TIUK! (II)

Alexandru VAKULOVSKI

avaku

Născut în 1978 în URSS. Studii la Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere. Debut în 2002 cu Pizdeţ (roman), Oedip regele mamei lui Freud (poezie) şi Ruperea (teatru). A mai publicat LETOPIZDEŢ. Cactuşi albi pentru iubita mea (Ed. IDEA Design & Print, 2004), ecstasy (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), TU, împreună cu Mihail Vakulovski (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), BONG (roman, Ed. Polirom, 2007) şi 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Mihail Vakulovski). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. Fondatorul CenaKLU-lui KLU, co-fondator Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Mihail Vakulovski. Blog: http://vklvsk.blogspot.com/.

 

157 de trepte spre iad

sau Salvaţi-mă la Roşia Montană

 

(fragment)

Se spune că beţivii au un Dumnezeu al lor. De fapt n-au nici un Dumnezeu. Îl au pe Omul de Gumă. Sau cel puţin pentru roşieni e rezervat Omul de Gumă. De Omul de Gumă sunt legate poate cele mai amuzante istorii din Roşia Montană. Amuzante, dar nu pentru beţivi, ci pentru restul.

Eu îl ştiu de mică pe Omul de Gumă. Nu pentru că m-aş fi apucat de băut de mică, nu, asta s-a întâmplat mult mai târziu… L-am cunoscut cam după ce i-am întâlnit pe pitici şi pe Cavaler.

De fiecare dată când bunicul nu mai apărea acasă şi se făcea târziu, bunica şi mama mă trimiteau La Popice să-l aduc. De multe ori nu era acolo şi eu rămâneam printre beţivi să-l aştept. Cel mai adesea el era la vreo soţie de beţivan care chiar în acel moment era La Popice. Bunicul uneori apărea, alteori nu. De fapt nici nu prea conta pentru mine. Din start ştiam că voi lua bătaie. Ori de la bunica, ori de la el.

Cât aşteptam, beţivii n-aveau nici o treabă cu mine. Mi se părea un pic ciudat şi chiar îmi plăcea printre ei, spre deosebire de soţiile lor care nu-şi lăsau copiii să se joace cu mine. Beţivanii îmi dădeau să beau bere, dar mie nu-mi plăcea. Câteodată îmi luau câte-un suc şi îmi dădeau gumele şi bomboanele pe care le primeau rest.

Între timp eu îi buzunăream. Pentru că oricum ştiam că-şi vor pierde banii ori jucând cărţi, ori la popice, ori pe băutură, ori pe drum. Aşa că mai bine îi luam eu direct. Le luam şi brichetele şi ţigările. Nu ştiu de ce, pentru că nu fumam, dar mi se păreau frumoase, ca nişte jucării…

Într-o seară când deja mă gândeam că o să trebuiască să mă întorc acasă fără bunic, deci că voi lua bătaie de la bunica, după ce îmi primisem guma şi le furasem destul beţivanilor, l-am văzut în sfârşit apărând şi pe bunicu’. Avea ochii tulburi, semn că primise palincă de la femeia de la care venea…

S-a aşezat lângă mine. În sat el nu mă bătea, nu ştiu de ce. Bătaia îmi era rezervată întotdeauna acasă. Poate că îi plăcea atât de mult să mă bată că îşi lăsa această plăcere doar pentru el, nu vroia s-o împartă cu nimeni.

A cerut palincă şi a început să discute cu beţivanii despre aur, despre fostul şi viitorul primar, despre soţiile beţivanilor care nu erau de faţă. La un moment dat bunicul nu mai putea vorbi. S-a ridicat brusc de la masă şi a ieşit val-vârtej din bar. Eu l-am urmat. Deşi era bine printre beţivani, nu vroiam să rămân şi să primesc bătaie de la ambii bunici…

Bunicul mergea mârâind dintr-o parte în alta a drumului. Nu prea mai ştia să articuleze. Atunci mi s-a părut că aud nişte sunete ciudate. Ca o minge plină cu nisip pe care o trânteşti jos şi ea doar încearcă să se ridice înapoi, dar degeaba. M-am uitat în spate. De noi se apropia ceva ce părea că seamănă cu un copil, doar că se mişca de parcă ar fi adult. Ne-a ajuns din urmă. Când era lângă mine, fiinţa mi-a arătat toţi dinţii imenşi de aur.

Chiar şi beat, bunicul era destul de sprinten, aşa că nimeni nu îşi încerca norocul. Câţiva l-au prins pe bunic în pat cu femeile lor, dar şi în curul gol el reuşea să fie mai tare ca ei. Unii dintre soţii înşelaţi s-au ales cu maxilarele rupte, alţii pur şi simplu trântiţi la podea cu bunicul pe ei dându-le palme în cap. Cel mai bine au ieşit cei care aşteptau să iasă din casă. Apoi ei puteau să facă orice cu nevestele lor. Pentru că erau ale lor.

Omul de Gumă a sărit direct pe bunic şi el s-a lovit de un gard. Fără să-i dea prea mult de gândit, Omul de Gumă l-a trântit rapid de vreo patru ori pe bunic în noroiul roşiatic. Bunicul a reuşit să smulgă o scândură din gard şi l-a nimerit pe Omul de Gumă în cap. Omul de Gumă nu s-a ferit. Scândura a sărit înapoi din capul lui direct în capul bunicului, care a picat jos ca împuşcat.

După asta Omul de Gumă ne-a condus acasă. De mine nu s-a atins, doar din când în când mă privea. În schimb pe bunicul îl arunca din gard în gard. A intrat şi în curte şi l-a trântit direct pe scările din faţa uşii.

Eu am intrat în casă, m-am băgat sub plapumă, am închis ochii şi am început să-i aştept cu nerăbdare pe pitici şi pe Cavaler.

De atunci am tot auzit de Omul de Gumă. Din când în când mă şi întâlneam cu el când eram în preajma vreunui beţiv. Omul de Gumă îngrozea chefliii din Roşia Montană. Îi vedeai a doua zi vineţi, zgâriaţi. Şi povesteau despre Omul de Gumă. Mulţi râdeau de ei.

– Mai puţin să bei, beţivanule, şi nu te întâlneşti cu nici un Om de Gumă, dacă ştii drumul spre casă…

Iar bunicul după câteva întâlniri cu Omul de Gumă s-a lăsat de băut. Nu că nu ar bea deloc, cum să nu se bucure de palinca de 60 de grade din Roşia? Dar a lăsat-o mai moale cu beţiile şi s-a dedicat în totalitate nevestelor din comună.

Şcoala mi-a adus şi prietene. La început copiii păstrau o oarecare distanţă faţă de mine. Dar pentru că învăţam bine, ei au început să mă roage să-i las să copieze. Aşa că distanţa dintre noi a dispărut rapid. Chiar şi învăţătorii parcă au început să se comporte normal.

Cel mai mult m-am împrietenit cu Angela. O blondă mică, cu ţâţe mari. Părinţii ei erau plecaţi din ţară şi singura legătură cu ei era că din când în când îi mai trimiteau bani. Locuia împreună cu fratele ei, mai mare cu vreo cinci ani.

Angelei nu prea îi stătea mintea la învăţat, aşa că mai mult copia de la mine. Era bine dezvoltată, mai bine decât celelalte fete, aşa că băieţii erau în limbă după ea. Ea începuse deja să facă sex, lucru care era pentru mine total necunoscut. De-abia pe atunci am înţeles ce înseamnă „curva”. Mi-au explicat băieţii. Curvă e o femeie care şi-o trage cu oricine, indiferent dacă e urât, prost sau murdar. Curva şi-o trage continuu, fără să stea prea mult pe gânduri. Curva şi-o trage fără să-i pese sau primeşte în schimb unele lucruri – mâncare, băutură, bani. Sau şi-o trage tocmai pentru că vrea acele lucruri şi în rest n-o mai interesează altceva.

Când mi s-a explicat ce înseamnă curvă am râs mult şi nimeni nu înţelegea de ce. Râdeam pentru că bunicii mă făceau curvă, iar eu nu eram nici pe departe aşa ceva. Cel puţin încă nu eram. În schimb bunicul se ducea la curve. Şi bunica şi-o trăgea cu câţiva dintre colegi. Deci mai degrabă ei erau curve, nu eu.

Angela mi-a povestit cum s-a futut prima oară. Pentru că am descoperit şi cuvântul ăsta – futut. Futut e când un bărbat îşi bagă pula într-o femeie. Mi s-a părut ciudat când am auzit prima oară de asta. Nu eram convinsă la început dacă toţi oamenii se fut sau doar unii. Apoi am aflat că toţi, ceea ce m-a îngrozit. Deci, cândva va trebui să mă fut – ăsta era gândul meu trist de atunci…

Mie mi se părea ciudat că Angela era veselă şi se futea de bunăvoie, nesilită de nimeni. Asta după prima dată. Căci prima dată, din câte am înţeles de la ea, a fost mai dureros.

Sau primele ori. Până să înceapă să se fută cu fetele de vârsta lui, fratele Angelei s-a antrenat cu ea. Adică a violat-o. Prima oară, căci după aceea Angela nu s-a mai împotrivit, ca să nu ia bătaie. Prima oară au făcut sex anal, căci fratele ei nu era prea sigur dacă se face sex în anus sau în pizdă. Apoi şi-a dat seama şi a urmat sexul normal.

Când i s-a întâmplat asta, Angela a devenit pentru un timp tăcută, tristă. Brusc, dintr-o zi, zâmbetul i-a revenit. Mi-a spus atunci ce i se întâmplase. Când fratele ei a încetat s-o mai fută, Angela a observat că, deşi o duruse, îi lipsea fututul.

Şi s-a futut cu primul care a flirtat cu ea. Mi-a povestit că i-a făcut plăcere, că nu a fost deloc dureros.

– Tu de ce nu te fuţi?

Nu ştiam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu şi când vor ei.

Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine sau s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-şi vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară.

Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea şi că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar şi săracii se futeau. Şi animalele. Chiar şi profesorii de la şcoală se futeau!

Şi totuşi încercau să ţină ascuns lucrul acesta. Nu înţelegeam de ce. De ce să ascunzi că te fuţi când toată lumea se fute şi se gândeşte la futut. Începuse să-mi crească şi mie ţâţele, mi-a venit ciclul. Când mergeam pe coridoarele şcolii am observat că băieţii râdeau şi şuşoteau. Eram sigură despre ce vorbesc şi la ce se gândesc. Se gândeau cum ar fi să mă fută şi asta îi binedispunea.

Mama era bătută de bunici pentru că s-a futut cu cine nu trebuie. Şi am înţeles şi altceva. Că eu am apărut dintr-un futut nefericit. Oamenii se îmbrăcau şi se dezbrăcau pentru a se fute. Colecţia imensă de chiloţi ai mamei era adunată pentru futut. Bunicul fluiera vesel pentru că urma să meargă la futut. Preotul bătea vacile până i se scula şi după asta mergea să-şi fută cu ură preoteasa.

Continuam să merg seara în galerii. Simţeam că minele mă protejează, vocile din ele mă supravegheau cu bucurie. Îmi imaginam că mina e un vagin imens al pământului şi eu le fut, prin prezenţa mea îi provoc minei plăcere, din cauza asta mă cheamă şi mă apără. Minele din care s-a scos aur tot pentru futut.

Da, incredibil. Şi dacii, şi romanii şi comuniştii au scos aur ca să se fută. Nu înţelegeam cum nu am priceput asta până acum. Totul se rotea în jurul fututului, fututul era puterea cea mai mare, plăcerea cea mai mare.

Plimbându-mă prin galerii am simţit că e timpul să aflu şi eu cum e să te fuţi. Să văd de ce totul se roteşte în jurul fututului. Vroiam să mă fut şi ştiam că nu va mai dura mult până mă voi fute.

Dumnezeu e pomenit tot timpul în Roşia Montană. Fută-te Dumnezo să te fută – cred că e expresia cea mai des folosită.

Sunt multe feluri de creştini aici. Dumnezeu îi ajută şi îi fute aici. Cum sunt multe credinţe, sunt şi multe biserici. Dar majoritatea sunt deja părăsite. Pentru că fiii lu’ Dumnezo s-au rătăcit în alte părţi. Şi-au luat galbenii, şi-au tras maşini, unii baruri – şi au uitat de bisericile părăginite din Roşia Montană. Eventual se întorc să dărâme casele în care au crescut.

L-au lăsat pe Dumnezeul lor să ruginească pe crucile lui din cimitir. Roşienii vorbesc despre Dumnezeu doar atunci când vor să te fraierească. Atunci brusc se trezeşte în ei credinţa.

La noi în casă a venit la un moment dat un preot. Îşi ţinea o cruce mare la piept. A venit să sfinţească prin curte şi casă, cred, sau aşa ceva. Întâmplător eram cu toţii acasă. Chiar şi eu.

Preotul ne-a povestit ceva despre credinţă, despre cum Dumnezeu te ajută. Pentru că a vrut să se apropie mai uşor de noi, ne-a întrebat ce fel de creştini suntem…

– Greco-catolic…

– Unitarian…

– Romano-catolic…

– Ortodox…

Preotul a belit ochii, dar a continuat răbdător studiul nostru. M-a privit, a pus palma pe capul meu.

– Şi… tatăl… tatăl copilului, ce e?

Bunicii au împietrit urmărind-o pe mama. Mama a încercat să schiţeze un zâmbet, apoi s-a făcut serioasă.

– A fost… musulman…

Aici preotul n-a mai suportat şi a scăpat crucea pe podea. A bâlbâit nişte scuze, a bâlbâit nişte pilde şi alte prostii şi s-a cărat politicos. Nu cred că există Dumnezeu, cred că există doar partea cealaltă a lui Dumnezeu, numită de toţi Rău – dar la puterea căreia râvnesc cu toţii. Toţi creştinii. Dar dacă Dumnezeu ar intra în Roşia Montană, ar scăpa şi el crucea pe jos, ca acest biet preot care intrase în casa noastră, casa unor creştini.

În Roşia Montană, dar nu numai aici, Dumnezeu e doar o măsură preventivă. Un fel de asigurare. Doar nu e greu să mergi până la o biserică o dată pe săptămână, sau o dată pe lună, sau o dată pe an… Poţi să nu mergi toată viaţa de fapt… important e să fii creştin. Şi când mori să vină un popă, să-ţi aprindă o lumânare, tu să spui ce şi cum ai păcătuit, să zici că-ţi pare rău… că nu mai faci aşa… şi gata. Păcatele ţi se şterg, eşti iertat şi în faţa ta apar artificii, pizde goale care dansează pentru tine şi de-asupra lor e inscripţia: Bine ai venit în Rai!

Culmea e că roşienii aşteaptă aurul de la Vâlve, ca apoi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Nu întâmplător tremură de frica vâlvelor. Dacă îţi iese în cale o Vâlvă albă – ea îţi va arăta de unde poţi scoate aurul. Dar dacă întâlneşti una neagră – ai pus-o. Vâlvele sunt duhurile băilor şi e stupid să crezi că unele sunt bune şi altele sunt rele. Sunt la fel. Doar că oamenii sunt proşti. Ei se îngrozesc când îi văd capul de lup şi o iau la fugă. Dar culmea prostiei… care se întâmplă de obicei. Ajutat de Vâlvă, un miner s-a îmbogăţit foarte tare. Şi ce credeţi că a făcut? Şapte biserici.

Continuam să merg pe Dealul Cetăţii. Acolo, dacă nu era nimeni, apărea şi ţiganca bătrână. Ea îmi dădea să fumez din pipa ei şi apoi îmi povestea. Dar de la un moment dat, după ce fumam, ea folosea altfel de cuvinte. Cum deschidea gura, eu deja vedeam ceea ce spune.

Apăreau umbre palide, apoi din ce în ce mai consistente, care parcă erau dirijate de vorbele ei. Observasem că un ţigan bătrân, care avea tot timpul un topor în mâini ne era prin preajmă.

– Nu te speria, e gagiul meu Grancea Racokzi, continuă să stea la pândă şi să se antreneze. Deşi a văzut că toporul e mai mult o joacă, s-a obişnuit prea tare cu el ca să-l arunce. Acum îl aşteaptă la ieşirea din mină pe Crişan…

– Ăla care…

– Ăla, ăla… Grancea meu e furios. Ăştia credeau că pot scăpa de iobăgie, că împăratul îi va elibera şi îi va face ostaşi liberi… Eu nu mai puteam de râs, ştiam cum se va termina şi că Grancea meu va avea mult de lucru…

La ieşirea din mină am observat o sclipire. Era Crişan cu o cruce aurită în mâini:

– Am crucea adusă de Horea de la împărat! E împuternicit să ne spună că ne putem alege singuri soarta, putem scăpa de iobăgie şi putem deveni grăniceri liberi!

– Of, prostul nu s-a prins că nu-l ajută crucea asta – oftă ţiganca.

Cum Crişan ieşi din mină, Grancea îl decapită cu o mişcare simplă.

– Gata, nu mi-ai scăpat nici de data asta! Crezi că de fiecare dată o să te spânzuri cu curelele de la opinci?! Gata, n-o să-mi mai strici cheful de joacă!, ţiganul furios dădea şuturi în capul lui Crişan şi în cruce.

– I s-a pus pata că s-a distrat despicându-i cu roata doar cu Horea şi cu Cloşca… ăsta i-a scăpat, că s-a sinucis… dar de atunci nu i-a mai scăpat niciodată… – îmi explica ţiganca.

Cu cât fumam mai mult, simţeam că bezna se înroşeşte, dar totul devine foarte uşor şi liniştea ne învelea de peste tot.

– Marilyn?, în faţa noastră stătea un bărbat chel, cu barbă, învelit cu o mantie neagră.

– Nu e Marilyn, Anton, dar da, seamănă mult cu ea…

Bărbatul s-a aşezat jos şi şi-a acoperit chelia cu mantia, aşa că nu-l mai vedeam.

– E strănepotul meu, ţi-am spus că o să te găsească. El ne-a făcut prima noastră biserică de suprafaţă, eu i-am spus că e o tâmpenie, dar e încăpăţânat… E trist că şi-a omorât prima lui iubită, actriţa aia care a înnebunit toţi americanii, din timpurile când lucra încă la circ… E singurul lucru de care îi pare rău acum…

Fumul ne acoperea şi în jur domnea liniştea. Anton mă ţinea la pieptul lui, ţiganii băteau fierul, Grancea îl dezmembra pe Crişan într-o armonie perfectă. Era ca şi cum toate lucrurile ar fi la locul lor.

 

***

Mihnea BLIDARIU

mihnea

Mihnea Blidariu s-a născut pe 6 septembrie 1979, la Bacău. A absolvit Facultatea de Litere (secţia Etnologie) din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Este membru fondator al formaţiei „Luna Amară” şi al Cenaclului KLU/TIUK, alături de Alexandru Vakulovski. Este membru activ al campaniei Salvaţi Roşia Montană! Autorul volumelor de poezie No Future (2004) şi mânia.ro (2006) şi al romanului Playlist (pentru sfârşitul lumii), (Ed. Casa de Pariuri Literare). Scrie la TIUK!, Observator Cultural, Think Outside The Box, bestmusic.ro etc.

 

 

Playlist (pentru sfârşitul lumii)

(fragment)

America (Laibach)

De când s-a născut, Marilena a visat să ajungă în America. Visul se infiltrase în mintea ei încă de la o vârstă fragedă, urmărind animaţiile lui Walt Disney, apoi seriile Harry Potter şi Lord Of The Rings. În capul ei, numai într-un popor fericit şi cu de toate puteau exista oameni cu o imaginaţie atât de bogată, care să creeze poveşti atât de frumoase şi imagini aşa de strălucitoare. Marilena nu credea că vreun român ar putea avea imaginaţia, banii sau puterea de a face ceva într-atât de minunat. În jurul ei vedea doar figuri nefericite, toată lumea se plângea de lipsuri, şomajul era în creştere în micul ei orăşel din sud, părinţii îmbătrâneau mai repede, parcă, în fine, cunoaşteţi clişeul…

Când a ajuns în clasa a opta, la Marilena în oraş a poposit un grup de misionari americani. Proaspăta adolescentă s-a îndrăgostit instantaneu de cei patru tineri cu pielea spălăcită care străbăteau neobosiţi târgul – fie vorba între noi, nu prea aveau mare lucru de străbătut… – şi încercau să-i convingă pe oameni că Iisus e salvarea. Nu prea aveau succes, românii îl creditau pe Iisus cu aceleaşi şanse să-i salveze ca şi pe Ion Iliescu, chiar dacă în sondaje biserica se afla în frunte, în ceea ce priveşte încrederea poporului în instituţiile statului. Însă perseverenţa lor şi faptul că tot timpul păreau mulţumiţi şi veseli au cucerit-o pe Marilena. Între timp, camera ei se umpluse de postere cu Brad Pitt, Rambo, Terminator, Christina Aguillera, Timberlake, Angelina, Beyonce şi chiar Bush. Pe uşă îşi lipise logo-ul de la MacDonalds, pe adidaşii chinezeşti scrisese, discret, cu pixul, „Nike”, iar pe spatele unei perechi de blugi cususe marca „Levi’s”, găsită, printr-o minune, la tomberonul din spatele blocului.

Într-o bună zi, Tom şi Sam au bătut şi la uşa Marilenei. Din fericire, era sâmbătă, aşa că fata nu era la şcoală. Emoţionată, roşie în obraji, i-a primit în sufragerie şi a insistat ca mama s-o lase pe ea să îi servească. Să îi serveşti cu ce? s-a necăjit doamna Ciocan, proaspăt şomeră. Marilena nu s-a descurajat, a trimis-o pe negativistă să cumpere suc şi prăjituri din propria ei alocaţie de elev şi s-a aşezat la discuţii cu tinerii misionari.

Hello, my name is Marilena. Aşa a început drumul ei către Statele Unite ale Americii, cu această propoziţie. Firesc şi natural. Această primă întâlnire i-a convins pe cei doi băieţi că „miss Marilena” iubea mult America şi se gândea serios să-l accepte pe Iisus în inima sa, ca plată pentru un bilet numai dus spre tărâmul făgăduinţei. Bineînţeles, educaţia e un aspect esenţial în viaţa unei tinere de numai 15 ani, aşa că Marilenei i s-a acordat o bursă de trei ani la Universitatea Domnului din statul american Utah. O scrisoare primită de la însuşi decanul Universităţii, Mr. Adam Jones, îi asigura pe soţii Ciocan de seriozitatea şi competenţa acestei instituţii, ca şi de imensa oportunitate ce căzuse din cerul Americii tocmai la picioarele Marilenei, în acel mic şi prăfuit orăşel românesc din sud…

De atunci au trecut cinci ani. Marilena are 20 de acum şi aşteaptă sfârşitul lumii într-o mansardă din New York. Bine, chiar în acest moment nu aşteaptă asta, ci cei 50 de dolari pe care clientul îi datorează pentru blow job. La drept vorbind, nici măcar pe ăştia nu-i aşteaptă prea tare: la ce or să-i folosească, oricum? Clientul pare puţin nebun, bombăne întruna şi Hunter mai bine s-ar grăbi odată să intre cu pistolul ăla, cine ştie ce idei are funcţionăraşul ăsta prăpădit…

Universitatea Domnului se dovedise a fi un loc cu totul şi cu totul special, unde Marilena a învăţat cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele descrise în scrisoarea domnului Adam Jones către părinţii ei. Mai întâi, a învăţat că Adam Jones este Zeul, Tatăl şi Amantul. Regulatorul suprem. Şocul a fost atât de puternic, încât n-a mai avut putere să reacţioneze. Şi fiindcă prin vene îi curgea sângele mamei, al bunicii, străbunicii şi tot aşa mai departe, Marilena a sfârşit prin a se obişnui cu situaţia. Iar după un timp, obişnuinţa a început să creeze chiar plăcere. Ţinută în şah de visul în care ea devenea o Madonna, o Angelina, sau măcar o Pamela Anderson, proaspăta adeptă a orgiilor sexuale cu temă religioasă i-a ajutat pe profesorii ei să-i spele creierul, până n-a mai rămas din el decât un lung şir de nume şi cifre celebre. Trei ani mai târziu, Marilena era cea mai fidelă clientă a MacDonalds-ului – dacă aşa ceva e posibil în America – şi poza goală pentru calendare pe care bătrânei mormoni libidinoşi ejaculau în liniştea sufrageriilor cu cruce de neon şi Bush pe perete.

Însă domnul Adam Jones s-a lăcomit şi autorităţile federale au prins de veste despre mica lui comunitate de nebunii erotico-religioase. Aşa că Marilena s-a trezit într-un autobuz spre New York, cu 100 de dolari în buzunar, dar cu visul american încă în suflet. În Marele Măr, a simţit putreziciunea lui şi viermii care îl mâncau pe dinăuntru. Nu vă faceţi iluzii, asta se poate spune despre majoritatea marilor aglomerări urbane, deci nu e vorba de vreun anti-americanism aici. Cu creierul spălat şi păsărica jegoşită de atâtea penisuri şi limbi evlavioase, tânăra imigrantă n-a mai putut decât să persevereze în singurul lucru pe care ştia să-l facă. Însă cum un al şaselea simţ, zis şi feminin, îi spunea undeva, în interior, că bărbaţii o trăseseră pe sfoară, a hotărât să îşi găsească o companioană, o prietenă, un suflet chinuit, de acelaşi sex, cu care să împartă ceea ce cu greu se putea numi viaţă. Şi aşa a apărut Hunter…

Hunter s-a dovedit a fi alegerea potrivită. Însă a împins totul un pic mai departe: în opinia ei, bărbaţii trebuiau pedepsiţi pentru că le trăseseră pe sfoară. Clasic, sigur aţi văzut asta prin ceva film american. Au hotărât, de comun acord, că blow job-ul e singurul compromis pe care îl pot face, pentru a putea să-i ademenească şi apoi să-i ucidă. Au continuat să omoare şi după ce sfârşitul lumii a fost anunţat. Oricum, mai mult de jumătate de lună nici nu au crezut – li se părea că totul face parte dintr-un plan al puterii, sau e vreo farsă imensă a vreunui reality-show idiot.

Şi iat-o acum aici, aşteptând-o pe Hunter să intre şi să-i zboare creierii unuia, pentru ultima dată. Privind pe fereastră, Marilena vede, reflectându-se în geamurile imenşilor zgârie-nori, nume şi cifre celebre. 100 de miliarde de burgeri vânduţi anul acesta…20.000.000 de obezi…Paris Hilton…Elvis Presley…48483847567224547 de soldaţi morţi undeva…Miss Univers…Obama…Lindsey Lohan…Clint Eastwood…un catralion de arme automate…486.000 de viruşi…1.598.443 de specii pe cale de dispariţie…Hunter intră brusc şi îl împuşcă pe individ în cap. Sângele loveşte geamul cu zgomot sec şi grămada de carne se prăbuşeşte pe podeaua murdară. That’s it, baby. Last day. Last shot. Last kiss.

Te iubesc, Hunter! Te iubesc, America! You’ve all been wonderful tonight, thank you so much! See you soon! I love you all!…

 

 ***

Mitoş MICLEUŞANU

mitos

Autorul volumelor Organismecanisme (Ed. Ziua, Bucureşti, 2002, proză scurtă), Tuba Mirum (Ed. Pontica, Constanţa, 2003, roman) şi Kasa poporului (Ed. Polirom, 2008 – premiul literar Euridice). Născut în 1972 în Crimeea, părinţi basarabeni. Unul dintre cei doi membri ai proiectului Planeta Moldova (www.planetamoldova.net), care au editat şi un CD cu acelaşi nume. Artist plastic şi muzician. Studii la Academia de arte vizuale din Cluj-Napoca. Rubrică zilnică la Radio Guerrilla (Bucureşti).

 

 

Lupul şi Oaia

(fabulă nerezolvată)

         Într-o zi lupul s-a pornit la vînătoare de căprioare şi la un moment dat, pe drum, s-a întîlnit cu oaia.

  • Bună ziua, lupule.

  • Bună să-ţi fie inima, oiţă bîrsană.

  • Unde te duci, lupule?

  • Păi uite, mă duc şi eu la vînătoare de căprioare, că sunt flămînd şi necăjit.

  • Lupule, hai să te ajut şi eu! Tu prinzi căprioarele, iar eu ştiu să fac macaroane. Îţi prepar nişte macaroane cu sos şi carne de căprioară. Foarte gustoase.

  • Păi nu ştiu ce să-ţi spun oiţă dragă. Nu te supăra, dar mie nu-mi plac macaroanele.

  • Stai lupule, nici nu ştii ce macaroane gustoase cu sos şi carne de căprioară ştiu să fac. Nu mă refuza, te rog. Sunt o bucătăreasa foarte pricepută. Pune-mă la încercare. N-o sa-ţi pară rău!

  • Bine oiţă, hai să vedem.

Lupul a vînat cîteva căprioare grase şi împreună cu oaia le-au cărat în casa lui, unde oaia s-a apucat să prepare mîncarea. Peste o oră mîncarea a fost gata. Un ceaun uriaş… Lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia în bucătarie a mîncat pe ascuns carnea şi sosul. I-a adus lupului numai macaroane. Lupul a început să mănînce macaroane, uitîndu-se pieziş în părţi. După ce a terminat, oaia l-a întrebat:

  • Ei, ce zici lupule? Nu-i aşa că am făcut o mîncare bestială? Ţi-am spus eu că n-o să-ţi pară rău.

  • Da, într-adevăr oaie dragă, ai preparat nişte macaroane minunate. N-am mîncat niciodată ceva mai gustos. Dar vreau să te întreb şi eu ceva…

  • Ştiu ce vrei să mă întrebi.Vrei să mă întrebi cînd îţi mai fac din nou o mîncare atît de delicioasă, nu-i aşa?

  • Da, într-adevar, cînd îmi mai faci ceva la fel de bun?

  • Hai să ne vedem mîine, vînăm ceva şi-ţi prepar o tocăniţă sau un gulaş fantastic!

