum Nils.

Mă uit pe fereastră și aud

Râsul glacial și atât de batjocoritor,

Al stelelor …

Tudor CREŢU

Tudor Creţu (n. 1980, Timişoara) este managerul Bibliotecii Judeţene Timiş. A publicat, printre altele: Fragmente continue. Poeme live (Printpress, 2014); Casete martor (Tracus Arte, 2013); Developări literare (Editura Universităţii de Vest, 2011). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Prezent în diverse antologii de poezie. Colaborări la revistele România literară, Orizont, Vatra, Viaţa Românească, Familia, Poesis, Calende, Ziua literară, Reflex etc.

Casete martor 2. Extras

Mortul (1)

Am sărit peste bordură, am plecat pe la doişpe, şi ne-am îmbrăţişat. Era în acelaşi trening albastru închis.

Intrăm sau…

Hai…

Holul era sumbru, răcoros.

Un pic numa, stai!

A scos suta de euro şi mi-a întins-o. Portofelul, piele mulsă, i se lipea de mâini.

Sigur n-ai nevoie de mai mult?

E ok, mulţam fain. C-aştept, numa, să-mi aprobe un credit.

Cum am ieşit la lumină, l-am întrebat: – Nicuşor?

Hai, hai să-l vezi!

Mortul mânca supă. Chimioterapia era pe sfârşite. Slăbise enorm. Pierduse acel ceva, cum se zice, esenţial. Abia umplea pijamaua. Îmi strânse, totuşi, tare mâna. Strânse şi din dinţi, am observat. I-am zâmbit şi eu, scrâşnind. şi m-am scăpat:

Sănătate!

Era să-l prind de umăr, cât pe ce, dar m-am abţinut. Mâna mi s-ar fi transformat în cange, oasele-n fier alb.

Nea Nicuşor…

Era roşu, cam ca supa, -n obraji. Colonul i se uzase în felul benzii şifonate.

Da ce-o slăbit Edi…

Vali-l completă:

– Frumos! Îţi pun o…

Eram sigur: răchie.

Nu, mersi, că şi-aşa, cu-o gastrită, mă tot lupt.

Şi am ieşit. Mortul continuă, liniştit, să mănânce. Se simţea inspectat, examinat. De-aproape sau din prag. El continua, pur şi simplu, să existe. Bătea cu lingura: când în farfurie, când în cartof, îl zgâria şi împungea. După care-şi mângâia pomeţii. Compara, probabil, curbura cu a fierturii. La conservele de stavrid nu renunţase nici acum. Însă şi peştele, îl sfâşia, mai mult, cu furculiţa. Uleiul nu-l mai aduna cu câte un dărab.

M-aşteptam să intervină: avusese şi el cu stomacul, ulcer cred. Conducea o Dacie albastră, cea mai din sat. Şi noaptea o ţinea la poartă, nu o trăgea sub şteal. Mie-mi părea un obiect frigorific: o studiam din depărtare, de sub dud. Locuiam vis-a-vis, cinci zeci de metri mai la dreapta. Dar nu…Duse la gură farfuria şi sorbi ultimii stropi.

Hai, hai că-ţi pun! Cu cătină şi miere, medicament îi!

Deci asta-i…

Ce?

De-aia, să-nţeleg, pentru stomac. De se bea dimineaţa…

Cătinelele pluteau anemice. Licoarea era slabă, gălbui. Ne-am aşezat pe-un fel de terasă încropită. „Un locşor, seara,ştii cum îi…”. Mototoli, aproape, o doză goală de Becks, o floştomoci.

Deci îi limpede, -i cert…

Asta-i viaţa, n-ai ce…

Bine, tu şi ai un cinism de-ăsta…Io, în fine, că de-aia am şi ieşit, n-am avut, efectiv, ce să-i spun. Ca un surplus mă simţeam.

N-ai ce, aşa-i. Că nu-l mai poţi, practic, minţi.

Sănătate, hai! Şi am ciocnit.

Şoferul scutura scrumul în baltă, direct, nici nu-şi dăduse jos ochelarii – eram sigur. Paharul se-ncălzea.

Tu, cum mai…

Har Domnului, nu mă plâng. Valică, nu ştiu, platină parcă-s anii ăştia, c-aşa vreau, cel puţin, să-i trăiesc. (Derdeluşu-i, într-adevăr, alcalin. Curbele, de verighetă).

Şi cum: faci foamea, ă?

Nu, păi, am pus paharul pe măsuţă, nu de la rău am slăbit. Am trecut pe drycooker, o dată pe săptămână, masa-n oraş. La Note, da cum…

Îi bine, bun aşa…

Bă, da Nicuşor…

Şi am plecat, iar, capul.

Nu mai, las…Cuvântul m-a bântuit de dimineaţă, -n varii forme: lasă, las. Am tresărit ca la auzul unui titlu. Îi mai uşor, când, dacă….(A început şi el să meargă pe la biserică) Dac-o vezi ca pe-o…(Uşa era tăiată într-un strat de nailon, înfoiat).

Ca pe o excursie, ă, ca pe-o…(Autocarul nu avea ferestre. Ramele, în schimb, erau de lux: inox rar, de antenă. Se pleca, ca-ntr-a patra, de lângă şcoli).

Domn Nelu, vă salut!

Un vecin în salopetă trecu ca pe Corso. Era deja trei.

Hai!

– Stai numa, să zic sărumâna.

Şi ne-am întors. Mortul mânca o prăjitură.

La Peltova, să ne vedem!

Întinse, doar, mâna. Nu mai zise nimic.

Bogdan MUNTEANU

S-a născut în Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuieşte în Timişoara. A debutat în 2010 cu volumul de proză scurtă Vals pe fire de păianjen (Ed. Limes). În 2011 a publicat, la aceeași editură, volumul Bine te-am rătăcit, Incognito!. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, antologia Cu fața la perete (Ed. Brumar), care a câștigat premiul revistei Tiuk pentru cel mai bun experiment al anului. A publicat proză în reviste literare („Dilema veche”, „Orizont”, „Luceafărul de dimineață”, „Zon@ Literară”, „Mozaicul”, „Accente”, „Arca”, „Tiuk” ș.a) şi în antologii („Cele mai frumoase proze ale anului” – Ed. Adenium, 2014, „Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism” – Ed. Polirom, 2014, „Treizero” – Ed. Mirador, 2013, „Prietenii despre care nu mai ştii nimic” – Ed. Brumar, 2012, „Alţii” – Ed. Brumar, 2012, ș.a).

O zi cu tata

Nu ştiam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e un vagabond. Şi mai spunea că aşa a vrut Dumnezeu şi n-avem ce face. Vagabond, nu-nţelegeam eu prea bine ce-nseamnă cuvântul ăla, îl tot repetam cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea tare mult cum sună şi simţeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el, însă când se ivea pe neaşteptate în poartă şi-mi zicea ce faci, puţă, mi se făcea pielea de găină. Cred că atunci îl iubeam cel mai mult.

Aşa a fost şi atunci când m-a luat cu el pentru întâia oară. Era vară, chiar de ziua mea. Împlineam şase ani. Nu credeam că o să apară, l-am aşteptat degeaba şi la cinci ani, şi la patru. Poate o fi fost în alte dăţi, dar nu-mi aduceam aminte. Eram în curte, tocmai prinsesem un fluture şi mă pregăteam să-i smulg aripile, când am auzit o voce cunoscută. Bă puţă, ce-ai cu fluturele? Lasă-l în pace şi vino-ncoa’! Mi s-au muiat picioarele. Mă uitam când la fluturele alb care mi se zbătea între degete, când la tata. Nu-mi venea să cred că-l văd acolo, cu coatele pe gard, trăgând dintr-o ţigară. Venise pe neaşteptate. Întotdeauna venea pe neaşteptate.

Mi s-a făcut puţin teamă că visez. Mă puţă, tu n-auzi ce-ţi spun, a vorbit tata din nou. N-am mai stat pe gânduri. Am eliberat fluturele şi-am alergat înspre el. Aş fi vrut să-l strâng în braţe, dar el a rămas de cealaltă parte a gardului. Părea puţin obosit. Am întins mâna şi-am ţinut-o aşa, în aer. Tata se uita pe deasupra mea, înspre casă. Am tresărit când m-a pişcat de degetul mic prin gardul de sârmă. Unde-i mă-ta, a întrebat. Înăuntru, am spus, face de mâncare. Câţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata!

Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viaţa lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?

Apoi tata a tras un pârţ şi eu m-am hlizit. M-am încordat să fac şi eu unul, dar nu mi-a venit.

Am mers alături de tata pe uliţă. M-am gândit la cârciumă. Îmi era teamă de locul ăla. Când treceam pe-acolo, auzeam de dinăuntru voci groase de bărbaţi, răcnete şi înjurături. Odată am prins şi zgomot de sticle sparte. Mi se părea că în cârciumă era mereu scandal şi o tăiam rapid de-acolo. Dar acum nu se punea. Eram mare, eram cu tata şi tata era cel mai tare! Smulsese un smoc de iarbă de pe marginea drumului, lua câte un fir în gură, îl mesteca o vreme, apoi îl scuipa şi zicea aşa: tu-vă muma-n cur, azi vă iau toţi banii, numa’ să am un pic de noroc. Nu vorbea cu mine şi aveam impresia c-a uitat că sunt acolo, lângă el. Am smuls un fir de iarbă şi l-am băgat în gură. Nu mi-a plăcut, parcă avea gust de baligă, dar l-am molfăit şi l-am scuipat și eu. Tata nu m-a băgat în seamă. M-am oprit şi-am izbit cât am putut cu piciorul în pământ. Praful s-a împrăştiat în jurul nostru şi-am început amândoi să tuşim. ‘Tu-i gura mă-sii, a zis tata. S-a oprit brusc şi a ridicat mâna. Mă uitam prin norul de praf la palma lui. Era cât lopata! A stat aşa, câteva clipe, cu mâna în aer, de parcă nu ştia ce să facă. Mi-au dat lacrimile şi mi-am strâns ochii tare, aşa făceam de obicei când vedeam palma lui deasupra mea. Când i-am deschis, norul de praf dispăruse, iar tata îşi continua liniştit drumul, de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat. M-am gândit că era ziua mea şi chestia asta l-o fi îmblânzit. Am iuţit pasul şi l-am ajuns. După o vreme, s-a oprit din nou şi s-a pus pe vine, în faţa mea. M-a apucat de bărbie şi mi-a zis aşa: mă puţă, oamenii sunt răi, să ştii de la mine. Nu cum zice mă-ta. Îs proaste muierile. Toate! Tu crezi ce vrei acum, oricum o să le-nţelegi pe toate mai încolo. Eu nu vreau decât un singur lucru de la tine. Ai făcut şase ani, de-acum încolo să nu te mai văd că pişi ochii! Orice s-ar întâmpla! Eşti băiatul meu şi băiatul meu nu plânge! Dacă te mai prind vreodată, o beleşti! Ne-am înţeles? Inima-mi sărea din piept şi mi-am dat seama că era tare important ce zicea el. Era atât de aproape, că-i simţeam răsuflarea, mirosea tare de tot a tutun. Voiam să miros şi eu așa. Dacă aş fi avut curaj, i-aş fi cerut o ţigară. Dar n-aveam. Se uita fix la mine şi-am dat să-ntorc capul într-o parte, însă nu m-a slăbit. Şi-a înfipt degetele în bărbia mea. Ce taci, puţă? Nu ţi-i clar? Ba da, am mormăit. A ieşit ba gea, iar tata mă strângea tot mai tare. Nu te-aud! Ba gea, ba gea, am strigat. Abia atunci mi-a dat drumul.

Crâşma era exact cum mi-o închipuisem. Jegoasă şi aglomerată. Mai şi puţea. Bărbaţii erau răspândiţi pe la mese, beau, fumau şi vorbeau tare. Tata m-a apucat de mână şi m-a tras după el. M-a pus să stau pe un scaun, într-un colţ mai ferit. Uită-te, bagă la cap cum stă treaba pe-aici, dar să nu cumva să te ridici fără voia mea. Şi să nu plângi, că te belesc! Aşa mi-a zis, după care s-a îndepărtat. A dat noroc cu unul, cu altul, şi-a luat o bere şi s-a aşezat la o masă din mijlocul crâşmei. Eu mi-am făcut de lucru. Am prins câteva muşte, le-am smuls aripile şi le-am aruncat pe jos. Mă distram cum se învârt pe-acolo, ca găinile cărora mama le lua gâtul şi le lăsa să zburde așa, fără cap, prin curte. M-am scobit în nas, am făcut gogoloaie şi le-am lipit de scaun. După ce n-am mai avut ce pescui, mi-am adus aminte ce mi-a spus tata. Nu prea pricepeam ce voia el să-nvăţ, aşa că mi-am belit ochii aşa, a proasta, prin cârciumă.

Vreun sfert de oră nu s-a întâmplat mare lucru. Bărbaţii stăteau de vorbă pe la mese, ciocneau şi beau. Dădeau pahare mici peste cap şi le izbeau de masă sau sugeau din sticle de bere verzi. Bea şi tata. Încercam să desluşesc ce spune, dar nu prea reuşeam, vorbea încet şi muzica era un pic cam tare.

Apoi a intrat în cârciumă nea Leu. Îl chema Vasile, dar toată lumea îi zicea Leu, nu ştiam de ce şi nici nu-mi păsa, că nu prea-l aveam la inimă. De fiecare dată când îl întâlneam, era morocănos, iar uneori nici nu ne saluta. Odată l-a întrebat un băiat mai mare nea Leu, da’ de ce eşti dumneata aşa urâcios şi el a oftat şi-a spus că tare-ar vrea să ne vadă peste vreo 70 de ani.

Nea Leu se învârtea printre mese. Şchiopăta destul de rău şi părea cam pierdut. Din când în când se oprea şi se apăsa cu palma pe picior. Apoi a ajuns lângă masa lui tata şi s-a aşezat pe un scaun, fără să zică nimic. Tata i-a spus ceva, n-am auzit ce, dar moșul nu l-a băgat în seamă. Cred că asta l-a enervat pe tata, că odată s-a sculat de pe scaun şi s-a făcut că-l pocneşte. Nea Leu n-a reacţionat defel, parcă era de pe altă planetă. Atunci tata l-a apucat de-o ureche, l-a ridicat în picioare şi-a-nceput să-l învârtă roată în jurul mesei. Râdea tata, râdeau şi ăilalţi din cârciumă şi m-am hlizit şi eu din colţul meu, eram tare bucuros să-l văd pe tata râzând aşa cu poftă şi mă distra cum îl învârtea pe moş. Abia după ce l-a lăsat tata în pace, a început nea Leu să vorbească, trăsnească-n tine, om hain ce eşti, ai tu noroc că-s bătrân, că altfel te-aş zvânta în bătaie! Îşi freca urechea cu o mână, piciorul cu cealaltă, şi mi-a părut un pic rău de el. Hai, Leule, du-te-acas’ şi dormi, că ţi-a trecut vremea, i-a strigat tata peste umăr. Nu mai eşti bun de nimic, ţi-au cam picat dinţii. Sau mai bine du-te la doctor, la oraş, ca să nu-ţi pice şi piciorul ăla. Nea Leu a dat din mână şi s-a răstit la tata: ți-i frică! Ţi-i frică, mă, că-ţi iau banii! Mai bine vezi-ţi de familia ta în loc să faci pe deşteptu’ cu mine! Eşti un fricos, asta eşti! Apoi a întors spatele şi a ieşit şchiopătând din cârciumă. Tata era roşu la faţă şi nu scotea un cuvânt.

Tot încercam să leg spusele moşului, că-i ia banii lui tata, că să-şi vadă de familia lui, că e fricos, nu prea pricepeam ce voia el să spună şi de ce n-a ripostat tata, că doar ar fi putut să-l facă jumări din două mişcări, când un om pe care nu-l ştiam a urlat hai, gata, începem. Linişte, bă, n-auziţi, şi opreşte dracului muzica aia! Era mic omul ăsta şi avea nasul coroiat, se uita urât la toată lumea şi de-aia nu mi-a plăcut deloc de el, speram să şi-o ia pe coajă pentru că făcea pe deşteptul. Dar nu s-a-ntâmplat aşa. Muzica s-a oprit, oamenii l-au ascultat, s-au strâns cu toţii în jurul unei mese din mijlocul cârciumii. Numai tata a rămas la masa lui, cu berea în faţă.

Mă rodea curiozitatea, aş fi vrut să fiu şi eu acolo, printre ei, să văd ce se-ntâmplă, dar tata îmi spusese să stau pe scaun şi să mă uit, aşa că am rămas în colţul meu. Mi-am lungit gâtul, la fel cum făceau şi ăia din jurul mesei, dar tot nu vedeam ce se petrecea acolo, de se buluceau cu toţii aşa. Piticul a apucat o sticlă de bere şi a înjurat, în pizda mamii voastre, nu vă mai înghesuiţi ca oile că vă crăp capul. Apoi a lăsat sticla pe masă, a moşmondit ceva şi a strigat: Ion cu Petrică. Bine, bine, Ion, Ion, da’ care Petrică, a întrebat unul, şi urâtul s-a uitat cu duşmănie la el. Petrică Chioru, a zis, iar cel care întrebase a spus păi aşa, că-s doi. Chioru şi a’ lu’ Iţaru, iar eu i-am dat dreptate pentru că mă enerva ăla şi pentru că într-adevăr erau doi Petrică.

Petrică Chioru şi Ion au dat să se desprindă din grămadă. Unul din ei a luat o cutie. Îi ştiam pe amândoi din vedere, erau prieteni, se plimbau de multe ori împreună. Despre Petrică Chioru se zvonea că-şi pierduse un ochi într-o încăierare când era mic. Cică i-l pocnise unul cu o piatră. Despre Ion nu se zvonise mare lucru şi de-aia nu ştiam mai nimic despre el. Mi s-a părut curios că se prefăceau că nu se cunosc, doar erau prieteni. Nici măcar nu se uitau unul la altul. Bă, futu-vă, unde plecaţi cu cutia, a zbierat piticul. Banii, daţi banii-ncoa’! Taxa de înscriere! Ce, vă faceţi c-aţi uitat? Ion şi Petrică Chioru au dat din cap că nu, s-au scotocit prin buzunare şi au scos banii. Piticul i-a numărat şi a ridicat mâna la Petrică: n-ajunge, porcule, ieşi afară! Stai, stai că mai am, a zis Chioru şi s-a mai scotocit un pic. A scos nişte mărunţiş, i-a pus în mână şi-a dat să-ntindă palma. Obraznicule, te dau afară din concurs, s-a-nfuriat piticul, şi i-a dat ăluia peste mână. Monedele s-au împrăştiat pe jos şi câţiva s-au aplecat să le adune. Una s-a rostogolit până la mine şi-am cules-o bucuros. L-am văzut pe tata sculându-se de la masă şi mi-a fost teamă că vine să mă ia la rost pentru că luasem banul. Dar n-a venit. A zâmbit pe sub mustaţă şi i-a spus lui Petrică aşa: Chiorule, cât îţi mai trebuie? Cinşpe, a zis Petrică. Ţine-aici, a spus tata, scuipând în palmă, cinci, zece, cinşpe lei. Petrică a întins mâna. Ho, ho, jos laba, uite la el, a şi dat să-i ia, s-a stropşit tata. Ai răbdare, Petrică, aşa mă ştii tu pe mine, casă de binefacere? Fii atent aici, de-o fi să câştigi, îmi dai mie jumate, c-am fost om cu tine. De nu, mi-i dai într-o săptămână, cu dobândă. Douăzeci la sută. Iar de-oi câştiga eu, să fii sănătos şi să-ţi fie de bine! Chioru se codea, se uita când în stânga, când în dreapta, cu faţa lui de prostănac, ăilalţi îl împingeau de la spate, hai odată, ia-i, că ne prinde noaptea, până la urmă Petrică s-a-nvoit cu tata, care l-a bătut pe umăr şi i-a dat banii zâmbind. M-am gândit că şi eu aş fi făcut la fel dac-aş fi fost în locul lui Petrică. Şi că tata e şmecher.

M-am tot foit pe scaun până am găsit o poziţie din care vedeam cât de cât ce se petrece la masa în jurul căreia se strânseseră aproape toţi oamenii din cârciumă. Ăla rău se făcea tot mai rău, lua de pe masă nişte bileţele, le desfăcea, după care îi numea pe unii şi urla la ei să-i dea banii. Banii, mă, banii întâi, altfel vă pocnesc de nu vă vedeţi, le zicea. Era şi unul Marcel acolo, pe care-l ştiam mai bătăuş, aşa. A mârâit şi s-a uitat urât când şi-a auzit numele. Odată s-a-nfoiat piticul şi l-a pus la punct, ce te uiţi, mă, aşa? Te mâncă-n cur? Vrei să te scot afară? Eu sunt tac-tu şi mă-ta laolaltă, dacă nu vreau, nu te primesc! Aşa că uită-te frumos! Nu sunteţi în stare să jucaţi singuri pe bani, că vă omorâţi între voi, m-aţi chemat pe mine, ciocu’ mic acuma!

Graşi, slabi, înalţi, pitici, urâţi, frumoşi, n-avea importanţă, până la urmă scuipau cu toţii în palmă, îşi numărau banii, luau o cutie şi se duceau, doi câte doi, în ordinea în care-i strigase ăla.

Îmi beleam ochii la tata, se dusese înapoi la masa lui, îşi trosnea degetele groase și se uita cu dușmănie la urâtul ăla care făcea legea acolo, cu bileţelele şi cutiile lui. Îmi bâţâiam picioarele de nerăbdare şi mă rugam să-l înjure şi pe tata cum îi înjurase pe ceilalţi. Tata nu era nici mic, ca mine, nici prăpădit, ca nea Leu, nici chior şi fără bani, ca Petrică, nici fricos, ca Marcel. Tata l-ar jumuli pe pitic şi i-ar înfige o ţeapă-n cur. Aşteptam cu pumnii strânşi să-l strige. Sandu cu Victor! Când am auzit numele lu’ tata, mi-a zvâcnit inima-n piept. Victor a sărit ca un arc şi i-a dat ăluia banii. Tata a rămas la masa lui, de parcă nici n-a auzit că-l strigase. S-a şters la gură cu podul palmei şi şi-a aprins tacticos o ţigară. De-abia după aia s-a uitat înspre cel cu banii. Ce vrei, mă? Atât i-a zis. S-a ridicat şi i-a aruncat banii pe masă. Hai, Victore, să ţi-o trag, a mai zis, şi ceilalţi au început să behăie. Piticul l-a pândit cu atenţie pe tata, însă n-a scos absolut nici un sunet. Tata era cel mai tare, ştiam eu! Nimeni nu se putea măsura cu el! Eram atât de bucuros că mi-au dat lacrimile. M-am întors repede cu spatele. Dacă m-ar fi văzut tata, m-ar fi belit.

După aia s-au aşezat în perechi, cum îi strigase piticul, au deschis cutiile de lemn şi-au început să dea cu zarurile şi să mişte nişte piese albe şi negre. Aveam şi noi mai de demult o cutie din aia acasă, stătea pe dulap, am vrut să pun mâna pe ea de câteva ori, m-am cocoţat pe scaun şi m-am ridicat pe vârfuri, dar n-am ajuns. Mă gândeam că peste ceva vreme o să mai cresc şi o să-ncerc din nou. N-am apucat însă. În urmă cu ceva vreme, cam un an să fi fost, s-a urcat mama pe scaun. A luat cutia, a dus-o afară şi a dat cu toporul în ea până a făcut-o bucăţi. Am văzut cum se rostogolesc pe pământ nişte piese rotunde, albe şi negre. Şi-am mai văzut două zaruri mici pe care am apucat să le salvez înainte ca mama să pună aşchiile şi piesele alea rotunde pe foc. Apoi mama a izbucnit în plâns şi-a strigat mi-ai mâncat viaţa, vagabondule, şi a fugit în casă, iar eu, neştiind ce să fac, am pus zarurile în buzunar. Când mă mai plictiseam, dădeam cu ele la perete. Încercam să ghicesc câte punctuleţe vor apărea. Când nimeream, săream în sus de bucurie. N-am strigat nici măcar o dată, de teamă să nu mă vadă mama.

Eram sigur că tata o să-i bată pe toţi. Şi c-o să le ia banii. Numa’ să aibă un pic de noroc. Aşa zisese. Voiam să-l ajut cu norocul, dar nu prea ştiam cum. M-am aşezat pe jos, am scos zarurile mele din buzunar şi le-am rostogolit. O dată, de două ori, de o sută de ori, m-am luat cu ghicitul şi n-am mai băgat în seamă ce se petrecea în cârciumă. Când nimeream, mă uitam înspre tata. Dar el nu se uita niciodată la mine, dădea cu zarurile lui şi muta piesele în cutie.

Tata mă poartă în cârcă pe uliţă şi fluieră. Tata e bucuros. Eu sunt de mai multe ori bucuros. Sunt cu tata şi tata a avut noroc şi le-a luat banii ălora, tu-le muma-n cur, şi eu l-am ajutat să câştige, mi-ai purtat noroc, puţă, şi pentru asta o să-ţi dau şi ţie nişte bani, eşti mare acum, a zis, şi eu am chicotit din spatele lui şi l-am mângâiat pe obraz. Nu-mi ieşea din minte cum a urlat tata în cârciumă, aşa, din senin, bă puţă, vino-ncoa’, repede. M-am codit, neştiind dacă chiar mă chema pe bune. Mă mai luase el la mişto aşa, mă striga, fugeam însufleţit înspre el şi mă trezeam cu un bobârnac peste nas. Ultima oară m-a trosnit atât de tare, că mi-a spart nasul. Ce să-ţi fac, puţă, mi-a zis râzând, aşa se-ntâmplă cu fraierii, şi-o iau în bot. Nu te mai încrede aşa uşor în unul și-n altul, că uite, îţi curge bulionul. De-aia m-am codit, erau mulţi oameni acolo şi n-aveam de gând să râdă toţi de mine. Când a urlat a doua oară bă puţă, n-auzi, mişcă-te odată, m-am ridicat, mai mult de frică. Mi-am băgat zarurile în buzunar, am păşit neîncrezător şi mi-am făcut loc printre cei care se adunaseră în jurul mesei. M-am uitat o clipă la tata, era roşu la faţă şi transpirat, apoi la degetele lui, frământau două zaruri mici, fix ca ale mele, apoi la Marcel, care şi-a frecat palmele şi-a zis lasă copilu’, dă-i odată, că oricum eşti mâncat, apoi la cutia de lemn dintre ei, în partea lui tata erau patru piese rotunde şi albe, aşezate una peste alta, iar dincolo, înspre Marcel, o singură piesă, neagră, şi m-am gândit că tata avea mai multe piese şi uite ce turn făcuse cu ele, probabil îl bătea pe Marcel, dar dacă aşa stătea treaba, oare de ce nu se bucura? Hai, mă, Sandule, nu ştii să pierzi, ai adus copilu’ să vadă cum îţi iau banii, a zis Marcel şi-a behăit, tata l-a repezit, taci dracu’ din gură, s-a ridicat în picioare, era mare şi roşu şi încruntat şi mi-am sucit gâtul să-l văd mai bine, mă puţă, a zbierat el, un şase-şase şi l-am futut în cur şi pe mă-sa, pupă zarurile, tu eşti norocul meu, pupă-le, de-aia te-am şi adus cu mine, pupă-le, mă, n-auzi, nu te mai uita aşa la mine! Şi mi-a vârât zarurile sub nas. Le-am astupat cu buzele și-am pupat degetele lui tata şi m-am gândit la şase-şase, ca şi când aş fi aruncat eu la perete. Erau groase şi aspre degetele lui şi miroseau a tutun. Tata a rotit zarurile şi le-a izbit furios de cutie. S-au lovit de margini, s-au învârtit, mă zgâiam, aşteptam cu sufletul la gură să se oprească, dar ele se tot învârteau. Apoi unul dintre ele s-a oprit. Un-doi-trei-pa-cin-șase! Șase punctuleţe. Şase! Mă uitam la tata, care zbiera încă unul, încă unul, şi-şi făcea cruci după cruci, l-am urmat pe dată, ‘meletatăfiutuluiduh, şi-am ţinut-o amândoi aşa până s-a oprit şi al doilea. Şase din nou! Mi-am ridicat mâinile în sus şi-mi venea să ţip, am ghiciiiit, am ghiciiiit, am câştigaaaaat, dar mi-au îngheţat buzele, tata s-a prăbuşit pe scaun, cu capul în mâini şi pentru câteva clipe am crezut că am pierdut. M-am uitat din nou în cutie, am numărat punctuleţele, doişpe la număr, şi m-am agăţat de braţul lui şi i-am chiţăit la ureche tata, tata, am câştigat. Şi tata a înviat şi-a început să dea cu pumnii în masă, v-am futut pe toţi, măăăă, şi l-a cârpit peste faţă pe Marcel, ăla s-a bălăngănit pe scaun ca un hopa-mitică şi a gemut, dar n-a zis nimic-nimic, îşi tot zgâia ochii în cutie, parcă înnebunise. Tata m-a luat în cârcă, eşti fiu-meu, băăă, sânge din sângele meu, puţă din puţa mea! Eram în culmea fericirii, râdeam, am început să zbier şi eu că i-am futut, eu şi cu tata, sânge şi puţă, tot ce strigase el. Apoi ăla rău, piticul, şi-a oprit o parte din bani şi pe restul i i-a dat lui tata. Erau muuulţi, nu mai văzusem în viaţa mea atâţia bani. Îmi venea să plâng de bucurie.