A doua zi lupul s-a pornit din nou la vînătoare. S-a întîlnit cu oaia şi după ce a vînat o căprioară şi nişte iepuri, le-au cărat împreună la el acasă. Oaia s-a apucat să-i prepare lupului cartofi cu sos de iepure şi cotlet de căprioară. După ce a terminat, lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia la bucătărie a mîncat pe ascuns toată carnea şi sosul. I-a adus lupului doar cartofii. De data asta lupul s-a uitat lung în farfurie, apoi a privit-o îngîndurat pe oaie şi nu s-a atins de cartofi. Oaia s-a uitat mirată la el şi l-a întrebat:

  • Ce faci lupule, nu vrei să mănînci?

  • Sa ştii oiţă că nu vreau să mănînc.

  • De ce?

  • Păi, mă simt atît de bine împreună cu tine, încît nu mai simt nici foame, nici nimic.

  • Mă bucur lupule, mă bucur. Dacă nu mănînci, lasă-mă pe mine, că mi-e foame.

Oaia a luat farfuria din faţa lupului şi a mîncat toţi cartofii. Lupul s-a uitat la ea lung şi i-a spus:

  • Ştii, oiţă dragă, îmi vine greu să recunosc, dar eu… Eu te iubesc! Te-am iubit din primul moment în care te-am văzut! Aş vrea să mă însor cu tine, aş vrea să am o nevastă minunată ca tine. Nu mă refuza, că nu ştiu ce voi face fără tine.

  • Bine lupule, sunt de acord. Şi eu te iubesc la nebunie.

 Lupul şi oaia s-au căsătorit, au făcut o nuntă extraordinară unde au invitat toată pădurea. În noaptea nunţii după ce toate animalele au plecat, oaia s-a apropiat de lup şi i-a spus:

  • Dragul meu, vreau să-ţi fac o surpriză! Aşteaptă puţin aici în hol, iar eu mă voi duce în dormitor, voi pregăti patul, voi aprinde lumînările, voi face un duş, mă voi parfuma cu uleiuri de flori, îmi voi despleti părul şi te voi chema. Este noaptea noastră, iubitule!

Lupul a fost de acord şi s-a aşezat în fotoliul din hol. A aşteptat cît a aşteptat, dar a trecut o oră şi oaia tot nu-l chema. A mai trecut o oră şi lupul a hotărît să vadă ce se-ntîmplă. Cînd a deschis uşa dormitorului, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea de zor cu ursul. Ursul era călare pe oaie şi ea suspina languros. Lupul a tuşit de cîteva ori şi amanţii s-au oprit. Oaia s-a ridicat repede din pat şi i-a spus lupului:

  • Iubitule, stai putin, sper că nu te superi. Uite dacă vrei iţi explic totul şi o să-ţi dai seama că n-are sens să te nelinişteşti.

  • Dar eu nu mă neliniştesc iubit-o, a spus lupul zîmbind. Eu n-am vrut să vă deranjez, am vrut doar să vă întreb dacă nu vreţi un pahar cu vin sau o felie de tort.

 Ursul i-a spus lupului că ar vrea un pahar cu vin, fiindcă era însetat, iar oaia a cerut o felie de tort. Lupul a mers în bucătărie după vin şi tort, iar ursul şi oaia au început din nou să şi-o tragă. Cînd s-a întors, lupul i-a surprins în plină desfăşurare şi a tuşit intimidat. Amanţii au mai făcut o pauză şi au servit vinul şi tortul. Lupul şi-a cerut iertare pentru deranj şi a plecat. Şi-a strîns cîteva haine într-un rucsac, s-a uitat cu dor spre uşa dormitorului şi a plecat în pădure. Era noapte. Pe drum lupul s-a întîlnit cu vulpea. Vulpea s-a uitat la el mirată şi l-a întrebat:

  • Ce-ai păţit lupule, de ce eşti trist?

  • Păi, cum să-ţi spun vulpe, sunt cam supărat fiindcă oaia îmi ascunde ceva, dar nu ştiu ce anume. Poate îi doar în capul meu, poate sunt paranoic sau prea gelos. Cred că eu sunt problema.

Şi lupul i-a povestit vulpii totul cu lux de amănunte.

  • Vai de mine lupule, într-adevar n-ai de ce să te nelinişteşti. Oaia te iubeşte şi te respectă foarte mult, dar tu eşti puţin gelos şi n-ai încredere în ea. Să ştii că n-ai motive, mai bine întoarce-te şi cere-ţi iertare. Cred că e foarte neliniştită sărmana că ai plecat. Ai grijă, oiţa e tare sensibilă. Hai, du-te repede şi nu mai fi neîncrezător.

 Lupul s-a întors în grabă acasă şi cînd a intrat în dormitor, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea cu cerbul. El s-a oprit nehotărît în prag şi a tuşit de cîteva ori. Amanţii au încetat distracţia şi oaia s-a ridicat din pat.

  • Ce faci iubitule, vrei să ne mai serveşti cu ceva? Minunat, uite eu vreau nişte suc de portocale, iar cerbul vrea îngheţată cu frişcă. Fii atît de drăguţ.

  • Bine iubito, vă aduc imediat, dar vreau să te întreb ceva.

  • Da puişor, spune.

  • Nu cumva eşti supărată pe mine, nu cumva am făcut ceva ce nu trebuia?

  • Vai de mine, iubitule. Cum ai putut să crezi aşa ceva? Linişteşte-te, totul e în ordine, totul e minunat, sunt atît de fericită că sunt cu tine. Poate singura problema ar fi… Adică nu-i mare treabă, dar dacă ai putea şi tu să fii mai atent şi să nu ne deranjezi prea tare, ştii tu ce vreau să zic. În rest totul e minunat.

  • Bine, draga mea. Mă bucur că totul e în ordine şi îţi promit că nu mai deranjez. Imediat vă aduc îngheţata şi sucul de portocale.

  • Bine iubire, hai repejor că mi-e sete.

 Lupul a fugit la bucătarie după suc. El zîmbea şi se simţea bine. De atunci lupul şi oaia au trăit împreună pînă la adînci bătraneţi, în pace, înţelegere, iubire şi respect. Mai tîrziu vulpea l-a sfătuit pe lup să înfiinţeze o asociaţie pentru tineri însurăţei. Un centru de psihologie a cuplului. Fiind talentat în domeniu, lupul a urmat sfatul vulpii şi a înfiinţat asociaţia «Respect în familie» Acum lupul este unul dintre cei mai renumiţi experţi în probleme de căsnicie şi fin psiholog în domeniul delicat al convieţuirii.

Voldemar Labagiul

Voldemar Valerianovici Vlasov, doctor în ştiinţe, academician şi fizician celebru, rector la academia de fizică nucleară din Saratov, pe lîngă meritele în domeniul mecanicii quantice şi a experimentelor nucleare, mai este şi un celebru labagiu. Colegii lui de breaslă de la Institutul Radiaţiei din Pavlodar susţin că Voldemar s-a apucat de această treabă din fragedă pruncie, dar Voldemar Valerianovici susţine că prima labă a făcut-o chiar în burta mamei sale, Eleonora Stepanovna Vlasova, o muncitoare sîrguincioasă, care lucra la acea vreme (în 1942) la uzina de tancuri din Habarovsk.

 Şi totuşi, nu acea perioadă a fost cea mai prolifică în domeniul menţionat, adică laba de înaltă performanţă. În ordine cronologică, primul record Voldemar Valerianovici l-a stabilit la patru anişori, în casa bunicilor lui din satul Bobrovo de lîngă Stavropol, în timpul zilei de naştere a bunicului său. În acea zi nefastă oaspeţii de la masă l-au văzut pe micuţul Volenka jucîndu-se cu puţulica şi, înainte de a interveni, un jet impresionant de spermă copilărească a ţîşnit cu mare presiune direct în gura unchiului Ghena, un măcelar cunoscut care aproviziona familiile din zonă cu iepuraşi, purceluşi, răţuşte şi alte orătănii nefericite. Cantitatea de spermă a fost fatală pentru unchiul Ghena, şi bărbatul solid ca orice măcelar s-a înecat şi a murit sufocat pe podea. Nimeni nu a reuşit să facă nimic. Bineînţeles, micul Volenka a fost mustrat şi timp de două zile a fost ţinut cu mîinile legate la spate. În această situaţie, copilul nu s-a lăsat înfrînt. Avînd o mobilitate de invidiat, copilul îşi făcea lăbuţa cu gura sau se freca cu puţa de perete. Pînă astăzi în casa părasită de la Bobrovo se pot vedea scrijelituri, găuri şi urme adînci în perete. Ca să nu mai vorbim de petele uriaşe de spermă de pe tavan.

A doua mare izbîndă Voldemar a reuşit-o la grădiniţă, unde într-o dimineaţă, de ziua Armatei, a împroşcat-o pe educatoare, pe bucătareasă şi pe directoarea grădiniţei cu un jet şi mai impresionant de spermă şi la fel ca în cazul unchiului Ghena, direct în gură. Însă femeile avînd o oarecare experienţă în domeniul jeturilor, au izbutit să păcălească moartea, înghiţînd cu dibăcie cantităţi industriale de spermă. Bineînţeles, multă spermă s-a împrăştiat pe podele şi fetiţele de la grădiniţă, din curiozitate infantilă s-au pus pe gustat, iar atunci cînd una dintre fetiţe, Valiuşa, s-a ridicat de jos cu buzele strălucitoare şi a strigat zglobiu:«Izvorul vieţii, muie angro!», vestea s-a răspîndit repede şi în alte gubernii. Singura salvare pentru băieţelul de şase anişori a fost faptul că educatoarele, directoarea şi fetiţele de la grădiniţă au ascuns faptele cu străşnicie ca să nu-l piardă pe băieţelul-izvor-dătător-de-viaţă-abundentă. Aşa îl numeau femeile în taină.

Cînd Voldemar a plecat la şcoală, el era deja celebru în lumea femeilor. La doar opt ani, într-o seară de primăvară cinci femei necunoscute l-au răpit pe băiat de la ora de educaţie fizică, direct din vestiarul şcolii generale nr.4 din Saratov. Băiatul a fost transportat în portbagajul unui Moskvich pînă la Malaia Poleana, o pădurice superbă unde se afla imensa şi luxoasa vilă a surorilor Kovalefska, cunoscute ca lidere a mişcării feministe «Nici o bucă la porci!». Această organizaţie era formată din 200 de fete virgine, 100 de curve de lux din Petersburg (Leningrad la acea vreme) 60 de soţii de miniştri şi generali, 40 de vînzătoare de carne din suburbiile Moscovei, 30 de fiice de artişti, scriitori, pictori, filosofi şi în sfîrşit, 20 de bătrîne nimfomane din Franţa.

În acea zi importantă, băiatul a fost adus la vila unde organizaţia era în plină adunare. Toate membrele se aflau în sălile uriaşe ale vilei la o sărbătoare de neuitat. 50 de ani de activitate. Şi bineînţeles, nici un bărbat. De altfel, surse secrete susţin un fapt teribil. Cică în jurul vilei sunt nenumărate gropi comune cu bărbaţi, dar săpăturile şi căutările nu s-au încununat cu succes pentru organele de poliţie. Bîrfele însă au continuat să pună în pericol activitatea răsunatoare a organizaţiei.

Micul Voldemar a fost dus într-un salon special amenajat unde îl aşteptau cu bucile în sus, cu gurile larg deschise, cu sfîrcurile deja întărite, primele sau mai bine zis primul grup, cele 200 de virgine minunate. Băiatul nu s-a lăsat înduplecat prea mult şi futaiul dezastruos s-a produs ca o furtună, ca un cutremur devastator. În cîteva secunde, ţipetele, suspinele şi urletele isterice ale femeilor care juisau de cîte douazeci de ori pe minut, au răsunat în împrejurimi ca un ecou interminabil. Culmea culmilor a fost faptul că după ce le-a răsfutut în ultimul hal pe toate femeile din organizaţie plus încă vreo 90 de femei venite din satele de alături la auzul suspinelor, aşadar, culmea culmilor a fost că după un futai care a durat vreo 10 ore în continuu, Voldemar nu a scăpat nici o picătură de spermă. După ce s-a săturat de futut, uşor dezamăgit, Voldemar a făcut o labă rapidă şi a inundat vila. Cele cîteva sute de femei leşinate şi semileşinate de orgasmele ce continuau din inerţie, se zvîrcoleau şi se bălăceau în spermă pînă la gît. Folosindu-se de neputinţa femeilor, Voldemar a părăsit vila surorilor Kovalefska şi s-a întors acasă. De atunci Voldemar a refuzat nenumăratele propuneri de futai care au venit din toate părţile pînă la vîrsta de 20 de ani, cînd adeptul labei exclusive a hotărît să fericească pe una dintre cele cîteva zeci de mii de admiratoare care îl venerau în taină sau se învîrteau zi şi noapte în jurul casei lui. În data de 1 aprilie 1962 tînărul Voldemar, care era deja student la Academia de Ştiinţe, a organizat Marea Loterie a Futaiului în pădurea Nejnaia din Belorusia.

La sărbătoare s-au adunat circa 8.000 de femei, curve de lux, pubere virgine, babe isterizate, soţii de miniştri şi vreo 800 de poponari din toate colţurile Europei. Doar un singur cîştigător trebuia să devină preafericitul sau preafericita aleasă în Futaiul Secolului. Voldemar a sosit în poiana Nejnaia într-o blindată, însoţit de 20 de bodyguarzi pe motociclete Ural şi 30 de militari în jeep-uri de tip «Uazik», înarmaţi pînă-n dinţi. Mulţimea care se afla deja în extaz, scanda sincronizat: «Fuuu-tai, fuuu-tai, vrem fu-tai, vrem fu-tai!» Dar, cît n-ar părea de imprevizibil, s-a întîmplat cel mai imprevizibil dintre cele mai imprevizibile lucruri cu putinţă din istoria imprevizibilităţii universale…

Voldemar a coborît din blindată, mulţimea a început să freamăte şi să se apropie de tancheta înconjurată de soldaţi. Unul dintre ofiţeri a încercat să anunţe condiţiile loteriei, dar Voldemar i-a făcut semn să tacă. Apoi Voldemar s-a uitat în jur, şi-a făcut socoteală şi a spus: «Dă-i în morţii măsii de fraieri, nu schimb eu laba pe sufletele lor de doi bani!». După care a urcat înapoi în blindată şi s-a cărat cu tot cu cele douăzeci de motociclete şi jeep-uri. Mulţimea a rămas încremenită de uimire, iar apoi din cauza unui şoc nervos toate femeile au leşinat, iar poponarii şi-au tăiat venele cu ce-au găsit la îndemînă. Cei care n-au avut cuţite sau obiecte tăioase, şi-au muşcat venele cu dinţii. Doar doi poponari din toată mulţimea nu s-au sinucis, fiindcă se iubeau prea tare şi au plecat înapoi în Amsterdam, însă dragostea lor n-a ţinut prea mult şi ei s-au despărţit din cauza regretelor şi amintirilor de la Nejnaia Poleana.

În momentul de faţă Voldemar Valerianovici s-a retras în vila lui de lîngă lacul Baikal, unde a rămas fidel cauzei sale şi face laba zilnic de două, trei sute de ori (pe oră). Mulţi au încercat să ia legătura cu acest incontestabil maestru al frecţiei de înaltă performanţă, dar Voldemar a renunţat la societate demult. Bîntuie zvonuri precum că au fost întîlnite în acea zonă a Baikalului vietăţi nemaivăzute cu cap de om sau cu trup de femeie, dar un adevăr e cert, şi anume: Nivelul transcedental atins de Voldemar Valerianovici Vlasov este inaccesibil pentru muritorii de rînd.

Hariton

Hariton s-a trezit la ora 6 dimineaţa. A intrat clătinîndu-se în bucătărie şi a scos din frigider sticla cu vodcă. S-a aşezat pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A umplut paharul, s-a ridicat în picioare şi l-a dat peste cap. S-a aşezat înapoi pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula în gurile voastre!» Şi-a mai turnat încă un pahar cu vodcă şi l-a dat peste cap. După care a plecat la culcare.

S-a trezit peste patru ore, s-a aşezat somnoros pe marginea patului şi a spus: «Pizda măsii de treabă!» S-a dus clătinîndu-se în bucătărie, a scos din frigider o altă sticlă de vodkă. Şi-a turnat un pahar, s-a uitat pe geam şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A dat paharul peste cap, s-a aşezat pe scaun şi a mai turnat un pahar. L-a dat peste cap, s-a ridicat şi a spus: «Pizda măsii!» S-a îndreptat spre dormitor, dar s-a împiedicat, a căzut jos şi a strigat: «Mă fut în pizda mătii!» S-a sculat de jos şi s-a apropiat de masă. Şi-a mai turnat un pahar cu vodcă, dar l-a scăpat jos şi l-a spart. S-a sprijinit de perete, s-a uitat în sus şi a spus: «Baga-mi-aş pula în morţii mătii!» S-a îndreptat încet spre dormitor, ţinîndu-se de pereţi, dar s-a împiedicat şi a căzut cu capul de calorifer. S-a apucat cu mîinile de capul însîngerat şi a strigat: «Futu-ţi gîtu’ şi slobozu’ morţilor mătii!» S-a tîrît şi s-a culcat lîngă pat. Peste două ore s-a trezit şi a intrat în bucătărie. A scos din frigider un borcan cu murături, după care şi-a turnat un pahar cu vodkă. L-a dat peste cap şi a spus: «Vai, cît de frumoasă este viaţa. Sunt atît de fericit, atît de fericit». Apoi, a început să plîngă şi să cînte:

Uneori mă trezesc dimineaţa / Şi privesc către cerul senin /Ce surpriză frumoasă e viaţa / Ce minune e că traim / Cînd mă plimb liniştit prin grădină / Şi privesc trandafirii frumoşi / Simt în suflet un val de lumină / Stiu că oamenii sunt norocoşi // Doar mai mare noroc nu există / Doar mai multă iubire nu e / Doar nu poate cineva să-mi spună / Că există ceva mai plăcut decît / Să bei un borcan de spirt / Şi să intri în comă // Doar nu vreţi să spuneţi / Că n-am dreptate / Că nu de alta, dar vă fut în gură / Animale puturoase ce sunteţi / Mă cac pe casa voastră. // Iar cînd mă plimb pe malul mării / Şi delfinii se joacă în larg / Simt cum îmi crapă capul / Şi îmi vine să-mi bag pula de emoţie.

Ce pizda măsii, că doar n-o să-mi spuneţi că n-am dreptate şi că vorbesc urît, doar n-o să-mi spuneţi că sunt un bădăran obscen sau că am luat-o razna, doar n-o să-mi spuneţi că sunt nebun, că vă distrug, porcilor! Ce credeţi voi, că sunteţi tari? Îmi bag pula în tăria voastră! Eu vă mănînc pe toţi cu pîine şi ceapă! Îmi scot carnea voastră dintre dinţi şi scuip în sufletele voastre ieftine. Animale de tracţiune ce sunteti!

Dar iertaţi-mă vă rog / Nu vreau să mă înţelegeţi greşit / Mi se-ntîmplă să fiu nervos uneori / Dar în realitate sunt un om bun // Îmi vine greu să vă spun / Aş vrea să mă înţelegeţi / Aş vrea din tot sufletul să mă credeţi / Eu de fapt vă iubesc mult // Si dacă s-ar îndura Dumnezeu / Şi ar trece pe la mine măcar în vis / Nu mi-ar mai trebui nimic / Iertaţi-mă dacă puteţi / Şi să nu vă amintiţi de Hariton / Ca despre un netrebnic posedat / Să stiţi că nu sunt un om rău / Chiar dacă par // Dar cine nu pare / E bun oare?

 

Melania (fata din vis)

Melania se fute ca o zeiţă, stie să dea contre la fix, de-ţi plesneşte pula de plăcere. Melania se mai fute şi în pizdă din cînd în cînd, dar mai ales în cur. Dacă nu se fute în cur, Melania nu pierde vremea şi suge pula de-ţi vine tot sîngele în cap şi te furnică trupul ca la anestezie. În timpul liber Melania îşi mutilează trupul cu cuţitul, iar noaptea se ascunde prin pădure şi îşi linge rănile. În timp ce se fute în cur, spre exemplu, Melania plînge şi recită versuri. Esenin, Bacovia, uneori Minulescu. Dacă spre exemplu o fuţi pe Melania în cur, dar prea vîrtos şi agresiv, Melania ţipă şi leşină, iar dacă o fuţi mai delicat, nu prea adînc, aşa, pe la intrare, mai lent, mai gingaş, Melania plînge şi suspină semileşinată. Dimineaţa, Melania preferă să se fută contemplativ sau să sugă pula. Ea este o fată foarte sensibilă, are tenul alb catifelat, este slăbuţă, putin anemică şi foarte sfioasă. Are 15 ani şi vrea să devină profesoară. Dar cel mai mult îi place să se fută în cur, să primească în dar flori de cîmp, să cînte la pian sau la chitară şi să citească versuri. Naum, Voronca, uneori Cărtărescu. Melania este foarte bolnavă, dar este o fată frumoasă şi sensibilă. Ea locuieşte împreună cu mama ei în Sodoma, lîngă Obor.

Anabela

  • Următorul!

  • Se poate?

  • Vă rog, intraţi, intraţi…

  • Bună ziua.

  • Bună ziua, luaţi loc. Ce fetiţă frumoasă aveţi! Cum te numeşti puişor?

  • Anabela? Foarte frumos, foarte frumos. Cîţi ani ai Anabela?

  • Cinci ani şi jumătate..

  • Vă ascult doamnă.

  • Domnule doctor, acum trei zile, fetiţa mea s-a plîns de dureri acute la ceafă. A dormit foarte rău, iar aseară, a leşinat în baie sărmana. A vomitat. M-am speriat tare de tot. Ce poate însemna asta?

  • Păi, să vedem ce spune fetiţa. Anabela, povesteşte-mi te rog, cînd ai simţit prima dată durerea? Unde şi cum?

  • Am simţit durerea… Aici… Nu ştiu, sau nu… Ba nu, alaltăieri.

  • Alaltăieri? Mămica ta spune că ţi-a fost rău acum trei zile.

  • Ea nu este mămica… Mămica mea a murit!

  • Vai, Anabela… Cum poţi spune una ca asta. Nu-i adevărat. N-o ascultaţi domnule doctor, eu sunt mama ei! Nu stiu de ce vorbeşte aşa…

  • Staţi puţin doamnă… Lasaţi-o să vorbească. Trebuie să-mi dau seama de anumite lucruri… Povesteşte-mi Anabela, unde este mama ta?

  • Mama mea este sub pămînt, adînc adînc… Acolo e întuneric, aşa… Mai întuneric decît atunci cînd ţii ochii închişi, mai frig decît noaptea cînd fugi prin pădure cu ochii închişi şi cu degetele îngheţate. Pînă la peretele de fier…

  • Anabela, ce-i cu tine? Domnule doctor!

  • Doamnă, vă rog să nu întrerupeţi fetiţa, vă rog mult! Dacă doriţi s-o ajut. Spune Anabela, povesteşte-mi…

  • .. Eu nu ştiu… Ah. Nu ştiu ce…

  • Mama ta, unde-i mama ta?

  • Mama e acolo, sub pămînt… Acolo e întuneric şi frig şi umed, ca într-o burtă de fetiţă. Eu ştiu… Mama e acolo, adînc… În întuneric. Dar să ştiţi că după ochii mamei se ascunde o cireaşă albă. După un ochi se ascunde o cireaşă albă şi după celălalt ochi se ascunde o cireaşă albă. Iar după cireaşă se ascunde o muscă neagră care vrea să înghită cireaşa. Musca vine la mine în fiecare noapte şi-mi spune poezii…

  • Poezii?

  • Ce poezii îţi spune musca?

  • Nu ştiu, eu nu vreau…

  • Hai puişor nu te ruşina, spune-mi ce poezii îţi spune musca? Te rog.

  • Musca spune poezii bucuroase.

  • Poezii bucuroase?

  • Nu, nu… Poezii triste, foarte triste, ca să nu poată dormi mama în pămînt, ca să nu poată visa cireşe albe, eu nu pot fără cireşe.

  • Ce poezii spune musca, ţii minte?

  • Da, ţin minte, musca spune poezii triste. Mie mi-a spus poezia moale.

  • Cum?

  • Poezia moale. Despre capul pruncuşorului din burta mamei îngropate, iar acolo în capul pruncuşorului este cuibul muştei, dar musca nu-i neagră, ea nu-i muscă… Ea spune: «Groapa, groapa, groapa groapa.» Aşa spune musca poezii, dar musca nu-i neagră… Ea se ascunde în capul pruncuşorului, iar pruncuşorul zîmbeşte, pruncuşorul din scorbură. Pruncuşorul din scorbură e rece.

  • Anabela, nu mai plînge.. Hai puişor. Linişteşte-te. Doamnă, ar fi bine să.

  • Pruncuşorul din scorbură mi-a spus ca mama nu ştie să cînte… Asta nu-i drept. Mama cîntă sub pămînt şi-mi spune poveşti. Eu îmi lipesc urechiuşa de covor, noaptea şi aud poveştile. În fiecare noapte.

  • ..

  • Mama l-a mîncat pe tata, tata a mîncat-o pe bunica, bunica a mîncat pruncuşorul din scorbură… Pruncuşorul din scorbură mi-a mîncat picioruşele şi mînuţele. Pruncuşorul din scorbură mi-a sărutat păsărica…

  • ..

  • Doamnă, vă rog!

  • Pruncuşorul a mîncat musca. Toţi pruncuşorii au capurile moi fiindcă au mîncat musca. Eu am mîncat cireşe cu nenea…

  • Cu cine?

  • Cu nenea bolnav, care vine noaptea. Nenea aduce lapte şi bomboane din pădure. El mi-a spus că sunt fluture, dar mama nu crede, fiindcă a plouat şi i-a intrat pămînt în gură. Nenea mi-a ros unghia. El este foarte frumos, seamănă cu ursuleţul meu, dar se mişcă… Ursuleţul meu nu se mişcă de frică. Eu mă mişc de frică, dar nu sunt fricoasă, cînd mă doare, eu spun: «Groapa, groapa, groapa groapa…» Şi îmi trece. Eu vreau în groapă. Vreau cu nenea, să dorm în pămînt. Eu nu vreau aici. Aici e frig… Unde-i mama? Mamaaaa…

  • Anabela, puişor… Eu sunt, eu sunt mama! Doamne, ce se-ntîmplă? Domnule doctor, de ce spune asemenea lucruri? Ce are fetiţa mea?

  • Doamnă, nu ştiu ce să vă spun. Am impresia că fetiţa dumneavoastră… Mmmm…

  • Ce are?

  • Greu de spus… Nu vreau să vă sperii, dar poate fi ceva mai greu. Dincolo de aparenţa unei imaginaţii defazate. Asta ţinînd cont şi de durerile la ceafă. În cel mai rău caz, poate fi vorba despre o schizofrenie paranoidă, halucinaţii sau delir mistic, probabil… Cred totuşi, că e devreme să mă pronunţ definitiv. Fetiţa e foarte sensibilă, are înclinaţii spre depresie. Sunt multe aspecte, aş sugera un tratament, dar în primul rînd, încercaţi să comunicaţi cu ea, s-o ascultaţi, să n-o contraziceţi. Fetiţa are nevoie de multă atenţie şi compasiune, mai mult decît un tratament medical sau o internare. Din păcate, la vîrsta ei, Anabela ştie nişte lucruri care o frămîntă, o chinuie.

  • Poftim?

  • Fetiţa ştie nişte adevăruri pe care noi le ascundem. Cît n-ar părea de straniu, doamnă, tocmai noi suntem cei mincinoşi, noi delirăm şi aberăm în corectitudinea şi aparenta noastră normalitate. Mai puţin ea… Încercaţi să n-o contraziceţi niciodată, ascultaţi-o cu atenţie, deoarece spune adevărul. Şi eu îl cunosc pe pruncuşorul din scorbură, şi eu cunosc musca!

  • Domnule doctor, nu vă înţeleg..

  • Nici n-o să înţelegeţi doamnă… Morţii nu înţeleg! Aveţi prea mult pămînt în urechi ca să auziţi, aveţi prea mult noroi în cap ca să înţelegeţi… Mamele îngropate trebuie să se odihnească cu zîmbetul pe buze, nu să încerce să înţeleagă ceva. Toţi cei îngropaţi trebuie să se odihnească în pace, cu zîmbetul pe buze. Groapa…

  • Doamne, nuuuuuu… Nuuuuuuuuuuuuu. Mă sufoc, aprindeţi lumina, aprindeţi lumina, aprindeţi luminaaaaaaaaaaaaaaaaa… Daţi-mi drumul de aici, nu pot să respir, nu mai poooooooooooot, nuuuuuuuu… Anaaaaaaaabelaaaa… Anabelaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodaru, cu baioneta în mîna vînjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mîine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atîtea castroane de lături, atîta zahăr, atîta pîine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neapărat o carte, iar tu, gospodarule, te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormînt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu – Petruşka şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică / Sunt murdar şi singurel / Viaţa-i scurtă dar frumoasă / Vreau un rai mai mititel.

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură. Piftia a fost bună şi familia a mîncat în linişte şi smerenie, evitînd să-şi intersecteze privirile.

***

George MUREŞAN

geomur

Născut pe 23 aprilie 1974 la Bucureşti. Studii de inginerie chimică (Bucureşti – Filiera Francofonă), de computational linguistics (Metz). Autorul volumelor de proză Că dacă n-ar fi – 101 de poveşti adevărate (2006), Opere(te) (in)complete (2003) şi Ancheta (2011), prezent în antologia Repetiţie fără orchestră – proză scurtă românească (Ed. Limes). Publică la revista Tiuk!, traduce în franceză şi din catalană. Stabilit la Paris.