Tata mă poartă în cârcă şi fluieră şi suntem amândoi tare bucuroşi. Ne îndreptăm spre capătul celălalt al satului, habar n-am încotro mergem, dar nici nu-mi prea pasă. Eu am pupat zarurile, degetele, el a dat el şase-şase și-am câștigat mulți bani și o parte erau ai mei, așa zisese tata. Oare ce să-mi iau? În primul rând o cutie de lemn. Nou-nouţă. Dup-aia, un zmeu mai mare decât toţi zmeii din sat. Şi o tonă de ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi un camion de jucărie, din ăla care merge singur. Şi o muzicuţă. Şi o bicicletă. Şi o minge de piele. Şi un teren de fotbal. Cu porţi cu plasă. Şi ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi încă o cutie de lemn nou-nouţă, în caz că se supără mama şi o aruncă pe foc pe cealaltă. Şi o să-i iau ceva şi lu’ mama. Sau mai bine îmi mai iau eu un fotbal cu nasturi şi-un nu te supăra, frate, că oricum lu’ mama o să-i dea tata bani.

VI. Tata s-a oprit din fluierat în dreptul unei case vopsite în verde, printre ultimele din sat. M-a pus jos şi a împins poarta. A intrat şi mi-a făcut semn să-l urmez. În pragul casei era o femeie tânără, mult mai tânără decât mama. Când ne-a văzut, a venit înspre noi cu braţele deschise. Ea îi Lili, a zis tata. O să-nţelegi mai încolo ce şi cum, a mai spus şi mi-a făcut cu ochiul. Apoi a ridicat-o de la pământ, a învârtit-o de câteva ori şi i-a şoptit ceva la ureche, dar n-am auzit ce pentru că Lili râdea cu gura până la urechi. M-a cuprins un fel de nelinişte. Cum a lăsat-o jos, femeia s-a aplecat spre mine. Hai, pup-o pe Lili, a zis tata. Nu prea-mi venea, n-o cunoşteam, dar l-am ascultat pe tata şi mi-am lipit buzele de obrazul ei. Avea pielea fină şi mirosea altfel decât mama.

Haideţi la masă, a spus Lili. M-a ciufulit şi a luat-o înainte. M-am strâmbat. Nu pricepeam nici măcar de ce ne aflam acolo, abia aşteptam să plecăm acasă, să-i povestesc mamei cum am câştigat eu cu tata şi că mi-a dat şi mie o parte din bani pentru că l-am ajutat să dea şase-şase şi să-l bată pe Marcel şi ce-o să-mi cumpăr și câte și mai câte. Aşteptam să ne îmbrăţişăm şi să dansăm şi să chiuim de bucurie în mijlocul curţii, eu cu mama şi cu tata, şi să mâncăm acasă, nu la femeia asta din capătul satului, habar n-aveam cine e şi de ce a prins-o tata în braţe şi-a învârtit-o şi de ce m-a pus s-o pup şi de ce o pupasem şi de ce m-a ciufulit, toate babele mă ciufuleau când mă vedeau şi nu-mi plăcea şi de ce mă trăgea tata după el în casa asta străină şi de ce… Mi-am înfipt picioarele în pământ, m-am agăţat cu amândouă mâinile de mâna lui mare şi m-am opintit să-l trag îndărăt, spre poartă. Am simţit o smucitură puternică şi i-am dat drumul, altfel picam şi-mi beleam genunchii. Lili a făcut ioiii, s-a întors şi a râs iar. Tata se arcuise şi-o pişcase de fund. Apoi Lili l-a ameninţat cu degetul şi i-a spus că nu acum, Sandule, e şi copilu’. Iar tata a spus e mare, ce dracu’. Şi m-a ciufulit.

VII. Când tata a scos banii şi i-a aruncat pe masă, Lili a făcut ochii mari şi a scăpat din mână polonicul cu care ne pusese ciorba în farfurii. Şi-a dus mâna la gură şi a rămas aşa până ce el a izbucnit în râs şi a zis, printre hohote, nu-ţi vine a crede, ai? Femeia s-a aruncat peste tata şi-a început să-i pupe mâinile, faţa, gâtul, părul, ochii, gura, vai de mine, vai de mine, atâţia bani, cum, de unde, îl tot întreba şi-l pupa iar şi iar. Sandule, e şi copilu’, o maimuţărea tata, şi-o pupa şi el şi râdea. Apoi s-a burzuluit puţin, nu mă mai lua la-ntrebări, ştii că nu-mi place. Lili a dat din cap şi s-a potolit. S-a desprins de tata şi şi-a şters lacrimile. Şi-a suflat nasul. A luat banii. Pe toţi! M-am uitat la tata cu inima strânsă. Nu eram prost! Erau banii noştri, nu ai ei! Nu m-a băgat în seamă, rupea bucăţi mari de pâine şi sorbea lacom din ciorbă. Lili s-a uitat primprejur. A deschis un sertar, l-a golit de hârtii şi a aşezat banii cu grijă înăuntru. A închis sertarul şi a dat să se pună la masă. Apoi s-a răzgândit, s-a dus la sertar şi l-a deschis din nou. A început să numere banii. Inima-mi sărea din piept. Nu eram prost! Lili era o vrăjitoare! O scorpie prefăcută! Tata plescăia cu ochii în farfurie, zeama îi curgea pe bărbie, nu mă vedea, plescăia doar. L-am tras de mânecă. Ia, mă puţă, ia şi mâncă, nu-i bună rece, a zis, cu gura plină. Lili număra în continuare. Când a terminat, a închis ochii, şi-a plecat capul şi a făcut câteva cruci. M-am uitat iar la tata. Golise farfuria, se freca pe burtă şi zâmbea satisfăcut. A râgâit de câteva ori. Nu vedea? Chiar nu vedea? Era orb? Femeia aia tânără făcuse vrăji cu casa ei verde şi cu pupăturile ei şi cu ciorba ei. Ne-a furat banii! Şi n-avea voie să-l pupe pe tata, numai mama avea! Coropişniţa, nu-i ajungeau banii, îl fura şi pe tata! Inima-mi sărea din piept, îmi bâţâiam întruna un picior, n-aveam stare, trebuia să fac ceva! Şi repede!

Sari, muşc-o, trage-o de păr, scuip-o, aruncă-i ciorba în ochi, dă-i în cap cu polonicul! Fă-o să plângă! Deschide sertarul! Ia banii şi tuleo! Hai, tati, să fugim, am luat eu banii, hai, fugi, fugi!

Muşc-o, laşule!

Acum!

Un-doi-trei-şi!

Mâncă, mă puță, ce te tot fâţâi aicea, a zis tata şi mi-a tras un bobârnac. A râs. Am simţit cum îmi ia foc nasul. M-am silit să nu plâng. Nu mi-i foame, am îngăimat înciudat şi mi-a trecut prin cap că tata ştia foarte bine ce se întâmplă.

Am fugit în curte, am prins un fluture şi i-am smuls aripile. Apoi l-am strivit sub talpă.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iulie 9, 2015iulie 16, 2015 de VATRA

CENACLUL UBB

Radu NICIPORUC

Născut la 22.05.1950 în Cluj. În anul 1976 debutează cu poeme în revista Steaua. În 2003 înființează editura FABULATOR. În următorii ani traduce Mici infamii de Carmen Posadas (Ed. Fabulator, 2004), Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (Ed. Fabulator, 2004), Fascinația cuvintelor de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea, (Ed. Fabulator, 2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (Ed. Humanitas, 2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (Ed. Humanitas, 2010). A publicat în revistele Observator cultural, Viața Românească, Dilemateca.

Ascensorul

După ce își scoase cheile și își lipi rondela de plastic de panoul interfonului, domnul Pascu intră în holul blocului, trecu pe lângă avizierul asociației și cutiile poștale de pe același perete, și se opri cu un aer suspicios în fața butonului de comandă al ascensorului. Își dădea din prima secundă seama dacă era totul în ordine și, după ce răsufla ușurat, chema cabina și urca la ultimul etaj. Era un ascensor vechi, reparat de ze- ci de ori din fondul de rulment al locatarilor, făra ca vreunul din tehnicienii care se perindaseră să explice de ce se bloca liftul tocmai când sosea domnul Pascu de la Mega Image, cu laptele și apa minerală. Dânsul slobozea la repezeală un paștele mă-sii, și în cepea să-și tamponeze cu o batistă de hârtie ceafa și chelia, transpirate instantaneu. Își ciulea apoi urechile, căutând să prindă eventualele zgomote făcute de femeia de serviciu, când aceasta aduna sticlele goale, pantofii scâlciați și revistele din preajma tomberonului, manevre pentru care, de regulă, își ținea liftul la îndemână. Dacă le auzea, pulsul domnului Pascu scădea vertiginos. Când se încredința însă că pânda fusese inutilă și ascensorul se încăpățâna să rămână pe loc, scotea altă batistă și repeta ritualul tamponării și al căutării unei soluții. Nu se încumeta să se aventureze pe scări, de vreme ce scăpase nu demult de corset și abia începuse să facă primele drumuri la piață și la magazinele din jur.

Deunăzi, fusese nevoit să urce până la trei, unde, conform ecranului cu cifre roșii, se afla cabina. Ajunse nădușit, cu pocnete în urechi, deși urcase încetișor fiecare treaptă; își recăpătă însă încrederea după ce găsi ușa ascensorului întredeschisă. Intră în cabină, controlă limitatorul, și apăsă pe buton. Flavia n-a aflat niciodată de întâmplările acelei zile.

Acum, însă, cifra de pe panou se înmulțise cu doi, și în loc de zgomote salvatoare, casa scărilor îi trimitea exact mirosurile care îi întorceau stomacul pe dos: cel de chiftele, și de varză. Fără ele, ar fi revenit probabil la interfon și l-ar fi rugat pe administrator să-i aducă liftul la parter. Doar că domnul Pascu ținea uneori să confirme intuiția colegilor săi de liceu, care-l porecliseră Pipăruș, declarându-se în sinea sa bărbat și nu cârpă de șters praful. Drept pentru care se avântă pe scări, și nu trecuse de primul etaj și gâfâia deja ca un copoi. Se opri lângă ușa deschisă a balconului de pe palier, și după ce respiră convulsiv aerul proaspăt al începutului de primăvară, își reluă ascensiunea într-un ritm mai temperat. La trei se opri să-și tragă sufletul și să se uite la vrăbiile aliniate pe balustradă. În timp ce se uita la ghearele lor minuscule, era atent și la zgomotele care ar fi putut veni de sus, deși cei care le provocau de obicei erau acum la școală sau la slujbe. Nici Adrian nu era acasă. Iar Flavia, cu farmacia. Da, domnule, lucrurile nu se schimbă ca-n filmele de la mall, ci încetișor, așa cum urc și eu scările astea! Anul trecut era cu Forbin în Marea Nordului, iar acum, cine s-ar fi gândit? Când își amintea de Forbin, se înviora. O bijuterie, domnule! Simplu și rezistent! Ultima gheișă, așa îi spunea navei, cu o tandrețe reprimată doar de regretul că se apropia rapid de sfârșitul carierei. În iarna trecută, după ce făcuse linie între Le Hȃvre și o rafinărie norvegiană, se pomeni cu niște dureri oribile, tocmai când Flavia avea mai mare nevoie de el. Acum, însă, era ca nou! Așa-i spusese doctorul! La patru, nu s-a mai putut ține de balustradă, căci palierul era inva- dat de ghivece mari cu etichete înfipte în pământ. Ia uite, la ăsta, și-a fă- cut grădină botanică în fața ușii. Poate i le udă câinele! Nu-l suporta pe Alexe din pricina dulăului ramolit căruia îi fierbea oase de două ori pe săptămână. În zilele ploioase, se întâmpla să-i întâlnească pe amândoi în fața liftului, și mirosul de blană udă rămânea pe pereții cabinei toată dimineața. Când mai avu câteva trepte până la palierul de la cinci, îl năpădi o transpirație rece și picioarele i se înmuiară. Se sprijini de perete, privind câteva minute în gol, peste balustradă. Apoi, săltându-și cu greu picioarele, ajunse la capătul scărilor. Se așeză pe ciment, ținându-se cu mâna dreaptă de una dintre vergele, și fruntea lipită de braț. Undeva se deschise o ușă, auzi zgomot de chei învârtite în yală și niște pantofi cu tocuri în- dreptându-se spre el. Apoi, nimic. Doar un iz de parfum și un glas care îl întreba ceva. L’air du temps! Pe vremuri, când sticluța putea fi văzută doar în reviste, i-o aducea Flaviei din voiaje. Tocurile începură să răpăie, iar pe chipul său posomorât se întipări un surâs.

Daniel MOȘOIU

Născut în 23 august, 1969, Racâş, Sălaj. Poet, prozator, jurnalist. A absolvit Facultatea de Filozofie a Ubb Cluj (1995). Debut în Tribuna, 1991. Redactor la Radio Cluj. Volume: Poeme din mers, Editura Timpul, Iaşi, 1999 (Premiul Naţional de poezie Aurel Dumitraşcu, ediţia a VI-a, Premiul pentru debut Mongolu al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).

Bubulina

Omul cu căruciorul era departe, la capătul străzii, aduna fără grabă grămezile de gunoi, aşa că, aşteptându-l, femeile îşi sprijiniră măturoaiele de peretele clădirii, se aşezară, una lângă alta, pe treptele Agenţiei de voiaj şi îşi scoaseră din buzunarele vestelor reflectorizante pachetele mototolite de Carpaţi fără filtru. Numai Ciulina fuma LM şi tot ea, singura, avea brichetă, pe care, după ce îşi aprinse ţigara, o întinse şi celorlalte. Mai întâi Bubulinei, pentru că, deşi venită de curând în echipă, era cea mai în vârstă.

– Ioi, şelele mele, zise Bubulina, oftând.

– Da’ ce-i, ti-i fi obosând…

– Da’ de unde… Îs sprintenă ca o rândunică!

Celelalte râseră. Bubulina, cu ţigara în gură, îşi chinuia degetul mare pe aprinzătorul brichetei.

– No, doamne bate-o, că nu mere…

Ciulina îi luă bricheta din mână şi cu o mişcare scurtă făcu să pâlpâie flacăra. Bubulina trase în piept, îndelung, un fum sănătos.

– Ţî ud dejetu…

– Şî ce dacă-i ud?

– De aia nu mere bricheta.

Bubulina îşi pipăi degetul mare de la mâna dreaptă.

– Îi ud on drac… Tăt măi bune moşinile mele

Femeile râseră din nou. Aveau toate ţigările aprinse care scăpărau precum licuricii, în întuneric, pe strada pustie. Un fuior de fum albăstrui se împletea cu lumina ştearsă împrăştiată de neonul din colţul trotuarului.

– Ce-ţi pasă ţîie, Ciulină, zise bătrâna potrivindu-şi baticul care-i acoperea jumătate din obrajii brăzdaţi de riduri. Dohăneşti ţîgări de domni, casă ai, mâncare ai…

– Şi mai am şi cînci sute de mii puşi deoparte!

– Da’ de unde supărare ai atâţa? întrebă Argentina care, aflată pe treapta de jos, nici măcar nu-şi mai întoarse capul.

– D’api dacă-s deşteaptă!

– Eşti deşteaptă, da’ tăt la mătură dai ca noi, spuse Bubulina.

– D’api trebe să am şi io un servici. Unde să mă duc?

– Dacă ai casă poţî sta şi-n serviciu ista.

– Şî am bărbat de treabă. Îi serios şî câştigă bine, zise Ciulina.

– Apăi eşti norocosă, Ciulină, nu ca mine. Că io patru am avut.

– Ş-amu nu mai ai nici unu’?

– Nici unu’. Tri o murit şi de unu m-am despărţât.

– Cum o murit tăţi tri?

– Aşe bine, că la doi le-o plăcut băutura şî unu o murit în patu’ lui, de moarte bună.

– Ş-al patrulea?

– La al patrulea i-o plăcut femeile. Şi l-am ţâpat di p-acasă.

– Amu nu mai ai bărbat?

– Amu nu-mi mai trebe, că nu mai sîmt nimnic… Că doară nu i-oi pune dejaba în blid!

– Şi cum te descurci sîngură? întrebă râzând Ciulina.

– Aşe mă descurc că mânc spanac şi şălate şi urzâci şi ce pot şi-s sângură şi nu dau la nime. Numa şaişpe mii pă chirie.

Femeile tăcură o vreme. Aşezate pe treptele de ciment, priveau în lungul străzii, de parcă ar fi vrut să se convingă că omul cu căruciorul nu le lăsase acolo baltă. Dar se auzeau, undeva departe, roţile căruciorului zăngănind pe caldarâm. Ciulina îşi aprinse o ţigară nouă, după care le dădu, din nou, celorlalte bricheta.

– D-api şi io stau pă unde apuc, cu tri copii, spuse cu voce stinsă Viorica.

– Io, Bubulină, am un băieţel de doi ani şi stau cu mama, n-am nici lumină, nici gaz, pă strada Strâmbă, vai de capu’ nost’, zise înciudată şi Maria. Numa’ Ciulina are. Femeia începu să tuşească îndelung.

– Io am casă, da’ n-am sănătate.

– Să vă povestesc io cum îi cu casele, spuse Bubulina, după care trase cu sete din ţigară. Am avut o cameră în Dâmbu’ Rotund şi-acuma cu treaba cu proprietaru’ mi-o luat-o. Când m-am dus la Primărie, era unu’Mureşan şi-o zîs că-mi dă o cameră şi bucătărie. Şi pă Mureşan ăsta l-o bătut nişte oameni ş-o intrat în spital şi ăla care-o vinit nou m-o întrebat: lucri? Lucru, dară. No, du-te la servici să-ţi deie. Şi când m-am dus, şăfu o zâs că nu-i dă primaru’ locuinţe, că nu mai are. Ş-atâtea locuinţe goale-s aci pă Pătru Groza… Io în locu’ vost m-aş duce cu copchiii la Primărie şi i-aş lăsa acolo, no faceţi ce vreţi cu ii. Cât mai pot, plătesc chiria, când nu, mă duc sub pod. Că vin cheltuieli grele…

Cu ţigările între degete, femeile, mai puţin Ciulina, îşi îndreptară privirile înspre strada Petru Groza, nu foarte departe de sediul Agenţiei de voiaj, de parcă acolo le-ar fi şi aşteptat aievea o cameră luminată, încălzită, spaţioasă. Tocmai atunci, înspre capătul trotuarului se auziră paşi, iar femeile zăriră silueta unui bărbat înalt, subţirel, complet chel. Păşea grăbit. Bubulina stinse ţigara sub gheata fără şireturi şi se pomeni strigând:

– Servus, Demo!

Bărbatul încetini o clipă ritmul şi privi insistent înspre treptele Agenţiei de voiaj. Iar când se dumiri, îşi dădu drumul la gură, într-un şuvoi precipitat.

– Servus, Bubulină! Tot mai mături, mai mături?

– Amu numa şăd, drăguţule. Iar ai fost la amante?

– Numa’ la una, Bubulină.

– Apăi nu mai poţî nici tu ca-n tinereţe! No, servus, drăguţule, griji…

Bărbatul râse şi, în semn de salut, ridică în aer borseta pe care o ţinea în mână, apoi grăbi iarăşi pasul.

– Da’ cine-i, Bubulină, ăsta?, întrebă Ciulina.

– Ăsta-i ziarist. Demo şi nu mai ştiu cum. O scris de mine.

– O scris de tine?

– M-o dat la ziar, cu poză.

Bubulina ar mai fi aşteptat o întrebare, dar cum ea nu venea, femeile din jurul ei privind-o cu gura căscată, se puse singură pe povestit.

– Apăi o fost amu cîţiva ani, c-o venit noaptea pă stradă şi zîce că să scrie despre noi la ziar. Şî nu l-o crezut nime, că di ce să scrie de noi la ziar, o crezut că vre să ne facă de minune şî numa io l-am crezut, c-avea şi aparat foto în mână. Ş-apăi m-am pus pă povestit şi i-am povestit tăt, da’ i-am fost spusă să nu mă deie la ziar. Şi iel m-o dat, cu nume, că i-am spus ca o proastă şî numele şi tătăt ce-am zâs. Şi şefu’ atunci o vrut să mă deie afară. Da’ l-o calmat Demo şi m-o dus şî la o cafea…

– Du-te tu…

– Da’ ce i-ai spus?

– De-a noast’e, cum ne taie strada dacă aruncă unu’ on pachet de ţîgări după ce-ai măturat, de egzemplu. Pi di ce să mi-o taie?

– Asta-i drept.

– Ai păţît-o?

– Am păţît-o, zoala. Şi i-am zîs că de ce n-avem şi noi vestiare…

– Ce vestiare?

– Vestiare ca-n toate fabricile. Că, normal, şi asta-i o fabrică, nu? Nu-i fabrică de curăţenie? No, atunci, să ne deie şi nouă on vestiar, să-ţi poţi lăsa hainele, să ai un veceu, că ne pişăm sub garduri…

– Unde să-ţi deie vestiar?

– Unde… La capătu’ străzî!

Celelalte femei se porniră din nou pe râs. Aşa ceva nici nu le-ar fi trecut prin cap: auzi, să aibă un vestiar! De veceu nici nu putea fi vorba.

– Şi?, întrebă Ciulina continuând să râdă.

– Şî ce? M-o salvat Demo din rahat, c-o vrut să mă deie afara. D’api i-am zîs: tu m-ai băgat, tu să mă scoţî, că rămâi fără sărvici! No, şî mi-o dat drăguţu’ ş-on cafei…

– Da’ de ce-i aşa chel omu’ ista?

– Pi dacă-i chel… No, i-o picat tăt păru’ şi s-o ras în cap.

– Io m-aş fi spăriat de el.

Bubulina scoase o nouă ţigară din pachetul mototolit de Carpaţi fără filtru pe care o aprinse cu chibriturile din buzunarul ei. Privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’?

– Tu, hai să ne-apucăm şi fără el.

– Io nu mă duc fără om lângă noi.

– Da’ ce-i, Bubulină, ţ-î frică?

– D’apăi nu poţî şti. Îi plin de bagabonţî pă stradă.

– Doră n-ai mătura la tine?

– D’api când eşti bătrână, ce să faci cu mătură?

– D’api dacă eşti bătrână să mai dă dracu’ la tine…

– Tu, să vă spui… Io anu’ trecut am fost foarte, foarte bolnavă şî pe la două-tri m-am dus acasă. Şî pă trotuar, până să ajung, o vinit un tânăr şi m-o prins de umăr, să mă întorcă. Şi când m-o văzut zîce: ei, de erai mai tânără… No, ş-atunci păntru prima dată-n viaţa me mi-o părut bine că-s bătrână…

Femeile izbucniră în râs. Râdea şi Bubulina, dar numaidecât o tuse năprasnică puse stăpânire pe ea, zgâlţâindu-i întreg trupul.

– Doamne bati-le ţigări, zise aruncând chiştocul pe trotuar.

Sătulă de râs, Ciulina se ridică în picioare şi privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’ nost?

Răzvan PETRESCU

Născut la 20 septembrie 1956. Scrie proză scurtă; în afară de cel mai recent volum, „Rubato” (Curtea Veche, 2011), celelalte cărţi ale sale au fost publicate la editura Cartea Românească: „Grădina de vară” (1989), „Eclipsa” (1993), „Într-o după-amiază de vineri” (1997) şi „Foxtrot XX” (2008). Teatru: „Farsa” (Ed. Unitext, 1994) şi „Primăvara la bufet” (Ed. Expansion, 1995). Antologia de proză „Mici schimbări de atitudine” (Editura Allfa, 2003) a fost publicată în Israel, la Ed. Nymrod, în 2007. Absolvent al Facultăţii de Medicină. Din 1990 profesează ca jurnalist şi redactor de carte. Nenumărate premii, prezent în antologii din ţară şi din străinătate.

RUBATO

Într-o după amiază de vineri

A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.

Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.

Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte-un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.

Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”

Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.

Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.

Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.

Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.

În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.

Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.

Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.

Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.

La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.

Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.

Atunci am început să înţeleg.

Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.

Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.

Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.

Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.

Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.

Tata privea cruciş.

Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.

Vasile George DÂNCU

S-a născut la 3 august 1973 în Năsăud. Este poet, publicist, editor şi manager cultural. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997) şi Masteratul în Filosofia umanului în cadrul aceleiaşi facultăţi (1998). A publicat volumul de poeme Biografia secretă (2003), volum distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj. Prezent în numeroase antologii de poezie şi de publicistică. Colaborator la diverse ziare şi reviste din ţară.

Universul Mama III. De Paşti

astăzi este

sâmbăta mare

nu fac nimic

nu lucrez nimic

nu citesc nimic

am închis televizorul

calculatorul l-am oprit

mi-am aruncat cărţile

într-un colţ al camerei

dar sunt fericit

nefăcând nimic

înseamnă că o să-mi

petrec ziua cu tine

dragă mamă

păstrez în minte viu

fiecare gest al tău

de când a venit boala

trei luni

cât te-am vegheat

tu bolnavă fiind

aveam grijă de tine

îţi spuneam că te iubesc

te luam în braţe mereu

şi tu mă priveai speriată

nu erai obişnuită

cu acest potop de afecţiune

ziua cu tine

a trecut repede şi frumos

a venit noaptea

somn greu şi obositor

dimineaţa mă trezesc

mă spăl

iar în gând îmi spun

Mama a murit!

iar copiilor mei

răspicat le spun

Hristos a înviat!

Universul Mama IV. Viaţa merge înainte

e duminică

dragă mamă

şi spre bucuria lor

i-am adus pe copii

la o pizza în oraş

suntem pe terasă

la New Croco

şi înfulecăm pizza

copiii sunt încântaţi

e bună, tati?

mă întreabă Maria

iar eu îi răspund

înghiţind greu

da, e foarte gustoasă

Maria şi George

nepoţii tăi dragi

sunt bucuroşi

eu mă uit peste clădiri

şi văd Institutul Oncologic

acolo ai murit tu

viaţa merge înainte

copiii mănâncă pizza

şi sunt veseli

că i-am invitat în oraş

eu lăcrimez

minţindu-i

că e prea picant sosul

viaţa merge înainte

cumpărăm şi prăjituri

bem şi sucuri naturale

pe urmă o să

mergem la un film

copiii sunt mari şi frumoşi

eu am împlinit 40 de ani

viaţa merge înainte

dar fără tine

futu-i morţii ei de viaţă!