 

Contrasensul vieţii

La o analiză medicală de rutină, doctorul de familie a descoperit că domnul Lupaşcu era mort. Medicul i-a aplicat o ştampilă „decedat” pe certificatul de sănătate cetăţeanului Lupaşcu, şi i-a dat de înţeles că numai cu un ciubuc substanţial lucrurile s-ar putea aranja. Dar de unde bani? S-a întors acasă Lupaşcu, şi i-a comunicat nevestei vestea cea proastă. Aceasta l-a anunţat imediat că divorţează, şi chiar în seara respectivă s-a mutat la mama ei, care locuia la scara doi a aceluiaşi bloc. Ce să-i faci: nu e tocmai plăcut să trăieşti alături de un mort. Ex-doamna Lupaşcu spera să se poată recăsători cu unul cu o situaţie mai bună de atît. La rîndul lor, copiii l-au dezavuat pe Lupaşcu. E adevărat că la şcoală, în mijlocul colegilor care se laudă cu ultimul jeep ori ultima zibelină din blană de licorn, nu e tocmai uşor să recunoşti realitatea „Ce e taică-tu? Mort”. Domnul Lupaşcu a fost dat afară de la slujbă, căci decesul era considerat în contractul colectiv de muncă drept abatere gravă de la îndatoririle de serviciu. Cu chiu cu vai a fost angajat la o firmă pe post de arhivar, în schimbul trei, fiind plătit cu o cutie de mazăre pe lună, care de multe ori se întîmpla să fie goală. Bietul domn Lupaşcu urma să-şi trăiască zilele în promiscuitate, ca vai de el. Numai sîmbetele dimineaţa, un fost vecin milos îl invita la o partidă de table, şi îi mai făcea cinste cu cîte o bere. Om care văzuse multe la viaţa lui, nu se sfiia să apară în public în tovărăşia unui mort. Erau doar prieteni din copilărie, ce mama mă-sii.

6

Dragomironiu şi cu nevastă-sa se înţelegeau şi nu prea. Deşi erau oameni cumpătaţi, el obişnuia să-i arunce deseori în faţă paharul de şpriţ, mai cu seamă înainte de culcare. În schimb, după spusele vecinilor, ea îl alerga deseori în jurul clădirii cu manivela în mînă, şi cînd îl prindea – mamă, mamă, era jale. Dragomironiu a pîndit-o de mai multe ori la colţ pe nevastă-sa, să-i dea în cap cu o franzelă. Dar în general răcea aşteptînd-o, şi apoi bolea la pat cîteva zile. Dragomironia, ca să-i facă în necaz lu’ bărba-su, spărgea geamurile unul cîte unul, ştiind că acestuia nu-i place zgomotul. Nu o dată au sunat la uşă trecători nemulţumiţi, cu cucuie, înapoindu-i pietrele de rinichi cu care Dragomironia îşi spărgea geamurile, şi ameninţînd cu darea în judecată dacă lucrul urma să se repete. Dragomironiu şi Dragomironia reuşesc în general să se poarte cu decenţă în societate, dar nu chiar întotdeauna. Cum întîlnesc un tort cu frişcă, se bagă unul pe altul cu capul în el.

Ca să-i facă o farsă nevestei, Dragomironiu l-a plătit o dată pe un şofer de tir turcesc să o necinstească cum se cuvine. Dragomironia, nelăsîndu-se mai prejos, i-a ferfeniţit bărbatului singurul pantalon, astfel încît acesta a fost nevoit să se ducă la serviciu gol puşcă. Cînd vor fi la pensie amîndoi, Dragomironii îşi vor aminti cu drag de năzdrăvăniile lor din tinereţe.

7

Milva se plîngea că e exploatată, dar nu era deloc adevărat. Ea muncea 23 de ore pe zi, însă de două ori pe lună avea cîte o jumătate de zi liberă. Milva spunea că nu e plătită deloc, însă uita să menţioneze că, în dificilul context economic actual, oamenii erau dispuşi chiar să plătească bani grei ca să aibă o ocupaţie. Milva zicea că nu stă prea bine cu sănătatea, dar îi mai rămîneau degete la picioare şi cu ochiul vedea destul de bine, aşa că ar fi fost mai decent să tacă. Milva se văicărea mereu că e nevoită să poarte de grijă copiilor, şi asta deşi după vîrsta de 70 de ani nimeni nu îi mai ceruse să procreeze, iar perechile ei de gemeni erau de acum mari, ba chiar unii o ajutau la dereticat. Milva se plîngea că la ea în casă e frig, deşi temperaturile din sufrageria ei sunt cu mult peste zero kelvin, şi în timp ce alţi bieţi vecini se asfixiaseră cu gazele deschise, încercînd să creeze un microclimat propice creşterii struţilor în bucătărie. Milva se plînge de una, se plînge de alta, numai gura e de ea. De parcă altora le-o fi bine.

10

Băiatul se săturase, aşa că ultima bucată de sandviş a lăsat-o pe masă şi a dat să se ridice.

Intră maică-sa. Cum vine asta? Nu se lasă mîncarea în farfurie. Ia şi mănîncă. C-o fi, c-o păţi. Nu există, maică-sa îl apucă de falcă şi îl sileşte să înghită restul de sandviş. Apoi scoate din pungă un hamburgăr. Copilul se zbate, încearcă să scape. Dar maică-sa îl ţine ca-ntr-un cleşte, în mîinile ei puternice. Îi bagă hamburgărul pe gît, aproape întreg. Copilul se îneacă, dar una-două scatoalce îl încurajează să înghită totul. Urmează al doilea hamburgăr, apoi al treilea şi al patrulea. Cu esofagul lărgit, aproape că nu mai simte trecînd super-ul, tresare cînd i se duce ca o gîlcă înspre stomac deluxul. Un pic are de furcă maică-sa cu royal-ul, care coboară greu. E nevoită să i-l îndese cu furculiţa, care alunecă şi aproape o scapă, dar reuşeşte s-o prindă la timp. A uitat ketchup-ul şi maioneza, aşa că le aruncă la repezeală în urmă royal-ului, fără să le mai scoată din pliculeţe. Foile de salată le vîră ca şi cum ar fi şomoioage de hîrtie, pînă ce dispare tot verdele din cavitatea bucală. Ştie că nu-i plac crudităţile, însă verdictul nutriţioniştilor e implacabil: fac bine la digestie. Îl şterge pe la urechi cu gesturi repezite şi nu întocmai delicate, da’ de, doar n-o să stea toată ziua după el. Copilul observă cu ochii bulbucaţi de groază  cum maică-sa pregăteşte acum gallon-ul de cola. Un polonic de zahăr, zece cuburi de gheaţă cu elefănţei („un pahar de cola / mă menţine treaz / este cool şi rece / iar eu sunt viteaz” – aşa sună spotul publicitar, acela cu copilul prezentatoarei de la ora 19, călare pe un elefănţel şi cu o sabie de plastic în mînă). Copilul geme, nu reuşeşte să se ridice, vrea să plîngă, produce un zgomot dezarticulat, care urcă crescendo. Mama pregăteşte pîlnia, o aşează cu grijă, să nu-i ciobească iar un dinte, că ăştia din faţă nu mai sunt de lapte, şi e mai bine să fie prudentă. Lichidul gîlgîie din belşug. Din cînd în cînd, se vede cîte un cubuleţ de gheaţă umflînd mărul lui Adam în trecerea lui. Copilul bolboroseşte, din cînd în cînd cola vine înapoi, şi atunci mama trebuie să aştepte cu răbdare să se scurgă totul, şi reîncepe să toarne. A terminat în mai puţin de cinci minute. Satisfăcută, trînteşte gallon-ul în containerul de reciclabile-plastic. Se îmbracă, se rujează grăbită în oglindă, îşi aranjează o şuviţă-două, nu-i place cum îi stă în dimineaţa asta, are cearcăne însă nu-i timp de aplicat fond de ten, că dacă nu iar pierde autobuzul, să fii cuminte şi să-ţi faci temele, copilul a rămas pe scaun răsturnat pe spate, cu gura deschisă ca un peşte, respiră greu, îi vor trebui cîteva ore ca să-şi vină în simţiri şi să se poată tîrî pînă la baie, unde va încerca din nou să-şi bage degetele pe gît şi să evacueze ce n-a fost deja digerat, barem ştie că pînă la cină poate fi liniştit, gustarea de la ora patru o va arunca pe geam, ca de obicei, trebuie să-şi perfecţioneze cumva planurile de evadare, pînă acum l-au prins de fiecare dată în mai puţin de cincisprezece minute, acum însă mintea lui înceţoşată de grăsimea în care îşi fac loc pliciuri de cola nu poate produce mare lucru, caută cu mîna grăsuţă telecomanda şi întoarce cu silă capul către televizor.

11

Maşa se săturase de ai ei, de ţara de rahat în care locuia, de bărbaţii ei vulgari şi alcoolici.

Maşa a publicat un anunţ pe un sit de matrimoniale: „tînără prezentabilă, 27 de ani, necăsătorită, fumătoare numai ocazional, fără copii, instruită, cu studii economice, 1m70/56kg/87/62/90, brunetă, optimistă, visătoare, caută bărbat din vest numai în scop căsătorie, indiferent de vîrstă şi situaţie”. Adevărul e că Maşa era o fată aşa-şi-aşa, mai degrabă drăguţică decît urîţică, dar depinde de gusturi. Avea o gură ceva cam mare, însă pentru unii asta e un semn de frumuseţe (pentru mine, nu). Prezentarea de pe situl de matrimoniale corespundea în bună parte realităţii, cu menţiunea că 27 de ani = 27 de ani şi 360 de zile, 1m70=1m68, 56kg=60kg, 87/62/90=85/64/90 (doar nu stătea să o măsoare!), optimistă= era veselă ori de cîte ori nu bocea, cufundată în stenahorie, visătoare=visa să se căsătorească cu unu’ din vest, iar despre studiile economice se poate spune că le-a început şi nu le-a terminat niciodată, preferînd să lucreze într-o florărie. În definitiv, să nu o judecăm pe Maşa prea aspru: încerca şi ea să se vîndă cum poate, ca noi toţi. Micile ei omisiuni şi retuşuri din descrierea personală nu sunt chiar criminale. Nu făcea decît să se idealizeze, descriindu-se aşa cum i-ar fi plăcut să se vadă, cu ochii minţii şi pe măsura posibilităţilor. Ca să-şi poată părăsi ţara ei de rahat cu tot cu bărbaţii ei alcoolici magazinele ei goale autobuzele ei care veneau mereu cu întîrziere şi muzica ei populară monoton-exasperantă, ca şi viaţa lipsită de perspective între florărie, garsonieră şi vizitele la ghicitoarea în cafea, Maşa era pregătită sufleteşte să accepte cererea în căsătorie a primului occidental venit. Putea să fie şi mic, spelb, bîlbîit, ce mai conta. Totul era să nu fie alcoolic, dacă se poate. Şi să nu o bată, asta e clar – deşi o palmă-două din cînd în cînd mai treacă meargă, dacă sunt justificate şi dacă nu devin un obicei. Însă Maşa ştia că occidentalii nu sunt de regulă nici beţivani (cel puţin nu tot atît precum conaţionalii ei) şi nici brute violente. Mai degrabă sunt bogaţi, bătrîni şi eventual libidinoşi. La capitolul din urmă Maşa nu avea taine – era o fată cuminte şi care nu avusese prea multe aventuri la viaţa ei, însă la o adică era gata să mulţumească cu corpul ei celui care avea să o scoată din ţara ei şi să o ducă într-a lui, hăt departe, unde se trăieşte bine şi unde nici nu se ascultă muzică populară, nici nu se comercializează gogoşari la borcan. Şi oricare ar fi fost vederile sexuale ale babalîcului ce urma să o vrea de nevastă, era convinsă că la pat multe lucruri se pot negocia, cu vremea. În orişice caz, în momentul în care se hotărîse să publice anunţul, Maşa îşi zisese din capul locului că nu urma să facă nazuri, şi că practic urma să accepte orbeşte propunerea primului bărbat care va plăti dreptul de acces la adresa ei de mail. Nu de alta, dar concurenţa era acerbă – jumătate din femeile din orăşelul ei de provincie publicaseră un anunţ pe situl de matrimoniale, şi unele din ele aveau sîni cu mult mai mari ca ai ei. Ce-i drept, Maşa avea ochi frumoşi, şi încercase să exploateze acest atu în cele trei fotografii artistice care îi însoţeau anunţul. La mai puţin de două luni de la înscriere pe sit, Maşa avu surpriza să primească un mail de la un olandez. Tipul avea 40 de ani, era licenţiat în drept, divorţat, şi voia s-o cunoască mai bine „prior to any further engagement”. După poze era drăguţel. Entuziasmată, Maşa i-a răspuns cu un mail lung, pe care l-a pregătit vreme de patru ore, cu ajutorul soră-sii, a controlat spelling-ul în Word, şi a băgat cîteva expresii à la bbc, şi un Tot straaks în final în olandeză, ca să-l dea pe spate. Tipul a răspuns chiar în aceeaşi zi, spunînd că e foarte interesat şi are intenţii dintre cele mai serioase, şi că urmează să cumpere chiar în săptămîna cu pricina biletul de avion, să vină să o vadă. E ceva în neregulă cu tipul ăsta, i-a zis soră-sa. Adică… să nu mă-nţelegi greşit, eşti sora mea, dar… uită-te la tine. Nu eşti chiar tînără, nu eşti chiar… o păpuşă Barbie, şi nu eşti chiar… o intelectuală. Omul ăsta are o situaţie, e bărbat bine, n-are copii, şi te vrea pe tine? Ce ţi-o fi găsit? Maşa a intrat astfel la idei. În aşteptarea venirii lui Daniel van der Brock, s-a gîndit la marele beteşug pe care Daniel precis îl ascundea: să fi fost surdomut? Să fi fost impotent? Să fi avut cicatrice pe corp? Să fi fost un serial killer? Însă Daniel a sosit, şi cele două surori nu au putut constata nimic în neregulă. Ceea ce pe Maşa a speriat-o şi mai tare. Cu toate acestea, a acceptat cererea în căsătorie, deşi cu frica în sîn, şi mai mult la îndemnul soră-sii şi prietenelor: „nu fi proastă”. Peste cîteva luni, se celebra fericitul eveniment. Maşa aştepta încordată noaptea nunţii, să vadă la ce perversiuni ignobile urma să fie supusă. Nici vorbă de aşa ceva. Maşei i se făcea din ce în ce mai frică. Ce putea ascunde acest om? Era prea perfect. Nu drăguţ, ci de-a dreptul frumuşel. Un corp îngrijit, constituţie atletică. Un adevărat gentleman. Salariu foarte bun. Nu tu seri în cafenea, nu tu droguri, nu tu amantă. Avea pînă şi mici cusururi, ca totul să poată părea în regulă: era un pic zgîrcit – deşi pentru un olandez era normal. Sforăia, şi fuma cam mult, deşi de cincisprezece ani tot încerca să se lase. Pe deasupra îi plăcea să asculte muzica de cameră – ba mai rău, putea vorbi despre ea ore în şir. Dar toate micro-defectele astea nu înseamnă nimic, nu? Maşa nu înţelegea totuşi de ce a luat-o de soţie tocmai pe ea. La drept vorbind, nici ea nu s-ar fi luat. Întotdeauna găsise că are nasul un pic cam borcănat. După un an de convieţuire, au hotărît să facă un copil. Maşa şi-a zis că a descoperit meteahna lui Daniel: probabil că e steril! Unde mai pui că primele trei luni de încercări nu au dat nici un rezultat. Ăsta să fie baiul, şi-a zis Maşa. Nu vreau musai copii. Şi dacă oi vrea, mă culc cu unu’ cînd Daniel e în delegaţie, şi-am terminat problema. Însă iată că după a treia lună de încercări, Maşa a rămas grea. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre: ce putea ascunde Daniel? Tendinţe incestuoase? O crimă de tinereţe? Oare cîţi oameni nu duc o viaţă obişnuită, în aparenţă, pînă într-o zi se descoperă tainele lor teribile? Ce-ai găsit la mine, cînd m-ai luat? l-a întrebat într-o zi Maşa. Cum adică, ce-am găsit – a făcut surprins Daniel. Mi-ai plăcut. M-am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut. E prea simplu, nu s-a lăsat ea şi pe deasupra, nu sunt aşa de frumoasă. Poate că am gusturi perverse, a zîmbit el. Ceea ce nu a fost deloc de natură să o liniştească pe Maşa. Deci recunoaşte. Are gusturi perverse. Dar de ce fel anume? Ce aşteaptă să le dea în vileag? Oare cînd îşi va da arama pe faţă. Timpul a trecut, fetiţa a crescut şi ea. Pe zi ce trece, Maşa devenea mai obsedată de personalitatea tulbure a lui Daniel. Obsesia a devenit în cîţiva ani psihoză, dormea cu cuţitul sub saltea, în aşteptarea manifestării teribilului adevăr. Maşa şi Daniel vor trăi împreună pînă la adînci bătrîneţi. Pînă în ultima clipă, Maşa, căreia suspiciunea i-a zdruncinat ultimii ani ai existenţei, cu toate că va reuşi s-o disimuleze mulţumitor (Daniel şi copiii o vor găsi cam nevrozată – şi atîta tot). La cîţiva ani după moartea Maşei, un cerşetor care va recupera patul conjugal al familiei van der Brock va descoperi cu nedumerire un cuţit ascuns sub saltea – şi după ce îi va trece nedumerirea, viaţa îşi va continua cursul.

22

În acea după-amiază de duminică, Sebastian s-a hotărît să interpreteze ceva la trompetă. Însă după primele acorduri, bunica agasată s-a oprit din tricotat şi i-a făcut semn să se oprească:

– Ajunge, ajunge. Cînţi fals, foarte fals. Fie-ţi milă de urechile mele.

Mirat, Sebastian a hotărît totuşi să nu o contrazică:

– Bine, să încerc altă piesă…

Din bucătărie, soţia a venit cu cratiţa în care amesteca aluatul în mînă, s-a oprit în pragul uşii şi i-a spus:

– E mai bine să nu cînţi deloc. Niciodată nu ai ştiut să cînţi la trompetă. Nimeni nu e în stare să folosească trompeta atît de lamentabil ca tine. Cred, de altfel, că e lucrul pe care ştii să-l faci cel mai prost.

– Încetaţi… Să fim serioşi, a zis bunicul. Sunt lucruri pe care ştie să le facă cu mult mai prost. Să luăm studiile, de pildă. Dacă nu-i mituiam eu pe toţi profesorii, n-ar fi terminat nici acum anul I…

– Ba nu, dintre toate, interveni din nou soţia, cel mai rău stă la capitolul sex… Un adevărat coşmar, dintre toţi amanţii mei nici unul nu mi-a provocat o cîtime din scîrba pe care mi-o trezeşte ideea de a mai împărţi o noapte cu el…

– Nu pot decît să confirm, zise mama soacră.

Sebastian scăpă trompeta, şi după o clipă de ezitare între a-şi pregăti un ştreang sau un geamantan alese varianta a doua, căci ştreang n-aveau prin casă.

– Foarte bine că pleci, îi spuseră. Slavă Domnului, ne întrebam cînd o să sosească şi ziua asta…

Sebastian a tras uşa după el, a trîntit geamantanul în ascensor şi a început să coboare. Hotărîse

  1. să tragă la un hotel, unde (1) să se-mbete criţă (2) să culeagă o paraşută de pe stradă şi să se culce cu ea – de preferinţă, contra remunerare

  2. să schimbe apoi oraşul, ţara – într-un cuvînt, să-şi ia lumea-n cap

Cînd să ajungă liftul la parter, de sus, în casa scărilor începură să se audă voci: „Haide bă Sebastiane… Ce Dumnezeu, am glumit… Haide că e ziua ta… Ţi-am pregătit o surpriză… Vino să sufli lumînările la tort…”

E greu de precizat care din acuzele aduse lui Sebastian erau adevărate (dacă vreuna din ele o fi fost), însă în orice caz, se poate spune că nu gusta deloc un anume tip de umor.

61

A fost odată un copil-minune.

Copilul acesta, pe nume Paul, avea un don foarte ciudat: el înţelegea toate limbile pămîntului. Nu era foc de inteligent, dar se născuse cu capacitatea asta: că i-ai fi spus în toltecă ori aromână că urma ca nenea doctorul să îi facă o injecţie, el s-ar fi temut la fel de tare. Înţelegea limbi dispărute şi limbi apărute, limbi artificiale, limbi de largă răspîndire ori vorbite de pîlcuri de aborigeni pitici în pielea goală prin desişuri.

Numai că el nu a reuşit să îşi dea seama de acest har, şi nici familia: născut într-un sat mic din cîmpie din apropiere de Caracal, sigurul lui contact auditiv pînă la vîrsta de 12 ani a fost acel cu limba maternă (tatăl necunoscut – aşa scria în acte).

La 12 ani, a avut loc un accident. Micuţul Paul a fost călcat de o căruţă cu proşti, care pe deasupra erau beţi, şi care de altfel puţin mai încolo s-au rostogolit în şanţ.

Copilul strivit a fost dus la spital. Mai trăia, însă era paralizat integral. Au venit să îl vadă nişte specialişti japonezi. Aceştia i-au făcut poze, vorbind între ei în japoneză. Lui Paul i s-au dilatat pupilele de stupoare, căci înţelegea perfect japoneza. De altfel, a înţeles că specialiştii niponi vorbeau cu dispreţ nu numai despre cazul lui, ci şi despre toţi cei din jur, şi asta în vreme ce rînjeau de zor.

Pe micuţul şi suferindul Paul l-a mai vizitat şi un specialist canadian. Acesta a anunţat în franceza lui, caracterizată de un puternic accent, că după el a-l lăsa pe puşti mai departe în viaţă ar fi o dovadă de cruzime – oricum, viitorul lui urma să fie sau unul de plantă, sau de bucată de carne dureroasă. Şi pe acesta Paul l-a înţeles la perfecţie. Atunci s-a dumirit el că putea pricepe toate limbile pămîntului.

Personalul spitalului şi familia au început să se codească: era etic, omenesc să îl lase în viaţă pe Paul? Pe de altă parte, legile inumane ale statului nu le permiteau să întrerupă perfuziile şi să îl debranşeze de la aparate.

A rezolvat problema o pană de curent de 12 ore, produsă de un tractorist beat de prin partea locului, care a intrat cu vehiculul său în stîlpul de înaltă tensiune. Pana a fost suficient de lungă pentru ca Paul să înceteze din viaţă.

Nimeni nu a ştiut niciodată că acel copil avusese darul vorbitului în limbi.

65

Întocmai ca numeroase genii romantice chinuite, scriitorul Mrazov nu putea fi inspirat şi plin de talent decît dacă era nefericit. Avea nevoie de ceva, de o durere în tălpi, de o suspiciune, de vremea proastă de afară, în fine, de un lucru anume care să meargă prost – altminteri, nu era bun de nimic. Cele mai mari capodopere le-a scris atunci cînd din prostia medicilor s-a crezut că e bolnav de cancer, respectiv, după ce îl prinseseră derbedeii pe stradă şi îl snopiseră în bătaie. În schimb, după căsătoria cu frumosul manechin Hilda, nu mai produsese nimic, şi cititorii şi editorii începeau să-şi piardă răbdarea. Niciodată n-am fost mai fericit decît acum, că sunt alături de tine, îşi încheie mărturisirea micuţul Mrazov, cuibărit la sînul frumoasei lui soţii, în braţele ei de femeie falnică, de 1m85. Şi iată, dacă sunt fericit, nu pot scrie! Nu e vina mea, sper să mă iubeşti şi aşa. Bineînţeles că, deocamdată, Hilda putea să-l iubească şi aşa. Dar fără să fie un geniu, îi încolţi în minte o idee. În seara următoare, soţul se întoarse de la catedră bombănind. Trebuise să ţină o conferinţă, şi în mod inexplicabil, i se rupseseră bretelele chiar cînd intra în aulă. Ulterior, constatase că o mînă criminală i le secţionase aproape pe de-a-ntregul. Astfel, a trebuit să-şi ţină conferinţa cu o mînă în buzunar. La întoarcere spre casă, a fost controlat în autobuz, şi cînd să scoată abonamentul, ia-l de unde nu-i! Cineva i-l furase. Se pare că am duşmani şi eu nu ştiu, a zis Mrazov, şi Hilda l-a strîns în braţele ei, ca să-l căineze. În acea seară, Mrazov a început primul capitol dintr-un nou roman. Suna bine, şi inspiraţia îi creştea odată cu furia. Auzi dumneata, să-i taie bretelele.

În ziua următoare, după ce şi-a sărutat soţia, scriitorul Mrazov a dat să coboare pe scări, şi… bzambranzkpambonktronk!

O mînă criminală lăsase pe prima treaptă o piele de banană. Două etaje de-a dura, şi o lună cu piciorul în gips. De pe patul de spital, Mrazov i-a cerut soţiei să aibă mare grijă de ea. Cineva le voia răul. I-a mai zis şi să-i aducă la spital portabilul. Avea o inspiraţie nebună.

Peste o lună, romanul ajungea la jumătate. Primele fragmente trimise la editură fuseseră extrem de bine primite. Producătorul lui îşi freca mîinile. Nici nu se ştia cîte pagini o să aibă şi cum o să se termine, şi Gallimard şi Magrana ceruseră deja drepturile pentru traducere.

Peste cîteva zile soţia îl conducea grijulie la ieşirea din spital, ţinîndu-l de umărul drept. Un individ mătăhălos, de culoare, îl apucă de cotul stîng…

– Uşurel…

– Dumneata cine mai eşti? vru să ştie Hilda.

– Ţi-l prezint pe Jake, noul meu înger păzitor. Avînd în vedere că cineva vrea după toate aparenţele să atenteze la integritatea mea fizică şi morală, mi-am zis că pînă duc la bun sfîrşit romanul, e mai bine să fiu păzit. Jake mă va însoţi pretutindeni. Ştie să fie foarte discret, crede-mă. Are un curriculum impresionant. Va dormi pe canapeaua din salon.

În seara aceea, Mrazov fericit regăsea uzul mersului, confortul spaţiosului apartament, securitatea (sub oblăduirea lui Jake, care făcuse deja trei sute de flotări pe covorul din salon) şi căldura patului conjugal, alături de nevestică. În acea seară şi în următoarea, Mrazov nu a mai fost capabil să scrie un singur rînd.

În dimineaţa următoare, Hilda se înfăţişa la uşa lui Popov, un prieten de familie. Venise machiată, cu părul ei de aur revărsat pe umeri, şi purtînd un manşon de blană, deşi să fi fost 25°.

– Trebuie să mă ajuţi. Altminteri, kanieţ roman. Ajungem pe drumuri, nu că eu n-aş avea destui bani, dar mai avem rate la iaht, şi pe deasupra… îl iubesc. Nu-l pot lăsa aşa. Ştii… ca să scrie, îi trebuie inspiraţie. Ca să vină inspiraţia, trebuie să fie nefericit. Şi ca să fie nefericit, nu prea avem multe variante, dat fiind că Mister Pachet de Muşchi vede tot, aude tot, nici musca nu trece de el.

– Şi eu cu ce te pot ajuta?

– Trebuie să te culci cu mine.

– …

– Ştiu. Uite, crede-mă, nici mie nu îmi face nici o plăcere. La drept vorbind… Eşti mic, urît, şi pe deasupra crăcănat. Cine l-ar vrea pe unul ca tine? Să nu mi-o iei în nume de rău, dar în ruptul capului nu ţi-aş fi acceptat avansurile, dacă mi-ai fi făcut. Dar e vorba despre el. Despre Mrazov. Amîndoi ţinem la el, nu?

– Aa… înţeleg. Ştii ceva, nici mie nu-mi placi, nu mi-ai plăcut niciodată. Eşti o prăjină care parcă merge pe catalige, o vacă de muls trasă printr-un inel, cu silicoanele şi liposucţiunea ta. Au!! Hilda, de ce m-ai pălmuit? Am fost la fel de sincer ca şi tine.

– Ţi-am spus să fii sincer. Nu să exagerezi. Bădăranule! În fine… cel puţin, un lucru e clar. N-o facem din plăcere. Mai ales eu.

Au instalat webcam-ul şi s-au pus pe treabă. A doua zi, Mrazov primea o expediţie anonimă, unde pe un disc se puteau urmări în format .mpeg cele trei ore de fantezii sexuale extreme ale soţiei sale cu Popov, prietenul de familie. Hilda dispăruse în dimineaţa respectivă, plecată cu ocazia unui defileu de modă la Barcelona.

Mrazov la început nu putea să creadă. Cu ochii la ecran, făcînd mereu Play… Back… Play… Back mai trăgea cîte-o duşcă din sticla de vodcă, întrebînd, iar şi iar: „Nu-i aşa că nu se poate…? Jake, la naiba! Spune-mi că nu se poate! Tu te pricepi la calculatoare, nu-i aşa? Spune-mi că e o mînărie digitală! Că aşa ceva poate fi făcut pe calculator! Au ajuns ai naibii de buni, nu? Star Wars, Matrix, Harry Potter… Orice se poate falsifica… E suficient să digitalizezi imaginea cuiva, şi…” „Boss, boss” făcu Jake, hotărînd înduioşat să-şi depăşească îndatoririle de serviciu. „Toate femeile sunt nişte boarfe – afară doar, bine înţeles, de mama mea – şi a dumneavoastră. Şi vreo soră, dacă aveţi”. Apoi îi spuse că, sincer, singura modalitate realistă de a o aduce înapoi sau a se răzbuna e să recurgă la vodoo.

Orbit de durere din pricina trădării nevestei (care timp de trei ore, suspinase ca o vioară în mîinile butucănoase ale bondocului de Popov) după ce vaporii de vodcă se împrăştiară, Mrazov se năpusti la calculator. Scrise toată noaptea. La nouă dimineaţa, bodyguardul îl acoperi afectuos cu un şal, şi reuşi să strecoare o pernă între cap şi tastatură.

Hilda nu se întoarse, nici a doua şi nici a treia zi. În schimb, romanul avansa. Peste două săptămîni era gata – cu o lună înainte de termenul contractual.

A fost un succes răsunător, un adevărat eveniment în lumea literelor, însoţit de o publicitate corespunzătoare, astfel încît Mrazov a putut să-şi lichideze dintr-un foc ratele la iaht, iar ecranizarea făcută un an mai tîrziu de Spielberg după roman a cules trei oscaruri. În definitiv, Nobelul pentru literatură nu era aşa departe…

Între timp, Mrazov primise o lungă scrisoare de la soţie, care de cînd cu fatidica expediţie anonimă nu mai dăduse nici un semn de viaţă:

„Dragul meu, sunt mîndră de tine. Te iubesc şi te-am iubit întotdeauna mai mult decît orice. Crede-mă că nu mi-a fost uşor să fac ce-am făcut. Dar dacă am fost nevoită s-o fac, a fost numai pentru tine…”

Mrazov mototoli scrisoarea, plîngînd. Dădu un pahar de vodcă peste cap, apoi puse mîna pe stilou şi aşternu:

„Las în seama avocaţilor detaliile divorţului.