Alice Valeria MICU

Jurnalist la Transilvania Business, coordonator al suplimentului Transilvania Cultural al acestei reviste, colaborator permanent la Caiete Silvane, Zalău. Volume de poezie: Mecanica sufletelor, Editura Brumar, Timişoara, 2011; Domino, Editura Eikon Cluj Napoca şi Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012; Lumina din sângele meu, Editura Eikon Cluj Napoca, 2014. Prezentă în diferite antologii de poezie. Colaborări ocazionale cu traduceri şi articole în reviste culturale: Poesis, Arca, Vatra Veche, Tribuna, Literatorul.

Pereţi

-fragment-

Şi da, n-a vrut să se nască, dar i-au promis că poate

să-şi ia pereţii cu el, era atent să nu piardă vreunul

(încă de atunci matematica i se părea o aiureală)

s-a trezit undeva în frig, ceva îl strângea de gât

şi nu putea să tremure, s-a eliberat în ultimul moment,

cineva îl ţinea de picioare Atenţie! strigă, aveţi grijă la pereţi,

să nu-i pierd, să nu se spargă, sunt atât de fragili!

Nici acum nu ştie dacă i-a primit pe toţi, persista

deranjant senzaţia că lipsesc vreo doi,

de aia pătuţul lui avea un grilaj rar

îl făcuse din pereţi, era bine acolo, avea o pătură

albă cu flori şi multe scame, când i se făcea somn

începea să ciupească florile şi ele de durere se făceau mici

şi se ascundeau sub pereţi.

*

Există copii ce bântuie lumea ca nişte pungi goale

purtate de vânt, în care noi şi copiii hienă

ne vărsăm cruzimea, râsul şi indiferenţa.

*

Mamă, pereţii au frunze? Simt

uneori cum foşnesc şi se-aştern peste mine

ca toamna, de-mi vine să mă-ngrop în ei,

să ies la primăvară verde, să-mi scot

degetele printre crăpăturile din podea, să nu

mai ştii de ce-ţi vine să zbori .

*

A visat o singură dată în viaţă.

Şi atunci a visat că visează pereţii.

Se demontau cărămidă cu cărămidă

din spatele lui, din stomacul lui

din creierul şi sângele lui îşi adunau

fiecare bucăţică şi el slăbea în puteri

tot mai mult, cu fiecare pietricică visată.

Ultima dată s-a desprins nisipul din braţe,

i s-a încolăcit în jurul gâtului şi l-a strâns cu putere

S-au trezit cu toţii speriaţi din visul acesta

şi om şi pereţi şi pentru o bună bucată de vreme

n-au avut curajul să se privească.

*

I-a spus că e frumoasă,

cum stătea ea trăgând de marginea pereţilor

ca să-şi acopere picioarele de la genunchi în jos.

Lăsase liberi privirilor lui devoratoare

sânii cu sfârcuri abia sumeţite,

înroşind de fiecare dată când pereţii lui

se atingeau duios de imaginea ei din oglindă.

*

Acum aţi înţeles de ce se lipeşte de perete

cerşetorul, câinele părăsit, copilul bătut

şi femeia care plânge?

*

Mi-e din ce în ce mai greu

să mă ridic din mine.

Gabriel BOTA

Născut în 1982 la Orăștie. Studii: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Filosofie, 2005, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Sociologie, Masterat în ”Sociologie politică”, 2006. A publicat volumele: Diavoli în rai, Editura Sigma Plus, 1999, nu mă numesc Eu!, poezie, 2012; sushi, poezie, 2014;

Locuiesc la etajul 4

locuiesc la etajul 4

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

urc 64 de trepte exact

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte

fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc

31 32 33

mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir

aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

nu mai am mult îmi spun

întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

zilele trec soarele răsare şi apune

facem aceleaşi feluri de mâncare

toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe

nu ţi se pare că suntem fericiţi

întreb

linişte

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva

dacă nu în bine atunci în rău

şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

îmi spun

doar când uităm privim înainte

încă puţin urc 64 de trepte exact

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

locuiesc la etajul 4

găsesc cheile deschid uşa e linişte

e linişte înăuntru

mi-am adus aminte de ce

am plecat….

socrate n-a şters niciodată praful

trăieşti

în cana albastră din care uneori

beau lapte în dimineţile de vară

în scaunul cu picioare instabile

pe care niciodată nu l-am reparat

în cărţile înşirate pe raftul prăfuit

în cârpa de praf aruncată în baie

tu eşti însuşi praful împrăştiat

peste lume şi timp

pe care gura mea îl respiră

şi tace

doar atunci

doar atunci când se va alege praful

de căni scaune cărţi şi cârpe de praf

vei dispărea

îmbăiere

am dat drumul la apă în cadă

m-am dezbrăcat de hainele reci

şi-am intrat sub apa fierbinte

cu toată viaţa avută până acum

şi toate vocile din cap mi-au tăcut

şi le-am tăcut şi eu

iar sub ochii închişi

altcineva mă exista

şi parcă nicicând

pielea nu ţi-a mirosit aşa

ca de măr verde

m-aş duce

aşa m-aş duce undeva

de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin

unde ziua miroase a nucă spartă

şi noapte-a opiu dulceag

m-aş duce în cel mai frumos vis

pe care să nu mai vreau să ţi-l visez

despre curaj și dinți

nu contează cine-și ia inima-n dinți

și aleargă de nebun pe șoseaua nopții

nu contează nici inima nici dinții

nici șoseaua pe care alergi

contează doar noaptea în care

crezi că ai curaj să cauți o inimă

de care să te ții cu dinții ca un nebun

uitând pentru totdeauna

șoseaua care te-ar aduce înapoi

ce-i în urmă nu revine

dacă nu te-ntorci

Lucian POP

Născut la Panticeu (Cluj), 1953. Prozator, dramaturg. Debut editorial: Douăzeci de povestiri 1992. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1999. A mai publicat, printre altele: Vraja galbenă (2002), Prințul cel fricos (2006), Gelozia (2008), Baletul cozilor de tigru (2010), Primul nostru milionar (2013), Un greier pentru clasa muncitoare (2014), Amiaza perfectă (2015). A colaborat la periodicele: Tribuna, Verso, Steaua, Arca, Mișcarea literară.

Prognoza celor trei zile

Abia ieşit de pe băncile facultăţii de teologie, Joldiş, înainte de-a fi hirotonisit ca preot şi a primi apoi o parohie, trebuia să se căsătorească. Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Hirotonisirea trebuia să aibă loc pe data de 15 iulie.

Grijulii, părinţii îi găsiră încă din iarnă o tânără tăcută cu privirile coborâte, după presupunerile lor, tăcerea şi privirile plecate fiind apanajul fetelor care nu visează cai verzi pe pereţi.

Căsătoria civilă era planificată pe 10 iulie.

Înainte de-a se prezenta cu Suzi ( viitoarea mireasă) la biroul stării civile din marele oraş în care-şi petrecuse cei trei ani de facultate, Joldiş făcu o greşeală fatală. Află ce parohie îi va fi repartizată şi se grăbi să o sune pe Suzi, care, în momentul acela, era cu maică-sa într-un magazin cu rochii de mireasă.

Suzi dragă, mare noroc pe capul meu, ştii unde vom merge? În satul Babău. Închipuie-ţi, un sat în care a mai rămas un pumn de bătrâni, vin peste oamenii ăştia tentaţiile, păcatele, rătăcirile morale? O singură misiune mă aşteaptă acolo, să le întăresc credinţa în Dumnezeu şi să-i conduc pe ultimul drum.

Când auzi Suzi ce o aşteaptă, un sat fără strop de viaţă tinerească, îi replică sec:

Găseşte-ţi altă fraieră!

Disperarea, ca o bombă cu efect întârziat.

În dumineca în care trebuia să aibă loc cununia religioasă, urmată de nunta cu dar, la cantina unei fabrici de textile, în dumineca senină ca un pahar curat, Joldiş, încă de dimineaţă, se porni de unul singur să patruleze conştincios de la un capăt la altul, pe strada principală.

Sunt oameni care, rămaşi fără o lescaie în buzunare, bat trotuarele cu ochii în jos, mai ştii, dacă vor găsi ceva?!

De obicei, strada Groza, strada principală, cu cele 5 biserici ale ei, duminica este pustie, cu excepţia orelelor la care încep şi se sfârşesc slujele religioase.

Oare nu-mi găsesc una?! se plimba el pe strada nesimţitoare, sub un soare anonim, o stradă a pensionarilor îmbrăcaţi la patru ace, împliniţi, cu pălării subţiri, deschise la culoare.

Când vedea câte o tânără potrivită planurilor lui, păşea greu ca printr-un aer gelatinos. Mai grav, tânăra, odată ajunsă în dreptul lui, se dovedea că este o amazoană agresivă, arcuită, cu privirile oţelite, focalizate pe inamicul din faţa ei, cum focalizezi telescopul pe o singură planetă, nu mai există pentru tine Calea Lactee. Inabordabile, puţin spus. Intangibile, da, mai merge. Intangibile.

Cu cine mă căsătoresc?! se înălţă şi se rotunji peste lume acest gând- strigăt, acest S.O.S. al unei jumătăţi de vapor, care, dacă nu se uneşte cu cealaltă jumătate, este sortit ruginirii pe un mal.

Disperarea are această calitate, este un unguent care se strecoară, ajunge la axele înţepenite ale unor rotiţe dintr-un colţ al minţilor noastre, ce pun în mişcare cele mai trăznite idei.

În cei trei ani de facultate, odată pe săptămână, pe traseul cămin studenţesc – catedrala Sfântul Mihail, alături de alţi colegi, Joldiş trecea pe lângă vitriuna restaurantului Transilvania. Şi dacă ai fi trecut numai o sigură dată pe lângă vitrină, şi dacă ţi-ai fi aruncat privirea numai o singură dată în local, îţi rămânea în memorie, o chelneriţă cu părul roşu.

Când ajunge la asfinţit, soarele se înfoaie ca un curcan, pare de două ori mai mare, plezneşte înconjurat de ţepi aurii.

După trecerea fără folos a lungii duminici, văzând peste clădirile dinspre vest un astfel de soare glorios, Joldiş se simţi neglijabil, încălţat în plină vară cu bocanci de fier, cum picioarele îi erau sleite, nici un soldat de-al lui Cezar nu parcurse într-o singură zi atâţia kilometri câţi Joldiş, de la un capăt la altul al străzii principale.

Umbrele ce stătură pitite pe lângă oameni, pe lângă arborii ornamentali şi pereţi, prinseră curaj, se lungeau, exagerau, nu mai încăpură în cadrul oraşului şi se întinseră pe şesurile dinspre est, şesurile părând covoare verzi cu dungi de un verde închis, rece.

Joldiş, cel ce mărşăluise toată ziua, având acuma o umbră ce se pierdea către capătul străzi într-o pâclă opacă a viitorului, se opri în dreptul restaurantului în care lucra chelneriţa cu părul roşu.

Soarele se sparse şi se scurse pe întreaga suprafaţă a vitrinei restaurantului, ce strălucea ca o folie de staniol galbenă. Joldiş se aplecă, gata să-şi lipească nasul de sticla vitrinei şi îşi puse palmele la tâmple să vadă mai bine, cum se pun apărătorile de ochi la cai. Ce văzu în sala mov? Trei clienţi, mesele rotunde, aliniate pe două rânduri. Chelneriţa stătea cu spatele către stradă la barul din fundul restaurantului şi discuta cu barmaniţa care avea părul negru strâns în coc.

Cum stătea în faţa vitrinei cu palmele lipite de tâmple, lângă Joldiş veni un câine mare, alb, cu un tichet galben în ureche, semn liniştitor că este câine comunitar, castrat, nemuşcător. Câinele se holbă şi el prin vitrină, apoi, neinteresat, se îndepărtă demn, cu paşi ponderaţi.

Singur şi suferind în faţa vitrinei, ca un plop pe o câmpie pustie, se rugă:

Doamne, atâta ajutor vreau, prognoza stărilor sufleteşti prin care trece chelneriţa cu părul roşu în următoarele trei zile. Nu-mi trebuie altceva, am prognoza, las pe mine, mă descurc sigur.

Am fost noi, oamenii, în vremuri imemoriale, fiinţe acvatice?

În locul ultimei lumini solare, mustoase, portocalii, veni un aer albastru, vălurit, răcoros, adânc.

Prin acest aer, ușurat după rugăciune, Joldiş o luă către căminul studenţesc teologic, cum ar fi păşit printr-o apă prietenoasă, atentă, ce-l îndemna: – Dă-te peste cap dacă-ţi convine, vezi bine că n-am colţuri, asperităţi.

Ajunse în camera lui de cămin, corect, a lor, pentru că o împărţea cu alţi trei colegi. Doi dintre aceştia erau plecaţi în vacanţă, mai rămase el şi un student care tocmai terminase anul doi. Abrudan Dorel, aşa îl chema. Acesta aştepta nişte acte să lucreze pe timpul vacanţei în Cipru. Abrudan, petrecăreț de felul lui, nu venise încă din oraș. Joldiș era singur în camera austeră cu un crucifix pe unul din pereții albi. Uneori, Joldiș avea sâcâietoarea bănuială că în crucifix este ascunsă o cameră minusculă de luat vederi. Se dezbrăcă și se întinse în pat cu senzația neplăcută că se culcă într-o vană veche de fontă, smălțuită, golită de apă.

Ce visă? Limpede, fără echivoc. Un vis ca un raport primit de un comandant nevoit numai pe baza acelui raport să ieie hotărâri decisive.

Pe întreg parcursul zilei de luni, chelnerița va fi în cea mai proastă stare sufletească, turtită ca o cutie peste care a trecut concasorul, fără dimensiuni, o pată. Seara doar, când restaurantul se animă, se umple de clienți, chelnerița își va recăpăta volumul, va fi îmbufnată, morocănoasă ca stâncile de sus ale munților, sortite unui permanent bandaj de pâclă, nori ori burnițe monotone. După seara muntoasă, ziua de marți vine ca o stepă arsă cu cenuși ridicate de vânt. Și marți seara, o ploaie binefăcătoare spală spațiul de praful cenușilor, și stepa seamănă cu epitaful lui Kazantakis:” Nu cred nimic, nu sper nimic, sunt liber.”

– Dar până când durează starea asta nenorocită?! Până când?! se revoltă Joldiș ca într-un cinematograf, în care, ori dacă stai în cap, ori urli, filmul se derulează egal.

După cele două zile rele, în a treia zi, pe pereții chelneriței, dacă ai fi tras cu degetul, ți-ar fi rămas pe vârful lui mâzga unei otrăvi metafizice.

– Nu se poata una ca asta! se ridică Joldiș în picioare.

Porni hotărât spre ușa de ieșire, și abia atunci, filmul, să nu-și piardă clientul, începu să se deruleze cu repeziciune… Abia în a treia seară, bate în ființa chelneriței dorința de-a sta în balconul din care se vede cum apare de după colț, viitorul. Ea stă în balcon pe un scăunel, lângă o măsuță pe care și-a pus cana cu cafea și o scrumieră curată. Stă liniștită, știind fără să-și explice de ce, că viitorul îi aduce cadoul după care tânjise ani de-a rândul. Așa se termină filmul, cu o palmă de cer senin, într-un cazan ce a fiert trei zile la rând, pelin și deznădejde.

Când se trezi luni dimineța, crucifixul sta neutru pe perete. Abrudan, petrecărețul, dormea cu pătura trasă peste cap. Avea frisoane din când în când. Discotecile sunt niște restaurante în care, în loc de mâncare și băutură se servesc ritmuri africane la pătratul pătratului și mugete de vulcani în erupție. Odată ajuns acasă delirezi în somn că ești pâlnia unei urechi în care cad rar și se înfig țurțuri ascuțiți de sunete.

Pentru Joldiș, visul despre chelneriță era un jar ținut în palmă. Îl trezi fără menajamente pe Abrudan, și îl duse să-i povestească visul în parcul din fața catedralei Sfântul Mihail, din start, camera părândui-se prea strâmtă, ca un ghiveci pentru vrejul fermecat de fasole.

Având liniile curbe, pline, catedrala semănă cu o cutie de rezonanță a unei chitare. Pe o bancă din fața ei, Abrudan stătu nemișcat în timpul confesiunii, și-i zise sigur pe el, hotărât:

– Trebuie să o lași în pace două zile. Abia în a treia seară te prezinți în fața ei cu un buchet de flori și-i spui sincer ce te doare. Hirotonisirea, parohia din Babău și ca o condiție apriori, căsătoria. Sinceritatea, în fața femeilor face minuni. Este cum ți-ar sări inima din piept și dacă ea nu ți-o primește lângă a ei, kaput! În ultima instanță poți veni și cu următoarea variantă:

– Facem o căsătorie de conveniență, peste un an divorțăm, suport toate cheltuielile.

Prezența lui Abrudan se dovedi salvatoare, ca butoaiele de ulei ce calmează pentru corabie, valurile furtunii. Dar aici era vorba de o furtună a timpului, de când se trezise până când își sfârși de povestit visul, secundele se năpustiră asupra lui ca țânțarii pișcători, roiuri roiuri. După ce însă Abrudan îi dădu cel mai de bun simț sfat din lume, timpul se destinse, părea o Volgă leneșă, îmbelșugată, trebuia numai să-ți vâri paharul în ea și minunea, marea minune se petrecea, văzând atâta votkă curgătoare, nu-ți mai venea să bei!

– Dumnezeu mi te-a scos Abrudane în cale! și nu-l mai lăsă din brațe.

Pe la amiază, o amiază plăcută, intimă, ca o baltă caldă pe care plutesc broaște cu toate picioarele răsfirate, merseră amândoi la restaurant. Chelnerița își vedea de meseria ei, cu mișcări rigide, ca un Pinochio construit din bucăți de lemn. La sugestia strategului Abrudan, seara se prezentă la restaurant numai Joldiș singur. Stătu adâncit în citirea unui ziar lângă o halbă de bere, pe buza căreia se așeză o muscă resemnată.

La începutul secolului, un savant descoperi că un an uman, are pentru un câine durata de șapte ani, iar un minut, are pentru o muscă durata unei zile complecte, 24 de ore! Joldiș făcu un calcul simplu, musca stătu pe buza halbei două zile și cinci ore!

Sentimentul că ești bătut de soartă, că ești knokaut, te face uituc. Chelnerița trebui să-i atragă atenția cu o voce seacă, cum ar fi ieșit dintr-un gât de os: – Eu plec, dumneata ce faci, mai rămâi?

A doua zi, ziua nepăsării, veni iarăși pe la amiază însoțit de Abrudan.

Chelnerița, ca o extraterestră abia instalată într-un corp uman, încă nu descoperise la ce sunt buni ochii. Le luă comanda, fără priviri. Clienții care strigau după ea, te rog domnișoară adu-mi și un coniac, te rog, grătarul să fie bine prăjit, salata fără sare, parcă vorbeau cu pereții, nu-i auzea nimeni, și când chelnerița se întorcea fără coniac, cu grătarul în sânge, cu salata saramură, oftau păguboși, nepăsarea lustruită a chelneriței tăindu-le din rădăcini, instinctul protestului.

Veni și ziua a treia, ziua cea mare ce se sfârșea cu o ferestruică nu mai mare de-o palmă prin care se vedea pâlpâind o stea, prea îndepărtată să fie a ta.

Toată ziua de când se trezi, până la ora de grație când trebuia să o abordeze pe chelneriță, Joldiș se văzu clepsidră, că este o clepsidră care nu se umple cu nisip, nu curge în el, în mod constant, un firicel de nisip, curge unul de descurajare. Până la ora 9 seara, clepsidra se umpluse, putea fi întoarsă, putea să o ia de la început.

La aceeași oră, 9 seara, orașul se oprise din balansul provocat de revărsarea tușului albastru, intens, al cosmosului, peste jumătatea de planetă părăsită de lumina solară, și pe chipul chelneriței, înfloriră niște zâmbete vagi, giocondiene. Pe trotuar, în chenarul vitrinei restaurantului, apăru tumultos Joldiș, cu un buchet impozant de trandafiri roșii în mână. Îl însoțea Abrudan, pe post de de antrenor ce îi dă jucătorului, ultimele sfaturi.

Cum pocnește hipnotizorul din degete și pacientul se trezește din transă, Joldiș clipi de două ori și zise:

– M-am răzgândit. Ia tu buchetul. Fă ce vrei ! și cu pași prăpăstioși, se pierdu printre perechile care se plimbau de la un capăt la altul a străzii principale, cum perechile ar fi făcut parte dintr-un experiment la scară planetară, de validare a unui limbaj prin care trupurile noastre dansează cu aerul, arborii, liniile clădirilor, ale străzii.

Cu buchetul străin în mână, Abrudan intră în local și merse drept către chelnerița cu părul roșu. Îi întinse buchetul. Stătu cu el întins. Ochii chelneriței îl cuprinse pe Abrudan într-o lumină tonică, lumina unui far ce mângâie încurajator, în noapte, corabia neliniștită de gândul rătăcirii.

Pe nerăsuflate, Abrudan îi povesti despre Joldiș, căsătorie, hirotosinire, și satul Babău.

Tu nu trebuie să te căsăătorești? îl împunse ea cu degetul în piept.
Ba da. Anul viitor termin facultatea.
Să mă ai în vedere, îl somă chelnerița.

Apoi, aranjându-i gulerul la cămașă, îl liniști:

Mă gândesc la ceva. Poate iese. Așteaptă un pic, și chelnerița dispăru în bucătărie. După câteva minute reveni însoțită de o fată pirpirie, ce clipea mărunt de timiditate.

– Ea este Neli, ajutoare de bucătăseasă. Vrea să fie preoteasă.

Abia peste două ceasuri, când întunericul pune probleme ochilor, Abrudan îl găsi pe Joldiș.

Joldiș stătea lângă colțul Casei de modă, cu coatele rezemate de balustrada podului de peste Someș și privea cum apa neagră amestecă încet diamantele colorate ale luminilor orașului de deasupra râului.

Joldiș… de ce ți-ai închis mă telefonul, hî, hî, îmi scuip plămânii, am fugit ca la maraton. Pic. La ora asta restaurantul s-a închis. Ne-așteaptă fetele. Preoteasa ta.

Iulian DĂMĂCUŞ

Oraşul

motto : „Ce va fi fiind Buenos Aires?”

Numai de-ar putea povesti

oraşul cu nume de femeie…

Ei! – ar sări istoricii oraşului –

mai e de cercetat, de văzut…

Aşa e, aşa e, dar între timp

numele lui, numele ei, cum ziceam

a devenit substantiv comun

atît de comun, că izbindu-se

de toţi pereţii, rănindu-se în

sîrma ghimpată, privind cu jind

printre gratii şi epoleţi, s-a hotărît

să devină pentru totdeauna

substantiv propriu!

Gherla este o clădire mare şi

alte clădiri mai mici, în stil baroc

cum se pot vedea mai ales pe străzile

din jurul Catedralei, în care e şi nu e

tabloul pictat de Rubens…

Uneori noaptea, îmbrăcat într-o

mantie cîrpită cu petece de vitralii,

Iisus coboară de pe cruce şi iese în burg

Nici Rubens nici aureola nu-l însoţesc,

iar poliţiştii-l cunosc şi nu-l întreabă nimic.

Poate vreun beţiv întîrziat

îl salută, proclet…

iar îndrăgostiţii de sub ramurile joase

îi fac un semn discret…

În spatele bisericii faţă-n faţă

cu ceasul solar, atelierul ceasornicarului,

cel care urăşte ceasurile moderne „obiecte

de unică folosinţă”, locul în care le vieux prof

de français spumegă împotriva americanilor

şi a limbii lor de pus pe garduri şi ziduri dosnice!…

Tot în centru la etajul II,

într-un apartament-dulap îmbătrîneşte

D-ra G. care umblă tot mai greu şi

zîmbeşte tot mai uşor, amintindu-şi de foştii

liceeni pe care i-a iubit, dar care,

vai cît de naivi erau! n-au ghicit niciodată asta…

Ce va fi fiind?…

S-ar putea să fie renumita ciorbă

cu hurut „pe sufletul” impozantului senator care

evocă o dată-n an trecutul, vorbind melancolic de

Sfîntul Grigorie Luminătorul care bate la porţile

grele de pe cele patru străzi ale oraşului spre-a aminti că

adevărata viaţă e – un drum de jertfe şi că numai cei singuri

rătăcesc drumul…

Ce va fi văzut aici mereu pribeagul Mihai

în drumul său spre Blaj? Nu l-a-ntîlnit pe Şincai, dar

stă împreună cu Coşbuc în parcul străvechi al oraşului,

în compania veveriţelor, a muzicii de fanfară,

a cărţarilor şi a îndrăgostiţilor…

Da, ar putea fi un oraş al tinerilor sau

al celor care se-ntorc la ţară

ori pribegesc în alte ţări…

Iată dimineţile în care creşte peste ani şirul

marilor dascăli ai oraşului şi iată

nopţile în care cei depărtaţi se-ntorc

purtaţi de mînă de-o amintire, ca-n prima zi de şcoală

de un proaspăt absolvent al Preparandiei…

Zilele calde mai amintesc de oraş prin fluieratul timid

al personalului solitar care opreşte-n gară

doar din obişnuinţă…

Dimineţile întind ceaţa rece a Someşului

prin parcuri,

prin ganguri,

macină ancadramentele înflorate ale geamurilor,

rup aripile amoraşilor de pe frontispicii/ Turcul

de pe poarta de piatră visează un răsărit pe Bosfor,

iar Atlanţii de la Muzeu se ghemuiesc

pătrunşi de umezeala gri…

Un copil strînge la piept prima sa

carte de poezii/

Grasul din vecini îşi mîngîie în somn pekinezul,

singura lui companie în orele tîrzii…

Poetului i s-a făcut dor să scrie

cu stiloul, despre amicul B.

care-şi doarme prima noapte în cimitir,

Pompierii înjură în cor

pisica ce stă cocoţată deasupra lor

precum Zaheu într-acel sicomor

estimp stăpîna pisicii-i binecuvîntează…

Hoţul a fost prins intoxicat cu cîrnaţi

chiar în ziua de Bobotează

Mirii-şi numără banii şi lunile pîn’la primul copil

Poisson d’avril, poisson d’avril…

Un ţigan coseşte iarbă pentru cal,

Cîţiva ţărani opresc la Tribunal/

Împingînd căruciorul cu sîrg

se grăbesc sicanii spre tîrg

Nu-l mai zăresc pe bătînul anticar,

doar într-un colţ – mărgele, brăţări

şi cîteva cărţi întinse pe-un ziar…

Încheiere

Să ca(u)t răspunsuri mi-a dat ghes

Întrebarea lui J.L.Borges

despre Buenos Aires!

Paranteză

Să nu mă plictisesc

în drum spre cartier (oraşul are

vreo trei, dar acesta-i numai şi numai cartier,

hai să vă spun: are cel mai înalt bloc din oraş –

6 etaje! şi ascensor, fapt care-l face unic!

Mai ales după revoluţie, nimeni nu s-a gândit

să mai facă unul la fel

A rămas ascensorul! Contra

trendului descendent.

Şi tot aşa pînă s-a ajuns la exploatarea

ultimei resurse naţionale – fierul vechi, pentru că

fabrici, uzine, ce să producă?…

macarale – ce să mai construiască, iar

chefereu’ ce rost mai are, că

sunt destule maşini… A rămas aşadar

ascensorul, dar…

întreţinerea creştea mereu, deci

comitetul de bloc într-o şedinţă-fulger a decis

ca locatarii şomeri

să fie angajaţi ca liftieri,

adică silnic (aşa scria) între orele 6-7 dim. şi 14-15 p.m.,

să ridice-coboare ascensorul, folosind

scripetele, lanţul, funia şi greutatea corporală –

contra unei taxe care

nu s-a comunicat, fiind ilegală.

După ora 21- L.-V, iar S. –D. două’ş patru din două’ş patru,

beţivii se vor ridica unul pe altul…,

dar cum nu s-a înţeles,

s-a precizat cu pix roşu: adică între ei, sau

contra unei taxe duble, de către angajaţi!