Curvă.”

În seara primirii răspunsului, Hilda a plîns la rîndul ei, în neştire. A spart unul după altul toate bibelourile din vitrină, a băut la rîndul ei o sticlă de Bailey’s, a dat cu vaza în oglinda cea mare din salon, făcînd-o ţăndări…

Apoi încă sughiţînd, cu ochii roşii de plîns, s-a apropiat de calculator şi a început să scrie.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

TIUK! (I)

Ştie toată lumea că CenaKLUb TIUK! este cenaclul-club al revistei web Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, moderat de Mihail Vakulovski, fondatorul şi realizatorul revistei (alături de Alexandru & Carmina Vakulovski şi Dan Perjovschi), care a trecut deja de 13 ani de activitate intensă şi neîntreruptă.

În ultimii ani CenaKLUb TIUK! a fost găzduit cel mai des la clubul Rockstadt din Braşov, dar s-a mai ţinut şi-n deplasare, festivalurile Cenaklubului Tiuk avînd loc la Roşia Montană (la FânFest) şi la Bucureşti (la Club A şi la Sala Oglinzilor, la US), cele mai recente şedinţe s-au întîmplat la librăria-muzeu Humanitas Braşov (nr. 38 şi 40), iar următoarele ediţii vor avea loc la clubul Tipografia (tot Braşov, dar puţin mai în centru, no). Înainte să se numească aşa, Tiuk! a mai avut cenaclu şi-n alte oraşe: Chişinău, Bucureşti, Antoneşti, Odesa şi Cluj. Practic, putem încropi o întîlnire Tiuk! oriunde avem cititori Tiuk! (nr. 39 s-a desfăşurat la Amsterdam), iar revista poate fi citită oriunde în lume, avînd activitatea pe internet, încă de la primul nr., care a apărut în iarna lui 2001.

CenaKLUb TIUK! e un club mai mult literar, discuţiile pornind de cele mai multe ori de la o carte nou apărută. Avem lecturi, concursuri, discuţii cu scriitorii invitaţi, experimentiuk, autografe. De fiecare dată sunt două microfoane, publicul putînd interveni (aproape) oricînd. Se pun întrebări, se discută, iar autorul celei mai Tiuk! întrebări (alege scriitorul invitat) primeşte cadou cartea din care a citit scriitorul (concursul editurii!). Am avut invitaţi şi pictori, şi graficieni, regizori de film, scenarişti, actori, prezentatori TV, cîntăreţi, activişti sociali, profesori, ziarişti, editori, psihologi, traducători… A fost şi o ediţie caritabilă, la care s-a intrat cu bilet, plătind bilet inclusiv prezentatorul şi invitaţii (scriitori, profesori de la Litere Braşov şi muzicieni care au cîntat şi ei fără onorarii).

CenaKLUbul TIUK e ilustrat în revistă, unde e un capitol permanent despre fiecare ediţie. De obicei avem text despre întîlnire, fragment din carte, interviu cu invitatul, cronică literară, fotografii. Mai întîi postăm pe pagina de facebook un album de la şedinţă, apoi toate materialele intră în următorul număr. Întîlnirile se filmează (chiar dacă deocamdată n-am avut timp să ne uităm la vreo filmare).

Precum revista Tiuk!, şi cenaKLUbul TIUK e realizat tot de plăcere, fără onorarii şi deconturi, totul se face de plăcere şi cu plăcere. E adevărat că n-ar strica un sponsor care să deconteze drumul şi cazarea invitaţilor, dar deocamdată n-a apărut iubitorul ăsta de cultură. Am avut un perete Tiuk! la Rockstadt, înainte de renovarea clubului, cînd pereţii interiori au fost dărîmaţi, iar cu ei – şi peretele Tiuk… Oricum, netul e plin de poze cu acel zid cu sigla Tiuk! şi cu poze şi afişe de la cenaklub. S-a făcut şi un film documentar despre revista şi CenaKLUbul Tiuk, realizat de Un Cristian şi Vlad Rotaru, aşa că am putea să ne mai relaxăm, teoretic, sau chiar să ne oprim aici (şi cu revista, şi cu cenaklubul), vorba unui poet „optzecist”. Dar deocamdată mergem mai departe, c-aşa avem chef!

 

A.R. DELEANU

deleanu

Pseudonimul lui Flavius Ardelean, care a debutat ca membru al formaţiei The Others (tobe), dar după ce a plecat la masterat în Germania s-a dedicat întru totul literaturii, de atunci publicând mai multe proze scurte la Tiuk! şi Suspans. Invitatul CenaKLUbului TIUK nr. 6 şi din nr. 7 – moderator, alături de Mihail Vakulovski. În curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare Îmblânzitorul apelor (roman).

 

 

Sânul

Trecuseră deja două ore de când bărbatul intrase în casă, îşi aşezase diplomatul lângă masa din bucătărie şi rămăsese holbându-se în gol la pătratul decupat de deasupra chiuvetei, unde, cândva, fusese o placă de faianţă. Auzea tramvaiul din stradă, geamurile tremurau la fiecare sfert de oră şi el mesteca îndelung la cele trei sendvişuri cu caşcaval de pe farfurie. Ceasul ticăia altfel decât la poştă, unde cel din spatele tejghelei avea un pas mai aprig, ca de rădaşcă în călduri. Cel de acasă era mai degrabă… oare cum era? se întreba, dar, până să-şi răspundă, trecea din nou tramvaiul pe sub geam şi gândul se risipea. Era liniştit. Ca de obicei. Nimic, dar nimic nu părea că-i va tulbura liniştea antică în care cădea în fiecare după-amiază târzie, încă îmbrăcat în costumul său rămas mic şi ponosit, cu ochelarii lui lipiţi discret cu bandă adezivă şi cu cravata lui, cea cu mici scrisorele albe pe un fundal albastru. Dar, după ce a înghiţit ultima îmbucătură din sendviș, o furnicătură blândă ca o respiraţie de copil i-a mângâiat ceafa. S-a uitat în jur. Era ca şi cum cineva l-ar fi privit insistent, dar asta era o prostie, o ştia sigur, o închipuire perversă, pentru că era singur în casă şi aşa a fost întotdeauna. Ba mai mult, aşa vroia să şi rămână, deci, oricine l-ar fi privit acum din întunericul moleşit al acelui început de seară, ar fi făcut bine să dispară cât mai repede, altfel… Şi totuşi senzaţia plutea în aer în jurul lui: cineva sau ceva îl privea. S-a ridicat de pe scaun şi a început să se plimbe prin casă, palpând aerul electrizat ca şi cum ar fi posedat nişte imense antene în frunte, pipăind, pipăind. Şi iată că, ajuns în dormitor, aerul îl gâdila şi mai tare şi putea jura, da, putea jura că de acolo, din dormitor, cineva sau ceva îl privea cu insistenţă. Privirea i-a căzut asupra tabloului de deasupra patului şi a rămas multă vreme privind căprioara adăpându-se din izvor. S-a apropiat de tablou, l-a dat jos din cui şi a zâmbit: din perete, un ochi cu irisul verde îl privea blând. Din când în când clipea, se uita în stânga, în dreapta, dar, în cea mai mare parte a timpului, îl privea direct în ochi. Şi era un ochi frumos, verde ca timbrul de un cent american din 1898, sau ca cel canadian, tot de un cent, dar din 1910, sau ca cel francez de cinci centime din 1907. Se gândi să scoată timbrele din albumul de pe raft, să le aşeze lângă ochi şi să caute asemănările cu lupa lui cât capul, dar era prea fermecat de micul glob migdalat ce-l privea din perete. Apoi s-a gândit că, unde e un ochi, trebuie să fie şi restul corpului. S-a aşezat pe pat şi s-a uitat în jur. Nu i-a fost greu să bănuiască că în spatele şifonierului era ceva şi, de îndată ce a mutat mobilierul cu un pas mai la dreapta, a văzut un nas de toată frumuseţea, un nas de zeiţă grecească, răsărit din perete. Un ochi, un nas, nu, sigur, sigur, mai sunt şi… Şi a început să mute patul, dulapul, să ridice covorul şi nu i-a luat mult să găsească lângă priză o ureche cu un cercel de argint. S-a lăsat pe burtă şi s-a uitat în ea: era un pic cam murdară, aşa că a dat o fugă până la baie, de unde s-a întors cu câteva beţigaşe pentru urechi. Cu grijă le-a strecurat în orificiu şi a curăţat urechea. I-a şoptit ceva, numai el ştie ce, şi a chicotit în barbă când puful de pe ureche s-a zburlit în semn de salut graţios, ca o invitaţie la dans. Dar undeva, fredona bărbatul, undeva trebuie să mai fie să mai fie, ceva, da, da, ceva, ceva. Se învârtea în cerc, ridica de colţurile covorului, se uita sub pat, de două ori, de trei ori, să fie sigur, da, da, pe undeva, fredona, pe undeva mai era ceva. Apoi a văzut pata de pe perdea. A tras perdeaua într-o parte şi a zâmbit împăcat: găsise ce căuta. Acolo, în spatele perdelei, un sân perfect cu sfârc umed strălucea în lumina apusului de soare ce pătrundea prin geamul întredeschis. De când nu mai văzuse un sân. Aşa că a stat şi s-a uitat. Dar de când nu mai mângâiase un sân. Aşa că l-a mângâiat. Dar de când nu mai mirosise pielea unui sân. Aşa că şi-a înfipt nasul în sânul moale şi a adulmecat ca un pui de leu înfometat. Şi, de ce nu?, de când nu a mai simţit pe limbă gustul unui sfârc transpirat. Aşa că a prins cu blândeţe sfârcul între buzele sale şi l-a molfăit, jucându-se cu vârful limbii în jurul piscului sânului. De când nu mai simţise toate acestea, de când nu mai… A deschis ochii şi a privit câş în stradă, cu buzele încă ataşate sânului. Se făcea întuneric cu fiecare clipă. Numai bine, îşi zise, numai bine. A închis geamul şi a rămas în întunericul camerei. S-a gândit puţin. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în casa lui. Nu atunci, nici altcândva – niciodată. A fugit în baie şi s-a întors cu un ghem de vată pe care l-a făcut mic, mic şi pe care l-a îndesat apoi în urechea din perete. A pus tabloul la loc în cui, acoperind ochiul. Aşa. S-a reîntors la sân şi şi-a scos mădularul prăfuit de vreme din chiloţi. Cu sfârcul între buze, cu nasul adânc înfipt în pulpa sânului şi cu o mână pe sân, a început să şi-l frece, întâi încet, apoi tot mai tare, până când, nu după mult timp, sămânţa-i albă s-a prăbuşit cu un poc neruşinat pe covor. Întâi a tremurat, apoi a oftat şi, în cele din urmă, şi-a băgat bucăţica amorfă din piele şi carne la loc în chiloţi şi a zâmbit. O zi frumoasă, gândi, cu adevărat o zi frumoasă. Dar un gust ciudat îi dădea târcoale limbii. S-a strâmbat, apoi şi-a spus că nici măcar nu e atât de rău. Şi-a apropiat privirea de sânul din perete şi a înţeles: din sfârcul întărit se prelingea pe sân un firicel de lapte. Laptele s-a adunat sub sân şi a picurat pe covor, amestecându-se cu laptele lui. Luna ieşise pe cer şi se spărgea în zeci de mici luni în băltoaca stătută. Totul mirosea cosmic, a pâine coaptă în cuptor sau a carpetă cu răpirea din Serai. Era bine. S-a aşezat în fund, sprijinindu-şi spatele de perete. Laptele curgea neîncetat din sânul bogat şi îi picura pe umărul drept. Şi-a dat sacoul jos şi a aţipit sub sânul din perete. A visat că făcea duş şi, în locul capului de duş, un penis imens, lung şi gros, tot numai vene, ejacula peste el. Îşi spăla părul cu şampon, poate, sau nu. Apoi s-a trezit. Era dimineaţă devreme şi îi era frig. Toată cămaşa se îmbibase cu lapte. A ridicat privirea: sânul nu contenea să împingă laptele prin sfârcul rozaliu. Îi era foame, aşa că a stat minute bune cu un pahar sub sân până s-a umplut cu lapte, pe care l-a turnat apoi peste pâinea cu zahăr din castron. Cafeaua nu ar fi fost nici ea la fel fără lapte. Şi, după ce a băut şi cafeaua, a aşezat un lighean pe covor, în dreptul sânului, iar acesta pompa, pompa, pompa. S-a gândit mult la ce îi rămânea de făcut, până a înţeles: sânul e greu, poate îl doare, e plin de lapte. Copiii beau lapte. A scos capul pe geam. Bulevardul era o arteră a unui fumător. Privea de sus oamenii grăbiţi, ameţiţi, înrăiţi, albi, negri, mov, harnici, urâţi, drepţi, ciungi, şi zâmbea gândindu-se, ca de atâtea ori, că sunt ca nişte scoici bine frecate, lustruite pe dinafară, dar deloc bine şterşi la cur, cu bucăţi mari de căcat uscat prinse în părul dintre buci. Asta îl făcea mereu să zâmbească, dar ştia că acum avea altceva de făcut, de gândit, de urmărit. A căutat cu privirea un cărucior pentru bebeluşi şi, nu după mult timp, l-a văzut în faţa unui magazin cu haine pentru copii. Intră, intră, îşi şoptea în barbă, intră. Şi femeia a intrat. Şi-a luat sacoul peste cămaşa năclăită şi a dat buzna afară din casă. A traversat strada şi a intrat în magazin. Mirosea a levănţică şi un fior i-a trecut peste şira spinării. Printre mamele mâţâite a văzut-o pe cea pe care o urmărise de pe geam. S-a strecurat printre rafturi şi umeraşe şi, când a ajuns lângă cărucior, a ridicat încet şi cu grijă ghemul de om adormit în puful roz şi a plecat. Nimeni nu l-a văzut. Când a pus primul pas în scara blocului a auzit un ţipăt ca o ruptură de falie tectonică. A închis uşa în urma lui. În apartament nu mirosea a levănţică. Sânul din perete atârna monstruos sub greutatea laptelui care se scurgea pe perete în râuri subţiri. Copilul a deschis ochii lui mari şi l-a privit pe funcţionar. A zâmbit. Afară, o sirenă a despărţit bulevardul în două – lacrimi şi păr smuls de-o parte, cască-gură şi forfotă de cealaltă parte. Bărbatul l-a dus pe bebeluş la sân şi i-a dat să sugă. Copilul respira adânc şi sugea cu nesaţ din sânul tot mai mare. Când nu a mai putut, şi-a smucit capul şi un rictus i-a străbătut chipul pufos. Laptele continua să curgă prin sfârcul inflamat. A pus copilul din nou la supt, dar pruncul a început să se împingă cu picioarele şi mâinile în sân, să lovească şi să plângă. În stomacul bebeluşului nu mai încăpea nici măcar o picătură de lapte în plus. Bebeluşul plângea şi geamul era deschis. Agitat, trecut de toate apele, bărbatul căuta un loc unde să aşeze copilul până se liniştea. Nu avusese copii niciodată, nu ştia cum să-l facă să tacă, îi veniră în minte tot felul de căluşuri, de dispozitive, ba chiar şi un cuţit de bucătărie masiv, cu lama lată, cu care tranşa, uneori, vreo carcasă de animal congelată. A deschis, în sfârşit, un sertar al şifonierului, a aranjat câteva din hainele dinăuntru în formă de pătuţ şi a aşezat bebeluşul printre ele. A apropiat sertarul, lăsând un spaţiu prin care să intre aerul. Plânsul nu înceta, dar măcar era mai înfundat, ca un gând pervers în biserică. Tot mai agitat, bărbatul păşea în sus şi-n jos prin cameră, ba uitându-se pe geam, ba către sertar, ba la sânul tot mai greu. Se gândi din nou la cuţitul din bucătărie, la şperaclu şi vopsea, dar nu ar fi fost în stare, i-ar fi părut rău. Cine mai avea, aşa ca el, un sân în perete? Dar laptele curgea şi copilul plângea. Bărbatul transpira şi un miros stătut se ridica din cămaşa lui. Trebuia să facă ceva, dar nu ştia exact ce. Şi-a adus aminte, aşa cum îţi aduci aminte în somn, că în apropiere era un părculeţ pentru copii, unde mai mergea şi el uneori, acoperindu-şi goliciunea cu un palton lung şi negru. În câteva minute era acolo şi se uita în jur: două bătrâne cu nepoţei – prea mari ca să mai sugă la sân, un cuplu cu un cărucior – dar era şi un bărbat, nu era bine, câţiva mucoşi mai mari care abuzau de tobogan, şi trei, ba nu, patru porumbei. Dar apoi a văzut-o: pitită între doi tei, o femeie slabă şi mică de înălțime legăna un cărucior. Bărbatul s-a aşezat pe-o bancă şi s-a gândit. Era în văzul lumii. Ceva, orice, să o facă să se mişte de acolo. Câţiva metri mai spre dreapta era o altă bancă, ascunsă în umbra unor tufişuri dese şi înalte. De ce nu s-o fi aşezat acolo? Femeia, mereu în bătaia soarelui. Se gândea mult, la multe altele, dar nu toate erau importante. Deodată a văzut-o pe femeie întorcându-şi capul când la dreapta, când la stânga. Era roşie în obraji, ruşinată de ceva sau de cineva. Femeia s-a ridicat şi a împins căruciorul în umbra tufişurilor. Aşa, da! S-a aşezat. O vedea acum fragmentată, zeci de cioburi printre frunzele tufişului. Da! Da! S-a ridicat şi s-a apropiat şi el. Acum o vedea bine. Erau ascunşi toţi trei, dar numai el o ştia. Acum înţelegea de ce s-a retras în spatele tufişului şi de ce roşeaţa îi urcase în obraji: tânăra mamă îşi scosese sânul stâng şi îşi alăpta pruncul. Întâi s-a făcut linişte în parc, apoi, după ce bărbatul a ridicat bolovanul deasupra capului femeii, s-a făcut linişte şi în creierul ei. O linişte ca o plajă părăsită. I-a luat bebeluşul amorţit de lapte şi a plecat, nu înainte de a strânge blând în pumn sânul femeii. Al lui, cel din perete, era mai frumos, îşi spuse. Era mult mai frumos. Şi cel de-al doilea bebeluş a supt cuminte la sânul din perete până când a strâns din buze, a închis ochii şi i-a dat bărbatului de înţeles că nu mai poate. Dar laptele curgea pe perete. Râuri. Cârpe pe covor. Puţeau. A aşezat copilul lângă celălalt în sertar şi a scos capul pe geam. Duetul plâns răsuna mut din burta şifonierului. Luna era plină, ca o gaură în cer. Oraşul dormea sub privirea bărbatului, colcăind a viaţă prin canalele şi fosele septice numite apartamente, cu termopanele lor ca nişte lupe, cu perdele şi covoare şi cu familii ghemuite în faţa televizoarelor. Oraşul era plin de prunci, precum şi sânul lui, doar al lui, era plin de lapte. Pruncii vor creşte şi vor conduce oraşele către infinit, vor vorbi din balcoane, îşi vor arăta pulele sau pizdele şi se vor pişa pe popor. Vor zâmbi din televizoare şi vor mânca mult, vor bea mult, vor vorbi mult, vor iubi mult, vor fute mult. Pruncii dormeau, dar cândva, îşi spunea, se vor trezi şi se vor tăvăli ca scroafele peste oraş, defecând, râzând şi iar defecând bucăţi întregi de oraş cu puroi. Dormeau pruncii, dar el era treaz şi sânul infinit. S-a întins pe pat. Şoapta oraşului, ca un glas sufocat sub perne, se ridica până la el şi el privea tavanul, pe care se conturau două linii groase, ca două semiluni ce se întâlneau: o gură. Şi el a zâmbit şi a ştiut că, de a doua zi, va trebui să caute tot mai mulţi prunci, să-i aducă sânului divin, să-i culce pe tronul lor din rufe şi să le asculte imnul lor polifonic. Mâine îmi vei şopti, gândi bărbatul, mâine buzele ţi se vor dezlipi şi-mi vei şopti şi-mi vei cere şi eu îţi voi oferi. Mâine mă vei săruta şi vei săruta toţi pruncii oraşului tău, aduşi la sânul tău ca la izvor de apă vie. Mâine voi fi al tău, prinţesa mea beton-armat, comoara mea de gips, regina pereţilor mei eterni. Mâine.

***

Cosmin PERŢA

perta

 

Doctor al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, cu o teză despre “Fantasticul de interpretare în proza central şi est europeană. Asistent dr. al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Hyperion, redactor-şef al editurii Tracus Arte. Volume publicate: Introducere in fantasticul de interpretare, eseu, ed. Tracus Arte, 2011; Fără titlu, poeme, ed. Paralela 45, Piteşti, 2011; Două povestiri, ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010; Bătrânul, o divină comedie, experiment literar, ed. Charmides, Bistriţa, 2009; Bocete şi jelanii, poeme, samizdat, colecţia Biblioteca de poezie, Bucureşti, 2009; Întâmplări la marginea lumii, roman, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007; Cântec pentru Maria, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2007; Santinela de lut, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2006; Zorovavel, poeme, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2002. Colaborator permanent al revistei Tiuk! Invitat la CenaKLUb TIUK nr. 5.

 

 

De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns

În urmă cu ceva timp am descoperit pe wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: din cauza dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului ne-am mutat pe unde am găsit până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţi şi unchii Ralucăi împreună cu Raluca şi cu copiii s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi”, cum a spus ea). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… Deîndată ce s-a lăsat seara am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. Deodată am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!”. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit din nou, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar când să intru în camera galbenă m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi înafară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?” „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.” „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?” „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noaptea aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce”.

Când m-am trezit eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi”. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!” Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămnit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om”. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?” „Ia, dragu mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism”. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu că s-o-nserat”. „Du-te, dragu mamii, du-te”. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi de parcă vrea să ne înghită şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea în Tiuk nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

 

***

Mihail VAKULOVSKI

mvaku

Autorul volumelor Nemuritor în păpuşoi, Ed. „Arc”, Chişinău, 1997 (ediţia a II-a: Ed. „Vinea”, Bucureşti, 2006); Nicolae Manolescu (monografie), Editura „Aula”, Braşov, 2000; Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002; TU (poezie), împreună cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002; Tatuaje (poezie), Ed. Vinea, Bucureşti, 2003; Holocaustul evreilor români (Ed. „Polirom”, Iaşi, 2004); ODADA (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, Ediţia a II-a – Ed. Vinea, Bucureşti, 2009); Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), ИЛЬ ПЛЁ (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, 2006); Autobiografie (poezie), Biblioteca Stare de Urgenţă, Chişinău, 2009; nEUROCHIRURGIE (teatru), Ed. Vinea, Bucureşti, 2010, Portret de grup cu generaţia „optzeci (Poezie), Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010, Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Alexandru Vakulovski), Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 10 basarabeni pentru cultura română. Tinerii dintre milenii”, Ed. CDPL, Bucureşti, 2011, Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri), Ed. Tracus Arte, 2011. Traducător din literatura rusă, doctor în filologie (Universitatea Bucureşti, 2002), Fondatorul şi realizatorul CenaKLUbului TIUK!, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Alexandru Vakulovski.

 

Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău

(fragment din romanul cu acelaşi nume, editat la Cartea Românească)

WC-ul era o cameră unde nu era indicat să intri prea des şi, mai ales, să nu întîrzii prea mult pe-acolo. Deşi se făcea curăţenie zilnic, era o putoare care-ţi intra în haine şi-n piele şi de care scăpai ceva mai greu, oricum, trebuia să te plimbi după aceea vreo juma de oră prin parc ca să-ţi iasă mirosul din haine, iar pînă la facultate ajungeai în 15-20 de minute. Chiuvetele erau foarte murdare, luam cu noi multe ziare, pînă am învăţat tehnica de la Zinu. Nu închidea niciodată uşa. Se căca şi fuma, făcea bule din fum, trăgea băşini, medita. La început e cam greu. O dată mi-a alunecat piciorul şi m-am sprijinit cu mîna, care nimerise în WC… M-am spălat de 70 de ori cu săpun pînă am pus mîna pe mîncare. Mîna dreaptă.

– Noroc.

– Noroc.

– Şi mai faşi? Tot cu-aşeea?

– Tăt normal. Tu?

– Ghini, ei hai cî mă grăghesc.

– I hai, ghini cî-i ghini. Poka. Transmite-i privet lu podrug-ta darî.

La facultate WC-ul pentru bărbaţi era în capătul coridorului de la etajul II, era haios să-i vezi pişîndu-se, băşindu-se şi căcîndu-se pe profii atît de constipaţi ştiinţific la ore. Lui Mizzi îi plăcea să-i salute ţipînd: „Bună ziua, Vitalii Zaharîci! Ce mai faceţi? A?”. „Bună ziua, tovarăşu Zagaescu. N-aveţi mai multă hîrtie?”. Pentru aşa ceva erau numai bune conspectele lui, blea. Iată cum începe conspectul la „Limba moldovenească contemporană. Fonetica”. Lector: Zagaescu Vladimir Cuzmici. Prima lecţie: Introducere (6 octombrie 1989): „Clasicii marx.-len. au dovedit că lb. e un fenomen social. V.I. Lenin defineşte lb. ca cel m. important mijloc de comunicare între oameni. F. Engels: „Necesitatea comunicării apare pt I dată în procesul muncii colective”.”. Iată, sub conspectul lui Zagaescu, şi „Introducere în teoria literaturii” cu docent Elena Zău. „I-a lecţie. 5.X.89. Bibliografie:

1) K. Marx şi F. Engels

2) V.I. Lenin, „Despre lit. şi artă”

3) Program PCUS

4) Materiale ale congres. 27 al PCUS

5) Abramovici, „Intr. în t. lit”, § 1-4

6) Timofeev L.I., „Bazele t. lit.” (rusă)

7) Nicolaev, „Intr. în t. lit”. (rusă)

8) L.I. Curuci, Busola filologului cercetător”.

Colea avea un hobby care-l concura pe al lui Mizzi – se ducea cu paşi mici, ca să nu fie auzit, pînă la uşa cabinei şi trăgea tare de mîner. Şi aşa cum uşile nu se puteau încuia, spectacolul era garantat. Nu-mi amintesc vreun caz să nu fi tras afară vreun prof, că se ţineau de mîner, în sens că e ocupat, erau smulşi cu pantalonii pe vine, dar nu reuşeau niciodată să vadă cine e vinovatul, nu ştiu cum, dar n-au prins bagabondu’. Şi, oricum, nici măcar nu-l puteau bănui pe Colea, cum să facă tovarăşu’ Colea aşa ceva? Colea, foarte sobru, era plin de poante. Ajungînd în apartamentul unei tipe, şi-a zis să facă cunoştinţă mai de-aproape, doar că fata se visa deja măritată şi n-a vrut să se fută pînă Colea n-a zis că o ia. „Da’ mă iei?” „Te iau”. Iar după, Colea s-a îmbrăcat şi s-a îndreptat spre ieşire. „Păi de ce pleci?”, l-a întrebat fata. „Plec acasă” – „Nu vrei să rămîi cu mine?” – „Nu” – „Păi n-ai zis tu că mă iei?” – „Şi nu te-am luat?”. Cel mai rău însă a păţit-o rectorul, dar în WC-ul din blocul central. Domnu’ se căca ca omu’ şi deodată i se năzare ceva negru şi îngust şi BUF! s-a trezit abia la spital. Măcar a scăpat de-un şters de cur, l-au şters surorile medicale. Pînă la urmă s-a dovedit că i-a futut un ciocan în cap un prof de matematică, nu ştiu ce-o fi avut de împărţit, cert e că l-a pîndit cînd s-a dus la WC, a intrat în cabina alăturată şi cînd a auzit băşinile stimabilului rector, a urcat pe WC, s-a întins peste peretele ce despărţea cele două cabine şi i-a futut un ciocan în cap. Păcat că l-au prins, m-am interesat şi era un prof foarte bun, poate că de la asta şi i se trage. Atenţie, se trage! Era prieten cu Osadch al nostru, să-i fie ţărna uşoară. Osadch, săracu’, avea vreun metru şi 50, zicea: „Cînd eram eu înalt, tînăr şi cu părul negru dormeam la catedră, chiar pe masa asta, mă culcam pe Femeia Moldovei şi mă înveleam cu Tineretul Moldovei”. Cînd aţipea cineva la el la lecţie, venea încet, uşor şi îţi zicea la ureche, în şoaptă: „Dormi iubito? Somnu-ţi dulce!” Haios moşu’, avea un salut „osa”, ridica palma la tîmplă şi zicea „Salut – Salut”, ne plăcea cum salută şi, înainte de lecţii, făceam un şir, de la troleibuz pînă la intrarea în facultate şi îl salutam, tot drumul numai „Salut-salut, Salut-salut”, îi făcea plăcere, „Salut – Salut! Ce mai faceţi, măi băieţi?!” Decanul de atunci, Puric, avea vreun metru 90, îţi dai seama cum trebuia să-l salute, cu mîna la tîmplă. Odată s-a împiedicat de scări şi a căzut, 2 metri la orizontală, intra Osadch: „Salut-Salut”, şi a făcut o plecăciune pînă în pămînt, zîmbind cu poftă: „Salut-Salut, ce mai faceţi, tovarăşe decan?”