După 4 cincinale mulţi dintre beneficiari

au coborît pentru vecie… iar după ce unul adormise

în timp ce trăgea de funie şi a fost turtit de ascensor,

s-a renunţat la utilizarea acestuia. Planurile

de viitor n-au fost abandonate însă…).

Acum, pentru-a nu mă plictisi mergînd

spre cartier, trec intenţionat pe lîngă cel mai

înalt bloc, la partierul căruia se silabiseşte o firmă:

„Ascensorul” – Păcănele pentru Mari

şi mici (cu materialu’ clientului)!

„Pentru cine bat…”

De unde să ştie clopotul pentru cine bate

dacă el nu face nimic fără voia clopotarului?

Cum poate plînge atunci cînd afară-i cald,

florile cîntă, iar mieii zburdă (neştiind că de Paşti

vor fi sacrificaţi ca Iisus, iar clopotele vor cînta Învierea…)?

Tot aşa mă-ntreb, cum poate cînta pe o vremea ca asta

cînd inimile tremură în iarba-ngheţată a unei toamne

altfel, obişnuite…?

Clopotul nu cîntă, nu plînge. El sună

atunci cînd cupa de bronz se balansează lovind

bara de metal.

Oamenii, crezînd c-au meşterit ceva care vorbeşte,

au numit cupa, gură, iar bara, limbă

Numai pentru a auzi ce şi cînd voiau să audă!

Totul a fost calculat, iar clopotarul

n-are decît să-l tragă de funie ca pe-un animal ascultător:

cînd bate-n dungă, e foc, iar clopotul mare spune în sat

c-a plecat un bărbat…

Deşi el ar vrea să fie şi săracul egal cu ceilalţi

măcar pe ultimul său drum, clopotarul nu-l lasă –

Pe bani puţini, jelanie puţină!

Tot acolo ajunge…

Dar… să nu-i dăm sentimente clopotului… Ce ştie el?

El face zgomot. Ca un animal care – deşi pus pe odihnă –

e-ndemnat la lucru … Aşadar plîngem uneori

cu lacrimile închipuite ale clopotului, sau ne bucurăm

de sunetele ce ni se par vesele pentru că anunţă ceva vesel…

Pasăre pe bolta cerească, dar

oamenii l-au agăţat de gîtul cailor, al turcii,

de picioarele dansatoarelor, de uşile magazinelor…

Clopotul a invadat lumea, lumea e un clopot.

Dar eu spun că clopotul nu există, nu mai există

decît în mintea celor înfricoşaţi de tăcere, a celor singuri

Gura lor se teme să strige, să-şi spună spaimele

căci betegi de nevorbire, cine ştie ce sunete ar scoate

pentru a spune : mă bucur sau sufăr?!…

Şi atunci… e mai simplu să clatini puţin

un clopot de bucurie,

de tristeţe, de

o funie

care

se subţiază în fiecare zi…

*

Alexandru Ioan POPA

Născut în Codlea, județul Brașov, la 12 iulie 1987. Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” – ULB Sibiu(2007-2011). Master în etică profesională – Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca(2011-2013). În prezent doctorand (din 2013) – Școala doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca. Debut în Vatra, nr. 10-11/2010. A mai publicat în revistele: Tribuna, Vatra, Cenaclul de la Păltiniș.

Elefantul soldat

Aceasta-i povestea Elefantului soldat și a drumului lung străbătut

în căutarea oului de cristal prin care se poate vedea atât de frumos răsăritul lui Phobos.

Elefantul soldat cu fildeși de granat, cu inima zincată și trompa forjată

în luptă dreaptă, cu tigri de cașcaval, în pădurile de cristal unde a nopții-Afrodită

plutește pe vise -lebăda de brânză topită.

Elefantul soldat cumpărat din Shambhala pe-o inimă de copil și-o stea logostea

de emirul Samir îmbrăcat cu o blană de leu paraleu,

cel ce-n mâini ține scutul lui Ahile și sabia din oțel a viteazului Etzel.

Elefantul soldat poartă pe spate un țol croșetat din pene de flamingo

de-o egretă cochetă pe nume Tamingo, și are mersul lin să nu-l zgâlțâie pe emir,

bunul lui prieten Samir, stră-stră-stră-nepot după mamă al regelui Pir din Epir.

Cerbul

Era toamnă

și flăcările întunecate ale părului tău

miroseau a codrii de halva

și a lacuri de budincă, pe care

plutesc bărcuțe de portocală.

În diadema coroanei tale

Dormea o regină a cărui păr volburos

Mirosea a benzină .

Eu eram ea

și vroiam să văd cerbul.

Ne-mpleteam șuvițele în noduri strânse,

Cum își rod sihaștrii mătăniile-n chilii.

Coboram nod cu nod, ca mierea pe funie,

Candelă mută ardeam între palme

Până-am simțit sub tălpi

Bruma amară a ierbii zgribulite în noapte.

Umbrele brazilor mârâiau lugubru,

Cu acele răscolite de-un abur gălbui

Plutind uleios printre vârfurile lor ascuțite.

Octombrie până la brâu

în rana cerbului își spală gândurile,

Mânjind în sosul de ciocolată

Toamnei toate frunzele.

Păunul

În ascuțișul înălțimilor himalaiene își despica privirea

și-n adâncimi de moarte mări pândea cu-n ochi la mii de ochi.

Câmpii de scrum ce răsuflau în cercuri tulburi, vane,

Ca un mistreț cu sângele-aburind

și-n margini de hotar bezne firoase descâlcind.

Vânându-și lira – un biet Orfeu cu arcul frânt.

În mijlocul cetății adânc, încolăcit de-un șarpe

Cupolele de aur își tresărea mărețul Templu Galben

și cocoțat pe-un scund merlon de jad,

icnea ademeniri deșarte

însuși Păunul alb.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iulie 7, 2015iulie 16, 2015 de VATRA

TIUK! (II)

Alexandru VAKULOVSKI

Născut în 1978 în URSS. Studii la Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere. Debut în 2002 cu Pizdeţ (roman), Oedip regele mamei lui Freud (poezie) şi Ruperea (teatru). A mai publicat LETOPIZDEŢ. Cactuşi albi pentru iubita mea (Ed. IDEA Design & Print, 2004), ecstasy (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), TU, împreună cu Mihail Vakulovski (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), BONG (roman, Ed. Polirom, 2007) şi 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Mihail Vakulovski). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. Fondatorul CenaKLU-lui KLU, co-fondator Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Mihail Vakulovski. Blog: http://vklvsk.blogspot.com/.

157 de trepte spre iad

sau Salvaţi-mă la Roşia Montană

(fragment)

Se spune că beţivii au un Dumnezeu al lor. De fapt n-au nici un Dumnezeu. Îl au pe Omul de Gumă. Sau cel puţin pentru roşieni e rezervat Omul de Gumă. De Omul de Gumă sunt legate poate cele mai amuzante istorii din Roşia Montană. Amuzante, dar nu pentru beţivi, ci pentru restul.

Eu îl ştiu de mică pe Omul de Gumă. Nu pentru că m-aş fi apucat de băut de mică, nu, asta s-a întâmplat mult mai târziu… L-am cunoscut cam după ce i-am întâlnit pe pitici şi pe Cavaler.

De fiecare dată când bunicul nu mai apărea acasă şi se făcea târziu, bunica şi mama mă trimiteau La Popice să-l aduc. De multe ori nu era acolo şi eu rămâneam printre beţivi să-l aştept. Cel mai adesea el era la vreo soţie de beţivan care chiar în acel moment era La Popice. Bunicul uneori apărea, alteori nu. De fapt nici nu prea conta pentru mine. Din start ştiam că voi lua bătaie. Ori de la bunica, ori de la el.

Cât aşteptam, beţivii n-aveau nici o treabă cu mine. Mi se părea un pic ciudat şi chiar îmi plăcea printre ei, spre deosebire de soţiile lor care nu-şi lăsau copiii să se joace cu mine. Beţivanii îmi dădeau să beau bere, dar mie nu-mi plăcea. Câteodată îmi luau câte-un suc şi îmi dădeau gumele şi bomboanele pe care le primeau rest.

Între timp eu îi buzunăream. Pentru că oricum ştiam că-şi vor pierde banii ori jucând cărţi, ori la popice, ori pe băutură, ori pe drum. Aşa că mai bine îi luam eu direct. Le luam şi brichetele şi ţigările. Nu ştiu de ce, pentru că nu fumam, dar mi se păreau frumoase, ca nişte jucării…

Într-o seară când deja mă gândeam că o să trebuiască să mă întorc acasă fără bunic, deci că voi lua bătaie de la bunica, după ce îmi primisem guma şi le furasem destul beţivanilor, l-am văzut în sfârşit apărând şi pe bunicu’. Avea ochii tulburi, semn că primise palincă de la femeia de la care venea…

S-a aşezat lângă mine. În sat el nu mă bătea, nu ştiu de ce. Bătaia îmi era rezervată întotdeauna acasă. Poate că îi plăcea atât de mult să mă bată că îşi lăsa această plăcere doar pentru el, nu vroia s-o împartă cu nimeni.

A cerut palincă şi a început să discute cu beţivanii despre aur, despre fostul şi viitorul primar, despre soţiile beţivanilor care nu erau de faţă. La un moment dat bunicul nu mai putea vorbi. S-a ridicat brusc de la masă şi a ieşit val-vârtej din bar. Eu l-am urmat. Deşi era bine printre beţivani, nu vroiam să rămân şi să primesc bătaie de la ambii bunici…

Bunicul mergea mârâind dintr-o parte în alta a drumului. Nu prea mai ştia să articuleze. Atunci mi s-a părut că aud nişte sunete ciudate. Ca o minge plină cu nisip pe care o trânteşti jos şi ea doar încearcă să se ridice înapoi, dar degeaba. M-am uitat în spate. De noi se apropia ceva ce părea că seamănă cu un copil, doar că se mişca de parcă ar fi adult. Ne-a ajuns din urmă. Când era lângă mine, fiinţa mi-a arătat toţi dinţii imenşi de aur.

Chiar şi beat, bunicul era destul de sprinten, aşa că nimeni nu îşi încerca norocul. Câţiva l-au prins pe bunic în pat cu femeile lor, dar şi în curul gol el reuşea să fie mai tare ca ei. Unii dintre soţii înşelaţi s-au ales cu maxilarele rupte, alţii pur şi simplu trântiţi la podea cu bunicul pe ei dându-le palme în cap. Cel mai bine au ieşit cei care aşteptau să iasă din casă. Apoi ei puteau să facă orice cu nevestele lor. Pentru că erau ale lor.

Omul de Gumă a sărit direct pe bunic şi el s-a lovit de un gard. Fără să-i dea prea mult de gândit, Omul de Gumă l-a trântit rapid de vreo patru ori pe bunic în noroiul roşiatic. Bunicul a reuşit să smulgă o scândură din gard şi l-a nimerit pe Omul de Gumă în cap. Omul de Gumă nu s-a ferit. Scândura a sărit înapoi din capul lui direct în capul bunicului, care a picat jos ca împuşcat.

După asta Omul de Gumă ne-a condus acasă. De mine nu s-a atins, doar din când în când mă privea. În schimb pe bunicul îl arunca din gard în gard. A intrat şi în curte şi l-a trântit direct pe scările din faţa uşii.

Eu am intrat în casă, m-am băgat sub plapumă, am închis ochii şi am început să-i aştept cu nerăbdare pe pitici şi pe Cavaler.

De atunci am tot auzit de Omul de Gumă. Din când în când mă şi întâlneam cu el când eram în preajma vreunui beţiv. Omul de Gumă îngrozea chefliii din Roşia Montană. Îi vedeai a doua zi vineţi, zgâriaţi. Şi povesteau despre Omul de Gumă. Mulţi râdeau de ei.

– Mai puţin să bei, beţivanule, şi nu te întâlneşti cu nici un Om de Gumă, dacă ştii drumul spre casă…

Iar bunicul după câteva întâlniri cu Omul de Gumă s-a lăsat de băut. Nu că nu ar bea deloc, cum să nu se bucure de palinca de 60 de grade din Roşia? Dar a lăsat-o mai moale cu beţiile şi s-a dedicat în totalitate nevestelor din comună.

Şcoala mi-a adus şi prietene. La început copiii păstrau o oarecare distanţă faţă de mine. Dar pentru că învăţam bine, ei au început să mă roage să-i las să copieze. Aşa că distanţa dintre noi a dispărut rapid. Chiar şi învăţătorii parcă au început să se comporte normal.

Cel mai mult m-am împrietenit cu Angela. O blondă mică, cu ţâţe mari. Părinţii ei erau plecaţi din ţară şi singura legătură cu ei era că din când în când îi mai trimiteau bani. Locuia împreună cu fratele ei, mai mare cu vreo cinci ani.

Angelei nu prea îi stătea mintea la învăţat, aşa că mai mult copia de la mine. Era bine dezvoltată, mai bine decât celelalte fete, aşa că băieţii erau în limbă după ea. Ea începuse deja să facă sex, lucru care era pentru mine total necunoscut. De-abia pe atunci am înţeles ce înseamnă „curva”. Mi-au explicat băieţii. Curvă e o femeie care şi-o trage cu oricine, indiferent dacă e urât, prost sau murdar. Curva şi-o trage continuu, fără să stea prea mult pe gânduri. Curva şi-o trage fără să-i pese sau primeşte în schimb unele lucruri – mâncare, băutură, bani. Sau şi-o trage tocmai pentru că vrea acele lucruri şi în rest n-o mai interesează altceva.

Când mi s-a explicat ce înseamnă curvă am râs mult şi nimeni nu înţelegea de ce. Râdeam pentru că bunicii mă făceau curvă, iar eu nu eram nici pe departe aşa ceva. Cel puţin încă nu eram. În schimb bunicul se ducea la curve. Şi bunica şi-o trăgea cu câţiva dintre colegi. Deci mai degrabă ei erau curve, nu eu.

Angela mi-a povestit cum s-a futut prima oară. Pentru că am descoperit şi cuvântul ăsta – futut. Futut e când un bărbat îşi bagă pula într-o femeie. Mi s-a părut ciudat când am auzit prima oară de asta. Nu eram convinsă la început dacă toţi oamenii se fut sau doar unii. Apoi am aflat că toţi, ceea ce m-a îngrozit. Deci, cândva va trebui să mă fut – ăsta era gândul meu trist de atunci…

Mie mi se părea ciudat că Angela era veselă şi se futea de bunăvoie, nesilită de nimeni. Asta după prima dată. Căci prima dată, din câte am înţeles de la ea, a fost mai dureros.

Sau primele ori. Până să înceapă să se fută cu fetele de vârsta lui, fratele Angelei s-a antrenat cu ea. Adică a violat-o. Prima oară, căci după aceea Angela nu s-a mai împotrivit, ca să nu ia bătaie. Prima oară au făcut sex anal, căci fratele ei nu era prea sigur dacă se face sex în anus sau în pizdă. Apoi şi-a dat seama şi a urmat sexul normal.

Când i s-a întâmplat asta, Angela a devenit pentru un timp tăcută, tristă. Brusc, dintr-o zi, zâmbetul i-a revenit. Mi-a spus atunci ce i se întâmplase. Când fratele ei a încetat s-o mai fută, Angela a observat că, deşi o duruse, îi lipsea fututul.

Şi s-a futut cu primul care a flirtat cu ea. Mi-a povestit că i-a făcut plăcere, că nu a fost deloc dureros.

– Tu de ce nu te fuţi?

Nu ştiam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu şi când vor ei.

Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine sau s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-şi vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară.

Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea şi că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar şi săracii se futeau. Şi animalele. Chiar şi profesorii de la şcoală se futeau!

Şi totuşi încercau să ţină ascuns lucrul acesta. Nu înţelegeam de ce. De ce să ascunzi că te fuţi când toată lumea se fute şi se gândeşte la futut. Începuse să-mi crească şi mie ţâţele, mi-a venit ciclul. Când mergeam pe coridoarele şcolii am observat că băieţii râdeau şi şuşoteau. Eram sigură despre ce vorbesc şi la ce se gândesc. Se gândeau cum ar fi să mă fută şi asta îi binedispunea.

Mama era bătută de bunici pentru că s-a futut cu cine nu trebuie. Şi am înţeles şi altceva. Că eu am apărut dintr-un futut nefericit. Oamenii se îmbrăcau şi se dezbrăcau pentru a se fute. Colecţia imensă de chiloţi ai mamei era adunată pentru futut. Bunicul fluiera vesel pentru că urma să meargă la futut. Preotul bătea vacile până i se scula şi după asta mergea să-şi fută cu ură preoteasa.

Continuam să merg seara în galerii. Simţeam că minele mă protejează, vocile din ele mă supravegheau cu bucurie. Îmi imaginam că mina e un vagin imens al pământului şi eu le fut, prin prezenţa mea îi provoc minei plăcere, din cauza asta mă cheamă şi mă apără. Minele din care s-a scos aur tot pentru futut.

Da, incredibil. Şi dacii, şi romanii şi comuniştii au scos aur ca să se fută. Nu înţelegeam cum nu am priceput asta până acum. Totul se rotea în jurul fututului, fututul era puterea cea mai mare, plăcerea cea mai mare.

Plimbându-mă prin galerii am simţit că e timpul să aflu şi eu cum e să te fuţi. Să văd de ce totul se roteşte în jurul fututului. Vroiam să mă fut şi ştiam că nu va mai dura mult până mă voi fute.

Dumnezeu e pomenit tot timpul în Roşia Montană. Fută-te Dumnezo să te fută – cred că e expresia cea mai des folosită.

Sunt multe feluri de creştini aici. Dumnezeu îi ajută şi îi fute aici. Cum sunt multe credinţe, sunt şi multe biserici. Dar majoritatea sunt deja părăsite. Pentru că fiii lu’ Dumnezo s-au rătăcit în alte părţi. Şi-au luat galbenii, şi-au tras maşini, unii baruri – şi au uitat de bisericile părăginite din Roşia Montană. Eventual se întorc să dărâme casele în care au crescut.

L-au lăsat pe Dumnezeul lor să ruginească pe crucile lui din cimitir. Roşienii vorbesc despre Dumnezeu doar atunci când vor să te fraierească. Atunci brusc se trezeşte în ei credinţa.

La noi în casă a venit la un moment dat un preot. Îşi ţinea o cruce mare la piept. A venit să sfinţească prin curte şi casă, cred, sau aşa ceva. Întâmplător eram cu toţii acasă. Chiar şi eu.

Preotul ne-a povestit ceva despre credinţă, despre cum Dumnezeu te ajută. Pentru că a vrut să se apropie mai uşor de noi, ne-a întrebat ce fel de creştini suntem…

– Greco-catolic…

– Unitarian…

– Romano-catolic…

– Ortodox…

Preotul a belit ochii, dar a continuat răbdător studiul nostru. M-a privit, a pus palma pe capul meu.

– Şi… tatăl… tatăl copilului, ce e?

Bunicii au împietrit urmărind-o pe mama. Mama a încercat să schiţeze un zâmbet, apoi s-a făcut serioasă.

– A fost… musulman…

Aici preotul n-a mai suportat şi a scăpat crucea pe podea. A bâlbâit nişte scuze, a bâlbâit nişte pilde şi alte prostii şi s-a cărat politicos. Nu cred că există Dumnezeu, cred că există doar partea cealaltă a lui Dumnezeu, numită de toţi Rău – dar la puterea căreia râvnesc cu toţii. Toţi creştinii. Dar dacă Dumnezeu ar intra în Roşia Montană, ar scăpa şi el crucea pe jos, ca acest biet preot care intrase în casa noastră, casa unor creştini.

În Roşia Montană, dar nu numai aici, Dumnezeu e doar o măsură preventivă. Un fel de asigurare. Doar nu e greu să mergi până la o biserică o dată pe săptămână, sau o dată pe lună, sau o dată pe an… Poţi să nu mergi toată viaţa de fapt… important e să fii creştin. Şi când mori să vină un popă, să-ţi aprindă o lumânare, tu să spui ce şi cum ai păcătuit, să zici că-ţi pare rău… că nu mai faci aşa… şi gata. Păcatele ţi se şterg, eşti iertat şi în faţa ta apar artificii, pizde goale care dansează pentru tine şi de-asupra lor e inscripţia: Bine ai venit în Rai!

Culmea e că roşienii aşteaptă aurul de la Vâlve, ca apoi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Nu întâmplător tremură de frica vâlvelor. Dacă îţi iese în cale o Vâlvă albă – ea îţi va arăta de unde poţi scoate aurul. Dar dacă întâlneşti una neagră – ai pus-o. Vâlvele sunt duhurile băilor şi e stupid să crezi că unele sunt bune şi altele sunt rele. Sunt la fel. Doar că oamenii sunt proşti. Ei se îngrozesc când îi văd capul de lup şi o iau la fugă. Dar culmea prostiei… care se întâmplă de obicei. Ajutat de Vâlvă, un miner s-a îmbogăţit foarte tare. Şi ce credeţi că a făcut? Şapte biserici.

Continuam să merg pe Dealul Cetăţii. Acolo, dacă nu era nimeni, apărea şi ţiganca bătrână. Ea îmi dădea să fumez din pipa ei şi apoi îmi povestea. Dar de la un moment dat, după ce fumam, ea folosea altfel de cuvinte. Cum deschidea gura, eu deja vedeam ceea ce spune.

Apăreau umbre palide, apoi din ce în ce mai consistente, care parcă erau dirijate de vorbele ei. Observasem că un ţigan bătrân, care avea tot timpul un topor în mâini ne era prin preajmă.

– Nu te speria, e gagiul meu Grancea Racokzi, continuă să stea la pândă şi să se antreneze. Deşi a văzut că toporul e mai mult o joacă, s-a obişnuit prea tare cu el ca să-l arunce. Acum îl aşteaptă la ieşirea din mină pe Crişan…

– Ăla care…

– Ăla, ăla… Grancea meu e furios. Ăştia credeau că pot scăpa de iobăgie, că împăratul îi va elibera şi îi va face ostaşi liberi… Eu nu mai puteam de râs, ştiam cum se va termina şi că Grancea meu va avea mult de lucru…

La ieşirea din mină am observat o sclipire. Era Crişan cu o cruce aurită în mâini:

– Am crucea adusă de Horea de la împărat! E împuternicit să ne spună că ne putem alege singuri soarta, putem scăpa de iobăgie şi putem deveni grăniceri liberi!

– Of, prostul nu s-a prins că nu-l ajută crucea asta – oftă ţiganca.

Cum Crişan ieşi din mină, Grancea îl decapită cu o mişcare simplă.

– Gata, nu mi-ai scăpat nici de data asta! Crezi că de fiecare dată o să te spânzuri cu curelele de la opinci?! Gata, n-o să-mi mai strici cheful de joacă!, ţiganul furios dădea şuturi în capul lui Crişan şi în cruce.

– I s-a pus pata că s-a distrat despicându-i cu roata doar cu Horea şi cu Cloşca… ăsta i-a scăpat, că s-a sinucis… dar de atunci nu i-a mai scăpat niciodată… – îmi explica ţiganca.

Cu cât fumam mai mult, simţeam că bezna se înroşeşte, dar totul devine foarte uşor şi liniştea ne învelea de peste tot.

– Marilyn?, în faţa noastră stătea un bărbat chel, cu barbă, învelit cu o mantie neagră.

– Nu e Marilyn, Anton, dar da, seamănă mult cu ea…

Bărbatul s-a aşezat jos şi şi-a acoperit chelia cu mantia, aşa că nu-l mai vedeam.

– E strănepotul meu, ţi-am spus că o să te găsească. El ne-a făcut prima noastră biserică de suprafaţă, eu i-am spus că e o tâmpenie, dar e încăpăţânat… E trist că şi-a omorât prima lui iubită, actriţa aia care a înnebunit toţi americanii, din timpurile când lucra încă la circ… E singurul lucru de care îi pare rău acum…

Fumul ne acoperea şi în jur domnea liniştea. Anton mă ţinea la pieptul lui, ţiganii băteau fierul, Grancea îl dezmembra pe Crişan într-o armonie perfectă. Era ca şi cum toate lucrurile ar fi la locul lor.

***

Mihnea BLIDARIU

Mihnea Blidariu s-a născut pe 6 septembrie 1979, la Bacău. A absolvit Facultatea de Litere (secţia Etnologie) din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Este membru fondator al formaţiei „Luna Amară” şi al Cenaclului KLU/TIUK, alături de Alexandru Vakulovski. Este membru activ al campaniei Salvaţi Roşia Montană! Autorul volumelor de poezie No Future (2004) şi mânia.ro (2006) şi al romanului Playlist (pentru sfârşitul lumii), (Ed. Casa de Pariuri Literare). Scrie la TIUK!, Observator Cultural, Think Outside The Box, bestmusic.ro etc.

Playlist (pentru sfârşitul lumii)

(fragment)

America (Laibach)

De când s-a născut, Marilena a visat să ajungă în America. Visul se infiltrase în mintea ei încă de la o vârstă fragedă, urmărind animaţiile lui Walt Disney, apoi seriile Harry Potter şi Lord Of The Rings. În capul ei, numai într-un popor fericit şi cu de toate puteau exista oameni cu o imaginaţie atât de bogată, care să creeze poveşti atât de frumoase şi imagini aşa de strălucitoare. Marilena nu credea că vreun român ar putea avea imaginaţia, banii sau puterea de a face ceva într-atât de minunat. În jurul ei vedea doar figuri nefericite, toată lumea se plângea de lipsuri, şomajul era în creştere în micul ei orăşel din sud, părinţii îmbătrâneau mai repede, parcă, în fine, cunoaşteţi clişeul…

Când a ajuns în clasa a opta, la Marilena în oraş a poposit un grup de misionari americani. Proaspăta adolescentă s-a îndrăgostit instantaneu de cei patru tineri cu pielea spălăcită care străbăteau neobosiţi târgul – fie vorba între noi, nu prea aveau mare lucru de străbătut… – şi încercau să-i convingă pe oameni că Iisus e salvarea. Nu prea aveau succes, românii îl creditau pe Iisus cu aceleaşi şanse să-i salveze ca şi pe Ion Iliescu, chiar dacă în sondaje biserica se afla în frunte, în ceea ce priveşte încrederea poporului în instituţiile statului. Însă perseverenţa lor şi faptul că tot timpul păreau mulţumiţi şi veseli au cucerit-o pe Marilena. Între timp, camera ei se umpluse de postere cu Brad Pitt, Rambo, Terminator, Christina Aguillera, Timberlake, Angelina, Beyonce şi chiar Bush. Pe uşă îşi lipise logo-ul de la MacDonalds, pe adidaşii chinezeşti scrisese, discret, cu pixul, „Nike”, iar pe spatele unei perechi de blugi cususe marca „Levi’s”, găsită, printr-o minune, la tomberonul din spatele blocului.

Într-o bună zi, Tom şi Sam au bătut şi la uşa Marilenei. Din fericire, era sâmbătă, aşa că fata nu era la şcoală. Emoţionată, roşie în obraji, i-a primit în sufragerie şi a insistat ca mama s-o lase pe ea să îi servească. Să îi serveşti cu ce? s-a necăjit doamna Ciocan, proaspăt şomeră. Marilena nu s-a descurajat, a trimis-o pe negativistă să cumpere suc şi prăjituri din propria ei alocaţie de elev şi s-a aşezat la discuţii cu tinerii misionari.

Hello, my name is Marilena. Aşa a început drumul ei către Statele Unite ale Americii, cu această propoziţie. Firesc şi natural. Această primă întâlnire i-a convins pe cei doi băieţi că „miss Marilena” iubea mult America şi se gândea serios să-l accepte pe Iisus în inima sa, ca plată pentru un bilet numai dus spre tărâmul făgăduinţei. Bineînţeles, educaţia e un aspect esenţial în viaţa unei tinere de numai 15 ani, aşa că Marilenei i s-a acordat o bursă de trei ani la Universitatea Domnului din statul american Utah. O scrisoare primită de la însuşi decanul Universităţii, Mr. Adam Jones, îi asigura pe soţii Ciocan de seriozitatea şi competenţa acestei instituţii, ca şi de imensa oportunitate ce căzuse din cerul Americii tocmai la picioarele Marilenei, în acel mic şi prăfuit orăşel românesc din sud…

De atunci au trecut cinci ani. Marilena are 20 de acum şi aşteaptă sfârşitul lumii într-o mansardă din New York. Bine, chiar în acest moment nu aşteaptă asta, ci cei 50 de dolari pe care clientul îi datorează pentru blow job. La drept vorbind, nici măcar pe ăştia nu-i aşteaptă prea tare: la ce or să-i folosească, oricum? Clientul pare puţin nebun, bombăne întruna şi Hunter mai bine s-ar grăbi odată să intre cu pistolul ăla, cine ştie ce idei are funcţionăraşul ăsta prăpădit…

Universitatea Domnului se dovedise a fi un loc cu totul şi cu totul special, unde Marilena a învăţat cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele descrise în scrisoarea domnului Adam Jones către părinţii ei. Mai întâi, a învăţat că Adam Jones este Zeul, Tatăl şi Amantul. Regulatorul suprem. Şocul a fost atât de puternic, încât n-a mai avut putere să reacţioneze. Şi fiindcă prin vene îi curgea sângele mamei, al bunicii, străbunicii şi tot aşa mai departe, Marilena a sfârşit prin a se obişnui cu situaţia. Iar după un timp, obişnuinţa a început să creeze chiar plăcere. Ţinută în şah de visul în care ea devenea o Madonna, o Angelina, sau măcar o Pamela Anderson, proaspăta adeptă a orgiilor sexuale cu temă religioasă i-a ajutat pe profesorii ei să-i spele creierul, până n-a mai rămas din el decât un lung şir de nume şi cifre celebre. Trei ani mai târziu, Marilena era cea mai fidelă clientă a MacDonalds-ului – dacă aşa ceva e posibil în America – şi poza goală pentru calendare pe care bătrânei mormoni libidinoşi ejaculau în liniştea sufrageriilor cu cruce de neon şi Bush pe perete.

Însă domnul Adam Jones s-a lăcomit şi autorităţile federale au prins de veste despre mica lui comunitate de nebunii erotico-religioase. Aşa că Marilena s-a trezit într-un autobuz spre New York, cu 100 de dolari în buzunar, dar cu visul american încă în suflet. În Marele Măr, a simţit putreziciunea lui şi viermii care îl mâncau pe dinăuntru. Nu vă faceţi iluzii, asta se poate spune despre majoritatea marilor aglomerări urbane, deci nu e vorba de vreun anti-americanism aici. Cu creierul spălat şi păsărica jegoşită de atâtea penisuri şi limbi evlavioase, tânăra imigrantă n-a mai putut decât să persevereze în singurul lucru pe care ştia să-l facă. Însă cum un al şaselea simţ, zis şi feminin, îi spunea undeva, în interior, că bărbaţii o trăseseră pe sfoară, a hotărât să îşi găsească o companioană, o prietenă, un suflet chinuit, de acelaşi sex, cu care să împartă ceea ce cu greu se putea numi viaţă. Şi aşa a apărut Hunter…

Hunter s-a dovedit a fi alegerea potrivită. Însă a împins totul un pic mai departe: în opinia ei, bărbaţii trebuiau pedepsiţi pentru că le trăseseră pe sfoară. Clasic, sigur aţi văzut asta prin ceva film american. Au hotărât, de comun acord, că blow job-ul e singurul compromis pe care îl pot face, pentru a putea să-i ademenească şi apoi să-i ucidă. Au continuat să omoare şi după ce sfârşitul lumii a fost anunţat. Oricum, mai mult de jumătate de lună nici nu au crezut – li se părea că totul face parte dintr-un plan al puterii, sau e vreo farsă imensă a vreunui reality-show idiot.

Şi iat-o acum aici, aşteptând-o pe Hunter să intre şi să-i zboare creierii unuia, pentru ultima dată. Privind pe fereastră, Marilena vede, reflectându-se în geamurile imenşilor zgârie-nori, nume şi cifre celebre. 100 de miliarde de burgeri vânduţi anul acesta…20.000.000 de obezi…Paris Hilton…Elvis Presley…48483847567224547 de soldaţi morţi undeva…Miss Univers…Obama…Lindsey Lohan…Clint Eastwood…un catralion de arme automate…486.000 de viruşi…1.598.443 de specii pe cale de dispariţie…Hunter intră brusc şi îl împuşcă pe individ în cap. Sângele loveşte geamul cu zgomot sec şi grămada de carne se prăbuşeşte pe podeaua murdară. That’s it, baby. Last day. Last shot. Last kiss.

Te iubesc, Hunter! Te iubesc, America! You’ve all been wonderful tonight, thank you so much! See you soon! I love you all!…

***

Mitoş MICLEUŞANU

Autorul volumelor Organismecanisme (Ed. Ziua, Bucureşti, 2002, proză scurtă), Tuba Mirum (Ed. Pontica, Constanţa, 2003, roman) şi Kasa poporului (Ed. Polirom, 2008 – premiul literar Euridice). Născut în 1972 în Crimeea, părinţi basarabeni. Unul dintre cei doi membri ai proiectului Planeta Moldova (www.planetamoldova.net), care au editat şi un CD cu acelaşi nume. Artist plastic şi muzician. Studii la Academia de arte vizuale din Cluj-Napoca. Rubrică zilnică la Radio Guerrilla (Bucureşti).

Lupul şi Oaia

(fabulă nerezolvată)

Într-o zi lupul s-a pornit la vînătoare de căprioare şi la un moment dat, pe drum, s-a întîlnit cu oaia.

Bună ziua, lupule.
Bună să-ţi fie inima, oiţă bîrsană.
Unde te duci, lupule?
Păi uite, mă duc şi eu la vînătoare de căprioare, că sunt flămînd şi necăjit.
Lupule, hai să te ajut şi eu! Tu prinzi căprioarele, iar eu ştiu să fac macaroane. Îţi prepar nişte macaroane cu sos şi carne de căprioară. Foarte gustoase.
Păi nu ştiu ce să-ţi spun oiţă dragă. Nu te supăra, dar mie nu-mi plac macaroanele.
Stai lupule, nici nu ştii ce macaroane gustoase cu sos şi carne de căprioară ştiu să fac. Nu mă refuza, te rog. Sunt o bucătăreasa foarte pricepută. Pune-mă la încercare. N-o sa-ţi pară rău!
Bine oiţă, hai să vedem.

Lupul a vînat cîteva căprioare grase şi împreună cu oaia le-au cărat în casa lui, unde oaia s-a apucat să prepare mîncarea. Peste o oră mîncarea a fost gata. Un ceaun uriaş… Lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia în bucătarie a mîncat pe ascuns carnea şi sosul. I-a adus lupului numai macaroane. Lupul a început să mănînce macaroane, uitîndu-se pieziş în părţi. După ce a terminat, oaia l-a întrebat:

Ei, ce zici lupule? Nu-i aşa că am făcut o mîncare bestială? Ţi-am spus eu că n-o să-ţi pară rău.
Da, într-adevăr oaie dragă, ai preparat nişte macaroane minunate. N-am mîncat niciodată ceva mai gustos. Dar vreau să te întreb şi eu ceva…
Ştiu ce vrei să mă întrebi.Vrei să mă întrebi cînd îţi mai fac din nou o mîncare atît de delicioasă, nu-i aşa?
Da, într-adevar, cînd îmi mai faci ceva la fel de bun?
Hai să ne vedem mîine, vînăm ceva şi-ţi prepar o tocăniţă sau un gulaş fantastic!

A doua zi lupul s-a pornit din nou la vînătoare. S-a întîlnit cu oaia şi după ce a vînat o căprioară şi nişte iepuri, le-au cărat împreună la el acasă. Oaia s-a apucat să-i prepare lupului cartofi cu sos de iepure şi cotlet de căprioară. După ce a terminat, lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia la bucătărie a mîncat pe ascuns toată carnea şi sosul. I-a adus lupului doar cartofii. De data asta lupul s-a uitat lung în farfurie, apoi a privit-o îngîndurat pe oaie şi nu s-a atins de cartofi. Oaia s-a uitat mirată la el şi l-a întrebat:

Ce faci lupule, nu vrei să mănînci?
Sa ştii oiţă că nu vreau să mănînc.
De ce?
Păi, mă simt atît de bine împreună cu tine, încît nu mai simt nici foame, nici nimic.
Mă bucur lupule, mă bucur. Dacă nu mănînci, lasă-mă pe mine, că mi-e foame.

Oaia a luat farfuria din faţa lupului şi a mîncat toţi cartofii. Lupul s-a uitat la ea lung şi i-a spus:

Ştii, oiţă dragă, îmi vine greu să recunosc, dar eu… Eu te iubesc! Te-am iubit din primul moment în care te-am văzut! Aş vrea să mă însor cu tine, aş vrea să am o nevastă minunată ca tine. Nu mă refuza, că nu ştiu ce voi face fără tine.
Bine lupule, sunt de acord. Şi eu te iubesc la nebunie.

Lupul şi oaia s-au căsătorit, au făcut o nuntă extraordinară unde au invitat toată pădurea. În noaptea nunţii după ce toate animalele au plecat, oaia s-a apropiat de lup şi i-a spus:

Dragul meu, vreau să-ţi fac o surpriză! Aşteaptă puţin aici în hol, iar eu mă voi duce în dormitor, voi pregăti patul, voi aprinde lumînările, voi face un duş, mă voi parfuma cu uleiuri de flori, îmi voi despleti părul şi te voi chema. Este noaptea noastră, iubitule!

Lupul a fost de acord şi s-a aşezat în fotoliul din hol. A aşteptat cît a aşteptat, dar a trecut o oră şi oaia tot nu-l chema. A mai trecut o oră şi lupul a hotărît să vadă ce se-ntîmplă. Cînd a deschis uşa dormitorului, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea de zor cu ursul. Ursul era călare pe oaie şi ea suspina languros. Lupul a tuşit de cîteva ori şi amanţii s-au oprit. Oaia s-a ridicat repede din pat şi i-a spus lupului:

Iubitule, stai putin, sper că nu te superi. Uite dacă vrei iţi explic totul şi o să-ţi dai seama că n-are sens să te nelinişteşti.
Dar eu nu mă neliniştesc iubit-o, a spus lupul zîmbind. Eu n-am vrut să vă deranjez, am vrut doar să vă întreb dacă nu vreţi un pahar cu vin sau o felie de tort.

Ursul i-a spus lupului că ar vrea un pahar cu vin, fiindcă era însetat, iar oaia a cerut o felie de tort. Lupul a mers în bucătărie după vin şi tort, iar ursul şi oaia au început din nou să şi-o tragă. Cînd s-a întors, lupul i-a surprins în plină desfăşurare şi a tuşit intimidat. Amanţii au mai făcut o pauză şi au servit vinul şi tortul. Lupul şi-a cerut iertare pentru deranj şi a plecat. Şi-a strîns cîteva haine într-un rucsac, s-a uitat cu dor spre uşa dormitorului şi a plecat în pădure. Era noapte. Pe drum lupul s-a întîlnit cu vulpea. Vulpea s-a uitat la el mirată şi l-a întrebat:

Ce-ai păţit lupule, de ce eşti trist?
Păi, cum să-ţi spun vulpe, sunt cam supărat fiindcă oaia îmi ascunde ceva, dar nu ştiu ce anume. Poate îi doar în capul meu, poate sunt paranoic sau prea gelos. Cred că eu sunt problema.

Şi lupul i-a povestit vulpii totul cu lux de amănunte.

Vai de mine lupule, într-adevar n-ai de ce să te nelinişteşti. Oaia te iubeşte şi te respectă foarte mult, dar tu eşti puţin gelos şi n-ai încredere în ea. Să ştii că n-ai motive, mai bine întoarce-te şi cere-ţi iertare. Cred că e foarte neliniştită sărmana că ai plecat. Ai grijă, oiţa e tare sensibilă. Hai, du-te repede şi nu mai fi neîncrezător.

Lupul s-a întors în grabă acasă şi cînd a intrat în dormitor, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea cu cerbul. El s-a oprit nehotărît în prag şi a tuşit de cîteva ori. Amanţii au încetat distracţia şi oaia s-a ridicat din pat.

Ce faci iubitule, vrei să ne mai serveşti cu ceva? Minunat, uite eu vreau nişte suc de portocale, iar cerbul vrea îngheţată cu frişcă. Fii atît de drăguţ.
Bine iubito, vă aduc imediat, dar vreau să te întreb ceva.
Da puişor, spune.
Nu cumva eşti supărată pe mine, nu cumva am făcut ceva ce nu trebuia?
Vai de mine, iubitule. Cum ai putut să crezi aşa ceva? Linişteşte-te, totul e în ordine, totul e minunat, sunt atît de fericită că sunt cu tine. Poate singura problema ar fi… Adică nu-i mare treabă, dar dacă ai putea şi tu să fii mai atent şi să nu ne deranjezi prea tare, ştii tu ce vreau să zic. În rest totul e minunat.
Bine, draga mea. Mă bucur că totul e în ordine şi îţi promit că nu mai deranjez. Imediat vă aduc îngheţata şi sucul de portocale.
Bine iubire, hai repejor că mi-e sete.

Lupul a fugit la bucătarie după suc. El zîmbea şi se simţea bine. De atunci lupul şi oaia au trăit împreună pînă la adînci bătraneţi, în pace, înţelegere, iubire şi respect. Mai tîrziu vulpea l-a sfătuit pe lup să înfiinţeze o asociaţie pentru tineri însurăţei. Un centru de psihologie a cuplului. Fiind talentat în domeniu, lupul a urmat sfatul vulpii şi a înfiinţat asociaţia «Respect în familie» Acum lupul este unul dintre cei mai renumiţi experţi în probleme de căsnicie şi fin psiholog în domeniul delicat al convieţuirii.

Voldemar Labagiul

Voldemar Valerianovici Vlasov, doctor în ştiinţe, academician şi fizician celebru, rector la academia de fizică nucleară din Saratov, pe lîngă meritele în domeniul mecanicii quantice şi a experimentelor nucleare, mai este şi un celebru labagiu. Colegii lui de breaslă de la Institutul Radiaţiei din Pavlodar susţin că Voldemar s-a apucat de această treabă din fragedă pruncie, dar Voldemar Valerianovici susţine că prima labă a făcut-o chiar în burta mamei sale, Eleonora Stepanovna Vlasova, o muncitoare sîrguincioasă, care lucra la acea vreme (în 1942) la uzina de tancuri din Habarovsk.

Şi totuşi, nu acea perioadă a fost cea mai prolifică în domeniul menţionat, adică laba de înaltă performanţă. În ordine cronologică, primul record Voldemar Valerianovici l-a stabilit la patru anişori, în casa bunicilor lui din satul Bobrovo de lîngă Stavropol, în timpul zilei de naştere a bunicului său. În acea zi nefastă oaspeţii de la masă l-au văzut pe micuţul Volenka jucîndu-se cu puţulica şi, înainte de a interveni, un jet impresionant de spermă copilărească a ţîşnit cu mare presiune direct în gura unchiului Ghena, un măcelar cunoscut care aproviziona familiile din zonă cu iepuraşi, purceluşi, răţuşte şi alte orătănii nefericite. Cantitatea de spermă a fost fatală pentru unchiul Ghena, şi bărbatul solid ca orice măcelar s-a înecat şi a murit sufocat pe podea. Nimeni nu a reuşit să facă nimic. Bineînţeles, micul Volenka a fost mustrat şi timp de două zile a fost ţinut cu mîinile legate la spate. În această situaţie, copilul nu s-a lăsat înfrînt. Avînd o mobilitate de invidiat, copilul îşi făcea lăbuţa cu gura sau se freca cu puţa de perete. Pînă astăzi în casa părasită de la Bobrovo se pot vedea scrijelituri, găuri şi urme adînci în perete. Ca să nu mai vorbim de petele uriaşe de spermă de pe tavan.

A doua mare izbîndă Voldemar a reuşit-o la grădiniţă, unde într-o dimineaţă, de ziua Armatei, a împroşcat-o pe educatoare, pe bucătareasă şi pe directoarea grădiniţei cu un jet şi mai impresionant de spermă şi la fel ca în cazul unchiului Ghena, direct în gură. Însă femeile avînd o oarecare experienţă în domeniul jeturilor, au izbutit să păcălească moartea, înghiţînd cu dibăcie cantităţi industriale de spermă. Bineînţeles, multă spermă s-a împrăştiat pe podele şi fetiţele de la grădiniţă, din curiozitate infantilă s-au pus pe gustat, iar atunci cînd una dintre fetiţe, Valiuşa, s-a ridicat de jos cu buzele strălucitoare şi a strigat zglobiu:«Izvorul vieţii, muie angro!», vestea s-a răspîndit repede şi în alte gubernii. Singura salvare pentru băieţelul de şase anişori a fost faptul că educatoarele, directoarea şi fetiţele de la grădiniţă au ascuns faptele cu străşnicie ca să nu-l piardă pe băieţelul-izvor-dătător-de-viaţă-abundentă. Aşa îl numeau femeile în taină.

Cînd Voldemar a plecat la şcoală, el era deja celebru în lumea femeilor. La doar opt ani, într-o seară de primăvară cinci femei necunoscute l-au răpit pe băiat de la ora de educaţie fizică, direct din vestiarul şcolii generale nr.4 din Saratov. Băiatul a fost transportat în portbagajul unui Moskvich pînă la Malaia Poleana, o pădurice superbă unde se afla imensa şi luxoasa vilă a surorilor Kovalefska, cunoscute ca lidere a mişcării feministe «Nici o bucă la porci!». Această organizaţie era formată din 200 de fete virgine, 100 de curve de lux din Petersburg (Leningrad la acea vreme) 60 de soţii de miniştri şi generali, 40 de vînzătoare de carne din suburbiile Moscovei, 30 de fiice de artişti, scriitori, pictori, filosofi şi în sfîrşit, 20 de bătrîne nimfomane din Franţa.

În acea zi importantă, băiatul a fost adus la vila unde organizaţia era în plină adunare. Toate membrele se aflau în sălile uriaşe ale vilei la o sărbătoare de neuitat. 50 de ani de activitate. Şi bineînţeles, nici un bărbat. De altfel, surse secrete susţin un fapt teribil. Cică în jurul vilei sunt nenumărate gropi comune cu bărbaţi, dar săpăturile şi căutările nu s-au încununat cu succes pentru organele de poliţie. Bîrfele însă au continuat să pună în pericol activitatea răsunatoare a organizaţiei.

Micul Voldemar a fost dus într-un salon special amenajat unde îl aşteptau cu bucile în sus, cu gurile larg deschise, cu sfîrcurile deja întărite, primele sau mai bine zis primul grup, cele 200 de virgine minunate. Băiatul nu s-a lăsat înduplecat prea mult şi futaiul dezastruos s-a produs ca o furtună, ca un cutremur devastator. În cîteva secunde, ţipetele, suspinele şi urletele isterice ale femeilor care juisau de cîte douazeci de ori pe minut, au răsunat în împrejurimi ca un ecou interminabil. Culmea culmilor a fost faptul că după ce le-a răsfutut în ultimul hal pe toate femeile din organizaţie plus încă vreo 90 de femei venite din satele de alături la auzul suspinelor, aşadar, culmea culmilor a fost că după un futai care a durat vreo 10 ore în continuu, Voldemar nu a scăpat nici o picătură de spermă. După ce s-a săturat de futut, uşor dezamăgit, Voldemar a făcut o labă rapidă şi a inundat vila. Cele cîteva sute de femei leşinate şi semileşinate de orgasmele ce continuau din inerţie, se zvîrcoleau şi se bălăceau în spermă pînă la gît. Folosindu-se de neputinţa femeilor, Voldemar a părăsit vila surorilor Kovalefska şi s-a întors acasă. De atunci Voldemar a refuzat nenumăratele propuneri de futai care au venit din toate părţile pînă la vîrsta de 20 de ani, cînd adeptul labei exclusive a hotărît să fericească pe una dintre cele cîteva zeci de mii de admiratoare care îl venerau în taină sau se învîrteau zi şi noapte în jurul casei lui. În data de 1 aprilie 1962 tînărul Voldemar, care era deja student la Academia de Ştiinţe, a organizat Marea Loterie a Futaiului în pădurea Nejnaia din Belorusia.

La sărbătoare s-au adunat circa 8.000 de femei, curve de lux, pubere virgine, babe isterizate, soţii de miniştri şi vreo 800 de poponari din toate colţurile Europei. Doar un singur cîştigător trebuia să devină preafericitul sau preafericita aleasă în Futaiul Secolului. Voldemar a sosit în poiana Nejnaia într-o blindată, însoţit de 20 de bodyguarzi pe motociclete Ural şi 30 de militari în jeep-uri de tip «Uazik», înarmaţi pînă-n dinţi. Mulţimea care se afla deja în extaz, scanda sincronizat: «Fuuu-tai, fuuu-tai, vrem fu-tai, vrem fu-tai!» Dar, cît n-ar părea de imprevizibil, s-a întîmplat cel mai imprevizibil dintre cele mai imprevizibile lucruri cu putinţă din istoria imprevizibilităţii universale…

Voldemar a coborît din blindată, mulţimea a început să freamăte şi să se apropie de tancheta înconjurată de soldaţi. Unul dintre ofiţeri a încercat să anunţe condiţiile loteriei, dar Voldemar i-a făcut semn să tacă. Apoi Voldemar s-a uitat în jur, şi-a făcut socoteală şi a spus: «Dă-i în morţii măsii de fraieri, nu schimb eu laba pe sufletele lor de doi bani!». După care a urcat înapoi în blindată şi s-a cărat cu tot cu cele douăzeci de motociclete şi jeep-uri. Mulţimea a rămas încremenită de uimire, iar apoi din cauza unui şoc nervos toate femeile au leşinat, iar poponarii şi-au tăiat venele cu ce-au găsit la îndemînă. Cei care n-au avut cuţite sau obiecte tăioase, şi-au muşcat venele cu dinţii. Doar doi poponari din toată mulţimea nu s-au sinucis, fiindcă se iubeau prea tare şi au plecat înapoi în Amsterdam, însă dragostea lor n-a ţinut prea mult şi ei s-au despărţit din cauza regretelor şi amintirilor de la Nejnaia Poleana.

În momentul de faţă Voldemar Valerianovici s-a retras în vila lui de lîngă lacul Baikal, unde a rămas fidel cauzei sale şi face laba zilnic de două, trei sute de ori (pe oră). Mulţi au încercat să ia legătura cu acest incontestabil maestru al frecţiei de înaltă performanţă, dar Voldemar a renunţat la societate demult. Bîntuie zvonuri precum că au fost întîlnite în acea zonă a Baikalului vietăţi nemaivăzute cu cap de om sau cu trup de femeie, dar un adevăr e cert, şi anume: Nivelul transcedental atins de Voldemar Valerianovici Vlasov este inaccesibil pentru muritorii de rînd.

Hariton

Hariton s-a trezit la ora 6 dimineaţa. A intrat clătinîndu-se în bucătărie şi a scos din frigider sticla cu vodcă. S-a aşezat pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A umplut paharul, s-a ridicat în picioare şi l-a dat peste cap. S-a aşezat înapoi pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula în gurile voastre!» Şi-a mai turnat încă un pahar cu vodcă şi l-a dat peste cap. După care a plecat la culcare.

S-a trezit peste patru ore, s-a aşezat somnoros pe marginea patului şi a spus: «Pizda măsii de treabă!» S-a dus clătinîndu-se în bucătărie, a scos din frigider o altă sticlă de vodkă. Şi-a turnat un pahar, s-a uitat pe geam şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A dat paharul peste cap, s-a aşezat pe scaun şi a mai turnat un pahar. L-a dat peste cap, s-a ridicat şi a spus: «Pizda măsii!» S-a îndreptat spre dormitor, dar s-a împiedicat, a căzut jos şi a strigat: «Mă fut în pizda mătii!» S-a sculat de jos şi s-a apropiat de masă. Şi-a mai turnat un pahar cu vodcă, dar l-a scăpat jos şi l-a spart. S-a sprijinit de perete, s-a uitat în sus şi a spus: «Baga-mi-aş pula în morţii mătii!» S-a îndreptat încet spre dormitor, ţinîndu-se de pereţi, dar s-a împiedicat şi a căzut cu capul de calorifer. S-a apucat cu mîinile de capul însîngerat şi a strigat: «Futu-ţi gîtu’ şi slobozu’ morţilor mătii!» S-a tîrît şi s-a culcat lîngă pat. Peste două ore s-a trezit şi a intrat în bucătărie. A scos din frigider un borcan cu murături, după care şi-a turnat un pahar cu vodkă. L-a dat peste cap şi a spus: «Vai, cît de frumoasă este viaţa. Sunt atît de fericit, atît de fericit». Apoi, a început să plîngă şi să cînte:

Uneori mă trezesc dimineaţa / Şi privesc către cerul senin /Ce surpriză frumoasă e viaţa / Ce minune e că traim / Cînd mă plimb liniştit prin grădină / Şi privesc trandafirii frumoşi / Simt în suflet un val de lumină / Stiu că oamenii sunt norocoşi // Doar mai mare noroc nu există / Doar mai multă iubire nu e / Doar nu poate cineva să-mi spună / Că există ceva mai plăcut decît / Să bei un borcan de spirt / Şi să intri în comă // Doar nu vreţi să spuneţi / Că n-am dreptate / Că nu de alta, dar vă fut în gură / Animale puturoase ce sunteţi / Mă cac pe casa voastră. // Iar cînd mă plimb pe malul mării / Şi delfinii se joacă în larg / Simt cum îmi crapă capul / Şi îmi vine să-mi bag pula de emoţie.

Ce pizda măsii, că doar n-o să-mi spuneţi că n-am dreptate şi că vorbesc urît, doar n-o să-mi spuneţi că sunt un bădăran obscen sau că am luat-o razna, doar n-o să-mi spuneţi că sunt nebun, că vă distrug, porcilor! Ce credeţi voi, că sunteţi tari? Îmi bag pula în tăria voastră! Eu vă mănînc pe toţi cu pîine şi ceapă! Îmi scot carnea voastră dintre dinţi şi scuip în sufletele voastre ieftine. Animale de tracţiune ce sunteti!

Dar iertaţi-mă vă rog / Nu vreau să mă înţelegeţi greşit / Mi se-ntîmplă să fiu nervos uneori / Dar în realitate sunt un om bun // Îmi vine greu să vă spun / Aş vrea să mă înţelegeţi / Aş vrea din tot sufletul să mă credeţi / Eu de fapt vă iubesc mult // Si dacă s-ar îndura Dumnezeu / Şi ar trece pe la mine măcar în vis / Nu mi-ar mai trebui nimic / Iertaţi-mă dacă puteţi / Şi să nu vă amintiţi de Hariton / Ca despre un netrebnic posedat / Să stiţi că nu sunt un om rău / Chiar dacă par // Dar cine nu pare / E bun oare?

Melania (fata din vis)

Melania se fute ca o zeiţă, stie să dea contre la fix, de-ţi plesneşte pula de plăcere. Melania se mai fute şi în pizdă din cînd în cînd, dar mai ales în cur. Dacă nu se fute în cur, Melania nu pierde vremea şi suge pula de-ţi vine tot sîngele în cap şi te furnică trupul ca la anestezie. În timpul liber Melania îşi mutilează trupul cu cuţitul, iar noaptea se ascunde prin pădure şi îşi linge rănile. În timp ce se fute în cur, spre exemplu, Melania plînge şi recită versuri. Esenin, Bacovia, uneori Minulescu. Dacă spre exemplu o fuţi pe Melania în cur, dar prea vîrtos şi agresiv, Melania ţipă şi leşină, iar dacă o fuţi mai delicat, nu prea adînc, aşa, pe la intrare, mai lent, mai gingaş, Melania plînge şi suspină semileşinată. Dimineaţa, Melania preferă să se fută contemplativ sau să sugă pula. Ea este o fată foarte sensibilă, are tenul alb catifelat, este slăbuţă, putin anemică şi foarte sfioasă. Are 15 ani şi vrea să devină profesoară. Dar cel mai mult îi place să se fută în cur, să primească în dar flori de cîmp, să cînte la pian sau la chitară şi să citească versuri. Naum, Voronca, uneori Cărtărescu. Melania este foarte bolnavă, dar este o fată frumoasă şi sensibilă. Ea locuieşte împreună cu mama ei în Sodoma, lîngă Obor.