(…)

Cică mîine e Podul de Flori, chestii-trestii, se întîlnesc românii cu românii, fraţii vor putea trece pentru cîteva ore graniţele să se cuprindă, să se îmbrăţişeze, să se pupe. Vor fi autobuze care vor merge pînă la Giurgiuleşti şi înapoi. Ei, niciodată nu strică o plimbare, mai ales că poate vom găsi şi ceva cărţi. Am hotărît să ne ducem şi noi, eu cu Cristi. Cred c-am ajuns totuşi ceva mai tîrziu, florile, dacă au fost, fuseseră deja luate de ape, era o mare de oameni, se plimbau pe malul din partea Moldovei, Moldova noastră, nu Moldova voastră. Aş fi vrut să calc şi eu pe pămînt românesc, ce pula, doar am făcut atîţia kilometri pentru asta, dar nu s-a putut, grănicerii români erau la slujbă, îi durea în pulă de fraternite-egalite-liberte-suveranite-pula me. Românii din România puteau să stea la noi cît vroiau, iar românii din Basarabia în România – pula, iată cum începu această nouă-veche frăţie. Aşa că ne-am plimbat pe malul nostru, căutam cărţi „de vînzare”, în ritmuri patriotarde – „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele din România. / Destul ne-a furat nouă sîrma ghimpată doritul sărut, / Destul ne-au ţinut cei străini cununia. / Daţi-le voie tinerilor români peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele basarabene. / La hora neamului nostru să ne-ntîlnim ca-n trecut, /Aşa cum s-au întîlnit străbuneii” – atunci a fost lansat cîntecul, doar că l-a cîntat casetofonul, Ţopa, săracu’, era la spital. Cînd l-au întrebat dacă nu se teme să cînte aşa ceva, a zis: „Da eu am drept iuridik”.

– Vindeţi cărţile? – a întrebat Cristi.

– Da’ nu li vindim, băieţ, cî ni li-o podărit tot di-ai voştri, dacî li vreţ vî li dăm, iaca luaţî-li, cî ieu şi sî fac cu dînsîli, chiochii?

Ne-au crezut români din România, le-a luat Cristi, că el a parlit.

Ei, între fraţi curgea bere, bere (Jigulevskaia) şi vodcă (Russkaia), am băut şi noi cîte un suc (moldovenesc), am făcut răţuşte pe Nistru, plictiseală totală supravegheată stereo de vameşi şi miliţieni, vameşi şi poliţişti. Poate că unii au profitat de întîlnire şi şi-au pus-o prin tufişuri, că n-ar fi fost chiar imposibil, era aproape imposibil să nu te „înfrăţeşti”, că româncele doar n-au venit ca Nicoleta, care umbla pe malul rîului cu un buchet de flori în mîini, toţi cu bere şi vodci, televizoare de vînzare, fiare de călcat, adidaşi, discuri şi falusuri în erecţie, iar Nicoleta – cu un buchet de flori în mîini.

(…)

După Podul de Floricele fraţii de pe cele două maluri ale pîrîului s-au înfrăţit şi mai tare. România s-a grăbit repede să recunoască independenţa şi suveranitatea R. Moldova: „Da, sînteţi independenţi, sînteţi suverani, să nu vă vină cumva în cap că vreţi unire, sînteţi suverani şi mai lăsaţi-ne în pace. E de ajuns că sîntem noi săraci, ce, vreţi să se unească două sărăcii ca să formeze una şi mai mare?”. Moldovenii s-au bucurat că România a fost prima ţară care le-a recunoscut singurătatea, cică îi susţin, cică e o ţară prietenă. Au început imediat şi schimburile de experienţă, schimbul de elevi şi de studenţi. Românii i-au trimis la noi pe cei care nu puteau să intre în universităţile lor, moldovenii i-au trimis pe cei care picaseră, dar şi la cerere. Aşa că printre atîţia proşti şi KGB-işti au fost şi cîţiva băieţi de treabă, care chiar vroiau să înveţe, vroiau şi altceva. Aşa au plecat şi cîţiva prieteni din anii mai mari. Din anul III, IV sau V fraţii de peste pîrîu îi băgau pe basarabeni în anul I sau chiar în anul pregătitor. Cică să înveţe limba română. După 4 ani de filologie română te băgau în anul pregătitor cu africanii şi arabii – învaţă, frate, limba ta. Basarabenii îi primeau pe studenţii români ca pe fraţii ruşi – le ofereau toate condiţiile, îi băgau în cele mai faine cămine, în cele mai mişto camere. Iar ei l-au votat în unanimitate pe Iliescu, chiar şi cînd a cîştigat Constantinescu studenţii români din universităţile din Basarabia l-au votat – sută la sută – pe Iliescu. Dintre atîţia studenţi nu s-a găsit nici măcar unul ca să voteze altfel.

(…)

A venit vremea schimbării. Schimbăm comunismul de atunci pe comunismul de acum, moartea care moarte n-are cu viaţa care n-are viaţă, URSS cu R.Moldova-R.Uzbecă, R. Ucraineană, R.Lituaneană, R.Gruzină, R.Armeană, SUA, NATO, UE. Îl schimbăm pe Lenin („Schimb 100 de intelectuali pe-un electrician”) cu Stalin („Este omul – este problema, nu-i omul – nu-i problema”), pe Stalin cu Gorbaciov („Trăiască perestroika!”), pe Gorbaciov cu Snegur („La muncă, prieteni, la muncă!”) & Ştefan cel Mare („Moldova nu este a noastră…”), pe Puşkin cu Eminescu, pe Maiakovski şi Şolohov cu Vieru şi Păunescu, ne uităm în Piaţa Roşie şi-n Piaţa Victoriei, rămînem saşii. Înlocuim boxerii cu tanga, cravata pionierească cu cravata, schimbăm grafia, literele la maşinile de scris, maşinile de scris cu computerul, computerul cu laptopul, scrisoarea cu e-mailul, cărţile de hîrtie cu cărţile pdf, cinematograful cu filmele de pe CD, CD-urile cu DVD-urile, DVD-urile cu stickurile, stickurile cu hard discurile externe, poşta cu net-ul, ziarele şi revistele – cu revistele web, cvasul cu ceai, ceaiul – cu cafea, cafeaua – cu marijuana, marijuana cu extasy şi cocaina, telefonul – cu celularul, celularul cu iPod-ul, schimbăm accentele, schimbăm steagul, patria, ţara, limba, imnul, uităm să ne schimbăm ciorapii, ba da, îi schimbăm între ei, schimbăm idolii, şefii, tiranii, dictatorii, ne ducem la vot din 4 în 4 ani şi punem botu’. Ne schimbăm dizidenţii pe DJ-ei. Schimbăm muzica, schimbăm timbre, dizidenţii se întorc acasă, intră în partide politice extremiste şi devin ultranaţionalişti, anticomuniştii convinşi din sistemul comunist intră în noile partide comuniste, vedetele porno intră în Parlamentul European, armata SUA intră în Irak, părinţii ne intră în pămînt. Schimbăm Mioriţa cu Oaia Dolly. Schimbăm banii, textul şi imaginile de pe bani, schimbăm aerul, ne schimbăm iubitele, între noi, prietenii, dar şi între noi, bărbaţii, oriunde am fi, le schimbăm pe VIP-uri gonflabile, cu animale, cu alţi bărbaţi, le lăsăm în casă singure cu vibratoarele, facem schimb de mame, de sex, schimbăm dinţii de lapte pe coroane, ne punem coroane pe cap şi pe mormînt, ne schimbăm cu locul, dimineaţa ni se scoală pula fără să vrem, dimineaţa trebuie să te duci la WC şi să te pişi, dimineaţa îţi trimite un link din viitorul inevitabil şi îţi pute gura, dimineaţa trebuie să zici „Bună dimineaţa” şi nu „de ce pula mea m-am trezit aşa devreme” şi trebuie să ţii furculiţa aşa şi lingura aşa şi aşa, nu aşa sau aşa, fiecare face la ce se pricepe cel mai puţin.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZIDUL DE HÂRTIE (II)

Alexandra NEGRU

negru

Alexandra Negru s-a născut în oraşul Suceava, în 1993. În prezent este studentă la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea ” Ştefan cel Mare”, Suceava. Cîștigătoare a numeroase concursuri literare din România.

 

Exhibit no.1

Ce o să mai rămână

din noi,

iubitule,

oase, păr şi unghii

aşezate după frumoasa

geometrie a morţii,

poate un volum de poezie bună,

citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint

şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre

ca filmele lui kubrick în care

ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat

să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut

să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,

de la care

am învăţat cum să ne scoatem

viermii din inimi şi cum să

coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,

pe care i-am infectat

cu demenţa noastră firească,

cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul

noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,

câteva mărunţişuri

uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului

pe care l-am strivit de perete

într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,

iubitule,

mă întreabă

vocea asta neagră

din capul meu

pe care o cunosc dintotdeauna.

 

Radiografie cu monştri

Mă uit în jur şi chiar nu am dreptul să fiu

mai furioasă

decât femeia decapitată în mijlocul străzii

pentru o faptă nedovedită. Decât femeia

care stă în bus lângă mine

încercând să-şi ascundă vânătăile

pe care se minte că le merită.

Ce se întâmplă la câţiva km depărtare, pe aeroportul din Donetsk,

pe străzile Ucrainei,

reuşeşte să vibreze sinistru în aerul

din camera mea. Fotografia zilei

arată

un orfelinat prin care gloanţele au zburat

ca într-o scenă slow motion

cum făceau odinioară

avioanele de hârtie ale micuţilor.

La final, tapetul cu unicorni distrus,

puful pernuţelor

care au substituit căldura maternă

atâta timp

călcat de bocancii mari

ai soldaţilor.

În altă zi, o altă fotografie

ca o radiografie monstruoasă din

punctele fierbinţi ale lumii. Rebeli purtând

pe braţe

alţi rebeli, schilodiţi

într-o luptă incorectă.

Departe de toate astea,

eu, ochiul laşului

privind din adăpost,

spectacolul acid al unei generaţii

sălbăticite.

***

 

Florin Dan PRODAN

prodan

Florin Dan Prodan a publicat On the Road. Poeme de călătorie, Shambhala Press, Kathmandu, Nepal, 2012, Poem pentru Ulrike, Vinea, 2013,  Poeme și note informative despre eroi și morminte, Zidul de Hârtie, 2014. A mai scris pentru Timpul, Suplimentul de cultură, Dilema Veche, Transilvania, Poesis International. Coordonatorul Zidului de Hârtie, traducător şi redactor al revistei Bucovina literară.

 

Puloverul

Nu ştie nimeni a cui a fost

Cine l-a adus la Tîrgu Ocna

Dacă a fost țesut de-o

Machidoancă din Dobrogea

De o bătrînică din vreun sat bucovinean

Sau de vreo mamă pentru băiatul ei

Student la Bucureşti

Cineva a spus că s-a însănătoşit datorită lui

Şi într-o toamnă l-a dăruit

Unui alt bolnav din închisoarea-spital

Maxim l-a purtat pînă-n decembrie

De Crăciun încălzea plămînii bătrînului

General Comarnu

Profesorul Iliaş l-a purtat pînă-n vară

Şi, optimist, l-a dăruit de Schimbarea la Față

Pastorului Wurmbrant adus încă viu

Din peştera Jilavei

L-au îmbrăcat cu greu

Coastele încercau să se lipească pentru a patra oară

Parcă era în giulgiu.

După miracol, cînd l-au trimis în Bărăgan,

L-a dăruit lui Ianolide care s-a eliberat cu el

La 1 august 1964.

 

 

Tudor de la Aiud

Alexandra, nu mă mai plînge

în cimitirul ăsta părăginit.

Gîndeşte-te că o să vină iar primăvara.

Că va fi iar soare şi flori în toată țara.

Eu nici măcar nu-s aici.

Eu mi-am țesut din gratii,

vorbe grele şi din lovituri

o scară. M-am suit şi am găsit sus

o viață nouă.

Ştiu că nu a existat dreptate pe pămînt

dar iubire, da.

***

 

George SEREDIUC

serediuc

George Serediuc a debutat în cadrul Concursului de manuscrise Max Blecher/Herg Benet 2011, cu volumul de poezii Soarele mecanic. A publicat în antologiile Iubirea e pe 14 februarie, Vinea, Bucureşti, 2010,  Ana Basis, Ed. Arania, Braşov, 2008, Turnătorii, Suceava, 2007, Antologia Zidul de Hârtie, Suceava, 2011, Cele mai bune poeme 2012, Tracus Arte, 2013.

 

*

nu mai e la fel: pune mâna pe bruma de pe pieptul meu

ai să vezi că se răreşte cu fiecare răsărit pe care îl ratezi

într-un pat străin

la noapte, eclipsa ne va sparge timpanele

la noapte timpanele vor fi zimţi de mătase

la noapte, eclipsa ne va acoperi feţele

chemând gheparzi la fereastră şi rinoceri în pântec

şi cine voi mai fi eu? cum te vei numi tu?

ne vom şti după ceea ce ne-am spus până atunci

va trebui să cred ce mi-ai şoptit când pe oglinzi

nu va umbla decât răcoarea

şi dintr-un şarpe răsucit pe deget

va ieşi un nou şarpe care să ne lege:

tu – o maşină de scris pe fundul oceanului

eu – un penson făcut în grabă

din coama cailor de pădure

aici nu vom fi niciodată liberi ca pasărea cerului.

pentru că nu suntem pasărea cerului

 

*

aşa suntem noi

pe dinafară saci cu pământ

pe dinăuntru galaxie

un ac de şi-ar face loc sub pielea scorţoasă

ar ţâşni pulsari şi nebuloase

iar ochiul tău interstelar

pornit dintr-o cutie de vioară

ajunge acum în ochiul meu de sticlă

cu ochiul meu de sticlă am văzut adevărata înfăţişare a lumii:

vânătorii rupeau pe genunchi elefanţii de jad

copii ascunşi în subsoluri

ne chemau să rămânem la adăpostul minciunii

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZIDUL DE HÂRTIE (I)

Fondat în noiembrie 2008 în Suceava, Zidul de Hârtie s-a autointitulat cenaclu de literatură și artă tînără și s-a dorit un catalizator al energiilor literar-artistice din Bucovina. Grupul a reuşit să reunească, datorită poate şi constanţei întîlnirilor sale, un număr mare de participanţi, majoritatea tineri, fie poeţi, prozatori dar şi jurnalişti, muzicieni sau artişti plastici ori iubitori de literatură sau artă. Majoritatea evenimentelor au avut caracter de ședințe de cenaclu, evocări și întîlniri cu scriitori, lansări de carte, ‘nopți ale devoratorilor de poezie’ dar fost organizate și expoziții, cinematecă, workshop-uri sau concerte. Pînă acum au fost editate doisprezece cărți de poezie sau proză, cele mai multe aparținînd membrilor grupului. Anual, Zidul de Hârtie organizează un festival internațional de poezie și arte vizuale, Inside Zone, la Borsec precum și o rezidență artistică. Printre cei mai activi sau mai cunoscuți membri s-ar număra Liviu-Dorin Clement, Matei Hutopilă, Dan Cristian Iordache, Ana-Maria Lupașcu, Alexandra Negru, Deniz Otay, Florin Dan Prodan, Victor Ov. Rusu, George Serediuc, Vlad Sibechi dar și artiști plastici ca Sorin Baciu, Nick Marcu, Constantyn Ungureanu-Box. În momentul actual cenaclul s-a transformat într-un grup literar. Potrivit lui Matei Hutopilă Zidul de Hârtie este organizație a Zonei și a Marginii. O cronologie a mișcării este vizibilă pe www.ziduldehartie.wordpress.com

(Florin Dan PRODAN)

***

Matei HUTOPILĂ

hutopila

Matei Hutopilă a publicat copci, Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2011 și două cărți în regie proprie: în prezenţa lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (2013) și bukowina ueber alles (2014), ambele sub egida Zidului de Hârtie. Versurile de față sînt din volumul „tișița”, ce urmează să apară în 2015.

 

*

a venit cu prietena lui să stea la noi de sărbători

într-una din dimineți s-a făcut c-am rămas eu cu ea pentru vreo oră în casă

m-am tot foit pe uși, n-aveam stare

nu am privit niciodată prin gaura cheii, nici nu aș fi avut ce,

dar acum

în cele din urmă a ieșit de la duș, s-au întors și ei

eu încă agitat și un pic furios că n-am avut curaj

la masă am fost destul de fîstîcit

prin tricoul strîmt i se distingeau perfect gurguiele

avea o dezinvoltură arogantă

genul ăla care face-n ciuda pulii

am pîndit mult un moment de genul și mi-am zis că de data asta o s-o fac

dar nu s-a mai ivit cît au stat la noi

seara cînd femeia mea voia să ne hîrjonim mi se punea ceva în coșul pieptului

aproape că mi se făcea rău

*

peste cîteva ore mă aștepta drumul cu noaptea-n cap spre oraș, spre muncă

în satul de la șes, pe geam, razele lunii decupau trupul tău alb din întunericul camerei

ziua trecută plătisem acontul pentru sala de nuntă, eram la finalul cursei,

trăsesem ca un catîr s-ajungem acolo

sînt luni și luni din noaptea aia

îmi fac drum la muncă-n weekend să stau cu gîndurile mele, te las în bucătărie

te găsesc în bucătărie

a trecut ceva vreme și de cînd am fost la bucurești dar

nu-mi iese din minte acea dimineață cețoasă în care

mi-am băut cafeaua în balconul ei, deasupra unui stadion gol și a întregului cuprins pustiu

era liniște în belvedere

am plecat din camera ei de cămin ca de acasă

acasă mă așteptai tu

***

Dan Cristian IORDACHE

iordache

Dan Cristian Iordache a publicat mai multe volume printre care Achtung maybe, Princeps Edit, Iaşi, 2009,  Abel şi eu, Brumar, Timişoara, 2010, Karawane, Charmides, Bistriţa, 2012, Avatarurile domnului Oanea, Zidul de Hârtie, Suceava, 2013,  Semn spre bine, Charmides, Bistrița, 2014.

 

pentru Mariana unde se află

există ceva mai profund decât o uşă închisă

ca un balansoar în care inima reazemă

o lună oarbă. un calendar.

în acel spaţiu imaginile macină stâncile negre

ca un sunet îmbibat de nevoie şi forţă.

în linişte. poate aşa se descoperă dragostea

sau răbdarea de a muri pe trotuarele uscate

de frig şi miere. fii sincer prietene! toţi ajungem

pe crucea aceloraşi certitudini.

hai acasă. între ziua de azi ziua de ieri

şi ziua de mâine e un nor de stele!

*

drumurile nu duc nicăieri
unele se epuizează altele
se închid în alte drumuri
sau ajung pe faleză.

de-aia oamenii se spânzură
se otrăvesc caută magia podurilor
suferă în secret
sau joacă table.

din cauza drumurilor
oamenii dansează
de-aia ating pielea nepoţilor
cu un soi de sfială.

toate drumurile se înfundă
n-au nici un sens oamenii
mai bine s-ar opri pe un loc neted
şi ar privi cerul încenuşat.

***

Ana-Maria LUPAŞCU

lupascu

Ana-Maria Lupaşcu (n. 1993, în Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava) este studentă, în anul trei, a Facultății de Litere, Universitatea București. Absolventă a Colegiului Naţional „Petru Rareş“ din Suceava.

 

 

it’s my term to torture you

câinii se rostogolesc în praful uliței,

prinși de o boală rea. te-ai și ridicat pe coate. acum, vezi bine,

mișcările tale s-a imprimat într-o arhivă.

cuiva îi pasă că acum traversezi maidanul și-ți descânți

poporul

în minte, și gândurile toate, o haită de câini roșii

dezlegați în toiul nopții,

toți la fel.

limbi încolăcite în jurul gâtului, mișcări pasionale

de carnasier

corpuri contondente sonore

din capul tău, în capul tău

mai limpede. unde să fie

teroarea și unde seducția

(apoi)mai limpede(și numai pentru tine): partea nesupusă va rămâne partea nespusă, repeți

până adormi cele câteva cuvinte învățate

pur și simplu

nu e de ales

ți se spune apoi să semnezi, te faci responsabil. acesta nu e un proces verbal

are forma unei amintiri în care se făcea că erai fericit

dormeai  în sfârșit

și pe maidan, era liniște,

nu trecea nimeni,

nu era nevoie să vorbești cu nimeni

despre nimeni.

 

poem pe un zid de hârtie

stările secunde ale cuvintelor noastre

lăsă totul să se întâmple

cu ușurință.

înregistrăm. niciunul nu rămâne indiferent și cald

în filmul său

încă o dată

în aerul tot mai dens al mansardei

se montează peisajele poeziei față în față,

direct prin zid

cineva se întoarce spre mine.

câteva secunde

se declanșează

apropiere

apoi urc în inimile voastre ca într-un

personal arhiplin

și toți își lipesc trupurile, caută ieșirea

noi rămânem. ne deplasăm permanent unul spre celălalt

cu picioarele netrupești.

dacă sunt ușile blocate

vedem înăuntru ce nu se vede afară

în plină lumină

[Vatra, nr. 3-4/2015]

NEPOTU’ LUI THOREAU (II)

 

Andrei DOBOŞ

dobos

Născut la 6 august 1984, în Turda. Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, în prezent urmează studii doctorale la aceeaşi universitate. În perioada facultăţii a fost redactor al revistei „Echinox”, apoi, între 2009 şi 2014, redactor al editurii Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. A publicat poeme şi articole în revistele „România literară”, „Tribuna”, „Vatra”, „Echinox”, „Steaua” etc. Debutează editorial cu mănăştur story, editura Vinea, 2007 (premiul „Iustin Panţa”, 2008 şi nominalizare la premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, 2008; ediţia a doua: Întîmplări de pe strada Petuniei, Tracus Arte, 2014). În 2011 publică volumul de versuri Inevitabil (editura Casa de pariuri literare).

 

Floreşti. Sacada

Iau autobuzul Ratuc care merge

la Billa în Mănăştur

apoi iau ceva pînă în Floreşti. Dă-ţi seama,

mintea fixată pe o rază

de iulie se întinde, corpul

accelerează, uşile se închid. Soarele

arde în ambele sensuri, o dată pe bulevard

a doua oară în spaţiu –,
respiraţia cu bere
depresurizează pe trotuar.

Pacheţele chinezeşti

brioşe şi sandvici şniţel pui

îngheţată cu rom

molfăite în salivă descompuse în nutrienţi

şi reziduuri. Muştiucuri

încă fumegă, voci

leneşe sau poruncitoare

uite bă şi la ăsta

dă-te mă-n pula mea

timpane atente, vedere periferică

brici.

Este ora cinci

după-amiaza

soarele dizolvă

umbra zidurilor.

Eu vin din bucătărie

schimbat în hainele de casă.

Ouă prăjite şi cartofi şi ceapă verde.

Cum a fost la lucru ce vrei să mănînci, îmi zic. Sila vorbeşte;

revin în dormitor, apoi în baie

cu imaginea unei arme în dosul minţii.

Solzii de poşetă în buricele degetelor.

Mintea se strecoară

din trecut în prezent

atinge momentul

şi dispare.

Pasagerii se înghesuie. Şcolăriţa

pe scaunul din spate – o femeie

care a născut de curînd ocupă două locuri

cu echipamentul de sală. Bacterii

înăuntrul lobilor înmuguresc după lumină.

De îndată, pornim.

De îndată, coborîm.

Bijuteria de acvamarin luceşte în stamina

crudă a becului. Trec organisme

sulfurate, îmbibate cu amidon şi zaharuri:

Mergeţi acasă

în grădinile cu foişoare

din duplexuri

relaxaţi-vă

în scaunele pliante de plastic,

puţină fantezie ziua trece

miroase a coamă de cal

a cîmp întins

a copaci foşnitori ce-şi întind coroanele pînă la stele

 

Aprilie, singularitate

Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas

cîţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrîni

la umbra florilor de piersic.

Privesc puiul de vişin

înverzit, crenguţele lui crescute dezordonat

seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare.

Mă gîndesc cît de mult mai are

pînă la lumea virtuală. Milioane de ani.

Cînd dăunătorii îi vor sfredeli scoarţa

El va secreta necontenit răşini. Va îndura frigul

Şi seceta, şi ploile lungi de toamnă. Va muri

Iar vîntul îl va purta în locuri sălbatice

Printre mesteceni şi frasini. Va fora acolo

Casă nouă pentru rădăcinile sale. Fructele lui vor deveni

Aspre, atît de acre că nimeni nu va mai putea

Să le mănînce. Va pieri încet

Sub greutatea altor specii, alte păsări şi alţi viermi

Vor găsi acolo hrană şi adăpost. Doar gustul

O să rămînă acelaşi, înregistrat pe softuri. Sucuri

Şi siropuri şi drajeuri de vişine. Imaginea (poate şi senzaţia

Tactilă – luciul şi carnaţia bobului – duritatea umedă

A sîmburelui). Parfumul şi culoarea

Florilor tinere. Fluxuri de biţi

Din motorul hologramatic –

Fluturi ce se topesc la contactul

Cu lumina rece: Copii

ce se joacă seara în livadă, se opresc

gălăgioşi lîngă pomul cu crengi aplecate –

culeg, unii de jos, alţii scutură,

alţii se caţără sus pînă la vîrf

 

Comunicare?

Femeie
obscuritatea a crescut

subiectul îşi pierde centralitatea
şi fuzionează cu spaţiul

Viaţa e sufocantă
în văditul erotism,

ceaţa împinge ferestrele înalte
ca într-un amplu roman
ostil. Lumina şi tenebrele

prin nucii ruginoşi, tuia
scăldată de şpreiul monoton
al apelor de toamnă. Cîştigăm
puţină informaţie: aici

e spaţiul vivant. Materializarea teribilă
a celor rămase în urmă.

 

Maşini de înaltă precizie

Dimineață în luna octombrie. Fîşii de lumină solară de lumină
Albastră jar mocnit şi raze, bickeri nevoindu-se la un gard.
Înapoi în curtea uitată. Motorete vechi,
Dezordine în iarbă. Cheia
mînjită cu vaselină şi ulei de motor.

Aşa de târziu în octombrie, iar ceaţa
Mai deasă decât mi-o amintesc eu: aceste cinteze
umflă dimineaţa cu sunet –

Mi-a luat ceva timp printre unelte şi arbori
printre mașini de înaltă precizie,
călduri şi sudori văratice
în bătaia soarelui crud. Se aud
pistoanele de tragere. Un curcubeu
de scurgeri petroliere
în şanţul puţin adînc. Fluierat de pasăre, poate,
peste lanul de porumb. Vîntul leagănă spicele
aproape uscate.

 

***

Valeriu A. CUC

cuc

Valeriu are 24 de ani. Locuiește în cămin. Încă studiază filozofia la Cluj. Are câțiva amici în teatrul independent și mai face chestii în domeniul ăsta. Poate dă la Regie, deocamdată nu știe sigur. A citit la Clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau” și a publicat câteva poeme.

 

Maybe a bit rougher

Plimbări nocturne cu adolescenții greci,

prin parcurile de copii în care s-a stabilit de la început

că între alcool și comunicare vom face cu toții aceeași alegere.

Aici nimeni nu ne înțelege frica de occidentali,

pe care încercăm să nu o arătăm la masă

iar eu recunosc că nu pricep râsul lor naiv și puțin tembel,

discuțiile interminabile și specificul țării fiecăruia,

numai privirea melancolică a bulgăroaicei de vizavi

cu care n-am schimbat o vorbă, doar câteva zâmbete.

În fond,

orașul pe timp de noapte e la fel ca pe timp de zi.

De aceea n-am înțeles tematica panoramelor nocturne

de care mi-a spus Ștefan într-o seară: „Ei, am și eu obsesiile mele…”

căci holurile hotelului prin care ne-am pierdut căutându-ne

sunt la fel de stupide ca poalele Acropolisului

și plimbările, tot timpul de a doua zi,

în care Na’ama m-a privit cu atâta încredere,

în care, Na’ama, m-ai învățat alfabetul ebraic râzând

căci alfabetul ebraic e la fel ca cel românesc, „maybe a bit rougher”,

cu ochii încrezători ca lentila prin care

ne făceam poze cu pietre cum văzusem că fac turiștii bogați,

pe care apoi le ștergeam pentru ca cei de acasă

să nu ne vadă fețele mahmure împreună.

 

Teleplay

M-am dat la o parte ca să nu intru în poza lor

şi să-ți spun că fericit mai sunt doar când dorm

dar atunci nici măcar nu îmi amintesc.

Poate doar protestul din ochii lor mă mai cuprinde –

atât de departe acele momente de gara aceasta

unde mă apăr de frig ca să mă gândesc la tine,

la mutra pe care-ai făcut-o auzind „linişteşte-te,

ofticat e ca o iritaţie, iar supărat e ca o vânătaie”

şi mutra pe care-ai făcut-o – „am eu pielea mai sensibilă” –

ca un muțunache în care de Valentines Day a băgat

toţi banii copilul îndrăgostit în clasa a cincea şi

nicio speranţă.

 

Îmbrăcată în roșu cel mai roșu

Am avut noi și zile frumoase, putem admite asta.

Zile în care tăcerea stătea cuminte în vitrinele goale ale amiezii

și nu simțeam singurătatea orașului ăsta mic,

în care uitam că paranoia e-o funcție socială esențială, privindu-ne

așa cum aș fi vrut să ne privim mereu, cu încredere și slăbiciune.

Am văzut împreună filme în dup-amieze din care rețin doar dup-amiezile.

Sunt copilul rahitic al tribului în fața căruia niște cercetători

au proiectat un film polițist și-apoi i-au întrebat ce-au văzut

și cu toții văzuseră doar o găină, surprinsă probabil din greșeală de camera de filmat.

Sunt copilul rahitic și visez nopți la rândul

aceeași față melancolică a femeii de care se îndrăgostește personajul principal,

prietenii mă privesc ciudat, căci nici ei și nici eu nu știm ce-i melancolia,

încerc să le explic că m-am îndrăgostit de micuța bruneta proiectată pe cearceaful alb

dar nu înțeleg la cine  mă refer și o tot dau înainte cu nenorocita de găină

căci nu știm nici ei și nici eu ce-i aia îndrăgostire.

A trecut primăvara aia cum vor trece miliarde peste locurile astea,

în care am băut apă din pahare, am râs și apoi, tu

îmbrăcată în roșul cel mai roșu, zâmbind, ne-am arătat muie unul altuia,

complice, în fața supermarketului.

Iar lampa mea luminează exact cum luminezi tu,

iar puful din fața blocului e părul tău.