Anabela

Următorul!
Se poate?
Vă rog, intraţi, intraţi…
Bună ziua.
Bună ziua, luaţi loc. Ce fetiţă frumoasă aveţi! Cum te numeşti puişor?
Anabela? Foarte frumos, foarte frumos. Cîţi ani ai Anabela?
Cinci ani şi jumătate..
Vă ascult doamnă.
Domnule doctor, acum trei zile, fetiţa mea s-a plîns de dureri acute la ceafă. A dormit foarte rău, iar aseară, a leşinat în baie sărmana. A vomitat. M-am speriat tare de tot. Ce poate însemna asta?
Păi, să vedem ce spune fetiţa. Anabela, povesteşte-mi te rog, cînd ai simţit prima dată durerea? Unde şi cum?
Am simţit durerea… Aici… Nu ştiu, sau nu… Ba nu, alaltăieri.
Alaltăieri? Mămica ta spune că ţi-a fost rău acum trei zile.
Ea nu este mămica… Mămica mea a murit!
Vai, Anabela… Cum poţi spune una ca asta. Nu-i adevărat. N-o ascultaţi domnule doctor, eu sunt mama ei! Nu stiu de ce vorbeşte aşa…
Staţi puţin doamnă… Lasaţi-o să vorbească. Trebuie să-mi dau seama de anumite lucruri… Povesteşte-mi Anabela, unde este mama ta?
Mama mea este sub pămînt, adînc adînc… Acolo e întuneric, aşa… Mai întuneric decît atunci cînd ţii ochii închişi, mai frig decît noaptea cînd fugi prin pădure cu ochii închişi şi cu degetele îngheţate. Pînă la peretele de fier…
Anabela, ce-i cu tine? Domnule doctor!
Doamnă, vă rog să nu întrerupeţi fetiţa, vă rog mult! Dacă doriţi s-o ajut. Spune Anabela, povesteşte-mi…
.. Eu nu ştiu… Ah. Nu ştiu ce…
Mama ta, unde-i mama ta?
Mama e acolo, sub pămînt… Acolo e întuneric şi frig şi umed, ca într-o burtă de fetiţă. Eu ştiu… Mama e acolo, adînc… În întuneric. Dar să ştiţi că după ochii mamei se ascunde o cireaşă albă. După un ochi se ascunde o cireaşă albă şi după celălalt ochi se ascunde o cireaşă albă. Iar după cireaşă se ascunde o muscă neagră care vrea să înghită cireaşa. Musca vine la mine în fiecare noapte şi-mi spune poezii…
Poezii?
Ce poezii îţi spune musca?
Nu ştiu, eu nu vreau…
Hai puişor nu te ruşina, spune-mi ce poezii îţi spune musca? Te rog.
Musca spune poezii bucuroase.
Poezii bucuroase?
Nu, nu… Poezii triste, foarte triste, ca să nu poată dormi mama în pămînt, ca să nu poată visa cireşe albe, eu nu pot fără cireşe.
Ce poezii spune musca, ţii minte?
Da, ţin minte, musca spune poezii triste. Mie mi-a spus poezia moale.
Cum?
Poezia moale. Despre capul pruncuşorului din burta mamei îngropate, iar acolo în capul pruncuşorului este cuibul muştei, dar musca nu-i neagră, ea nu-i muscă… Ea spune: «Groapa, groapa, groapa groapa.» Aşa spune musca poezii, dar musca nu-i neagră… Ea se ascunde în capul pruncuşorului, iar pruncuşorul zîmbeşte, pruncuşorul din scorbură. Pruncuşorul din scorbură e rece.
Anabela, nu mai plînge.. Hai puişor. Linişteşte-te. Doamnă, ar fi bine să.
Pruncuşorul din scorbură mi-a spus ca mama nu ştie să cînte… Asta nu-i drept. Mama cîntă sub pămînt şi-mi spune poveşti. Eu îmi lipesc urechiuşa de covor, noaptea şi aud poveştile. În fiecare noapte.
..
Mama l-a mîncat pe tata, tata a mîncat-o pe bunica, bunica a mîncat pruncuşorul din scorbură… Pruncuşorul din scorbură mi-a mîncat picioruşele şi mînuţele. Pruncuşorul din scorbură mi-a sărutat păsărica…
..
Doamnă, vă rog!
Pruncuşorul a mîncat musca. Toţi pruncuşorii au capurile moi fiindcă au mîncat musca. Eu am mîncat cireşe cu nenea…
Cu cine?
Cu nenea bolnav, care vine noaptea. Nenea aduce lapte şi bomboane din pădure. El mi-a spus că sunt fluture, dar mama nu crede, fiindcă a plouat şi i-a intrat pămînt în gură. Nenea mi-a ros unghia. El este foarte frumos, seamănă cu ursuleţul meu, dar se mişcă… Ursuleţul meu nu se mişcă de frică. Eu mă mişc de frică, dar nu sunt fricoasă, cînd mă doare, eu spun: «Groapa, groapa, groapa groapa…» Şi îmi trece. Eu vreau în groapă. Vreau cu nenea, să dorm în pămînt. Eu nu vreau aici. Aici e frig… Unde-i mama? Mamaaaa…
Anabela, puişor… Eu sunt, eu sunt mama! Doamne, ce se-ntîmplă? Domnule doctor, de ce spune asemenea lucruri? Ce are fetiţa mea?
Doamnă, nu ştiu ce să vă spun. Am impresia că fetiţa dumneavoastră… Mmmm…
Ce are?
Greu de spus… Nu vreau să vă sperii, dar poate fi ceva mai greu. Dincolo de aparenţa unei imaginaţii defazate. Asta ţinînd cont şi de durerile la ceafă. În cel mai rău caz, poate fi vorba despre o schizofrenie paranoidă, halucinaţii sau delir mistic, probabil… Cred totuşi, că e devreme să mă pronunţ definitiv. Fetiţa e foarte sensibilă, are înclinaţii spre depresie. Sunt multe aspecte, aş sugera un tratament, dar în primul rînd, încercaţi să comunicaţi cu ea, s-o ascultaţi, să n-o contraziceţi. Fetiţa are nevoie de multă atenţie şi compasiune, mai mult decît un tratament medical sau o internare. Din păcate, la vîrsta ei, Anabela ştie nişte lucruri care o frămîntă, o chinuie.
Poftim?
Fetiţa ştie nişte adevăruri pe care noi le ascundem. Cît n-ar părea de straniu, doamnă, tocmai noi suntem cei mincinoşi, noi delirăm şi aberăm în corectitudinea şi aparenta noastră normalitate. Mai puţin ea… Încercaţi să n-o contraziceţi niciodată, ascultaţi-o cu atenţie, deoarece spune adevărul. Şi eu îl cunosc pe pruncuşorul din scorbură, şi eu cunosc musca!
Domnule doctor, nu vă înţeleg..
Nici n-o să înţelegeţi doamnă… Morţii nu înţeleg! Aveţi prea mult pămînt în urechi ca să auziţi, aveţi prea mult noroi în cap ca să înţelegeţi… Mamele îngropate trebuie să se odihnească cu zîmbetul pe buze, nu să încerce să înţeleagă ceva. Toţi cei îngropaţi trebuie să se odihnească în pace, cu zîmbetul pe buze. Groapa…
Doamne, nuuuuuu… Nuuuuuuuuuuuuu. Mă sufoc, aprindeţi lumina, aprindeţi lumina, aprindeţi luminaaaaaaaaaaaaaaaaa… Daţi-mi drumul de aici, nu pot să respir, nu mai poooooooooooot, nuuuuuuuu… Anaaaaaaaabelaaaa… Anabelaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodaru, cu baioneta în mîna vînjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mîine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atîtea castroane de lături, atîta zahăr, atîta pîine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neapărat o carte, iar tu, gospodarule, te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormînt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu – Petruşka şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică / Sunt murdar şi singurel / Viaţa-i scurtă dar frumoasă / Vreau un rai mai mititel.

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură. Piftia a fost bună şi familia a mîncat în linişte şi smerenie, evitînd să-şi intersecteze privirile.

***

George MUREŞAN

Născut pe 23 aprilie 1974 la Bucureşti. Studii de inginerie chimică (Bucureşti – Filiera Francofonă), de computational linguistics (Metz). Autorul volumelor de proză Că dacă n-ar fi – 101 de poveşti adevărate (2006), Opere(te) (in)complete (2003) şi Ancheta (2011), prezent în antologia Repetiţie fără orchestră – proză scurtă românească (Ed. Limes). Publică la revista Tiuk!, traduce în franceză şi din catalană. Stabilit la Paris.

Contrasensul vieţii

La o analiză medicală de rutină, doctorul de familie a descoperit că domnul Lupaşcu era mort. Medicul i-a aplicat o ştampilă „decedat” pe certificatul de sănătate cetăţeanului Lupaşcu, şi i-a dat de înţeles că numai cu un ciubuc substanţial lucrurile s-ar putea aranja. Dar de unde bani? S-a întors acasă Lupaşcu, şi i-a comunicat nevestei vestea cea proastă. Aceasta l-a anunţat imediat că divorţează, şi chiar în seara respectivă s-a mutat la mama ei, care locuia la scara doi a aceluiaşi bloc. Ce să-i faci: nu e tocmai plăcut să trăieşti alături de un mort. Ex-doamna Lupaşcu spera să se poată recăsători cu unul cu o situaţie mai bună de atît. La rîndul lor, copiii l-au dezavuat pe Lupaşcu. E adevărat că la şcoală, în mijlocul colegilor care se laudă cu ultimul jeep ori ultima zibelină din blană de licorn, nu e tocmai uşor să recunoşti realitatea „Ce e taică-tu? Mort”. Domnul Lupaşcu a fost dat afară de la slujbă, căci decesul era considerat în contractul colectiv de muncă drept abatere gravă de la îndatoririle de serviciu. Cu chiu cu vai a fost angajat la o firmă pe post de arhivar, în schimbul trei, fiind plătit cu o cutie de mazăre pe lună, care de multe ori se întîmpla să fie goală. Bietul domn Lupaşcu urma să-şi trăiască zilele în promiscuitate, ca vai de el. Numai sîmbetele dimineaţa, un fost vecin milos îl invita la o partidă de table, şi îi mai făcea cinste cu cîte o bere. Om care văzuse multe la viaţa lui, nu se sfiia să apară în public în tovărăşia unui mort. Erau doar prieteni din copilărie, ce mama mă-sii.

6 Dragomironiu şi cu nevastă-sa se înţelegeau şi nu prea. Deşi erau oameni cumpătaţi, el obişnuia să-i arunce deseori în faţă paharul de şpriţ, mai cu seamă înainte de culcare. În schimb, după spusele vecinilor, ea îl alerga deseori în jurul clădirii cu manivela în mînă, şi cînd îl prindea – mamă, mamă, era jale. Dragomironiu a pîndit-o de mai multe ori la colţ pe nevastă-sa, să-i dea în cap cu o franzelă. Dar în general răcea aşteptînd-o, şi apoi bolea la pat cîteva zile. Dragomironia, ca să-i facă în necaz lu’ bărba-su, spărgea geamurile unul cîte unul, ştiind că acestuia nu-i place zgomotul. Nu o dată au sunat la uşă trecători nemulţumiţi, cu cucuie, înapoindu-i pietrele de rinichi cu care Dragomironia îşi spărgea geamurile, şi ameninţînd cu darea în judecată dacă lucrul urma să se repete. Dragomironiu şi Dragomironia reuşesc în general să se poarte cu decenţă în societate, dar nu chiar întotdeauna. Cum întîlnesc un tort cu frişcă, se bagă unul pe altul cu capul în el.

Ca să-i facă o farsă nevestei, Dragomironiu l-a plătit o dată pe un şofer de tir turcesc să o necinstească cum se cuvine. Dragomironia, nelăsîndu-se mai prejos, i-a ferfeniţit bărbatului singurul pantalon, astfel încît acesta a fost nevoit să se ducă la serviciu gol puşcă. Cînd vor fi la pensie amîndoi, Dragomironii îşi vor aminti cu drag de năzdrăvăniile lor din tinereţe.

7 Milva se plîngea că e exploatată, dar nu era deloc adevărat. Ea muncea 23 de ore pe zi, însă de două ori pe lună avea cîte o jumătate de zi liberă. Milva spunea că nu e plătită deloc, însă uita să menţioneze că, în dificilul context economic actual, oamenii erau dispuşi chiar să plătească bani grei ca să aibă o ocupaţie. Milva zicea că nu stă prea bine cu sănătatea, dar îi mai rămîneau degete la picioare şi cu ochiul vedea destul de bine, aşa că ar fi fost mai decent să tacă. Milva se văicărea mereu că e nevoită să poarte de grijă copiilor, şi asta deşi după vîrsta de 70 de ani nimeni nu îi mai ceruse să procreeze, iar perechile ei de gemeni erau de acum mari, ba chiar unii o ajutau la dereticat. Milva se plîngea că la ea în casă e frig, deşi temperaturile din sufrageria ei sunt cu mult peste zero kelvin, şi în timp ce alţi bieţi vecini se asfixiaseră cu gazele deschise, încercînd să creeze un microclimat propice creşterii struţilor în bucătărie. Milva se plînge de una, se plînge de alta, numai gura e de ea. De parcă altora le-o fi bine.

10 Băiatul se săturase, aşa că ultima bucată de sandviş a lăsat-o pe masă şi a dat să se ridice.

Intră maică-sa. Cum vine asta? Nu se lasă mîncarea în farfurie. Ia şi mănîncă. C-o fi, c-o păţi. Nu există, maică-sa îl apucă de falcă şi îl sileşte să înghită restul de sandviş. Apoi scoate din pungă un hamburgăr. Copilul se zbate, încearcă să scape. Dar maică-sa îl ţine ca-ntr-un cleşte, în mîinile ei puternice. Îi bagă hamburgărul pe gît, aproape întreg. Copilul se îneacă, dar una-două scatoalce îl încurajează să înghită totul. Urmează al doilea hamburgăr, apoi al treilea şi al patrulea. Cu esofagul lărgit, aproape că nu mai simte trecînd super-ul, tresare cînd i se duce ca o gîlcă înspre stomac deluxul. Un pic are de furcă maică-sa cu royal-ul, care coboară greu. E nevoită să i-l îndese cu furculiţa, care alunecă şi aproape o scapă, dar reuşeşte s-o prindă la timp. A uitat ketchup-ul şi maioneza, aşa că le aruncă la repezeală în urmă royal-ului, fără să le mai scoată din pliculeţe. Foile de salată le vîră ca şi cum ar fi şomoioage de hîrtie, pînă ce dispare tot verdele din cavitatea bucală. Ştie că nu-i plac crudităţile, însă verdictul nutriţioniştilor e implacabil: fac bine la digestie. Îl şterge pe la urechi cu gesturi repezite şi nu întocmai delicate, da’ de, doar n-o să stea toată ziua după el. Copilul observă cu ochii bulbucaţi de groază cum maică-sa pregăteşte acum gallon-ul de cola. Un polonic de zahăr, zece cuburi de gheaţă cu elefănţei („un pahar de cola / mă menţine treaz / este cool şi rece / iar eu sunt viteaz” – aşa sună spotul publicitar, acela cu copilul prezentatoarei de la ora 19, călare pe un elefănţel şi cu o sabie de plastic în mînă). Copilul geme, nu reuşeşte să se ridice, vrea să plîngă, produce un zgomot dezarticulat, care urcă crescendo. Mama pregăteşte pîlnia, o aşează cu grijă, să nu-i ciobească iar un dinte, că ăştia din faţă nu mai sunt de lapte, şi e mai bine să fie prudentă. Lichidul gîlgîie din belşug. Din cînd în cînd, se vede cîte un cubuleţ de gheaţă umflînd mărul lui Adam în trecerea lui. Copilul bolboroseşte, din cînd în cînd cola vine înapoi, şi atunci mama trebuie să aştepte cu răbdare să se scurgă totul, şi reîncepe să toarne. A terminat în mai puţin de cinci minute. Satisfăcută, trînteşte gallon-ul în containerul de reciclabile-plastic. Se îmbracă, se rujează grăbită în oglindă, îşi aranjează o şuviţă-două, nu-i place cum îi stă în dimineaţa asta, are cearcăne însă nu-i timp de aplicat fond de ten, că dacă nu iar pierde autobuzul, să fii cuminte şi să-ţi faci temele, copilul a rămas pe scaun răsturnat pe spate, cu gura deschisă ca un peşte, respiră greu, îi vor trebui cîteva ore ca să-şi vină în simţiri şi să se poată tîrî pînă la baie, unde va încerca din nou să-şi bage degetele pe gît şi să evacueze ce n-a fost deja digerat, barem ştie că pînă la cină poate fi liniştit, gustarea de la ora patru o va arunca pe geam, ca de obicei, trebuie să-şi perfecţioneze cumva planurile de evadare, pînă acum l-au prins de fiecare dată în mai puţin de cincisprezece minute, acum însă mintea lui înceţoşată de grăsimea în care îşi fac loc pliciuri de cola nu poate produce mare lucru, caută cu mîna grăsuţă telecomanda şi întoarce cu silă capul către televizor.

11 Maşa se săturase de ai ei, de ţara de rahat în care locuia, de bărbaţii ei vulgari şi alcoolici.

Maşa a publicat un anunţ pe un sit de matrimoniale: „tînără prezentabilă, 27 de ani, necăsătorită, fumătoare numai ocazional, fără copii, instruită, cu studii economice, 1m70/56kg/87/62/90, brunetă, optimistă, visătoare, caută bărbat din vest numai în scop căsătorie, indiferent de vîrstă şi situaţie”. Adevărul e că Maşa era o fată aşa-şi-aşa, mai degrabă drăguţică decît urîţică, dar depinde de gusturi. Avea o gură ceva cam mare, însă pentru unii asta e un semn de frumuseţe (pentru mine, nu). Prezentarea de pe situl de matrimoniale corespundea în bună parte realităţii, cu menţiunea că 27 de ani = 27 de ani şi 360 de zile, 1m70=1m68, 56kg=60kg, 87/62/90=85/64/90 (doar nu stătea să o măsoare!), optimistă= era veselă ori de cîte ori nu bocea, cufundată în stenahorie, visătoare=visa să se căsătorească cu unu’ din vest, iar despre studiile economice se poate spune că le-a început şi nu le-a terminat niciodată, preferînd să lucreze într-o florărie. În definitiv, să nu o judecăm pe Maşa prea aspru: încerca şi ea să se vîndă cum poate, ca noi toţi. Micile ei omisiuni şi retuşuri din descrierea personală nu sunt chiar criminale. Nu făcea decît să se idealizeze, descriindu-se aşa cum i-ar fi plăcut să se vadă, cu ochii minţii şi pe măsura posibilităţilor. Ca să-şi poată părăsi ţara ei de rahat cu tot cu bărbaţii ei alcoolici magazinele ei goale autobuzele ei care veneau mereu cu întîrziere şi muzica ei populară monoton-exasperantă, ca şi viaţa lipsită de perspective între florărie, garsonieră şi vizitele la ghicitoarea în cafea, Maşa era pregătită sufleteşte să accepte cererea în căsătorie a primului occidental venit. Putea să fie şi mic, spelb, bîlbîit, ce mai conta. Totul era să nu fie alcoolic, dacă se poate. Şi să nu o bată, asta e clar – deşi o palmă-două din cînd în cînd mai treacă meargă, dacă sunt justificate şi dacă nu devin un obicei. Însă Maşa ştia că occidentalii nu sunt de regulă nici beţivani (cel puţin nu tot atît precum conaţionalii ei) şi nici brute violente. Mai degrabă sunt bogaţi, bătrîni şi eventual libidinoşi. La capitolul din urmă Maşa nu avea taine – era o fată cuminte şi care nu avusese prea multe aventuri la viaţa ei, însă la o adică era gata să mulţumească cu corpul ei celui care avea să o scoată din ţara ei şi să o ducă într-a lui, hăt departe, unde se trăieşte bine şi unde nici nu se ascultă muzică populară, nici nu se comercializează gogoşari la borcan. Şi oricare ar fi fost vederile sexuale ale babalîcului ce urma să o vrea de nevastă, era convinsă că la pat multe lucruri se pot negocia, cu vremea. În orişice caz, în momentul în care se hotărîse să publice anunţul, Maşa îşi zisese din capul locului că nu urma să facă nazuri, şi că practic urma să accepte orbeşte propunerea primului bărbat care va plăti dreptul de acces la adresa ei de mail. Nu de alta, dar concurenţa era acerbă – jumătate din femeile din orăşelul ei de provincie publicaseră un anunţ pe situl de matrimoniale, şi unele din ele aveau sîni cu mult mai mari ca ai ei. Ce-i drept, Maşa avea ochi frumoşi, şi încercase să exploateze acest atu în cele trei fotografii artistice care îi însoţeau anunţul. La mai puţin de două luni de la înscriere pe sit, Maşa avu surpriza să primească un mail de la un olandez. Tipul avea 40 de ani, era licenţiat în drept, divorţat, şi voia s-o cunoască mai bine „prior to any further engagement”. După poze era drăguţel. Entuziasmată, Maşa i-a răspuns cu un mail lung, pe care l-a pregătit vreme de patru ore, cu ajutorul soră-sii, a controlat spelling-ul în Word, şi a băgat cîteva expresii à la bbc, şi un Tot straaks în final în olandeză, ca să-l dea pe spate. Tipul a răspuns chiar în aceeaşi zi, spunînd că e foarte interesat şi are intenţii dintre cele mai serioase, şi că urmează să cumpere chiar în săptămîna cu pricina biletul de avion, să vină să o vadă. E ceva în neregulă cu tipul ăsta, i-a zis soră-sa. Adică… să nu mă-nţelegi greşit, eşti sora mea, dar… uită-te la tine. Nu eşti chiar tînără, nu eşti chiar… o păpuşă Barbie, şi nu eşti chiar… o intelectuală. Omul ăsta are o situaţie, e bărbat bine, n-are copii, şi te vrea pe tine? Ce ţi-o fi găsit? Maşa a intrat astfel la idei. În aşteptarea venirii lui Daniel van der Brock, s-a gîndit la marele beteşug pe care Daniel precis îl ascundea: să fi fost surdomut? Să fi fost impotent? Să fi avut cicatrice pe corp? Să fi fost un serial killer? Însă Daniel a sosit, şi cele două surori nu au putut constata nimic în neregulă. Ceea ce pe Maşa a speriat-o şi mai tare. Cu toate acestea, a acceptat cererea în căsătorie, deşi cu frica în sîn, şi mai mult la îndemnul soră-sii şi prietenelor: „nu fi proastă”. Peste cîteva luni, se celebra fericitul eveniment. Maşa aştepta încordată noaptea nunţii, să vadă la ce perversiuni ignobile urma să fie supusă. Nici vorbă de aşa ceva. Maşei i se făcea din ce în ce mai frică. Ce putea ascunde acest om? Era prea perfect. Nu drăguţ, ci de-a dreptul frumuşel. Un corp îngrijit, constituţie atletică. Un adevărat gentleman. Salariu foarte bun. Nu tu seri în cafenea, nu tu droguri, nu tu amantă. Avea pînă şi mici cusururi, ca totul să poată părea în regulă: era un pic zgîrcit – deşi pentru un olandez era normal. Sforăia, şi fuma cam mult, deşi de cincisprezece ani tot încerca să se lase. Pe deasupra îi plăcea să asculte muzica de cameră – ba mai rău, putea vorbi despre ea ore în şir. Dar toate micro-defectele astea nu înseamnă nimic, nu? Maşa nu înţelegea totuşi de ce a luat-o de soţie tocmai pe ea. La drept vorbind, nici ea nu s-ar fi luat. Întotdeauna găsise că are nasul un pic cam borcănat. După un an de convieţuire, au hotărît să facă un copil. Maşa şi-a zis că a descoperit meteahna lui Daniel: probabil că e steril! Unde mai pui că primele trei luni de încercări nu au dat nici un rezultat. Ăsta să fie baiul, şi-a zis Maşa. Nu vreau musai copii. Şi dacă oi vrea, mă culc cu unu’ cînd Daniel e în delegaţie, şi-am terminat problema. Însă iată că după a treia lună de încercări, Maşa a rămas grea. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre: ce putea ascunde Daniel? Tendinţe incestuoase? O crimă de tinereţe? Oare cîţi oameni nu duc o viaţă obişnuită, în aparenţă, pînă într-o zi se descoperă tainele lor teribile? Ce-ai găsit la mine, cînd m-ai luat? l-a întrebat într-o zi Maşa. Cum adică, ce-am găsit – a făcut surprins Daniel. Mi-ai plăcut. M-am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut. E prea simplu, nu s-a lăsat ea şi pe deasupra, nu sunt aşa de frumoasă. Poate că am gusturi perverse, a zîmbit el. Ceea ce nu a fost deloc de natură să o liniştească pe Maşa. Deci recunoaşte. Are gusturi perverse. Dar de ce fel anume? Ce aşteaptă să le dea în vileag? Oare cînd îşi va da arama pe faţă. Timpul a trecut, fetiţa a crescut şi ea. Pe zi ce trece, Maşa devenea mai obsedată de personalitatea tulbure a lui Daniel. Obsesia a devenit în cîţiva ani psihoză, dormea cu cuţitul sub saltea, în aşteptarea manifestării teribilului adevăr. Maşa şi Daniel vor trăi împreună pînă la adînci bătrîneţi. Pînă în ultima clipă, Maşa, căreia suspiciunea i-a zdruncinat ultimii ani ai existenţei, cu toate că va reuşi s-o disimuleze mulţumitor (Daniel şi copiii o vor găsi cam nevrozată – şi atîta tot). La cîţiva ani după moartea Maşei, un cerşetor care va recupera patul conjugal al familiei van der Brock va descoperi cu nedumerire un cuţit ascuns sub saltea – şi după ce îi va trece nedumerirea, viaţa îşi va continua cursul.

22 În acea după-amiază de duminică, Sebastian s-a hotărît să interpreteze ceva la trompetă. Însă după primele acorduri, bunica agasată s-a oprit din tricotat şi i-a făcut semn să se oprească:

– Ajunge, ajunge. Cînţi fals, foarte fals. Fie-ţi milă de urechile mele.

Mirat, Sebastian a hotărît totuşi să nu o contrazică:

– Bine, să încerc altă piesă…

Din bucătărie, soţia a venit cu cratiţa în care amesteca aluatul în mînă, s-a oprit în pragul uşii şi i-a spus:

– E mai bine să nu cînţi deloc. Niciodată nu ai ştiut să cînţi la trompetă. Nimeni nu e în stare să folosească trompeta atît de lamentabil ca tine. Cred, de altfel, că e lucrul pe care ştii să-l faci cel mai prost.

– Încetaţi… Să fim serioşi, a zis bunicul. Sunt lucruri pe care ştie să le facă cu mult mai prost. Să luăm studiile, de pildă. Dacă nu-i mituiam eu pe toţi profesorii, n-ar fi terminat nici acum anul I…

– Ba nu, dintre toate, interveni din nou soţia, cel mai rău stă la capitolul sex… Un adevărat coşmar, dintre toţi amanţii mei nici unul nu mi-a provocat o cîtime din scîrba pe care mi-o trezeşte ideea de a mai împărţi o noapte cu el…

– Nu pot decît să confirm, zise mama soacră.

Sebastian scăpă trompeta, şi după o clipă de ezitare între a-şi pregăti un ştreang sau un geamantan alese varianta a doua, căci ştreang n-aveau prin casă.