„Asta e cea mai bună soluție,

pentru mine asta este cea mai bună soluție, dar rămâi cu mine până fac duș”

iar eu am fugit speriat de emoții chinuitoare

în orașul ăsta tâmpit care mă exploatează cu ploile lui

și senzația aceea de râie

pe care o resimțim cu toții, uneori.

Îți spun

„Pe dinafară sunt OK,

dar înăuntru-i discotecă“ şi apoi îşi stinge ţigara,

iar mie mi-a rămas în minte zile întregi

adevărul acestor cuvinte. Mi-l amintesc

şi-aş vrea să vezi şi tu ce mi se întâmplă, aş vrea să vezi

oraşul ăsta ca o uriaşă sală profesorală din care

s-au evaporat toţi prietenii, au rămas numai plantele,

maşinile, afişele pocăiţilor sub cerul indescifrabil.

Oraş în care îmi dau seama

că nu mai e nimic al meu şi nu mai am nimic de învăţat,

de fapt, în care plouă şi când plouă

imprevizibil şi niciodată bogat

umbrelele s-ar înghesui la trecerea de pietoni

să vadă pisicile speriate cum trec strada.

Degeaba am încercat să îmi ascult prietenii crezând

că asta poate duce la o formă de echilibru, degeaba

mă plimb prin cartiere mărginașe în care întâlnesc

copiii care n-au descoperit încă centrul, iar asta

se vede pe fețele lor răcoroase și proaspete,

ci numai centrul la zilelele orașului din care, însă,

lipsește tristețea ce te poate încălzi pentru o vreme, câteva ore,

atât, până s-adormi pe scările din Flying, încât

strategia abandonului pe care credeai că numai tu o cunoști

și umilința

să-nceapă să lucreze din nou împotriva ta.

Îţi spun,

îmi dau seama acum că aici nu mai e locul meu,

îmi dau seama

că nu înțeleg nimic în plus din relații fantomatice,

că experiența de viață e-o mare minciună,

singurătatea completează perfect confuzia şi că

rețeta fericirii e rețeta uitării.

La asta mă gândesc când mă plimb şi îţi spun,

oraşul ăsta-i sărac şi când plouă,

sunt numai câţiva stropi şi totuşi

sunt ude străzile toate.

 

 

***

Raul COLDEA

10477697_840301709383598_945286672_n

Raul Coldea  (8 aprilie 1991, Brașov) este absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune, specializarea Regie de Teatru, Universitatea Babeş-Bolyai și masterand al aceleiași Facultăți. A publicat poezie în revista Tribuna (februarie 2014) și a participat la diverse lecturi publice (Clubul de lectură Institutul Blecher, Clubul de lectură “Nepotul lui Thoreau” etc). A participat, de asemenea, la concursuri și evenimente de slam poetry.

 

Orașul pedigree

Mă trezesc în fiecare dimneață cu mine însumi și e tot mai plictisitor. Sunt vraiște.
Pe raft, periuța de dinți și colecția mea de revoluții fără sens.
Revoluțiile mele care nu s-au născut din iubire, care nu s-au născut din ură,
ci din Sfânta Lehamite care ne umple gurile cu pâine și vin.
Revoluțiile mele de hârtie care nu au avut niciun ecou.
Revoluțiile mele care au schimbat regimuri pentru regimuri
Revoluțiile mele pe internet la care s-au masturbat colegii de clasă când eram în liceu,
când am tras primul fum de țigară și am promis că nu îmi voi da banii pe asta,
când mi-am mințit pentru prima oară părinții, când am fugit de acasă pentru tipa de la 467 de kilometri distanță,
când mă plimbam beat prin oraș și îmi spuneam că voi face ceva cu viața mea.
Revoluțiile mele care ar fi putut fi atât de mult.
Protestele mele împotriva sistemului și împotriva mea.
Revoluțiile mele care, în loc să adune milioane de oameni,
m-au făcut mai singur și mai fără speranțe ca niciodată.

Sunt fiul mamei mele și al tatălui meu.
Mulțumesc, mamă patrie și tată pământ pentru cum m-ați crescut. Mi-ați dat o muie cum rar mi-a fost dat să iau.

În fiecare zi merg la culcare și încerc să nu regret nimic.
Sunt a 99-a picătură de apă de la robinet pe care o număr încercând să adorm și când dorm,
nu mai sunt nimeni. E bine aici, nu pot să îmi închipui că aș putea găsi
vreun loc mai bun,
totul e minunat.

Sunt atât de important pe cât mi-aș dori să fiu, atât de important încât
pot fi înlocuit oricând și nimeni n-o să dea vina pe mine și nimeni
nu o să îmi spună că am dat peste cap ordinea lumii.

Nu există nimic care să mă poată lua prin surprindere,
Nimic care să mă sperie sau care să mă învingă,
am inventat povești cu happy-end și am dormit liniștit,

Sunt dintre cei care s-au născut în timpul războiului
și nu au știut niciodată de partea cui trebuie să fie.
Sunt oamenii care au văzut centrul doar din autobuz,
reclamele care întrerup Titanic înainte ca Titanicul să se scufunde,
sunt eu plimbându-mă prin oraș fără niciun ban
și declanșând din nimic alarmele băncilor

cea mai patetică și mai tristă formă de viață de la euglena verde încoace.

Sunt toți oamenii pe lângă care am trecut astăzi și de care nu îmi amintesc nimic,
statisticile cu două zecimale, coada la pâine la care au stat părinții mei chiauni de somn și au tăcut,
televizorul care a mers toată ziua și sunt eu, aproape adormit pe canapea, cu telecomanda în mâna, gândindu-mă la viitor.

Mă plimb cu un milion de kilometri pe secundă prin oraș,
protestând împotriva mea.
Am ghiozdanul plin de molotoave dar mâinile îmi sunt desenate cu creta de un copil de clasa a 2-a.

Mă plimb cu un milion de kilometri pe secundă prin oraș
și las în urmă rotocoale de gunoi și de speranță.
Sunt aici deocamdată
Sunt aici și nu am nicio soluție.

Nu am nicio soluție, totul e provizoriu. Pot doar să incerc sa fiu mai bun. Poate așa o să imi iasă.

am 40 de ani

Sunt la Profesioniștii cu Eugenia Vodă și emisiunea e aproape de final:
Deja obosit de montajul stupid.
De fapt așa e, nimeni nu se vede cu Eugenia Vodă.
Eugenia Vodă se înregistrează pe un VHS și tu asculți întrebările, apoi răspunzi și încerci să pari natural.
Deja obosit de montajul stupid, deja plictisit de nimicurile pe care le-am spus.

Și cum ați reușit, domnule Raul Coldea,
să fiți un profesionist al teatrului după ce ați montat doar trei spectacole,
cum poate un profesionist al poeziei să publice doar două cărți?

Nu știu, îi răspund, cu gândul la țigara de după,
pentru că emisiunea e aproape de final.
Primul spectacol trebuia să fie despre libertate și a ieșit despre memorie,
al doilea trebuia să fie despre șomaj și a ieșit despre singurătate
și al treilea trebuia să fie despre moarte și asta a ieșit.

Am fața împietrită pe generic,
zâmbesc cât să dau impresia că m-am simțit bine.

Mâine voi muri într-un accident de mașină.
Quizas, Quizas, Quizas.

 

Spiegel im spiegel

A fost noapte de parcă nu ar mai fi fost nimic înainte
și orașul a trecut fără să simt pe silent,
am băut un cabernet sauvignon și
nu l-am împărțit cu nimeni.

azi nu m-a întrebat nimeni cum mă simt.
nici eu nu am întrebat, nici astăzi, pe nimeni, nimic.
am stat în liniște,
cu spatele gol lipit de podeaua de beton a balconului,
cu căștile în urechi
și am așteptat să treacă timpul
ca să am un motiv bun să dorm.
am lăsat camera murdară,

nu m-am spălat și am mințit.
dacă aș fi vrut să mă sinucid
nu aș fi lăsat niciun bilet.
sau aș fi lăsat unul și aș fi scris pe el:
„țestoasele iși îngroapă ouăle in nisip”
și m-aș fi distrat
imaginându-mi cum ceilalți incearcă să îl descifreze.

există o ordine a lucrurilor.
și până la urmă totul se încheie cu un mare dezastru.

azi nu am facut nimic,
am stat și am așteptat
cu căștile in urechi,
cu darkwave și 4 minute și 33 de secunde de liniște,
cu arvo part.

am filmat totul cu o cameră ieftină,
ca să fiu sigur că ziua asta chiar a existat.
apoi,
când am ieșit la supermarket,

am văzut un tip care stătea întins pe bordură
și zâmbea de parcă ar fi văzut un spectacol
cinic și trist
care nu se mai termina.

 

Free leech

mai devreme
când stăteam apropiați și am stins lumina
în bucătărie
te-am mirosit de parcă aș fi mirosit prima oară o femeie.
puțin murdară, puțin obosită,
puțin mai tristă și mai bătrână,
te-am iubit mai mult ca niciodată.

câteodată mă gândesc că jocurile noastre de-a copiii
se nasc din singurătate.
te auzeam respirând. puțin mai devreme,
când eu ziceam că e deja noapte și tu că e doar crepusculul,
când fiecare atom performa în jurul nostru și totul era atât de neclintit
mi-am adus aminte cât te-am iubit.

și gata.
viața mea se scurge cu 3 mega pe secundă.

 

Garsoniera noastră

în care ne-am atins pentru prima oară unde
ascultăm ca nişte copii clopotele bisericii sf. nicolae
spărgând liniştea de la cafea
când ghetele sunt rupte şi factura de apă e neplătită de şase luni
(de unde
fumez încerc să scriu să fiu în pas cu trendul & nu îmi iese
când poeţii străzii cu pet-urile în parcarea kaufland şi pe
blocuri şi la metrou
cu angel dust când lumea nu mai are sens şi ei înşişi
sunt altceva),

în care ne atingem şi acum transpiraţi
în bucătăria noastră minusculă făcând planuri de viitor
când închidem ochii şi totul e frumos
reconstruit şi biserica sfintei tranziţii e dărâmată de crăciun,

aici
de aici începe lumea
cu râurile ei de apă contaminată,
mările şi oceanele de singurătate
cu sateliţii ei, cu zgomotul ei electric,
de aici
din cartierul acesta izvorăşte lumea
şi noi privim tăcuţi la ce am creat

şi când nu există speranţă
din cauza noastră nu există
şi când luminile din cartier se aprind încet, pe nesimţite,
e noapte oriunde ai merge.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

NEPOTU’ LUI THOREAU (I)

Ștefan MANASIA

manasia

Serile de Thoreau

Iară un text despre Thoreau? A fost primul gînd după ce am citit mesajul (și invitația de a participa la noul dosar al revistei Vatra). Avusesem impresia că am vorbit, oricum, prea mult, în anii din urmă, despre nașterea, copilăria, adolescența, maturizarea (zaharisirea?) Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Iar ritualizările, muzeificarea îmi strică, de regulă, trebuie să recunosc, digestia. Totuși, trebuie să-i mulțumesc lui Alex Goldiș pentru că, poate fără să vrea, m-a provocat să găsesc altceva, să rememorez tot felul de ciudățenii, coincidențe și întîmplări (vechi & înmormîntate), cît timp am sondat – pentru textulețul de față – străfundurile inbox-ului de yahoo. Ca și cum aș fi trecut, la viteza luminii, printr-un imprevizibil exercițiu de autohipnoză. Sînt acolo, în inbox, conservate pînă astăzi atît de clar:

  • amintirea verii lui 2008, cînd am intrat cu Ion Mureșan – amîndoi la șort & tricou, ca Samuel L. Jackson și Travolta-n Pulp Fiction – în cafeneaua culturală „Insomnia”. Aici Szántai János, directorul artistic, părea să aibă tot timpul din lume la dispoziție;

  • discuția de atunci și, pe urmă, dialogurile enorme, după-amiezi și seri întregi, cu János, care se arătase realmente încîntat să găzduiască un club de lectură româno-maghiar (în paranteză fie spus, nu eram tocmai virgin la capitolul ăsta, dimomence rulasem, de prin 2004, tot felul de protoversiuni ale clubului, în spații diverse, ca redacția Tribunei sau Casa de Cultură a Studenților);

  • discuțiile începuseră să mi se pară un fabulos & temeinic motiv de a bea și bovariza cînd, în a doua jumătate a toamnei, am simțit nevoia să rostogolim bolovanul cel mare.

La prima ședință a Clubului – miercuri, 5 noiembrie 2008 – au citit, în salonul de la „Insomnia” (care curînd avea să devină celebru), poeții Andrei Doboș și Vlad Moldovan, de pe-atunci rivali și prieteni literari. Amfitrioni au fost János (nuvelist, scenarist de film, realizator tv) și François Bréda, personaj ilustru al propriei sale vieți boeme (altminteri, teatrolog, prozator, poet, traducător). Evident, biografemele astea nu-s schițate pentru clujeni. Moderatori ar fi trebuit să fim doi, eu și Ion Mureșan. Muri însă a ratat prima ediție. A apărut la Inso după vreo săptămînă. Încurcase – în stilul lui recognoscibil – zilele, săptămînile. Ca să nu ne mai facă iarăși vreo surpriză, l-am scos de afișe începînd cu ediția a doua, însă – trebuie să mărturisesc – privighetoarea optzecismului transilvan ne-a însoțit apoi, cordial și cu desăvîrșit comentariu, în multe dintre ședințele „Nepotului lui Thoreau”. Ca, de altfel, profesorul Ion Pop, Ruxandra Cesereanu, sau tînăra falangă a criticii clujene: Alex Goldiș (again), Adriana Stan, Cosmin Borza și atîția alții. Pe 19 noiembrie 2008 am avut primul invitat „din afară” al Clubului de Lectură. De la Sibiu a ajuns prietenul meu Radu Vancu, obișnuit să îmblînzească drosofile mistice în lungi poeme discursive. Iar la a treia ediție, miercuri 3 decembrie 2008, a citit prozatoarea Lavinia Braniște, short stories inteligente și – pentru Clujul epocii ăleia – atipice.

Mai trebuie spus că noi sîntem, într-un fel, cenaclul de miercuri: rareori am ținut ședințele în altă zi. Încercînd, de asemenea, să ne vedem la aceeași oră: 18.00. Prin amiciția lui Márkos Tünde & Szántai János, gazdele noastre desăvîrșite, am reușit să ținem toate reuniunile în același salon, rezugrăvit & redecorat la fiecare început de sezon. Mulțumirile sînt ceva neobișnuit în mediul nostru scriitoricesc, dar simt nevoia să le plasez aici, chiar dacă știu că am să atenuez puțin – și nu doar pentru cei mai tineri thoreauriști! – haloul anarhist, subversiv, underground al Nepotului. Oricine vine la/ trece prin Cluj poate simți – în nări, urechi și pe retină – puțină magie thoreau-ristă în salonul de la etajul întîi al Insomniei, de pe Strada Universității nr. 2. Pentru că ne revendicăm de la Henry David Thoreau (Civil Disobedience) și pentru că mi-e silă de patroni spirituali, directori de conștiință, mentori (cel mai adesea forme inabil deghizate ale găunoșeniei morale și cultului personalității), m-am retras de la conducerea/ moderarea Clubului începînd cu sezonul 2009. Cei care eram acolo, ediție de ediție, am votat pentru Valentin Derevlean, librar, echinoxist și, pentru scurtă vreme, cronicar literar al Tribunei. O lungă perioadă, el a dat dinamica serilor de Thoreau, provocînd invitații și publicul imprevizibil, divers, mai niciodată apatic. Așa cum, începînd de doi ani Ștefan Baghiu a devenit interfața (hiper)activă a jazzband-ului nostru.

Ce mă bucură, mai departe, la clubul nostru, locul (și localul) nostru, ceea ce privesc eu ca pe un mic și nesperat miracol, e faptul că, an de an, apar autori noi și interesanți (mă refer aici la volumele thoreauriștilor publicați), apar texte care stîrnesc discuții aprinse, aproape insuportabile. Nu sîntem un curent literar (deși, cine știe, peste un deceniu…), ci mai degrabă un sanctuar al poeților, prozatorilor și criticilor vii, cărora numai spațiul ăsta – din tot Clujul – le poate oferi imboldul, căldura, camaraderia și rivalitatea, în cele din urmă justificarea unor – tot mai diverse și uluitoare – fapte de arme literare.

 

 

***

Ștefan MANASIA

Călătoria

Coboară pe malul roșu murdar și lasă în iarbă, fără zgomot, gențile cu tărtăcuțe. Încă se aude gemînd, scîncind ca un prunc de trei luni, în brațele turistului japonez. Dezleagă funia de tulpina înfiptă în mîl la capătul dinspre sat al golfulețului. Cînd s-a trezit, a aprins bețigașe de santal, și-a spălat chipul mic în ligheanul cu apă. Aruncă funia umedă, făcută ghem, în barca pe care o fixase la mal în timpul nopții. Aude și acum, îndepărtate, sunetele din visul matinal. S-a spălat repede și atent, și-a prins părul în coadă, a îmbrăcat maioul turcoaz și pantalonii pescărești gri. A ieșit în fața colibei – peste rîu versantul deja fremăta, verde întunecat, peste versant luminițele stelelor se făcuseră cenușă. A ridicat din cuier bagajele, și le-a pus pe umeri. A plecat fără să mai privească înapoi. Fa Ying aruncă gențile cu tărtăcuțe în barcă și ferigile de lîngă țărm tresar, ca și cum ar trece pe sub ele un somn cu mustăți despletite. Abia pune un picior în apa călduță și iat-o, dintr-un salt, între gențile din piele cafenie, fără să-și piardă o secundă echilibrul. Barca este lungă și subțire – un ficus bătrîn cu ramuri contorsionate sau o rădăcină deasă adventivă. Barca este o inimă lunguiață acoperită de artere și vinișoare umflate, lipsite de puls. Fa Ying pornește fără probleme motorul și fixează direcția de navigație. Iese din golf. În largul Mekongului, ultimii delfini Irrawaddy își saltă din apă boticurile turtite, arcuindu-și spinările într-un ritual de-o frumusețe insolentă, ce se repetă neîntrerupt de zeci de mii de ani. Delfinii Irrawaddy au fost aici înaintea noastră și supraviețuiesc încă, celebrînd zorii care mîngîie fluviul și apăsîndu-ne, în ultimele decenii, conștiința.. Braconajul, tonele de pesticide deversate în ape, năvoadele de plastic, defrișările sînt numai cîteva date din cele ce alcătuiesc tabloul unui Auschwitz al animalelor pentru care nimeni nu dă, pe continentul ăsta, socoteală. La început, i-am considerat zei, protectori ai apelor nesfîrșite pe care nu le înțelegeam, acum ne topim de mila lor, ca în fața unor copii atinși de leucemie. Fa Ying își desprinde privirea de spinările alunecoase și, desfăcînd curelele genților, așază pe puntea îngustă tărtăcuțele uscate, micșorate prin fierbere în uleiuri speciale. Părinții, fratele, o soră moartă curînd după naștere (o mandarină uscată mai repede decît un craniu), bunicii și străbunicii îi zîmbesc, în același fel, dintre pieile zbîrcite ca la rinocer. Ochii le sticlesc în soarele dimineții. Cu iubire tribală o cheamă. O liniștesc și îndeamnă nu-ți fie frică, trebuie să faci ceea ce ai de făcut. Pare mai hotărîtă ca niciodată. Ia craniile miniaturale și le prinde de păr, unul cîte unul, de arterele și vinișoarele, ramurile și rădăcinile care acoperă luntrea. Cele mai multe și mai mari sînt legate la proră, ca și cum ar vrea să ajungă mai repede în amonte, la cascadele unde le cheamă, de cîteva luni, sufletele morților. Pe malul de nisip întins cu rigla, țestoasele cu carapace moale adoră ultravioletele. În perioada asta depun ouă. La numai cîțiva metri distanță, se prăjesc varani idealiști și indiferenți. De pe punte arată ca niște fîșii de tablă îmbinate savant. Pe celălalt țărm se înșiră plantații de arbori de cauciuc, ananas, citrice. Fa Ying transpiră și strălucește, ca mistuită de febră. De o parte și de alta a fluviului vede versanții întunecați, dincolo de care visele avute în ultima săptămînă au refuzat să-i mai spună ceva, oricîte bețigașe a ars, oricîte mantre a recitat. Pe una dintre colinele ceva mai luminoase, un panou domină valea, scris în thai și engleză:

RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE

litere ciclamen pictate în mai multe straturi peste auriul care a început să se decojească. Încercaseră ani buni să salveze speciile ce mai puteau fi salvate. Să le izoleze cumva în sanctuare unde ploile acide ajung rar sau nu cad niciodată, unde reziduurile petrochimice nu se fixaseră în solul extrem de fragil. Părea că funcționează. Piețele din Florida și Tokio, Amsterdam și Berlin, Hong Kong și Moscova se alimentau, de aici, cu toate varietățile de peștișori și crustacee exotici. În secțiunile bungalow-ului întins pe trei sute de metri pătrați, apa captată dintr-unul din afluenții minori ai Mekongului ținea în viață miile de bazine, cu masculi reproducători și femele reproducătoare (ambele sexe erau împreunate numai în perioada depunerii), bazine comune pentru alevini și juvenili și, în fine, bazine individuale pentru masculii de calitate superioară. Singurii dezirabili, masculii Betta splendens colorați violent erau comandați online de fanaticii izolați în metropole, sau în ranch-uri din zone controlate de armatele particulare, sau în micile țări hiperdezvoltate și înarmate pînă în dinți (Elveția, curva neutralității!). Adulți încercănați și burtoși studiau ore în șir, pe webcam, organismul dorit, ajungînd deseori să liciteze sume fabuloase pentru un peștișor ce nu crește oricum mai lung de 6-7 centimetri. Lucru perfect explicabil, de altfel, dacă ținem cont de popularitatea pariurilor pe meciurile dintre masculii rumble fish, în zona Asiei de Sud-Est, la rivalitate chiar cu meciurile de Muay Thai – acestea din urmă cu nimic mai feroce, mai aducătoare de moarte. Peștișorul ucigaș este celebrat de stăpînul lui, hrănit cu cele mai bune crevete și larve, are liber la jugulat femele și în afara perioadei de rut – campionul Muay Thai atrage dintotdeauna, ca un magnet, reclamele bănoase, protecția Triadelor, femeile tunate care plutesc pe tocuri înalte, transparente, ca niște uluitoare arteziene de estrogen. Însă bazinul de selecție al varietăților Betta splendens se micșorase, de la an la an. Petrolul otrăvea apele, pădurile de eucalipt ajungeau în dormitoarele capitaliștilor chinezi. Cererea de Betta splendens explodase. La un moment dat icrele eclozau în număr tot mai mic. Și tot mai mulți alevini prezentau malformații. Varietățile Halfmoon și Crown tail ajunseseră să coste sume exorbitante. Pe urmă varietățile comune, Veil tail și Fan tail deveniră scumpe, rare, tot mai rare, de negăsit. Situl magazinului online era tot mai des scos din funcțiune, în curs de actualizare (oferte & prețuri) etc. Ferestrele cu imagini și filmulețe excitante se împuținară. Pe ecran apărea tot mai des sigla aducătoare, aproape un deceniu, de profituri sigure și ușoare. Sigla din care rugina suge acuma încet – ca o tarantulă viscerele rozătoarei înspăimîntate:

RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE

Paznicii viselor i-l trimiseseră pe turistul acela japonez blonziu și aproape real, ai zice, după jilăveala și feromonii impregnați în așternut. Japonezul îi acompaniase respirația de căpșună cu respirația lui ritmică și sărată. Spinarea unui pește pisică iese din apă și dispare imediat în adînc. Palmierii își apleacă frunzele de un stat de om peste pînza topită a fluviului. Din înaltul eucalipților maimuțe carmin țipă avertismente. Fa Ying își sterge, cu marginea maioului, picăturile de sudoare. De pe malul estic, camuflat în penumbra versantului, îi simte deja, dar puterile bătrînilor sînt încă active aici, așa că nu-ndrăznesc deocamdată să se arate. Îndărătul ochilor, ea refuză, dintr-o dată, visul de dimineață. Accesează – dintr-un impuls automotivațional – imaginile tsunamiului, exploziilor, epidemiei. Răul care o urmărise constant din vechile televizoare chinezești, din plasmele vîndute mai greu în satele pescarilor din luncă. Asta o ține permanent pregătită. Doar pieptul îi tremură imperceptibil, sînii mici și plini, ca două vietăți fără apărare. Sînii ei din catifeaua unei alte planete, a unei alte lumi. Atunci din desișul de tek apar cei doi, țopăind pe protezele lor metalice înalte, sprijinindu-se-n cozile biomecanice, întorcîndu-și capetele unul către celălalt și pe urmă întorcîndu-și-le către ea. Unul, încă tînăr și înrăit de blestemul calviției premature, poartă o cască albă de football, model NFL 1960, celălalt are părul blond lung, ochii albaștri și blînzi și sadici, în care pîlpîie flacări de etil. Rînjetele lor ucid vipera de bambus în adăpostul nocturn, păianjenul păsărar în gaura săpată-n nisip. O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Fa Ying se prinde cu hotărîre și deznădejde de cîrmă. Craniile fixate la prora cîntă acum monosilabic, sacadat. Tărtăcuțele fixate pe laturile bărcii continuă să zîmbească și emit un ușor fluierat, ca al liliecilor, ca al delfinilor. Însă dansul și îmbrățișarea amfetaminizată continuă pe mal, cei doi dispar și reapar dintre palmierii gigantici și plantațiile de tek, în așa fel încît ea să-i știe în continuare acolo, amenințători, letali, nevăzuți, să și-i imagineze rînjind într-un rictus care aproape că le despică pielea: O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Din orezăriile terasate o privesc femei scheletice, neștiutoare. Copilași de sub pălărioare de pai aurii. Simte gîndurile lor bune, mantrele ca niște prăjiturele cu miere, găsește putere să ducă ambarcațiunea mai departe, prin meandrele rîului, fixat ca un șarpe de lumina tot mai orbitoare a amiezii. Diavolii vin acum în viteză pe mal și-și opresc din din alergare picioarele atît de brusc, încît în aer plutește mirosul uleiului încins, metalului incandescent, mai înainte ca pietrele aruncate de ei – deocamdată fără precizie – să alcătuiască un fel de țintar, din ce în ce mai strîns, în jurul ambarcațiunii. Craniile fluieră tot mai puternic, cînd unul dintre ele e atins de o rocă ascuțită și cade în valuri. Fa Ying plonjează îndemînatică în valurile tulburi, de culoarea bananei stricate, abia aude fluieratul sub clopotul apei. Recuperează craniul și-l aruncă pe punte – așa cum vidra dresată aduce pescarului mreana – ca să se scufunde iarăși, pentru că loviturile lor își găsesc acum, tot mai des, ținta. Micile cranii fluieră sub apă, și mai ascuțit, atîta pot face, iar Fa Ying le găsește pe toate, ca-ntr-un joc din ce în ce mai istovitor. Așa încît, atunci cînd fluviul ocolește o stîncă înaltă, pe care nici măcar picioarele lor protetice n-o pot cuceri, ea se tîrăște afară din apă, stoarsă de energie, abia mai văzînd soarele, norii leneși cît portavioanele din oțel, munții printre care barca se strecoară mai departe. Pe fundul bărcii, înconjurată de tigvele pe care se usucă apa, doarme asemenea unui pilot epuizat de aterizarea forțată, care vede pîlpîind luminile de bord și știe că manevra i-a reușit și aparatul, chiar dacă e avariat, mai poate emite, și o săptămînă, semnalul către echipele de salvare, iar luminițele verzi îi spun că rezervoarele de combustibil sînt în siguranță și nu există un pericol iminent de explozie. Ea doarme și greierii țîrîie și milioanele de păsări cîntă și fluieratul strămoșilor se estompează. Îndărătul munților pe care trebuie să-i ocolească acum, într-o cavalcadă reptiliană cum nu s-a mai pomenit, echilibrîndu-și torsul greoi cu cozile enorme șerpuind în aer – cîrme biomecanice – Jack și Dennis înghit pastile și sug din bidoanele de inox bourbonul dezinfectant. Rînjesc. Se prind pe după umeri iarăși și se întreabă O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! S-o urmărim pînă la cataracte dacă trebuie, Dennis, să-i mîncăm rinichii ăia purpurii! Cățeaua asta nu trebuie să apuce să vadă izvoarele fluviului. Motorul vechi, Toyota, nu se mai aude, dar peștii pangasius uriași împing ambarcațiunea în amonte – altădată foișoarele plutitoare ale regilor khmeri –, capetele bătrînilor surîd și ochii le sclipesc, ca după un păhărel cu vin de orez. Cînd liniștea dinaintea serii acoperă totul – siestă pentru sute de mii și moarte pentru alte sute de mii de viețuitoare – iar Mekongul e o panglică nemișcată, Fa Ying se trezește încolăcită pe fundul bărcii, odihnită, proaspătă, încrezătoare că împlinește singurul lucru pe care îl mai are de făcut. Simte dragostea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un norișor de vanilie.  Simte tristețea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor de vanilie. Simte speranța și credința tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor, euforizant, de vanilie. La ieșirea din defileu, ține cîrma ca pe o mitralieră sovietică, impunătoare, statuară, încît picioarele celor doi se opresc din alergare stîngaci, balerini de rahat, frîne de rahat, cozile zvîcnesc stînga-dreapta, dreapta-stînga și fac aerul să șuiere, și retează copacii ca niște macete, răutatea, demența și neputința le sînt întipărite pe față, înghit ultimele pastile Crezi că o mai putem prinde, Jack? O să o încolțim pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, și-i vom arăta că nimeni n-are cum să scape de-aici după bunul plac. Cățeaua asta s-a apropiat deja prea mult de cascade. Luna luminează casca de fotbalist în mizerie, legată cu o curelușă neagră peste bărbia lui Jack, luna linge părul ca iasca lipit de fruntea lui Dennis, ochii albaștri din care splendoarea adolescenței de mult s-a retras, lăsînd locul – după cisternele de lacrimi & etil – demonului neînțelegerii. Țopăie pe enormele lor picioare biomecanice, pînă ce frunțile ating coroanele arborilor de tek, și ghirlandele galben-verzi spînzurînd din bananieri. Deasupra lor e cerul aproape alb. Aud zumzetul de viespar stîrnit cu bățul, își strîng pleoapele cît să vadă, profilîndu-se tot mai exact, escadrila de Grumman F6F Hellcat, siluetele sinilii ca prunele, pornite la vînătoare de japonezi, depozite și rafinării. În depărtare cresc ciuperci negru-portocalii și se înmulțesc cu repeziciune. Nu se mai aude nimic. Culorile aprinse dispar, fumul e înghițit de plămînul junglei. Cei doi țopăie acuma extatic – astronauți ai companiei VicpaX  ieșiți să verifice panourile modulului selenar –, în timp ce Luna mîngîie ochii de ambră ai fetei. Se aude huruitul îndepărtat al cataractelor. Craniile mici reîncep să fluiere melodiile care, în satele de pescari izolate pe fluviu, îi făceau pe turiști să scoată banii din buzunare, iar craniile mari de la proră recită monosilabic, sacadat ceea ce pare un imn religios budist. Crezi că o mai putem prinde pe cățeaua asta vreodată, Jack? O vom încolți pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, de-ar fi să ne terciuim măruntaiele biorobotice încercînd. Se bate cu pumnii peste abdomenul sunînd ca un container metalic plin. O să ne întoarcem la Trust să ni le-nlocuiască, pentru numele lui Dumnezeu, Dennis, taci o dată!

***

Stelian MÜLLER

stelian

Stelian Muller. A debutat în revista Vatra în 2004. A publicat Aerostat și Scrisori (2011). Fragmentul de față face parte din „S.” ce va apărea anul acesta probabil la Max Blecher.

3.

M-am oprit ieri la jumătatea străzii să arunc un ambalaj în coșul de gunoi și înăuntrul lui se rătăcise o viespe și-n timp ce-l aruncam, viespea m-a simțit și s-a luat după mine așa că am fost nevoit să măresc pasul în speranța că și distanța se va mări (cumva de la sine) și nu voi fi ajuns și nevoit să răspund provocării. Și mai sus era parcat Smart-ul tău și el stătea acolo înlemnit ca un fluture de noapte pe suprafața lămpii, un fluture cu aripile amorțite de oboseală pentru că zburase din emisferă vestică să prindă noaptea în cea estică și reușise pe jumătate. Și m-am gândit că dacă tot am viespea cu mine s-o folosesc cumva împotriva fluturelui care îmi era infinit mai periculos pentru că dacă viespea are înțepătura ce te trezește la realitate, fluturele are aripi care te împiedică s-o vezi dar aici am dat fără să vreau peste problema de veacuri a omenirii, rămasă de veacuri fără soluție și anume cum să folosești un lucru real ca să poți sări peste un obstacol imaginar și din politețe față de omenire și numărul de veacuri am renunțat s-o agăț pe perete. E drept că pe terasă urma să-l zăresc pe domnul Codoban și aș fi putut să-l întreb pe el dar nu l-aș fi întrebat asta pentru că răspunsul mi s-ar fi părut la îndemână ci mai degrabă “Ce mai faceți?” sau “Aici sunteți și dumneavoastră?” și el mi-ar fi răspuns “Mai nimic” sau n-ar fi răspuns deloc și astea ar fi fost semne că hărmălaia e pe cale să înceapă și eu abia închisesem alt tip de hărmălaie la mine în cap după mari eforturi. Și l-am lăsat pe domnul Codoban la masă unde deși înconjurat de multe persoane părea că stă singur ca un om într-o cabină de teleferic ce-l poartă spre ceața din vârful muntelui și eu am intrat și tu stăteai în picioare după tejghea și mestecai o felia de măr și mie mi s-a părut că semănai în clipele acelea cu un arici ce mestecă o felie de morcov și din când în când se linge pe bot. Și eu te-am salutat și tu ai zis “Vrei?” și ai arătat spre mărul din mână ta și eu am zis “Nu” că nu vroiam să mă apuc să mestec lucrurile altora în acel moment. Și tu m-ai salutat înapoi și m-ai întrebat “Ai fost la marș?” și eu am dat afirmativ din cap nu pentru că fusesem ci pentru că înțelesesem întrebarea și m-am gândit că poate fusese într-adevăr un marș de vreme ce dl. Codoban era aici pentru că el iese rar și doar după ce ies mai mulți înaintea lui așa cum unii pești în ocean ies din ascunzătoare doar noaptea și doar după ce anumiți curenți încep să bată în adânc. Și mi-am amintit întrebarea ta și am zis “Nu, nu am fost” pentru că nu m-aș fi dus din pricină că străbunica mea îmi spusese când eram mic că orice marș e o pierdere de vreme și ce nu e pierdere de vreme e războiul din casă în casă sau cum se numește chestia dintre noi doi. Și când m-am așezat m-am uitat repede în ochii tăi și m-am minunat ce grozavi sunt și capul mi-a spus “Par așa mari din pricină că Sorina are capul prea mic” și eu am zis “Dacă l-ar avea mai mare ar fi prea mare” și el a zis “Probabil c-ar fi”. Și tu m-ai întrebat “Ce mai faci?” și am vrut să zic “Am venit să te văd să-mi recapăt puterile pe care tot din pricină ta le-am pierdut” dar n-am zis asta pentru că doar aș fi subliniat un lucru evident ci am ridicat din umeri și m-am uitat în oglindă să văd dacă și imaginea mea se ia după mine și ridica din umerii ei. Ș-apoi am stat cu coatele sprijinite pe masă și i-am zis Sorinei din capul meu “Vreau să-ți spun ceva deși probabil n-o să reușesc” și Sorina din capul meu s-a uitat lung la mine după ce și-a trecut greutatea de pe un picioar pe altul, luându-și pe față expresia aceea pe care unii oameni o au când devin atenți iar alții când încetează să mai fie atenți (tu faci parte din al doilea soi) și eu am continuat “Îmi pare rău că te-am luat atunci de mână, de fapt știi bine că nu-mi pare” și ea a ascultat coborând privirea, ceea ce însemna că neatenția i se întețea, cuvintele mele servindu-i drept combustibil și eu m-am gândit că starea de bine o duce în spate pe cea de penibil și destul de des fac schimb de locuri și dacă să mai spun ceva și mai spusei “Că observai că nu-ți pică bine” și aici Sorina reală luă locul celei imaginare (de fapt ieși din ea așa cum un râu iese din altul s-o ia peste câmp), se așeză la masă și cu-n ultim efort își sprijini coatele în ea. Și eu m-am gândit că ieri (știi bine că n-a fost ieri) a venit o clientă să mă întrebe cât costă albumul ce-l ținea în mână că n-avea prețul pe el și eu m-am uitat la album și i-am zărit fetei vârfurile degetelor și ele mi s-au părut fine și delicate că niște bijuterii și în loc de preț i-am zis “Și ochii Sorinei sunt tot ca niște bijuterii” și ea a zis “O să-l cumpăr” și eu m-am gândit că poate i-am zis prețul totuși și nu cum anume sunt ochii tăi. Apoi, printr-un geam spart m-am târât în camera din care nu ieșisem și m-am uitat afară cum din caldarâm se ridica o ploaie ca funinginea sau poate doar mi se părea. Și tu ai zis “Îți aduc ceva?” și eu am vrut să zic “O cocoașă să mi-o așez pe spate” dar n-am zis asta ci “Nu știu” și încă ceva probabil pahar sau cană sau în ce se ține ce am spus eu. Ș-apoi m-am uitat afară din nou și într-adevăr nu ploua ci doar un cer tulbure lumina lucrurile. Și stăteam în fața ta cum stăteam zilele trecute în față calculatorului, pe jumătate dezolat și pe jumătate inutil, e drept că în al doilea caz din motive întemeiate. Venise cineva la noi să măsoare geamurile (lucruri ce se întâmplă în lumea oamenilor mari cu probleme mici, era să zic copii mici) și eu mă jucăm la calculator și la plecare văzându-mă și dorind să fie curtenitor, a ridicat degetul spre țeava ce înconjoară tavanul și din întunericul holului sau de la înălțimea lui mai degrabă, a proclamat “Spiritul ! Să ni-l păstrăm veșnic tânăr!” (e drept, n-a spus veșnic ci alt cuvânt la fel de idiot) și eu m-am enervat și am arătat cu degetul spre podeaua și ea doldora de țevi și i-am răspuns celui ce vorbea din întuneric “Spiritul nu se poate manifesta dacă nu vă țineți gura” pentru că din pricina blestematului de spirit din gura lui, trăsesem pe lângă un tanc pe care-l pândisem secunde bune și urmările au fost ireversibile și neplăcute. Și în timp ce eu mă băteam cu geamgiul și cu tancul de la el din cap și cu cel din adâncul monitorului, tu mi-ai adus un pahar de vin roșu și eu m-am minunat că aducea foarte bine cu o lampă mică așezată pe masă și vinul din el cu lumina impregnată pe abajur și m-am gândit că probabil e și meritul tău deși n-aș putea explică în ce fel anume. Și când te-ai ridicat, te-am simțit iar ca bătaia unei aripi de fluture pe obraz și iar a reînceput în țeastă, asaltul forțelor ce te vor la mine în cap pentru totdeauna care sunt multe și puternice  împotrivă celor ce te vor împinsă înafara capului tot pentru totdeauna care sunt tot multe și tot puternice și iar bătălia s-a dus cu ferocitate și pierderi înspăimântătoare de o parte și de alta. Și cineva de la masa de alături observând și vrând să-mi curme calvarul, a întrebat ceva cu voce tare și tu ai răspuns “Cinteze” și eu am completat în cap “Un fel de găini, adică” și tu ai zâmbit și mie mi s-a făcut rău pentru că mi-am adus aminte ce mi-a zis străbunica când eram mic  “Ai grijă, oamenii când le spui lucruri ce nu le pică bine se apucă să zâmbească în loc să se arunce pe jos zvârcolindu-se cum ar fi firesc” și mi-a arătat cum zâmbesc și zâmbetul tău de acum era zâmbetul ei de atunci.

P.S. Când urcam pe Brâncuși în drum spre casă, câteva ore mai târziu, la un moment dat toată strada s-a umplut de miros de fag și eu m-am speriat pentru că mă gândisem că mirosul părului tău m-a ajuns din urmă și n-o să mă părăsească până nu mă rătăcesc dar m-am dezmeticit repede când mi-am adus aminte că un camion încărcat cu trunchiuri de copac trecuse în sus câteva secunde mai devreme.

 

***

Ştefan BAGHIU

baghiu

Ștefan Baghiu scrie cronică literară săptămânal pentru Revista Cultura, colaborează cu revistele Familia, Steaua, Tribuna și a fost redactor al revistei studențești Echinox. A debutat cu poeme în 2011 în Revista Familia (Oradea), a publicat poeme în revistele Steaua, Tribuna, Vatra. A debutat editorial cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Debut (Bucureşti, 2014), premiul Mihai Eminescu Opera Prima (Botoșani, 2014), premiul Tânărul Poet al Anului (București, 2014), premul revistei Observator Cultural (Bucureşti, 2014). Este moderator al cenaclului literar Nepotu’ lui Thoreau.

 

 

nocturna digitală

ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta.

ziua, fără muzică, ea va fi în transă.

îi spune: „la corp parcă ai avea 15 ani”,

şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.

ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă

gemând în semi-obscuritatea dimineţii,

gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,

mişcarea ei repetitivă

i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică

şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,

ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european,

şi l-a comparat dimineaţa

cu imaginile din faţa blocului. acolo,

între staţia de tramvai şi magazine,

imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,

cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.

se derulează în interţie.

secvenţe uitate şi adunate,

asta este memoria mea acum: risipită şi ceţoasă,

ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,

şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,

un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat.

zilelor, cu precizia lor:

oraşul bogat care-şi afişează terasele,

sărac în cartiere. în Unirii,

ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,

separate în cadre – imagine pe care o văd suprapusă

peste un decor straniu, un fel de poză verticală

în care norii ocupă jumătate de ecran,

şi eu, povestind transpirat.

dar apoi merge spre casă,

apoi, în liniştea de la 2 noaptea,

un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,

mişcându-se transpirată deasupra băiatului,

atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,

mecanică stranie şi fluidă:

                        imaginile astea nu au nimic

                        din chimia realităţii.

între lacuri, în decapotabilă,

copacii dispăreau în privirea periferică,

mall-ul se îndepărta

şi arhitectura lui, în panoramă.

            trăiesc în grupuri

            şi se întâlnesc spontan.

ce pot spune despre privirile lor?

pentru că au ceva în comun, un fel în care

niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,

un fel în care nu se cunosc dar se fut.

coborând aleea campusului am rămas

în faţa vitrinelor înalte ale clubului,

iar dansul lor imita realitatea.

băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,

îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,

îi băga mâna pe sub tricou,

iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei

peste dansul lor.

între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:

            şi ea a fost în alte oraşe,

            iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.

graniţă fină între epuizare şi melancolie

şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:

seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică

e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.

mişcările ei derulându-se în linişte,

cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine

şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer.

momentul ăsta are câteva secvenţe

care aparţin prezentului: privirea mea

reflectată de vitrine.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

ZONA NOUĂ (III)

Ioana VINTILĂ

vintila

Ioana Vintilă (1997, Sibiu) este elevă a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. A publicat poeme în Zona nouă, Timpul și alte reviste și antologii.

 

matricea I10

nu cred

în ciroza lui Roberto şi în lista de transplant

în monoxidul de carbon din plămânii Sylviei & Annei

în convingerile fasciste ale lui Ezra & uşa de oţel a salonului

în transfuzia cu Rh negativ a lui Julio

în Ken drept cobai pentru studiul DMT-ului

în conversaţiile patetice ale lui Allen cu toată agenda telefonică atunci când murea de insuficienţă cardiacă

în cântecele funerare cântate la geamul lui Charles şi leucocitele care curg în cada în care o femeie face duş cu un bărbat şi îi spală scrotul

în spălăturile gastrice care i-ar fi putut scoate Alejandrei din stomac tot secobarbitalul ăla de sodiu

nu cred în marile cuvinte ale marilor poeţi

nu cred

în tăcerile lungi întinse ca o plapumă peste un radiator

nu e nimic dramatic într-o tăcere

e doar o tăcere şi-atât

nu cred în drama femeilor singure

şi a bărbaţilor impotenţi

în salturile în gol ale circarilor trecuţi de a doua tinereţe

în inseminarea in vitro

şi în imprimantele 3D programate să creeze organe viabile

în dumnezeii sectelor & ashram-urilor

în blestemul vârstei de 27

şi în locurile în care orgiile de zeci de hippioţi se fac pe plaje special amenajate

nu cred în anexarea teritoriilor independente şi slab subvenţionate

ca nişte plămâni astmatici ce scuipă pâine şi sare peste populaţii care de mult nu-şi mai numără coastele

în bombele artizanale din metrouri

sau în mobilizarea armatei dintr-o parte a globului în cealaltă

nu cred că Aglaja îşi număra ridurile în oglindă în fiecare noapte

& că nu vorbea niciodată despre moarte

nu cred în poezie doar ca într-un leucoplast de calitate superioară

care ascunde cel mai bine piciorul de lemn

nu cred în artă ca orgasmul mentalităţii unei societăţi

în statisticile care calculează rata fericirii unui popor

în

hormonii fericirii & ai plăcerii

care ar putea fi vândute în flacoane prost sigilate

în credinţele buddiste ale lui Charles & Allen

în dragoste ca un software bine implementat în matricea genetică

am putea să ne aruncâm de pe stâncile cele mai înalte

în lagunele cu recife strălucitoare

şi să privim totul

cum priveşti un şobolan într-un deşert din Mexic

care

se

zvârcoleşte

în

gura

unei

reptile

ţinuturile albe

¦  locul în care ai uitat cum e să stai întins şi să priveşti norii, întins pe pietre, pe marginea unor stânci, desupra mării  ¦  în care ai uitat că singurătatea vine cu nopţile în care aranjezi hainele clovnilor cu zâmbete liniare  ¦  în care rugăciunea vine ca o fistulă  ¦  în care sexul celuilalt e bolul cu mâncare al unui anemic   ¦  abandonul ca îmbrăţişarea unei mame surogat  ¦  ne aşezăm într-o piaţă publică : porumbeii ciugulesc ce-a mai rămas din cord  ¦  lacul îngheţat  în care ai căzut :  în depărtare nu ai văzut nicio lumină : atâta moarte în liniile palmelor  ¦  steaua nordului : bătrânii îngenunchează, taie capul ultimului cerb  : nu există marioneta perfectă : linii strâmbe & protuberanţe ¦ o felaţie bine făcută echivalează cu o venă proeminentă la recoltarea sângelui  ¦ am dărâmat toate platformele de pe care am îndrăznit să plecăm. nu ne vom întoarce, corăbiile au fost însemnate  ¦

isara

¦ ai avut o inimă acoperită de solzi ¦  isara ¦ solzi pe care ne-ai lăsat să-i curăţăm cu cuţitul ¦

¦ până la ultimul ¦ a ieşit un lichid albastru ¦ o cerneală a valvei mitrale ¦ în care ne-am scufundat ¦

×××××××××  dansul în pielea goală pe lotus flower // serile pierdute pe o rampă de beton, privind trenurile  //  joaca de-a leşinatul // mirosul de levănţică  ×××××××××

¦ nimic nu ne-a lăsat să trecem malul ¦ isara ¦ a spiral to the ground ¦ zăpezile pe care sângele tău s-a coagulat prima oară le-am topit când ne-a fost sete ¦ lebedele au ciugulit solzi din mâna unui bătrân în ziua aia ¦  apoi au cântat ¦ isara ¦

 

 

catatonic north

luna de peste fiorduri şi coarnele cerbului

agăţate în căsuţa în care

dragostea venea cu zgomotele unei vaze sparte

o seară de martie :

păsările cad cu aceeaşi rapiditate ca neputinţele noastre

¦nişte zâmbete largi¦

¦şi o păpuşă mecanică¦

¦corabia trece graniţele¦

incendiu & piele

lângă un mormânt în care nimeni nu mai zace pentru nimeni

 

*

¦ boala asta e lebăda care refuză să cânte în cor cu celelalte ¦ boala asta aplaudă ¦ boala asta ne leagănă şi ne pregăteşte de culcare ¦ boala asta ne pune într-o cuşcă ¦ lasă uşa deschisă ¦ suntem nişte animăluţe care au uitat cum să meargă ¦  ne întoarcem, târâş, la colţul în care încă se mai simte mirosul sexelor împreunate ¦

*

Krista SZÖCS

szocs

Krista Szöcs (n. 1990) este masterandă la Facultatea de Litere și Arte „Lucian Blaga” din Sibiu și secretar de redacție al revistei Zona Nouă. A debutat editorial cu volumul de poezie cu genunchii la gură (Charmides, 2013), pentru care a câștigat Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”, a fost nominalizată la Premiul Național „Mihai Eminescu” și la Gala Tinerilor Scriitori, pentru titlul de „Tânărul poet al anului 2013”.

 

 

Dar nimeni, nimeni nu-i vine în ajutor,

Spune el,

Unei fete ca tine

Laura Palmer

#

aici e locul cald în care

m-am hotărât să aștept

aici

totul devine mai suportabil

aș putea să o fac minute în șir

la fel cum aș privi

urmele uscate de pe pahar

aici absența ta

e singurul exemplu valabil

într-o lume unde

siberia e cel mai friguros loc

pe care ți-l poți imagina

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de

multe brațe îndreptate spre mine

de o melodie post-rock pe care

să pot mișca trupul

exact așa cum vreau

atât cât vreau

singura tragedie să fie

biletul de autobuz mototolit

din palma mea

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de multe gesturi străine

o altă limbă să-ți vorbesc

în ziua când ritmurile acestea

îmi spun mai multe

decât numele pe care te strig

o reasigurare a zâmbetului fantomă

al lucrurilor mărunte care

îmi oferă astăzi

de cinci ori

mai multă căldură

cândva

un bărbat gras mă va salva

& mă va privi fascinat

va inventa obiecte în care

realitatea mea se poate odihni

#

pentru că prezența ta nu-mi va face niciodată

b-i-n-e

pentru că azi am scos capul pe geam

chiar dacă nu am ținut minte nimic din ce am văzut

pentru că m-am învârtit de atâtea ori

până când pe podea s-au făcut cerculețe din care nu am mai vrut să ies

voi fi blocată în amintirea ta

ca o nișă în locul dintre pat și perete

pentru toate astea m-am hotărât acum să las tot ce am –

părul, tatălui mereu absent

ochii, copiilor care m-au salutat scurt și de neînțeles

spitatelor, glanda asta care se mărește de fiecare dată când uit

până la urmă am să las și mâna ta

să treacă peste coapsele mele

pentru că restul oamenilor nu-mi mai dăruiesc nimic

pentru că ai uitat ce voiai să spui

dar trebuia să răspunzi ceva

               dacă între noi ar fi existat o mână de copil

                                         sexul ar fi fost un exercițiu

#

n-am întrebat dacă de acolo vedea munții cu susul în jos

sau copiii erau mai înalți

îmi spunea că sunt calmă

că am crescut în cel mai mic pat

într-o cameră obscură

stăteam nemișcată

chiar dacă nu am învățat cum se face o omletă

chiar dacă azi am desenat mâini

și le-am privit cum își schimbă conturul

am prins-o de haina veche

ne-am plimbat prin mijlocul mulțimii

la fel cum am sta cinci ore pe întuneric

și doar când s-ar aprinde lumina

am auzi mingea

lovindu-se de perete

e simplu să mi se pară totul străin

să-i privesc palmele

strângând  alte palme

și să mi se pară străin

#

nu tot ce există în afara mea poate fi

                                                   sincer și perfect

pisica s-a aruncat de la etajul unu și nu a

                                         mai aterizat

                                                  micile mele idei

                                               au fost distruse

când mi-ai spus că

nu sunt decât un alt pacient care nu și-a respectat

                                                  medicația

și tu ești unul dintre acei pacienți

și toate lucrurile din tine sunt slabe și

                                                  pline de microbi

perdeaua la care te uiți
nu există

scaunul în care ne-am așezat
nu există

întunericul ne-a ajuns la glezne

cele mai importante lucruri

             trebuie ținute sub

tăcere

*

 

Sînziana ŞIPOŞ

sipos

Sînziana Șipoș (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat în Zona nouă, Timpul, Paradigma și alte reviste și antologii.

 

#

Lumea e printre rădăcinile de copaci. Pot să-mi privesc mâinile ore-n șir fără să vii, pot să-mi deschid ochii și să văd luminile resturilor de țigări pe măsură ce intră-n pământ; mă gândesc la trupuri singure fără să-mi fie frig; nu mai aștept noaptea. M-am așezat pe mâna stângă până mi-a amorțit și m-am gândit că ești tu.

#

Se întâmplă doar când sunt cu spatele și brațul tău stâng, un ghemotoc se plimbă pe șira spinării. nu stiu nimic din ce se intamplă sub pat, în spatele geamului perdelele sunt mereu înnodate. Când vin spre tine sunt taximetristul și conduc cu ochii închiși. Blocul cu 10 etaje mi-aterizează în față.

#

Nu mai am voie sa te urmăresc. „E prea periculos, pământul o sa urce până la înălțimea ta”. Îmi leg zgarda de un pom. Cu mâna aproape de gât îmi dau diferite comenzi: mănâncă, dormi, mănâncă. Nici ceilalți nu știu cum să așeze filtrul din sârmă imediat lângă piele. Și acum o liniște în care nu mai e nicio atingere.

#

Râd lângă patul meu, o cutie în care nu se mișcă nimic. Dansează în cerc, brațele întinse, indiferența din camera cu pereți de vată. Mesajul nu ajunge și te ating ca într-un salon de siguranță. În crăpături îndes blănuri să nu vorbească nimeni până nu mă retrag în pijamalele groase.

#

Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându-ți corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemișcate de musculițe. Lumina se retrage ca un monstru lipicios care te-a atins îndelung în timp ce hainele ard lângă pereți.

#

Închid ochii și respirația ta ca gustul unei lămâi înghețate coboară. Prezențele din cealaltă cameră te cheamă de fiecare dată cand norii vin prea aproape. Din gaura chiuvetei ies plante marine. Apoi vine cutremurul.

#

Învelișul. Peste tot, căderea bruscă. Scaunele se rostogolesc și prind sub picioarele lor îndoite bucăți din corp. Nu mai știu cum să ridic cana de cafea. În camera ta, îmi îndepărtez mâinile. Pereții mă ghidează, ca într-o cutie de ciment micșorându-se. Distanța dintre noi plesnește ca niște cabluri de înaltă tensiune. De fiecare dată când mâna ta, somnul din conductele de sub oraș.

#

Muțenia nu ne aduce niciun favor. Nu se poate, suntem aceiași. Florile își fac loc printre bucățile de ciment. Mă absorbi într-un sac de aspirator, apoi totul se aruncă de la etajul unu. După un timp iau forma unei arsuri de țigară care încearcă să-și găsească loc în palma ta.

#

Cu o cămașă legată de calorifer, i-am strigat în timp ce încuia ușa. Nu există niciun buton de panică! Ziua se topește printre norii cu forme de mașini, printre aripi, printre aripile păsărilor, curge mereu ca apa din duș. Deși nu vedeam nimic știam că undeva un tigru stătea tolănit pe un loc de parcare.

#

Tavanul a crăpat. Cuburi de gheață alunecă prin deschizături pe ziduri până la picioare. Mai jos, îngropații sapă în lateral. Se întâlnesc, fac schimb de mâini, de coaste, apoi se gândesc la căldură.

*

 

Vlad POJOGA

pojoga

Vlad Pojoga (n. 1993, Sibiu) este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, redactor-şef al revistei Zona nouă şi redactor al revistei Poesis international. A tradus din limba engleză romane de Sherman Alexie, Chuck Palahniuk și Ayn Rand.

 

#

o să rămânem numai câţiva

şi niciodată n-o să ne auzim ecoul

mai tare decât atunci

când capul nostru

într-o găleată

şi lucrurile

pe care-am fi vrut să le facem

sunt niște cutii goale

pe care ni le înfăşurăm

în jurul pieptului

şi oricât am încerca

n-o să se lege

#

în seara asta

doi bărbaţi cu braţe puternice

învârteau sticlă încinsă

şi a fost

ca atunci când erai mică

şi ne-a prins ploaia

şi n-ai vrut să mergem

în casă

şi era bine

bine

până când ai început

să alergi încoace şi-ncolo

şi până la urmă te-ai trântit

pe jos

şi n-am ştiut ce să fac

ai zis îngerelul

şi mi se părea că cineva bate cu unghia

într-un perete de sticlă

lipit de feţele noastre

şi peretele

nu se sparge

#

morţile celorlalţi sunt

blocaje mecanice

pentru că am abandonat

atâtea lucruri

şi cum ar putea asta

să mă facă să rezist

să mă ridic

să ascult tot

ce mai e de spus

şi unde naiba

o să ajungem

când vedem soarele

doar pe podeaua duşurilor

acum se lucrează

din interior

şi toate lucrurile

pe care încerci

să le dai afară

nu ies afară

#

cineva a scos pistolul

şi a tras

asta a fost istoria noastră recentă

se lupta mereu şi mereu

şi ce mai era

de făcut

egalitatea

n-a însemnat nimic

dreptul femeilor la vot

n-a ajutat la nimic

protestele

n-au ridicat nicio sprânceană

poeţii

s-au dizolvat

şi nimeni

nu i-a întrebat niciodată nimic

inimile noastre scoase din piept

au fost buline mari roşii

pe ecrane

şi de ce să mai stau acolo

ce-aş mai fi putut eu să fac

când totul absolut totul era la locul lui.

#

încrederea nu s-a dus cu totul

dar ne ferim încet-încet

unul de altul

şi luăm

din ce în ce mai multe

anaglezice

şi ne facem moi

şi încercăm să ajungem

în locuri în care n-a mai ajuns nimeni

mai ales dimineaţa

când nu mai avem

pe unde să scoatem cămaşa

şi m-am gândit chiar şi aşa

la tine

şi la toate lucrurile

pe care le-am lăsat în urmă

şi aş face-o din nou

plânsul în pumn

nu ne-a dus nicăieri

pentru că unde

unde naiba am fi mers.

numai uneori e linişte

ne urcăm

într-un loc cald

şi murmurăm

numele celor

pe care am vrea

să-i vedem

din nou.

#

nopţile când

te ţii singură de mână

şi viaţa

pe care şi-au propus-o toţi

pentru tine

e din ce în ce mai departe

și mintea e blocată

pe o fotografie veche

unde mai erau

şi alţi oameni

și urechile care ţiuie şi urechile care ţiuie

în speranţa că cineva

o să-mi pună

în sfârșit

perna pe față

#

când n-am mai ştiut cum

să ne arătăm

frica

am pus garduri

între noi

am pus alţi oameni

între noi

o hartă e o sumă

de figuri geometrice

trăim în linii curbe

închise

cântăm pe străzi

la fiecare victorie

a echipei naţionale

trebuie să ne legăm

şi noi de ceva

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZONA NOUĂ (II)

Cătălina STANISLAV

catalina

Cătălina Stanislav (n. 1995, Sibiu) este redactor-șef adjunct al revstei Zona nouă și studentă în anul I la Facultatea de Litere din Sibiu. A tradus poeme de Luna Miguel, teatru de Sarah Kane și volumul al doilea al trilogiei Atlas Shrugged, de Ayn Rand.

 

***

you don’t belong on a funny farm

am auzit că există o emisiune americană

în care doi gemeni graşi stau pe scenă

şi mănâncă încontinuu

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că există o emisiune americană

în care atunci când se face întuneric

oamenii se masturbează unii pe ceilalţi

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că dacă ţi se face frică

ar trebui să poţi oricând

să te întorci acasă

am auzit că e ruşinos

să ai nevoie de cineva

am auzit că în fiecare noapte

plângi cu

plapuma trasă peste cap

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă.