– Foarte bine că pleci, îi spuseră. Slavă Domnului, ne întrebam cînd o să sosească şi ziua asta…

Sebastian a tras uşa după el, a trîntit geamantanul în ascensor şi a început să coboare. Hotărîse

să tragă la un hotel, unde (1) să se-mbete criţă (2) să culeagă o paraşută de pe stradă şi să se culce cu ea – de preferinţă, contra remunerare
să schimbe apoi oraşul, ţara – într-un cuvînt, să-şi ia lumea-n cap

Cînd să ajungă liftul la parter, de sus, în casa scărilor începură să se audă voci: „Haide bă Sebastiane… Ce Dumnezeu, am glumit… Haide că e ziua ta… Ţi-am pregătit o surpriză… Vino să sufli lumînările la tort…”

E greu de precizat care din acuzele aduse lui Sebastian erau adevărate (dacă vreuna din ele o fi fost), însă în orice caz, se poate spune că nu gusta deloc un anume tip de umor.

61 A fost odată un copil-minune.

Copilul acesta, pe nume Paul, avea un don foarte ciudat: el înţelegea toate limbile pămîntului. Nu era foc de inteligent, dar se născuse cu capacitatea asta: că i-ai fi spus în toltecă ori aromână că urma ca nenea doctorul să îi facă o injecţie, el s-ar fi temut la fel de tare. Înţelegea limbi dispărute şi limbi apărute, limbi artificiale, limbi de largă răspîndire ori vorbite de pîlcuri de aborigeni pitici în pielea goală prin desişuri.

Numai că el nu a reuşit să îşi dea seama de acest har, şi nici familia: născut într-un sat mic din cîmpie din apropiere de Caracal, sigurul lui contact auditiv pînă la vîrsta de 12 ani a fost acel cu limba maternă (tatăl necunoscut – aşa scria în acte).

La 12 ani, a avut loc un accident. Micuţul Paul a fost călcat de o căruţă cu proşti, care pe deasupra erau beţi, şi care de altfel puţin mai încolo s-au rostogolit în şanţ.

Copilul strivit a fost dus la spital. Mai trăia, însă era paralizat integral. Au venit să îl vadă nişte specialişti japonezi. Aceştia i-au făcut poze, vorbind între ei în japoneză. Lui Paul i s-au dilatat pupilele de stupoare, căci înţelegea perfect japoneza. De altfel, a înţeles că specialiştii niponi vorbeau cu dispreţ nu numai despre cazul lui, ci şi despre toţi cei din jur, şi asta în vreme ce rînjeau de zor.

Pe micuţul şi suferindul Paul l-a mai vizitat şi un specialist canadian. Acesta a anunţat în franceza lui, caracterizată de un puternic accent, că după el a-l lăsa pe puşti mai departe în viaţă ar fi o dovadă de cruzime – oricum, viitorul lui urma să fie sau unul de plantă, sau de bucată de carne dureroasă. Şi pe acesta Paul l-a înţeles la perfecţie. Atunci s-a dumirit el că putea pricepe toate limbile pămîntului.

Personalul spitalului şi familia au început să se codească: era etic, omenesc să îl lase în viaţă pe Paul? Pe de altă parte, legile inumane ale statului nu le permiteau să întrerupă perfuziile şi să îl debranşeze de la aparate.

A rezolvat problema o pană de curent de 12 ore, produsă de un tractorist beat de prin partea locului, care a intrat cu vehiculul său în stîlpul de înaltă tensiune. Pana a fost suficient de lungă pentru ca Paul să înceteze din viaţă.

Nimeni nu a ştiut niciodată că acel copil avusese darul vorbitului în limbi.

65 Întocmai ca numeroase genii romantice chinuite, scriitorul Mrazov nu putea fi inspirat şi plin de talent decît dacă era nefericit. Avea nevoie de ceva, de o durere în tălpi, de o suspiciune, de vremea proastă de afară, în fine, de un lucru anume care să meargă prost – altminteri, nu era bun de nimic. Cele mai mari capodopere le-a scris atunci cînd din prostia medicilor s-a crezut că e bolnav de cancer, respectiv, după ce îl prinseseră derbedeii pe stradă şi îl snopiseră în bătaie. În schimb, după căsătoria cu frumosul manechin Hilda, nu mai produsese nimic, şi cititorii şi editorii începeau să-şi piardă răbdarea. Niciodată n-am fost mai fericit decît acum, că sunt alături de tine, îşi încheie mărturisirea micuţul Mrazov, cuibărit la sînul frumoasei lui soţii, în braţele ei de femeie falnică, de 1m85. Şi iată, dacă sunt fericit, nu pot scrie! Nu e vina mea, sper să mă iubeşti şi aşa. Bineînţeles că, deocamdată, Hilda putea să-l iubească şi aşa. Dar fără să fie un geniu, îi încolţi în minte o idee. În seara următoare, soţul se întoarse de la catedră bombănind. Trebuise să ţină o conferinţă, şi în mod inexplicabil, i se rupseseră bretelele chiar cînd intra în aulă. Ulterior, constatase că o mînă criminală i le secţionase aproape pe de-a-ntregul. Astfel, a trebuit să-şi ţină conferinţa cu o mînă în buzunar. La întoarcere spre casă, a fost controlat în autobuz, şi cînd să scoată abonamentul, ia-l de unde nu-i! Cineva i-l furase. Se pare că am duşmani şi eu nu ştiu, a zis Mrazov, şi Hilda l-a strîns în braţele ei, ca să-l căineze. În acea seară, Mrazov a început primul capitol dintr-un nou roman. Suna bine, şi inspiraţia îi creştea odată cu furia. Auzi dumneata, să-i taie bretelele.

În ziua următoare, după ce şi-a sărutat soţia, scriitorul Mrazov a dat să coboare pe scări, şi… bzambranzkpambonktronk!

O mînă criminală lăsase pe prima treaptă o piele de banană. Două etaje de-a dura, şi o lună cu piciorul în gips. De pe patul de spital, Mrazov i-a cerut soţiei să aibă mare grijă de ea. Cineva le voia răul. I-a mai zis şi să-i aducă la spital portabilul. Avea o inspiraţie nebună.

Peste o lună, romanul ajungea la jumătate. Primele fragmente trimise la editură fuseseră extrem de bine primite. Producătorul lui îşi freca mîinile. Nici nu se ştia cîte pagini o să aibă şi cum o să se termine, şi Gallimard şi Magrana ceruseră deja drepturile pentru traducere.

Peste cîteva zile soţia îl conducea grijulie la ieşirea din spital, ţinîndu-l de umărul drept. Un individ mătăhălos, de culoare, îl apucă de cotul stîng…

– Uşurel…

– Dumneata cine mai eşti? vru să ştie Hilda.

– Ţi-l prezint pe Jake, noul meu înger păzitor. Avînd în vedere că cineva vrea după toate aparenţele să atenteze la integritatea mea fizică şi morală, mi-am zis că pînă duc la bun sfîrşit romanul, e mai bine să fiu păzit. Jake mă va însoţi pretutindeni. Ştie să fie foarte discret, crede-mă. Are un curriculum impresionant. Va dormi pe canapeaua din salon.

În seara aceea, Mrazov fericit regăsea uzul mersului, confortul spaţiosului apartament, securitatea (sub oblăduirea lui Jake, care făcuse deja trei sute de flotări pe covorul din salon) şi căldura patului conjugal, alături de nevestică. În acea seară şi în următoarea, Mrazov nu a mai fost capabil să scrie un singur rînd.

În dimineaţa următoare, Hilda se înfăţişa la uşa lui Popov, un prieten de familie. Venise machiată, cu părul ei de aur revărsat pe umeri, şi purtînd un manşon de blană, deşi să fi fost 25°.

– Trebuie să mă ajuţi. Altminteri, kanieţ roman. Ajungem pe drumuri, nu că eu n-aş avea destui bani, dar mai avem rate la iaht, şi pe deasupra… îl iubesc. Nu-l pot lăsa aşa. Ştii… ca să scrie, îi trebuie inspiraţie. Ca să vină inspiraţia, trebuie să fie nefericit. Şi ca să fie nefericit, nu prea avem multe variante, dat fiind că Mister Pachet de Muşchi vede tot, aude tot, nici musca nu trece de el.

– Şi eu cu ce te pot ajuta?

– Trebuie să te culci cu mine.

– …

– Ştiu. Uite, crede-mă, nici mie nu îmi face nici o plăcere. La drept vorbind… Eşti mic, urît, şi pe deasupra crăcănat. Cine l-ar vrea pe unul ca tine? Să nu mi-o iei în nume de rău, dar în ruptul capului nu ţi-aş fi acceptat avansurile, dacă mi-ai fi făcut. Dar e vorba despre el. Despre Mrazov. Amîndoi ţinem la el, nu?

– Aa… înţeleg. Ştii ceva, nici mie nu-mi placi, nu mi-ai plăcut niciodată. Eşti o prăjină care parcă merge pe catalige, o vacă de muls trasă printr-un inel, cu silicoanele şi liposucţiunea ta. Au!! Hilda, de ce m-ai pălmuit? Am fost la fel de sincer ca şi tine.

– Ţi-am spus să fii sincer. Nu să exagerezi. Bădăranule! În fine… cel puţin, un lucru e clar. N-o facem din plăcere. Mai ales eu.

Au instalat webcam-ul şi s-au pus pe treabă. A doua zi, Mrazov primea o expediţie anonimă, unde pe un disc se puteau urmări în format .mpeg cele trei ore de fantezii sexuale extreme ale soţiei sale cu Popov, prietenul de familie. Hilda dispăruse în dimineaţa respectivă, plecată cu ocazia unui defileu de modă la Barcelona.

Mrazov la început nu putea să creadă. Cu ochii la ecran, făcînd mereu Play… Back… Play… Back mai trăgea cîte-o duşcă din sticla de vodcă, întrebînd, iar şi iar: „Nu-i aşa că nu se poate…? Jake, la naiba! Spune-mi că nu se poate! Tu te pricepi la calculatoare, nu-i aşa? Spune-mi că e o mînărie digitală! Că aşa ceva poate fi făcut pe calculator! Au ajuns ai naibii de buni, nu? Star Wars, Matrix, Harry Potter… Orice se poate falsifica… E suficient să digitalizezi imaginea cuiva, şi…” „Boss, boss” făcu Jake, hotărînd înduioşat să-şi depăşească îndatoririle de serviciu. „Toate femeile sunt nişte boarfe – afară doar, bine înţeles, de mama mea – şi a dumneavoastră. Şi vreo soră, dacă aveţi”. Apoi îi spuse că, sincer, singura modalitate realistă de a o aduce înapoi sau a se răzbuna e să recurgă la vodoo.

Orbit de durere din pricina trădării nevestei (care timp de trei ore, suspinase ca o vioară în mîinile butucănoase ale bondocului de Popov) după ce vaporii de vodcă se împrăştiară, Mrazov se năpusti la calculator. Scrise toată noaptea. La nouă dimineaţa, bodyguardul îl acoperi afectuos cu un şal, şi reuşi să strecoare o pernă între cap şi tastatură.

Hilda nu se întoarse, nici a doua şi nici a treia zi. În schimb, romanul avansa. Peste două săptămîni era gata – cu o lună înainte de termenul contractual.

A fost un succes răsunător, un adevărat eveniment în lumea literelor, însoţit de o publicitate corespunzătoare, astfel încît Mrazov a putut să-şi lichideze dintr-un foc ratele la iaht, iar ecranizarea făcută un an mai tîrziu de Spielberg după roman a cules trei oscaruri. În definitiv, Nobelul pentru literatură nu era aşa departe…

Între timp, Mrazov primise o lungă scrisoare de la soţie, care de cînd cu fatidica expediţie anonimă nu mai dăduse nici un semn de viaţă:

„Dragul meu, sunt mîndră de tine. Te iubesc şi te-am iubit întotdeauna mai mult decît orice. Crede-mă că nu mi-a fost uşor să fac ce-am făcut. Dar dacă am fost nevoită s-o fac, a fost numai pentru tine…”

Mrazov mototoli scrisoarea, plîngînd. Dădu un pahar de vodcă peste cap, apoi puse mîna pe stilou şi aşternu:

„Las în seama avocaţilor detaliile divorţului.

Curvă.”

În seara primirii răspunsului, Hilda a plîns la rîndul ei, în neştire. A spart unul după altul toate bibelourile din vitrină, a băut la rîndul ei o sticlă de Bailey’s, a dat cu vaza în oglinda cea mare din salon, făcînd-o ţăndări…

Apoi încă sughiţînd, cu ochii roşii de plîns, s-a apropiat de calculator şi a început să scrie.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iulie 6, 2015iulie 16, 2015 de VATRA

TIUK! (I)

Ştie toată lumea că CenaKLUb TIUK! este cenaclul-club al revistei web Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, moderat de Mihail Vakulovski, fondatorul şi realizatorul revistei (alături de Alexandru & Carmina Vakulovski şi Dan Perjovschi), care a trecut deja de 13 ani de activitate intensă şi neîntreruptă.

În ultimii ani CenaKLUb TIUK! a fost găzduit cel mai des la clubul Rockstadt din Braşov, dar s-a mai ţinut şi-n deplasare, festivalurile Cenaklubului Tiuk avînd loc la Roşia Montană (la FânFest) şi la Bucureşti (la Club A şi la Sala Oglinzilor, la US), cele mai recente şedinţe s-au întîmplat la librăria-muzeu Humanitas Braşov (nr. 38 şi 40), iar următoarele ediţii vor avea loc la clubul Tipografia (tot Braşov, dar puţin mai în centru, no). Înainte să se numească aşa, Tiuk! a mai avut cenaclu şi-n alte oraşe: Chişinău, Bucureşti, Antoneşti, Odesa şi Cluj. Practic, putem încropi o întîlnire Tiuk! oriunde avem cititori Tiuk! (nr. 39 s-a desfăşurat la Amsterdam), iar revista poate fi citită oriunde în lume, avînd activitatea pe internet, încă de la primul nr., care a apărut în iarna lui 2001.

CenaKLUb TIUK! e un club mai mult literar, discuţiile pornind de cele mai multe ori de la o carte nou apărută. Avem lecturi, concursuri, discuţii cu scriitorii invitaţi, experimentiuk, autografe. De fiecare dată sunt două microfoane, publicul putînd interveni (aproape) oricînd. Se pun întrebări, se discută, iar autorul celei mai Tiuk! întrebări (alege scriitorul invitat) primeşte cadou cartea din care a citit scriitorul (concursul editurii!). Am avut invitaţi şi pictori, şi graficieni, regizori de film, scenarişti, actori, prezentatori TV, cîntăreţi, activişti sociali, profesori, ziarişti, editori, psihologi, traducători… A fost şi o ediţie caritabilă, la care s-a intrat cu bilet, plătind bilet inclusiv prezentatorul şi invitaţii (scriitori, profesori de la Litere Braşov şi muzicieni care au cîntat şi ei fără onorarii).

CenaKLUbul TIUK e ilustrat în revistă, unde e un capitol permanent despre fiecare ediţie. De obicei avem text despre întîlnire, fragment din carte, interviu cu invitatul, cronică literară, fotografii. Mai întîi postăm pe pagina de facebook un album de la şedinţă, apoi toate materialele intră în următorul număr. Întîlnirile se filmează (chiar dacă deocamdată n-am avut timp să ne uităm la vreo filmare).

Precum revista Tiuk!, şi cenaKLUbul TIUK e realizat tot de plăcere, fără onorarii şi deconturi, totul se face de plăcere şi cu plăcere. E adevărat că n-ar strica un sponsor care să deconteze drumul şi cazarea invitaţilor, dar deocamdată n-a apărut iubitorul ăsta de cultură. Am avut un perete Tiuk! la Rockstadt, înainte de renovarea clubului, cînd pereţii interiori au fost dărîmaţi, iar cu ei – şi peretele Tiuk… Oricum, netul e plin de poze cu acel zid cu sigla Tiuk! şi cu poze şi afişe de la cenaklub. S-a făcut şi un film documentar despre revista şi CenaKLUbul Tiuk, realizat de Un Cristian şi Vlad Rotaru, aşa că am putea să ne mai relaxăm, teoretic, sau chiar să ne oprim aici (şi cu revista, şi cu cenaklubul), vorba unui poet „optzecist”. Dar deocamdată mergem mai departe, c-aşa avem chef!

A.R. DELEANU

Pseudonimul lui Flavius Ardelean, care a debutat ca membru al formaţiei The Others (tobe), dar după ce a plecat la masterat în Germania s-a dedicat întru totul literaturii, de atunci publicând mai multe proze scurte la Tiuk! şi Suspans. Invitatul CenaKLUbului TIUK nr. 6 şi din nr. 7 – moderator, alături de Mihail Vakulovski. În curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare Îmblânzitorul apelor (roman).

Sânul

Trecuseră deja două ore de când bărbatul intrase în casă, îşi aşezase diplomatul lângă masa din bucătărie şi rămăsese holbându-se în gol la pătratul decupat de deasupra chiuvetei, unde, cândva, fusese o placă de faianţă. Auzea tramvaiul din stradă, geamurile tremurau la fiecare sfert de oră şi el mesteca îndelung la cele trei sendvişuri cu caşcaval de pe farfurie. Ceasul ticăia altfel decât la poştă, unde cel din spatele tejghelei avea un pas mai aprig, ca de rădaşcă în călduri. Cel de acasă era mai degrabă… oare cum era? se întreba, dar, până să-şi răspundă, trecea din nou tramvaiul pe sub geam şi gândul se risipea. Era liniştit. Ca de obicei. Nimic, dar nimic nu părea că-i va tulbura liniştea antică în care cădea în fiecare după-amiază târzie, încă îmbrăcat în costumul său rămas mic şi ponosit, cu ochelarii lui lipiţi discret cu bandă adezivă şi cu cravata lui, cea cu mici scrisorele albe pe un fundal albastru. Dar, după ce a înghiţit ultima îmbucătură din sendviș, o furnicătură blândă ca o respiraţie de copil i-a mângâiat ceafa. S-a uitat în jur. Era ca şi cum cineva l-ar fi privit insistent, dar asta era o prostie, o ştia sigur, o închipuire perversă, pentru că era singur în casă şi aşa a fost întotdeauna. Ba mai mult, aşa vroia să şi rămână, deci, oricine l-ar fi privit acum din întunericul moleşit al acelui început de seară, ar fi făcut bine să dispară cât mai repede, altfel… Şi totuşi senzaţia plutea în aer în jurul lui: cineva sau ceva îl privea. S-a ridicat de pe scaun şi a început să se plimbe prin casă, palpând aerul electrizat ca şi cum ar fi posedat nişte imense antene în frunte, pipăind, pipăind. Şi iată că, ajuns în dormitor, aerul îl gâdila şi mai tare şi putea jura, da, putea jura că de acolo, din dormitor, cineva sau ceva îl privea cu insistenţă. Privirea i-a căzut asupra tabloului de deasupra patului şi a rămas multă vreme privind căprioara adăpându-se din izvor. S-a apropiat de tablou, l-a dat jos din cui şi a zâmbit: din perete, un ochi cu irisul verde îl privea blând. Din când în când clipea, se uita în stânga, în dreapta, dar, în cea mai mare parte a timpului, îl privea direct în ochi. Şi era un ochi frumos, verde ca timbrul de un cent american din 1898, sau ca cel canadian, tot de un cent, dar din 1910, sau ca cel francez de cinci centime din 1907. Se gândi să scoată timbrele din albumul de pe raft, să le aşeze lângă ochi şi să caute asemănările cu lupa lui cât capul, dar era prea fermecat de micul glob migdalat ce-l privea din perete. Apoi s-a gândit că, unde e un ochi, trebuie să fie şi restul corpului. S-a aşezat pe pat şi s-a uitat în jur. Nu i-a fost greu să bănuiască că în spatele şifonierului era ceva şi, de îndată ce a mutat mobilierul cu un pas mai la dreapta, a văzut un nas de toată frumuseţea, un nas de zeiţă grecească, răsărit din perete. Un ochi, un nas, nu, sigur, sigur, mai sunt şi… Şi a început să mute patul, dulapul, să ridice covorul şi nu i-a luat mult să găsească lângă priză o ureche cu un cercel de argint. S-a lăsat pe burtă şi s-a uitat în ea: era un pic cam murdară, aşa că a dat o fugă până la baie, de unde s-a întors cu câteva beţigaşe pentru urechi. Cu grijă le-a strecurat în orificiu şi a curăţat urechea. I-a şoptit ceva, numai el ştie ce, şi a chicotit în barbă când puful de pe ureche s-a zburlit în semn de salut graţios, ca o invitaţie la dans. Dar undeva, fredona bărbatul, undeva trebuie să mai fie să mai fie, ceva, da, da, ceva, ceva. Se învârtea în cerc, ridica de colţurile covorului, se uita sub pat, de două ori, de trei ori, să fie sigur, da, da, pe undeva, fredona, pe undeva mai era ceva. Apoi a văzut pata de pe perdea. A tras perdeaua într-o parte şi a zâmbit împăcat: găsise ce căuta. Acolo, în spatele perdelei, un sân perfect cu sfârc umed strălucea în lumina apusului de soare ce pătrundea prin geamul întredeschis. De când nu mai văzuse un sân. Aşa că a stat şi s-a uitat. Dar de când nu mai mângâiase un sân. Aşa că l-a mângâiat. Dar de când nu mai mirosise pielea unui sân. Aşa că şi-a înfipt nasul în sânul moale şi a adulmecat ca un pui de leu înfometat. Şi, de ce nu?, de când nu a mai simţit pe limbă gustul unui sfârc transpirat. Aşa că a prins cu blândeţe sfârcul între buzele sale şi l-a molfăit, jucându-se cu vârful limbii în jurul piscului sânului. De când nu mai simţise toate acestea, de când nu mai… A deschis ochii şi a privit câş în stradă, cu buzele încă ataşate sânului. Se făcea întuneric cu fiecare clipă. Numai bine, îşi zise, numai bine. A închis geamul şi a rămas în întunericul camerei. S-a gândit puţin. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în casa lui. Nu atunci, nici altcândva – niciodată. A fugit în baie şi s-a întors cu un ghem de vată pe care l-a făcut mic, mic şi pe care l-a îndesat apoi în urechea din perete. A pus tabloul la loc în cui, acoperind ochiul. Aşa. S-a reîntors la sân şi şi-a scos mădularul prăfuit de vreme din chiloţi. Cu sfârcul între buze, cu nasul adânc înfipt în pulpa sânului şi cu o mână pe sân, a început să şi-l frece, întâi încet, apoi tot mai tare, până când, nu după mult timp, sămânţa-i albă s-a prăbuşit cu un poc neruşinat pe covor. Întâi a tremurat, apoi a oftat şi, în cele din urmă, şi-a băgat bucăţica amorfă din piele şi carne la loc în chiloţi şi a zâmbit. O zi frumoasă, gândi, cu adevărat o zi frumoasă. Dar un gust ciudat îi dădea târcoale limbii. S-a strâmbat, apoi şi-a spus că nici măcar nu e atât de rău. Şi-a apropiat privirea de sânul din perete şi a înţeles: din sfârcul întărit se prelingea pe sân un firicel de lapte. Laptele s-a adunat sub sân şi a picurat pe covor, amestecându-se cu laptele lui. Luna ieşise pe cer şi se spărgea în zeci de mici luni în băltoaca stătută. Totul mirosea cosmic, a pâine coaptă în cuptor sau a carpetă cu răpirea din Serai. Era bine. S-a aşezat în fund, sprijinindu-şi spatele de perete. Laptele curgea neîncetat din sânul bogat şi îi picura pe umărul drept. Şi-a dat sacoul jos şi a aţipit sub sânul din perete. A visat că făcea duş şi, în locul capului de duş, un penis imens, lung şi gros, tot numai vene, ejacula peste el. Îşi spăla părul cu şampon, poate, sau nu. Apoi s-a trezit. Era dimineaţă devreme şi îi era frig. Toată cămaşa se îmbibase cu lapte. A ridicat privirea: sânul nu contenea să împingă laptele prin sfârcul rozaliu. Îi era foame, aşa că a stat minute bune cu un pahar sub sân până s-a umplut cu lapte, pe care l-a turnat apoi peste pâinea cu zahăr din castron. Cafeaua nu ar fi fost nici ea la fel fără lapte. Şi, după ce a băut şi cafeaua, a aşezat un lighean pe covor, în dreptul sânului, iar acesta pompa, pompa, pompa. S-a gândit mult la ce îi rămânea de făcut, până a înţeles: sânul e greu, poate îl doare, e plin de lapte. Copiii beau lapte. A scos capul pe geam. Bulevardul era o arteră a unui fumător. Privea de sus oamenii grăbiţi, ameţiţi, înrăiţi, albi, negri, mov, harnici, urâţi, drepţi, ciungi, şi zâmbea gândindu-se, ca de atâtea ori, că sunt ca nişte scoici bine frecate, lustruite pe dinafară, dar deloc bine şterşi la cur, cu bucăţi mari de căcat uscat prinse în părul dintre buci. Asta îl făcea mereu să zâmbească, dar ştia că acum avea altceva de făcut, de gândit, de urmărit. A căutat cu privirea un cărucior pentru bebeluşi şi, nu după mult timp, l-a văzut în faţa unui magazin cu haine pentru copii. Intră, intră, îşi şoptea în barbă, intră. Şi femeia a intrat. Şi-a luat sacoul peste cămaşa năclăită şi a dat buzna afară din casă. A traversat strada şi a intrat în magazin. Mirosea a levănţică şi un fior i-a trecut peste şira spinării. Printre mamele mâţâite a văzut-o pe cea pe care o urmărise de pe geam. S-a strecurat printre rafturi şi umeraşe şi, când a ajuns lângă cărucior, a ridicat încet şi cu grijă ghemul de om adormit în puful roz şi a plecat. Nimeni nu l-a văzut. Când a pus primul pas în scara blocului a auzit un ţipăt ca o ruptură de falie tectonică. A închis uşa în urma lui. În apartament nu mirosea a levănţică. Sânul din perete atârna monstruos sub greutatea laptelui care se scurgea pe perete în râuri subţiri. Copilul a deschis ochii lui mari şi l-a privit pe funcţionar. A zâmbit. Afară, o sirenă a despărţit bulevardul în două – lacrimi şi păr smuls de-o parte, cască-gură şi forfotă de cealaltă parte. Bărbatul l-a dus pe bebeluş la sân şi i-a dat să sugă. Copilul respira adânc şi sugea cu nesaţ din sânul tot mai mare. Când nu a mai putut, şi-a smucit capul şi un rictus i-a străbătut chipul pufos. Laptele continua să curgă prin sfârcul inflamat. A pus copilul din nou la supt, dar pruncul a început să se împingă cu picioarele şi mâinile în sân, să lovească şi să plângă. În stomacul bebeluşului nu mai încăpea nici măcar o picătură de lapte în plus. Bebeluşul plângea şi geamul era deschis. Agitat, trecut de toate apele, bărbatul căuta un loc unde să aşeze copilul până se liniştea. Nu avusese copii niciodată, nu ştia cum să-l facă să tacă, îi veniră în minte tot felul de căluşuri, de dispozitive, ba chiar şi un cuţit de bucătărie masiv, cu lama lată, cu care tranşa, uneori, vreo carcasă de animal congelată. A deschis, în sfârşit, un sertar al şifonierului, a aranjat câteva din hainele dinăuntru în formă de pătuţ şi a aşezat bebeluşul printre ele. A apropiat sertarul, lăsând un spaţiu prin care să intre aerul. Plânsul nu înceta, dar măcar era mai înfundat, ca un gând pervers în biserică. Tot mai agitat, bărbatul păşea în sus şi-n jos prin cameră, ba uitându-se pe geam, ba către sertar, ba la sânul tot mai greu. Se gândi din nou la cuţitul din bucătărie, la şperaclu şi vopsea, dar nu ar fi fost în stare, i-ar fi părut rău. Cine mai avea, aşa ca el, un sân în perete? Dar laptele curgea şi copilul plângea. Bărbatul transpira şi un miros stătut se ridica din cămaşa lui. Trebuia să facă ceva, dar nu ştia exact ce. Şi-a adus aminte, aşa cum îţi aduci aminte în somn, că în apropiere era un părculeţ pentru copii, unde mai mergea şi el uneori, acoperindu-şi goliciunea cu un palton lung şi negru. În câteva minute era acolo şi se uita în jur: două bătrâne cu nepoţei – prea mari ca să mai sugă la sân, un cuplu cu un cărucior – dar era şi un bărbat, nu era bine, câţiva mucoşi mai mari care abuzau de tobogan, şi trei, ba nu, patru porumbei. Dar apoi a văzut-o: pitită între doi tei, o femeie slabă şi mică de înălțime legăna un cărucior. Bărbatul s-a aşezat pe-o bancă şi s-a gândit. Era în văzul lumii. Ceva, orice, să o facă să se mişte de acolo. Câţiva metri mai spre dreapta era o altă bancă, ascunsă în umbra unor tufişuri dese şi înalte. De ce nu s-o fi aşezat acolo? Femeia, mereu în bătaia soarelui. Se gândea mult, la multe altele, dar nu toate erau importante. Deodată a văzut-o pe femeie întorcându-şi capul când la dreapta, când la stânga. Era roşie în obraji, ruşinată de ceva sau de cineva. Femeia s-a ridicat şi a împins căruciorul în umbra tufişurilor. Aşa, da! S-a aşezat. O vedea acum fragmentată, zeci de cioburi printre frunzele tufişului. Da! Da! S-a ridicat şi s-a apropiat şi el. Acum o vedea bine. Erau ascunşi toţi trei, dar numai el o ştia. Acum înţelegea de ce s-a retras în spatele tufişului şi de ce roşeaţa îi urcase în obraji: tânăra mamă îşi scosese sânul stâng şi îşi alăpta pruncul. Întâi s-a făcut linişte în parc, apoi, după ce bărbatul a ridicat bolovanul deasupra capului femeii, s-a făcut linişte şi în creierul ei. O linişte ca o plajă părăsită. I-a luat bebeluşul amorţit de lapte şi a plecat, nu înainte de a strânge blând în pumn sânul femeii. Al lui, cel din perete, era mai frumos, îşi spuse. Era mult mai frumos. Şi cel de-al doilea bebeluş a supt cuminte la sânul din perete până când a strâns din buze, a închis ochii şi i-a dat bărbatului de înţeles că nu mai poate. Dar laptele curgea pe perete. Râuri. Cârpe pe covor. Puţeau. A aşezat copilul lângă celălalt în sertar şi a scos capul pe geam. Duetul plâns răsuna mut din burta şifonierului. Luna era plină, ca o gaură în cer. Oraşul dormea sub privirea bărbatului, colcăind a viaţă prin canalele şi fosele septice numite apartamente, cu termopanele lor ca nişte lupe, cu perdele şi covoare şi cu familii ghemuite în faţa televizoarelor. Oraşul era plin de prunci, precum şi sânul lui, doar al lui, era plin de lapte. Pruncii vor creşte şi vor conduce oraşele către infinit, vor vorbi din balcoane, îşi vor arăta pulele sau pizdele şi se vor pişa pe popor. Vor zâmbi din televizoare şi vor mânca mult, vor bea mult, vor vorbi mult, vor iubi mult, vor fute mult. Pruncii dormeau, dar cândva, îşi spunea, se vor trezi şi se vor tăvăli ca scroafele peste oraş, defecând, râzând şi iar defecând bucăţi întregi de oraş cu puroi. Dormeau pruncii, dar el era treaz şi sânul infinit. S-a întins pe pat. Şoapta oraşului, ca un glas sufocat sub perne, se ridica până la el şi el privea tavanul, pe care se conturau două linii groase, ca două semiluni ce se întâlneau: o gură. Şi el a zâmbit şi a ştiut că, de a doua zi, va trebui să caute tot mai mulţi prunci, să-i aducă sânului divin, să-i culce pe tronul lor din rufe şi să le asculte imnul lor polifonic. Mâine îmi vei şopti, gândi bărbatul, mâine buzele ţi se vor dezlipi şi-mi vei şopti şi-mi vei cere şi eu îţi voi oferi. Mâine mă vei săruta şi vei săruta toţi pruncii oraşului tău, aduşi la sânul tău ca la izvor de apă vie. Mâine voi fi al tău, prinţesa mea beton-armat, comoara mea de gips, regina pereţilor mei eterni. Mâine.

***

Cosmin PERŢA

Doctor al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, cu o teză despre “Fantasticul de interpretare în proza central şi est europeană. Asistent dr. al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Hyperion, redactor-şef al editurii Tracus Arte. Volume publicate: Introducere in fantasticul de interpretare, eseu, ed. Tracus Arte, 2011; Fără titlu, poeme, ed. Paralela 45, Piteşti, 2011; Două povestiri, ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010; Bătrânul, o divină comedie, experiment literar, ed. Charmides, Bistriţa, 2009; Bocete şi jelanii, poeme, samizdat, colecţia Biblioteca de poezie, Bucureşti, 2009; Întâmplări la marginea lumii, roman, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007; Cântec pentru Maria, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2007; Santinela de lut, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2006; Zorovavel, poeme, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2002. Colaborator permanent al revistei Tiuk! Invitat la CenaKLUb TIUK nr. 5.

De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns

În urmă cu ceva timp am descoperit pe wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: din cauza dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului ne-am mutat pe unde am găsit până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţi şi unchii Ralucăi împreună cu Raluca şi cu copiii s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi”, cum a spus ea). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… Deîndată ce s-a lăsat seara am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. Deodată am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!”. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit din nou, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar când să intru în camera galbenă m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi înafară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?” „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.” „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?” „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noaptea aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce”.

Când m-am trezit eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi”. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!” Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămnit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om”. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?” „Ia, dragu mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism”. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu că s-o-nserat”. „Du-te, dragu mamii, du-te”. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi de parcă vrea să ne înghită şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea în Tiuk nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

***

Mihail VAKULOVSKI

Autorul volumelor Nemuritor în păpuşoi, Ed. „Arc”, Chişinău, 1997 (ediţia a II-a: Ed. „Vinea”, Bucureşti, 2006); Nicolae Manolescu (monografie), Editura „Aula”, Braşov, 2000; Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002; TU (poezie), împreună cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002; Tatuaje (poezie), Ed. Vinea, Bucureşti, 2003; Holocaustul evreilor români (Ed. „Polirom”, Iaşi, 2004); ODADA (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, Ediţia a II-a – Ed. Vinea, Bucureşti, 2009); Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), ИЛЬ ПЛЁ (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, 2006); Autobiografie (poezie), Biblioteca Stare de Urgenţă, Chişinău, 2009; nEUROCHIRURGIE (teatru), Ed. Vinea, Bucureşti, 2010, Portret de grup cu generaţia „optzeci (Poezie), Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010, Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Alexandru Vakulovski), Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 10 basarabeni pentru cultura română. Tinerii dintre milenii”, Ed. CDPL, Bucureşti, 2011, Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri), Ed. Tracus Arte, 2011. Traducător din literatura rusă, doctor în filologie (Universitatea Bucureşti, 2002), Fondatorul şi realizatorul CenaKLUbului TIUK!, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Alexandru Vakulovski.

Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău

(fragment din romanul cu acelaşi nume, editat la Cartea Românească)

WC-ul era o cameră unde nu era indicat să intri prea des şi, mai ales, să nu întîrzii prea mult pe-acolo. Deşi se făcea curăţenie zilnic, era o putoare care-ţi intra în haine şi-n piele şi de care scăpai ceva mai greu, oricum, trebuia să te plimbi după aceea vreo juma de oră prin parc ca să-ţi iasă mirosul din haine, iar pînă la facultate ajungeai în 15-20 de minute. Chiuvetele erau foarte murdare, luam cu noi multe ziare, pînă am învăţat tehnica de la Zinu. Nu închidea niciodată uşa. Se căca şi fuma, făcea bule din fum, trăgea băşini, medita. La început e cam greu. O dată mi-a alunecat piciorul şi m-am sprijinit cu mîna, care nimerise în WC… M-am spălat de 70 de ori cu săpun pînă am pus mîna pe mîncare. Mîna dreaptă.

– Noroc.

– Şi mai faşi? Tot cu-aşeea?

– Tăt normal. Tu?

– Ghini, ei hai cî mă grăghesc.

– I hai, ghini cî-i ghini. Poka. Transmite-i privet lu podrug-ta darî.

La facultate WC-ul pentru bărbaţi era în capătul coridorului de la etajul II, era haios să-i vezi pişîndu-se, băşindu-se şi căcîndu-se pe profii atît de constipaţi ştiinţific la ore. Lui Mizzi îi plăcea să-i salute ţipînd: „Bună ziua, Vitalii Zaharîci! Ce mai faceţi? A?”. „Bună ziua, tovarăşu Zagaescu. N-aveţi mai multă hîrtie?”. Pentru aşa ceva erau numai bune conspectele lui, blea. Iată cum începe conspectul la „Limba moldovenească contemporană. Fonetica”. Lector: Zagaescu Vladimir Cuzmici. Prima lecţie: Introducere (6 octombrie 1989): „Clasicii marx.-len. au dovedit că lb. e un fenomen social. V.I. Lenin defineşte lb. ca cel m. important mijloc de comunicare între oameni. F. Engels: „Necesitatea comunicării apare pt I dată în procesul muncii colective”.”. Iată, sub conspectul lui Zagaescu, şi „Introducere în teoria literaturii” cu docent Elena Zău. „I-a lecţie. 5.X.89. Bibliografie:

1) K. Marx şi F. Engels

2) V.I. Lenin, „Despre lit. şi artă”

3) Program PCUS

4) Materiale ale congres. 27 al PCUS

5) Abramovici, „Intr. în t. lit”, § 1-4

6) Timofeev L.I., „Bazele t. lit.” (rusă)

7) Nicolaev, „Intr. în t. lit”. (rusă)

8) L.I. Curuci, Busola filologului cercetător”.

Colea avea un hobby care-l concura pe al lui Mizzi – se ducea cu paşi mici, ca să nu fie auzit, pînă la uşa cabinei şi trăgea tare de mîner. Şi aşa cum uşile nu se puteau încuia, spectacolul era garantat. Nu-mi amintesc vreun caz să nu fi tras afară vreun prof, că se ţineau de mîner, în sens că e ocupat, erau smulşi cu pantalonii pe vine, dar nu reuşeau niciodată să vadă cine e vinovatul, nu ştiu cum, dar n-au prins bagabondu’. Şi, oricum, nici măcar nu-l puteau bănui pe Colea, cum să facă tovarăşu’ Colea aşa ceva? Colea, foarte sobru, era plin de poante. Ajungînd în apartamentul unei tipe, şi-a zis să facă cunoştinţă mai de-aproape, doar că fata se visa deja măritată şi n-a vrut să se fută pînă Colea n-a zis că o ia. „Da’ mă iei?” „Te iau”. Iar după, Colea s-a îmbrăcat şi s-a îndreptat spre ieşire. „Păi de ce pleci?”, l-a întrebat fata. „Plec acasă” – „Nu vrei să rămîi cu mine?” – „Nu” – „Păi n-ai zis tu că mă iei?” – „Şi nu te-am luat?”. Cel mai rău însă a păţit-o rectorul, dar în WC-ul din blocul central. Domnu’ se căca ca omu’ şi deodată i se năzare ceva negru şi îngust şi BUF! s-a trezit abia la spital. Măcar a scăpat de-un şters de cur, l-au şters surorile medicale. Pînă la urmă s-a dovedit că i-a futut un ciocan în cap un prof de matematică, nu ştiu ce-o fi avut de împărţit, cert e că l-a pîndit cînd s-a dus la WC, a intrat în cabina alăturată şi cînd a auzit băşinile stimabilului rector, a urcat pe WC, s-a întins peste peretele ce despărţea cele două cabine şi i-a futut un ciocan în cap. Păcat că l-au prins, m-am interesat şi era un prof foarte bun, poate că de la asta şi i se trage. Atenţie, se trage! Era prieten cu Osadch al nostru, să-i fie ţărna uşoară. Osadch, săracu’, avea vreun metru şi 50, zicea: „Cînd eram eu înalt, tînăr şi cu părul negru dormeam la catedră, chiar pe masa asta, mă culcam pe Femeia Moldovei şi mă înveleam cu Tineretul Moldovei”. Cînd aţipea cineva la el la lecţie, venea încet, uşor şi îţi zicea la ureche, în şoaptă: „Dormi iubito? Somnu-ţi dulce!” Haios moşu’, avea un salut „osa”, ridica palma la tîmplă şi zicea „Salut – Salut”, ne plăcea cum salută şi, înainte de lecţii, făceam un şir, de la troleibuz pînă la intrarea în facultate şi îl salutam, tot drumul numai „Salut-salut, Salut-salut”, îi făcea plăcere, „Salut – Salut! Ce mai faceţi, măi băieţi?!” Decanul de atunci, Puric, avea vreun metru 90, îţi dai seama cum trebuia să-l salute, cu mîna la tîmplă. Odată s-a împiedicat de scări şi a căzut, 2 metri la orizontală, intra Osadch: „Salut-Salut”, şi a făcut o plecăciune pînă în pămînt, zîmbind cu poftă: „Salut-Salut, ce mai faceţi, tovarăşe decan?”

(…)

Cică mîine e Podul de Flori, chestii-trestii, se întîlnesc românii cu românii, fraţii vor putea trece pentru cîteva ore graniţele să se cuprindă, să se îmbrăţişeze, să se pupe. Vor fi autobuze care vor merge pînă la Giurgiuleşti şi înapoi. Ei, niciodată nu strică o plimbare, mai ales că poate vom găsi şi ceva cărţi. Am hotărît să ne ducem şi noi, eu cu Cristi. Cred c-am ajuns totuşi ceva mai tîrziu, florile, dacă au fost, fuseseră deja luate de ape, era o mare de oameni, se plimbau pe malul din partea Moldovei, Moldova noastră, nu Moldova voastră. Aş fi vrut să calc şi eu pe pămînt românesc, ce pula, doar am făcut atîţia kilometri pentru asta, dar nu s-a putut, grănicerii români erau la slujbă, îi durea în pulă de fraternite-egalite-liberte-suveranite-pula me. Românii din România puteau să stea la noi cît vroiau, iar românii din Basarabia în România – pula, iată cum începu această nouă-veche frăţie. Aşa că ne-am plimbat pe malul nostru, căutam cărţi „de vînzare”, în ritmuri patriotarde – „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele din România. / Destul ne-a furat nouă sîrma ghimpată doritul sărut, / Destul ne-au ţinut cei străini cununia. / Daţi-le voie tinerilor români peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele basarabene. / La hora neamului nostru să ne-ntîlnim ca-n trecut, /Aşa cum s-au întîlnit străbuneii” – atunci a fost lansat cîntecul, doar că l-a cîntat casetofonul, Ţopa, săracu’, era la spital. Cînd l-au întrebat dacă nu se teme să cînte aşa ceva, a zis: „Da eu am drept iuridik”.

– Vindeţi cărţile? – a întrebat Cristi.

– Da’ nu li vindim, băieţ, cî ni li-o podărit tot di-ai voştri, dacî li vreţ vî li dăm, iaca luaţî-li, cî ieu şi sî fac cu dînsîli, chiochii?

Ne-au crezut români din România, le-a luat Cristi, că el a parlit.

Ei, între fraţi curgea bere, bere (Jigulevskaia) şi vodcă (Russkaia), am băut şi noi cîte un suc (moldovenesc), am făcut răţuşte pe Nistru, plictiseală totală supravegheată stereo de vameşi şi miliţieni, vameşi şi poliţişti. Poate că unii au profitat de întîlnire şi şi-au pus-o prin tufişuri, că n-ar fi fost chiar imposibil, era aproape imposibil să nu te „înfrăţeşti”, că româncele doar n-au venit ca Nicoleta, care umbla pe malul rîului cu un buchet de flori în mîini, toţi cu bere şi vodci, televizoare de vînzare, fiare de călcat, adidaşi, discuri şi falusuri în erecţie, iar Nicoleta – cu un buchet de flori în mîini.

(…)

După Podul de Floricele fraţii de pe cele două maluri ale pîrîului s-au înfrăţit şi mai tare. România s-a grăbit repede să recunoască independenţa şi suveranitatea R. Moldova: „Da, sînteţi independenţi, sînteţi suverani, să nu vă vină cumva în cap că vreţi unire, sînteţi suverani şi mai lăsaţi-ne în pace. E de ajuns că sîntem noi săraci, ce, vreţi să se unească două sărăcii ca să formeze una şi mai mare?”. Moldovenii s-au bucurat că România a fost prima ţară care le-a recunoscut singurătatea, cică îi susţin, cică e o ţară prietenă. Au început imediat şi schimburile de experienţă, schimbul de elevi şi de studenţi. Românii i-au trimis la noi pe cei care nu puteau să intre în universităţile lor, moldovenii i-au trimis pe cei care picaseră, dar şi la cerere. Aşa că printre atîţia proşti şi KGB-işti au fost şi cîţiva băieţi de treabă, care chiar vroiau să înveţe, vroiau şi altceva. Aşa au plecat şi cîţiva prieteni din anii mai mari. Din anul III, IV sau V fraţii de peste pîrîu îi băgau pe basarabeni în anul I sau chiar în anul pregătitor. Cică să înveţe limba română. După 4 ani de filologie română te băgau în anul pregătitor cu africanii şi arabii – învaţă, frate, limba ta. Basarabenii îi primeau pe studenţii români ca pe fraţii ruşi – le ofereau toate condiţiile, îi băgau în cele mai faine cămine, în cele mai mişto camere. Iar ei l-au votat în unanimitate pe Iliescu, chiar şi cînd a cîştigat Constantinescu studenţii români din universităţile din Basarabia l-au votat – sută la sută – pe Iliescu. Dintre atîţia studenţi nu s-a găsit nici măcar unul ca să voteze altfel.

(…)

A venit vremea schimbării. Schimbăm comunismul de atunci pe comunismul de acum, moartea care moarte n-are cu viaţa care n-are viaţă, URSS cu R.Moldova-R.Uzbecă, R. Ucraineană, R.Lituaneană, R.Gruzină, R.Armeană, SUA, NATO, UE. Îl schimbăm pe Lenin („Schimb 100 de intelectuali pe-un electrician”) cu Stalin („Este omul – este problema, nu-i omul – nu-i problema”), pe Stalin cu Gorbaciov („Trăiască perestroika!”), pe Gorbaciov cu Snegur („La muncă, prieteni, la muncă!”) & Ştefan cel Mare („Moldova nu este a noastră…”), pe Puşkin cu Eminescu, pe Maiakovski şi Şolohov cu Vieru şi Păunescu, ne uităm în Piaţa Roşie şi-n Piaţa Victoriei, rămînem saşii. Înlocuim boxerii cu tanga, cravata pionierească cu cravata, schimbăm grafia, literele la maşinile de scris, maşinile de scris cu computerul, computerul cu laptopul, scrisoarea cu e-mailul, cărţile de hîrtie cu cărţile pdf, cinematograful cu filmele de pe CD, CD-urile cu DVD-urile, DVD-urile cu stickurile, stickurile cu hard discurile externe, poşta cu net-ul, ziarele şi revistele – cu revistele web, cvasul cu ceai, ceaiul – cu cafea, cafeaua – cu marijuana, marijuana cu extasy şi cocaina, telefonul – cu celularul, celularul cu iPod-ul, schimbăm accentele, schimbăm steagul, patria, ţara, limba, imnul, uităm să ne schimbăm ciorapii, ba da, îi schimbăm între ei, schimbăm idolii, şefii, tiranii, dictatorii, ne ducem la vot din 4 în 4 ani şi punem botu’. Ne schimbăm dizidenţii pe DJ-ei. Schimbăm muzica, schimbăm timbre, dizidenţii se întorc acasă, intră în partide politice extremiste şi devin ultranaţionalişti, anticomuniştii convinşi din sistemul comunist intră în noile partide comuniste, vedetele porno intră în Parlamentul European, armata SUA intră în Irak, părinţii ne intră în pămînt. Schimbăm Mioriţa cu Oaia Dolly. Schimbăm banii, textul şi imaginile de pe bani, schimbăm aerul, ne schimbăm iubitele, între noi, prietenii, dar şi între noi, bărbaţii, oriunde am fi, le schimbăm pe VIP-uri gonflabile, cu animale, cu alţi bărbaţi, le lăsăm în casă singure cu vibratoarele, facem schimb de mame, de sex, schimbăm dinţii de lapte pe coroane, ne punem coroane pe cap şi pe mormînt, ne schimbăm cu locul, dimineaţa ni se scoală pula fără să vrem, dimineaţa trebuie să te duci la WC şi să te pişi, dimineaţa îţi trimite un link din viitorul inevitabil şi îţi pute gura, dimineaţa trebuie să zici „Bună dimineaţa” şi nu „de ce pula mea m-am trezit aşa devreme” şi trebuie să ţii furculiţa aşa şi lingura aşa şi aşa, nu aşa sau aşa, fiecare face la ce se pricepe cel mai puţin.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iulie 1, 2015iulie 7, 2015 de VATRA

ZIDUL DE HÂRTIE (II)

Alexandra NEGRU

Alexandra Negru s-a născut în oraşul Suceava, în 1993. În prezent este studentă la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea ” Ştefan cel Mare”, Suceava. Cîștigătoare a numeroase concursuri literare din România.

Exhibit no.1

Ce o să mai rămână

din noi,

iubitule,

oase, păr şi unghii

aşezate după frumoasa

geometrie a morţii,

poate un volum de poezie bună,

citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint

şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre

ca filmele lui kubrick în care

ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat

să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut

să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,

de la care

am învăţat cum să ne scoatem

viermii din inimi şi cum să

coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,

pe care i-am infectat

cu demenţa noastră firească,

cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul

noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,

câteva mărunţişuri

uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului

pe care l-am strivit de perete

într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,

iubitule,

mă întreabă

vocea asta neagră

din capul meu

pe care o cunosc dintotdeauna.

Radiografie cu monştri

Mă uit în jur şi chiar nu am dreptul să fiu

mai furioasă

decât femeia decapitată în mijlocul străzii

pentru o faptă nedovedită. Decât femeia

care stă în bus lângă mine

încercând să-şi ascundă vânătăile

pe care se minte că le merită.

Ce se întâmplă la câţiva km depărtare, pe aeroportul din Donetsk,

pe străzile Ucrainei,

reuşeşte să vibreze sinistru în aerul

din camera mea. Fotografia zilei

arată

un orfelinat prin care gloanţele au zburat

ca într-o scenă slow motion

cum făceau odinioară

avioanele de hârtie ale micuţilor.

La final, tapetul cu unicorni distrus,

puful pernuţelor

care au substituit căldura maternă

atâta timp

călcat de bocancii mari

ai soldaţilor.

În altă zi, o altă fotografie

ca o radiografie monstruoasă din

punctele fierbinţi ale lumii. Rebeli purtând

pe braţe

alţi rebeli, schilodiţi

într-o luptă incorectă.

Departe de toate astea,

eu, ochiul laşului

privind din adăpost,

spectacolul acid al unei generaţii

sălbăticite.

***

Florin Dan PRODAN

Florin Dan Prodan a publicat On the Road. Poeme de călătorie, Shambhala Press, Kathmandu, Nepal, 2012, Poem pentru Ulrike, Vinea, 2013, Poeme și note informative despre eroi și morminte, Zidul de Hârtie, 2014. A mai scris pentru Timpul, Suplimentul de cultură, Dilema Veche, Transilvania, Poesis International. Coordonatorul Zidului de Hârtie, traducător şi redactor al revistei Bucovina literară.

Puloverul

Nu ştie nimeni a cui a fost

Cine l-a adus la Tîrgu Ocna

Dacă a fost țesut de-o

Machidoancă din Dobrogea

De o bătrînică din vreun sat bucovinean

Sau de vreo mamă pentru băiatul ei

Student la Bucureşti

Cineva a spus că s-a însănătoşit datorită lui

Şi într-o toamnă l-a dăruit

Unui alt bolnav din închisoarea-spital

Maxim l-a purtat pînă-n decembrie

De Crăciun încălzea plămînii bătrînului

General Comarnu

Profesorul Iliaş l-a purtat pînă-n vară

Şi, optimist, l-a dăruit de Schimbarea la Față

Pastorului Wurmbrant adus încă viu

Din peştera Jilavei

L-au îmbrăcat cu greu

Coastele încercau să se lipească pentru a patra oară

Parcă era în giulgiu.

După miracol, cînd l-au trimis în Bărăgan,

L-a dăruit lui Ianolide care s-a eliberat cu el

La 1 august 1964.

Tudor de la Aiud

Alexandra, nu mă mai plînge

în cimitirul ăsta părăginit.

Gîndeşte-te că o să vină iar primăvara.

Că va fi iar soare şi flori în toată țara.

Eu nici măcar nu-s aici.

Eu mi-am țesut din gratii,

vorbe grele şi din lovituri

o scară. M-am suit şi am găsit sus

o viață nouă.

Ştiu că nu a existat dreptate pe pămînt

dar iubire, da.

***

George SEREDIUC

George Serediuc a debutat în cadrul Concursului de manuscrise Max Blecher/Herg Benet 2011, cu volumul de poezii Soarele mecanic. A publicat în antologiile Iubirea e pe 14 februarie, Vinea, Bucureşti, 2010, Ana Basis, Ed. Arania, Braşov, 2008, Turnătorii, Suceava, 2007, Antologia Zidul de Hârtie, Suceava, 2011, Cele mai bune poeme 2012, Tracus Arte, 2013.

Gheorghe GLODEANU

Teoreticianul fantasticului

Dicţionarul de idei literare rămâne o carte de referinţă, care se consultă cu real folos şi azi.

Florina ILIS

Călătorul fără complexe

___________

1 Eugen Simion, Literatura de călătorie, în Luceafărul, nr. 50, 1975, p. 6.

2 Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, Iaşi: Polirom, 2004, p. 9.

3 Adrian Marino, Carnete europene. „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975”, Cluj: Editura Dacia, 1976, p. 5.

4 Ibid., p. 15.

5 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, Craiova: Editura Aius, 1995, p. 158.

6 Carnete europene, ed. a II-a, p. 31.

7 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, p. 162

8 Adrian Marino, Carnete europene, Ed. I-a, pp.18-19.

9 Ibid, p. 18.

10 Ibid, p. 19.

Maria DINU

Hermeneutica lui Mircea Eliade.

Actualitate şi inadecvare metodologică

_________

1 Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Vârstele devenirii, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca

5 Idem., p. 47

6 Adrian Marino., Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 27

7 Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 93

8 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, vol. al II-lea, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 213

9 Adrian Marino, op. cit., p. 153

10 Douglas Allen, Mit şi religie la Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, p. 122

11 Ibidem, p. 151

12 Adrian Marino, op. cit., p. 167

13 Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 102

14 Ibidem, p. 309

15 Ibidem

16 Ioan Petru Culianu, op. cit, p. 215

18 Pompiliu Marcea, Un roman de idei în Luceafărul (XXIV), nr. 8, 1981, p. 3

Mircea POPA

Comparatistul

Adrian Dinu RACHIERU

Despre o „deconspirare” eşuată

Iulian BOLDEA

Între hermeneutică şi memorialistică

Vocaţia totalităţii

Solitudinea ca exerciţiu etic

Bibliografie critică selectivă

Imaginar şi ficţiuni teoretice la Adrian Marino

Mihaela URSA

¹ Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Vârstele devenirii, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca

⁵ Idem., p. 47

⁶ Adrian Marino., Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 27

⁷ Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 93

⁸ Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, vol. al II-lea, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 213

⁹ Adrian Marino, op. cit., p. 153

¹⁰ Douglas Allen, Mit şi religie la Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, p. 122

¹¹ Ibidem, p. 151

¹² Adrian Marino, op. cit., p. 167

¹³ Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 102

¹⁴ Ibidem, p. 309

¹⁵ Ibidem

¹⁶ Ioan Petru Culianu, op. cit, p. 215

¹⁸ Pompiliu Marcea, Un roman de idei în Luceafărul (XXIV), nr. 8, 1981, p. 3