***

dragă lori maddox

sper că

acum lucrezi într-un business centre

şi că ai o cană cu #1MOM

de la copilul tău

care o să moară la 40 de ani

plin de bube.

mereu mi-a fost ciudă că

în timp ce tu ţi-o trăgeai cu

toţi băieţii din Led Zeppelin

eu aveam monosprânceană

şi mâncam cereale fără lapte dimineaţa

şi îmi doream să am un pui de găină

pe care să-l cheme hero

şi să nu mai zică maică-mea în fiecare zi

că sunt prea mare

ca să mă mai joc de-a lara croft.

în iarna dinainte să împlinesc treişpe ani îmi creasem un obicei din a urmări un tip de la şcoală până acasă. mă prefăceam de la începutul anului că locuiesc pe strada pe care locuieşte şi el. câteva case mai sus. nu vedea niciodată în ce curte intru. mergeam mai mulţi la el acasă ca să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îi plăcea de mine numai atunci. ne ascundeam într-o remorcă din garaj în magazie în pod şi mă ruga mereu să i-o arăt. ţi-o arăt şi eu ţie spunea. când ieşeam afară aveam din nou părul mov pistrui pe nas câteva fire de mustaţă blonde care străluceau în soare chiloţi cu zilele săptămânii cordeluţe asortate cu maiourile dedesubtul cărora purtam helănci . când ieşeam afară eram din nou proasta aia care a plâns trei zile pentru că i-a venit ciclul în timpul orei de sport.

dragă lori maddox

pariez că tu erai frumoasă şi la lumină.

***

dragă lori maddox,

bunica mea are o bucată de metal lângă inimă. dacă ai aşa ceva s-ar putea să nu mai ai nevoie de nimic altceva. bunica mea nu vede cu un ochi şi când strănută se aude până la parter, şi noi stăm la patru. a fost frumoasă şi acum e bătrână şi dintr-o parte seamană cu churchill. bunicul meu a murit şi ea a învăţat să doarmă singură şi să vadă numai cu un ochi. vorbeşte mult şi tare şi de cele mai multe ori găteşte orez. am impresia că nu m-a iubit niciodată. crede că-s prea slabă şi că îmi stătea cel mai bine când eram şatenă şi tunsă scurt ceea ce-i o prostie pentru că atunci aveam doişpe ani şi colegii îmi spuneau cap-de-bostan.

îmi place să cred că şi tu ai avut doişpe ani şi erai urâtă şi bulimică şi că şi tu ai plâns şi ai urlat până ţi s-a făcut greaţă atunci când dermatologul a cerut să-ţi vadă şi petele de pe sân.

şi-mi place să cred că şi ţie îţi era frică să nu-şi dea seama ginecoloaga ta

că eşti atrasă sexual de ea.

***

e timpul să recunoşti că acum

îţi e mai frică decât atunci când

aveai şase ani şi te-ai ascuns

lângă o pisică cu gâtul mâncat de viermi

şi-a trebuit să stai acolo până te-a găsit cineva.

acum când îţi lingi buzele şi urli

porţi fuste cu pliuri şi ciorapi până la genunchi

se vorbeşte despre iisus hristos

în timp ce tu

citeşti despre tehnici de masturbare la arabi

acum când      led zeppelin IV

şi adormeam cu apă în papuci apă în urechi apă în nări

apă în gurile noastre.

***

vreau ca la sfârșitul zilei să am așternuturi mereu curate și apă mereu fierbinte în cadă și un animal mic și cald care să-mi stea pe sâni. picioarele tale reci între șosetele mele. vreau să beau ceai verde și să mă simt complet vindecată. vreau să am destul calciu și la sfârșitul zilei să-mi spui că am destul calciu și nicio tumoare, nicio celulă canceroasă, niciun ganglion inflamat, nicio malformație la inimă. vreau ca la sfârșitul zilei să avem o căsuță albă, un animal mic și cald și nicio malformație la inimă.

***

mă înclinam pe geamul de la baie şi era aceeaşi imagine pe care o vedeam de atâţia ani. acelaşi copac care se loveşte de geamul de la parter al blocului unde se plăteşte cablul, aceleaşi table de la coteţul de găini al vecinilor care se lovesc una de alta. aceeaşi mama care bate la uşă să mă întrebe dacă plâng. hai, spune, că te-am auzit. pisici care se bat în parcare. duşul vecinei de dedesubt. aparatul de ras. pui de câine care plâng când îi laşi singuri.  aceeaşi senzaţie, când mă las cu capul în jos şi-mi ciufulesc părul şi-mi aduc aminte de oameni şi de muzică, de băi ocupate şi coji de lămâie, de bandaje şi urlete, de magazine unde se vând prezervative ieftine şi de cabane de lemn cu geamuri în tavan. de momentul ăla când te aşezi pe jos cu genunchii ridicaţi până sub bărbie, cu părul ciufulit şi capul în jos şi eşti beat şi trist şi transpirat pe faţă şi ştii că următoarei persoane care o să vină să te întrebe ce-ai păţit o să-i spui ai că vrut să-ţi pierzi virginitatea pentru că te simţeai vinovată, că ţi s-au dat papucii într-o gară, că prima dată când cineva te-a crezut atractivă ai plâns cu sughiţuri, o să-i faci o listă cu lucruri care te fac fericită.

  1. să las beţişoarele parfumate aprinse până mi se face rău

  2. ştirile despre oameni morţi

  3. să merg la ginecolog

  4. scena cu autobuzul din almost famous

  5. să-mi rup pielea de pe buze

  6. duşurile care îmi fac pielea să se înroşească

  7. calmul-de-după-extraveral al maică-mii

  8. pozele cu tata şi alţi taţi în curte la lazăr

  9. puii de pisică înghesuiţi în faţa uşii tale

o să-i spui tot.

*

Cristina JIDVEIANU

jidvei

Cristina Jidveianu s-a născut în 1995 la Târgu-Mureș. Și-a petrecut prima jumătate din viață la Alba Iulia, cealaltă la Sibiu, unde a devenit membră a cenaclului Zona Nouă. În prezent e studentă în primul an la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș.

 

//

cineva zicea că dacă las radioul pornit

oriunde în lume poate începe o revoluție

că-i un fel de boală psihică când

ne visez cum alergăm pe șinele de tren

ca niște găini din filmele lui Passer

//

ceva mai altfel decât

surparea de teren

ambuteiajul

sunt gesturi asexuate când mâneca ta îmi atinge geaca mirosind a formoli

urletul Hitchcock

mai precis ca seringa cu ser fiziologic

perspicacitatea cu care îți lovești fruntea și nu obrazul

(e o sectă ciudată ce face dragoste

ca o mișcare industrială)

ți-am strigat numele când au dat drumul la gazele chimice

nu pentru că cei slabi au nevoie de vreun supererou

și gândurile ca niște viermi de mătase blocați într-un incubator

și o să mă prăbușesc ca un măr putred

din palma ta transpitată

mai convulsivă ca o encefalogramă

nu mai credem în reanimare

credem în cheap sex în psychoactive drugs

în felul ostentativ în care-mi suflec mânecile mult prea lungi

când apa îngheață e o reconstituire

 atunci mă ridici de pe podea

ca pe-o pată mare și scabroasă

gura unui eschimos face scurtcicuit

la cel mai anonim pol de energie

mai adânc decât plantele de apă

depresia o să mă smulgă

ca pe un cablu cu tot cu priză

//

o să încep să cred că oamenii de la radio

sunt o placentă în care nu crește nimic

că meriți să mori că n-ai vrut să donezi un organ

că poate și tu îți oprești respirația ca să-mi auzi bătăile inimii

și nu știu dacă ăsta-i un motiv suficient pentru o revoluție

*

 

Daniel COMAN

coman

Daniel Coman (n. 1993, Sibiu) este student în anul al treilea la Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat poezie în revistele Zona nouă și Timpul.

 

matrix

#

gândește-te

la mine

ca la o plantă de aloe vera

rupi perpendicular foliola

un gel transparent

curge

dacă îl lași în apă

cu gheață

poți crea

forme geometrice

noi

mintea mea

aceeași

#

iarba ajutată de curenții oceanului

apa sărată pervazivă

ca aburul de alcool taie

noi avem același creier

o dată matrix eu

o dată matrix tu

când gândesc

nu pot să nu te simt

costum simbiotic

am fost singur între prieteni &

am fost singur între oamenii lumii

trepidează buricul degetului

când alunec peste latexul tău

#

animalele lynchiene &

pulsiunea imaginii urmează

patternul unui mix

de psihedelic melancolic

gălbenușul mieros se scurge

prin colțul gurii

mintea suge din aerul neonului

profuză & permeată

miriade de bile spermicioase

se rostogolesc în șancrul creierului meu

#

imaginea mea

pe monitoarele camerelor

de supraveghere

pragmatismul

un concept atât de frumos

ideal romantic

când corpul de lângă mine

așteaptă &

/aerul nu e de melasă

mucurile stinse înainte de linie

înghesuite în scrumieră

ne lovim cartilajele matlasate

ale pumnilor &

porcul gâlgâie din locul abia

înjunghiat &

florile soarelui își crapă

calatidiul &

devin zdrențăroase

#

mirosul de lapte pe care-l exhală bebelușii

sunetul râsului lor e cel mai addictive dintre ale lumii

second best vine telefonul mobil

creierul vrea informație

se reactualizează ca wall-ul & creează amintiri false

ești în virtualul meu &

asta răsună-n dedesubturi ca un clopot pe sintetizator &

arcuri electrice pulsează ritmat sub pleoapele mele

#

îmi pierd răbdarea în condiții în care nu mi-aș fi pierdut răbdarea

coloana vertebrală nu mai oferă sprijin

ascult aceeași melodie obsedantă

ca un pustnic care sapă-n stâncă la sute de metri deasupra solului

o cămăruță pur și simplu inutilă în singurătatea ei

mă gândesc la tine

cum un mic soare glittering se împrăștie înăuntrul tău

#

lucrurile zilei se îmbibă cu panică

cum capsula păpădiei plesnește pe fast forward

viteza îmi diminuează reflexele &

lucrurile care ies din tipar îmi diminuează reflexele

ca-ntr-o glumă proastă de ikéa am desfăcut lucruri &

am rămas cu un șurub în plus &

sunt lucruri în tine pe care dacă le inversezi

nu strici nicio ordine

#

soarele strălucește într-un staniol de ciocolată &

pixelii gigantici bruiază frecvența lucrurilor normale

singurul lucru cald de aici e laptopul

și ce bine că ceasurile digitale nu ticăie

și ce păcat că ceasurile digitale nu ticăie

când inima sincopează

chiar și numai ca să vezi cât reziști

*

Ioan ŞERBU

ioan

Ioan Șerbu (1983, Agnita) a terminat Academia de Poliție București, apoi Facultatea de Litere din Sibiu. Student la Masteratul de Inovare Culturală al Facultății de Litere din Brașov. A lucrat ca polițist, ospătar, barman, manager de securitate. În prezent e manager regional de securitate într-o companie din domeniul bancar. A debutat în 2014, cu volumul Lego.

 

dinți falși

la masa ovală de care mă sprijin

rar se întâmplă ceva

multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd

mai bine începe altfel

cum e să ai răul în tine

și pe o muzică oribil de frumoasă

să ștergi visele ușurele care ți-ar putea face

o dimineață cu totul și cu totul albastră?

cum e ca dinții impecabil de albi să fie îndreptați în altă direcție?

cum e să te minți pentru că nu ai curaj să te întrebi

de 18 ori la rând cine ești?

când al 19-lea șobolan ronțăie la stomacul tău

trăiești fiindcă nu mai ai altceva de făcut

sentimental. mai bine zi din viața ta

 

când pe mâinile fragile cade puțin soare și puțină umbră

sucul de fructe nu ajută electrocasnicele nu ajută

înotul până la epuizare performanța la muncă facebookul

nu ajută

coloana vertebrală de lemn sucul gastric din gură

mă înțepenesc lângă masa ovală

de care mă sprijin

când ochii refuză să privească în obiectiv

și îmbrăcămintea bicoloră închide fermoarul

sunetul ascuțit din măsele dispare încet

o dată cu toate celelalte

mai bine taie strofa de mai sus

apoi văd

mobila sufrageriei e de fațadă

pantofii cu care vin în vizită la tine și intențiile mele bune

sunt de fațadă

stau la masa ovală

fumez țigările prietenului în apartamentul prietenei

întunericul se crapă și în curând

va continua să nu se întâmple nimic

încă nu am putut decide dacă eu

în totalitate

sunt de fațadă

mai bine termină

 

mă ridic de la masa ovală și de mână cu tine

niște copii de 30 de ani

facem o plimbare printr-un oraș oarecare

ne cazăm într-un hotel oarecare

cu o cadă încăpătoare la baie

în care încercăm să rămânem lucizi în timp ce

hemoroizii noștri se transformă-n haribo

 

lenjerieintimă

cică e discrepanță între mine

și mine

scriitorul și scrisul

un fericit mecanism reactiv

pe un fond trist dependent nemulțumit

cică maioul meu alb

e chilotul meu negru

ascult mai mult știu mai puțin

despre mine

cică n-ar trebui să existe cică

doar e adevărat

și e adevărat

 

taxi

am îmbrăcat costumul vișiniu

cel păstrat pentru nunți e catatonic

azi dau un interviu

firma de recrutare își arată sânii

mă fac taximetrist

să urlu și eu-n trafic cuvântul de-nceput

primul rostit – aveam doi ani

când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gură

mă-tabă mi s-a născut pe buze

ciudat valabilă această reciprocă

ca Uroboros unemployed

bețiv – încolăcit pe un pahar de margarita

clientul drogheriilor

să-i duc la lucru

la MiSRuP Bank ori într-un office

buildingcui

în bocancii din cer

oamenii lego dau bacșiș bun

să livrez fabricanților de mașini

containere de pizza diavolo

cu carne de chinez

să stau la ieșirile din cluburi

unde bodyguarzi rași în cap rulează un pai

cu undercoverii

unde hipstere de 12 ani

sunt apple iar eu steve

slide baby slide

pe tabletă google maps

pe google maps amfetamine

slide baby slide

MDMA, THC, LSD, PCP

adormim încet în filmul meu sârbesc

săașteptla hoteluri

unde fiarele se adună

around the holly profit

unde se divid trupurile lor de scaune

plutesc spre camere și umplu youtube-ul

cu Shrek masturbându-se în chiuvetă

unde mașinile scumpe fify sau loly

așteaptă cu manichiura făcută

să fiu pește-ntr-un

taxi galben cu număr de Moldova

unde guvernul are monopol

la liceele militare în România

se marchetează intens

să am un GPS meseriaș

set destination

favourites

cheap sex and porn fan

mă duce acasă

 

 

solduri

au luat din vitrine manechinele

frumoasele chele

au fotografiat și măsurat

diformi ciungi

au pus peste rupturi și

amputări

costume de 3000 de euro

stocul s-a

epuizat repede urma

o seară de evenimente caritabile

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZONA NOUĂ (I)

Radu VANCU

Zona nouă. O prezentare

vancu

Pe la începutul primăverii lui 2010, m-au oprit pe un hol al Facultăţii de Litere din Sibiu un tânăr extrovert şi o domnişoară rezervată şi discretă. Erau Anatol Grosu şi Ana Donţu. Îi remarcasem deja la variile evenimente literare de la librăria Humanitas, se vedea de la o poştă că sunt poeţi. Voiau să ştie dacă aş fi interesat de iniţierea unui cenaclu literar. Le-am spus că am mai încercat asta cu alte generaţii şi n-a ieşit nimic, pentru că n-am găsit niciodată mai mult de unul-doi studenţi care să scrie constant; prin urmare, dacă mai găsesc încă doi-trei oameni cu nerv de scriitori, merită să încercăm. Altfel, nu. Am stabilit o zi şi, spre surprinderea mea, în sală erau nouă persoane. I-au găsit cenaclului un nume, Zona nouă, rezonabil de tarkovskian, am stabilit că ne vom întâlni săptămânal (deşi mă îndoiam că o să poată scrie cu frecvenţa asta, aşa încât să aibă ce să citească în fiecare săptămână) – şi iată că au trecut deja cinci ani de întâlniri (aproape) săptămânale.

Cu vremea, aşa cum se întâmplă la fiecare cenaclu, unii au renunţat, au venit alţii, iar în cele din urmă s-a format un nucleu compact care participă şedinţă de şedinţă: pe lângă Anatol Grosu şi Ana Donţu, au venit constant şi au citit poeţii Irina Brumă, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Savu Popa, Ioan Şerbu, Sânziana Şipoş, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Cosmin Popescu, Marius Constantin, Anastasia Gavrilovici, Bogdan Federeac, Cătălina Stanislav, prozatorii Adrian Virgil, Marina Palii, Andrei C. Şerban (de asemenea și poet; și ale cărui rubrici de cronică literară din Zona nouă, Euphorion, Timpul, Poesis internațional l-au impus deja în nomenclatorul celor mai tineri critici), Mihai Surdu, Alexandru Marinovici și alții. E reconfortant să-i vezi, săptămână de săptămână, cum se apropie de Zonă.

Trei dintre zoniști au debutat deja în volum – Anatol Grosu, Krista Szöcs și Ioan Șerbu. Cărțile lor au dost nominalizate la premiul Eminescu, ba Grosu l-a și luat; au luat și alte premii importante – premiul Iustin Panța, premiul Alexandru Mușina și altele, cine le mai știe pe toate. În orice caz, e cert că pentru junii și junele din Zonă poezia nu-i deloc o joacă.

Iar de vreo trei ani, zoniștii au și revista lor trimestrială: se cheamă, cum altfel, Zona nouă, arată splendid și e deja o referință aproape cult printre foarte tinerii poeți români – care își fac un point d’honneur din a ajunge în paginile ei. Dacă adăugăm și site-ul zonanoua.com, lansat anul trecut (și e musai să-l adăugăm!), rezultă că zoniștii și-au făcut un veritabil trust de presă.

Pentru grupajul din Vatra, am alcătuit un fel de fișe de dicționar liliputane ale poeților din numărul de față.

Ana Donţu a citit în primele luni ale cenaclului o proză morbidă şi stranie, în genul faimoaselor povestiri crude şi insolite ale lui Villiers de l’Isle-Adam. A trecut apoi, cu aceeași siguranță, la poezie – iar textele ei, depresive mai peste marginile iertate, coagulând de regulă depresia în jurul câte unei imagini lynchiene țâșnind pe fondul unui discurs apatic, au impus-o printre poeții de vârf ai grupării. Retrasă acum în Basarabia natală, pregătește o carte de poezie despre care se va vorbi cu siguranță. De bine și foarte bine.

Krista Szöcs a citit în cenaclu numai poezie, evoluând decisiv de la o lectură la alta. Textele ei din Cu genunchii la gură (Charmides, 2013) sunt documentele descoperirii unei feminităţi complicate, în care libidoul e încă inocent, nedesprins de tot din copilărie (figura paternă şi cea maternă, cu toată cazuistica psihanalitică aferentă, apar relativ frecvent în aceste câteva poeme). Din când în când, câte o imagine frapantă scurtcircuitează fluxul de o aparenţă calmă al confesiunii, aşa încât textul în întregul lui se animă. Descendența din Mariana Marin e evidentă, însă și mai evidentă (și mai impresionantă) este forța tinerei poete de a se diferenția încă de la debut de un maestru atât de puternic. Multele premii pe care cartea ei le-a luat au confirmat-o.

Andrei C. Şerban, născut în 1990, este cea mai organizată minte critică a cenaclului Zona nouă; ține cronică literară în Timpul, Euphorion, Poesis internațional, Zona nouă, iar numele lui s-a impus deja, fiind o garanție a credibilității. Exersat și în zona prozei (borgesiene, adică înșelător raționaliste), Andrei s-a revelat în ultimul an și ca poet, complet individualizat în raport cu congenerii lui – fiind mai echilibrat (ceea ce în poezie desigur că e periculos), dar cu efecte de profunzime surprinzătoare – ca și când un acrobat raționalist ar descrie cu un ton aparent rece, în vreme ce merge pe frânghie, hăul pe care tocmai îl traversează. Andrei C. Șerban e deja un nume – în care se pun speranțe serioase.

Vlad Pojoga este pur şi simplu o atipie: într-o literatură în care toţi poeţii tineri se vor avatari ai lui Rimbaud, el jură pe poezia conceptuală, pe un experimentalism hard atât de puţin afecţionat la noi până acum. Nu degeaba s-a afolat el după poezia conceptuală & concretă din antologia de poezie suedeză contemporană publicată acum câțiva ani de Claudiu Komartin la Casa de editură Max Blecher. Textele lui sunt aşadar cumva euristice & speculative, hiperinteligente & antisentimentale, însă dincolo de carcasa lor rece şi metalică precum pieptul Omului de Tinichea auzul format distinge bătaia unei inimi rimbaldiene (nu degeaba un poem al lui se încheie aşa: „ambalajul se desprinde cu grijă / şi se caută inima”).

Daniel Coman este cel mai versatil dintre tinerii poeţi zonişti. Post-naumian la începuturile lui (și nu-i stătea deloc rău!), preferă în vremea din urmă să se arate ca un tehnician al imaginii – pe cât de rece & eficace, pe atât de ultraemoţional. E, sunt sigur, influența poeziei conceptuale aduse în Zonă de Vlad Pojoga. În textele acestea recente ale lui Dani, un unic text baleiază pe toată suprafaţa paginii, când la stânga, când la dreapta, când centrat, saturând-o cu rafale de imagini care coagulează într-un film compus dintr-un singur cadru continuu, fără tăietură & montaj (aparente) – în acelaşi timp simplu şi sofisticat, aşadar.

Ioana Vintilă e mezina Zonei noi, fiind abia o liceană la final de mandat, însă textele ei sunt de o maturitate care-ţi strânge inima. Ea a scris mai întâi, ca atâţia poeţi aflaţi la început, despre familie; însă pe lângă ea mari poeţi ai familiei, precum Aglaja Veteranyi sau Cristian Popescu, păreau idealişti & utopici. Pentru că familia despre care scrie atât de intens & empatic Ioana este una profund virusată, regresată la biologicul dur & impur, amintind mai degrabă de umanitatea estropiată a lui Beckett. Acum scrie de-a dreptul despre boală, în texte deopotrivă tehnice & emoționale – în orice caz, îngrijorător de mature.

Cristina Jidveianu e cealaltă mezină a Zonei noi; textele ei ample au gene comune atât cu antisentimentalismul tehnicist al lui Vlad Pojoga, cât şi cu sarcasmul abia reţinut al Ioanei Vintilă, cu diferenţa că discursul Cristinei e mai asertiv şi mai uscat, suprafaţa poemului e numai nervi şi tendoane, fără nici o acumulare inutilă – iar imaginile, bizare şi de o remarcabilă inventivitate, livrate în rafale  iluminează cumva stroboscopic videoclipul acesta straniu şi hipnotic.

Ioan Șerbu vine dinspre Alexandru Mușina – despre poezia căruia a scris, de altfel, o licență ce ar putea deveni oricând o monografie comme il faut. La fel ca Mușina, Șerbu practică și el cinismul hipersentimental, face pe băiatul rău tocmai ca să-și camufleze sentimentalitatea excesivă, aduce în poemele lui un exces de realitate tocmai pentru a trece dincolo de ea, epuizând-o. Performată în pub-uri, poezia lui face senzație; însă, dincolo de aparența ei ludică, e de o seriozitate și chiar de o gravitate rară printre tineri. Nu e de mirare că debutul lui recent cu Lego (Tracus Arte, 2014) a atras rapid atenția, fiind nominalizat la premiul Eminescu pentru debut (iar Claudiu Komartin scrie, pe blogul lui, că e debutul în care crede cel mai mult din 2014).

 

Anastasia Gavrilovici, abia venită în Zonă, e o sextoniană impenitentă, halucinată de marii suicidari – iar textele ei, aproape dureroase la atingere, sunt îmbibate până-n măduva literei de feeling-ul acesta autodistructiv. Puțini poeți tineri pot produce imagini de o intensitate comparabilă cu ale ei. Remarcabil e că, fiind astfel, poemele ei nu sunt totuși și sentimentale – semn al unei lucidități paradoxale, care o face să nu-și piardă nicicând controlul în vortextul acestui feeling prin definiție lipsit de control.

 

Bogdan Federeac e și el un stranier, sosit cam de un an în Zonă; textele lui sunt notații abrupte, fără tentații și bovarisme calofile, uneori inervate social și politic, alteori cu neașteptate detente mistice; oricum s-ar prezenta, cert e că îți dau întotdeauna senzația că în ele nu se minte – semnul cel mai sigur al poeziei dintotdeauna. Indiferent la trendurile postdouămiismului, Bogdan pare mai degrabă contemporan cu douămiiștii sadea, ba chiar cu optzeciștii uneori – lucru care mă bucură, nu doar fiindcă nu prea poți avea încredere în poetul prea atent la trend, dar și fiindcă individualizarea lui se produce astfel cu atât mai sesizant.

 

Sânziana Șipoș e, poate, cel mai straniu produs al Zonei; nu doar pentru că poemele ei nu seamănă cu ale nimănui, fiind străine de toate direcțiile din post-douămiismul de azi; ci fiindcă în scrisul ei ea se comportă ca un fel de Carrie Bradshaw (da, tipa din Sex and the City) care l-a citit cu pasiune pe Constantin Acosmei. Așa încât textele ei vor fi un fel de intrări de jurnal, așadar în proză aparentă, în care mizantropia infernală și aburdă a lui Acosmei se hibridează cu erotismul pop al lui Carrie. Aliaj straniu și implauzibil, într-adevăr – dar cu atât mai remarcabil.

 

Cătălina Stanislav e fata rea a Zonei – și se vede imediat că autorii pe care-i afecționează cel mai mult sunt, de asemenea, băieții & fetele rele din literatura americană de azi, de la David Foster Wallace la Chuck Palahniuk. A citit în cenaclu și proză, și poezie – ambele la fel de bune – adică de rele, în sensul de mai sus. Foarte legată în vremea din urmă de poeții Alt Lit, din care a și tradus consistent, Cătălina înțelege literatura ca opoziție la un tabu, adică, mai simplu spus, ca transgresiune. Textele ei sunt documentele pure și dure ale acestor transgresiuni; mereu autentice, pe măsură de atașante.

După cum se vede, cei câţiva tineri din Zona nouă scriu în tot atâtea feluri diferite. Aşa încât, mai degrabă decât un grup „ideologic”, ei au gesticulația unui grup de prieteni. Care înţeleg literatura în moduri diferite, şi o scriu de asemenea diferit. Nu au în comun, din punctul acesta de vedere, decât faptul că au plecat cândva împreună în căutarea Zonei noi. Unii dintre ei îmi dau impresia că au ajuns deja acolo. Rămâne de văzut ce fel de mesaje o să ne mai trimită.

*

Ana DONŢU

dontu

Ana Donțu (1 decembrie 1985, Republica Moldova ) a absolvit Literele la Sibiu și un master în Antropologie la Chișinău. E prezentă cu proză și poezie în antologiile Zona Nouă, Tiuk!  și Casa Verde, precum și în diverse reviste literare din România și Republica Moldova.

 

***

noi  nu putem fi mai mult de atât

pentru că în zece minute se închide barul

și pentru că ți-am văzut brațele sucind corpuri

aruncându-le la pământ

corpuri mici sau masive

tăvălite în colbul de pe șosea

mi-ai zis că ai ucis un om

sorbeam din paharul cu cherry și mă uitam

cum ți se strâng mușchii de pe brațe

când povestești

am căutat un club de salsa

și nu am găsit în tot orașul

ți-am zis că vreau să învăț să dansez

de fapt eram doar curioasă să te văd

făcând mișcări grațioase

răsucindu-mă

noi doi nu putem fi amici

mi-ai zis

că ai învățat salsa și artele marțiale

ca să-ți controlezi agresivitatea

treceam pe un pod

și credeam că o să mă împingi peste bordură

apa sclipea întunecată la câțiva metri sub mine

Kiti-mi spusese că dacă te uiți mult mult

poți să ajungi în lumea aia

a obiectelor dizolvate

sau să-nebunești de-a binelea

câteodată sunt suficiente câteva secunde

îmi zici

că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată

toate vor să pape ceva din noi

niciun aurolac nu e de-aruncat

știi, echilibrul acesta e foarte fragil

dacă mergi singură noaptea pe stradă

poți vedea blocurile întinzând brațe lipicioase

și drumurile căscând guri în urma ta

***

nu e chiar

o pierdere de vreme

am ieșit noaptea

să văd

ploaia

de meteoriți

m-am întins

pe betonul rece

am privit cerul

2 ore în șir

lumina mi-a desenat

corpul pe terasă

de undeva de sus

aș fi părut

conturul lăsat cu creta

la locul crimei

n-a fost chiar

atât de

fără sens

să stau

sub  șuvoiul de apă

să mă întind pe terasă

și să curgă din mine

omul pe care îl ucid

în fiecare zi

să se întindă ca o baltă

sub mine

***

toată liniștea adunată în șase ore se risipește

dimineața mă readuce cu toate gândurile

în carnea care nu mă primește

se scurge îngrozită din pat

și cu mâinile tremurânde pe capac

mă aruncă afară

niciun aer de dimineață

nu-mi va limpezi imaginea –

creștetul se desface ca pungile de supermarket

din care să iasă toate surogatele fericirii

cu care îmi umplu serile

ceva se mișcă în stomac

mi se urcă pe gât ca un șarpe,

îmi deschide capul

ca pe o fereastră ce dă spre un zid.

***

dacă aş fi un gândac

aş fi urât şi nu mi-ar păsa

aş fi prost şi nu m-ar durea nici în cot

aş  umbla prin locuri întunecate şi murdare

aş dormi în crăpătura din perete

şi m-aş  înmulţi

fără ataşări şi sentimente

***

soarele s-a rostogolit

ca o minge

prin cameră

nu mai știam

dacă sunt aia

care mișcă perdeaua

sau aia

care strivește gâze

pe sticlă

apa

se evapora din pahar

ziua se grăbea

să înceapă

***

am băgat mâinile în buzunarele paltonului

şi am dat de un pachet de ţigări

Astra fără filtru pe care le fumează doar boșorogii

mama le pune prin paltoane primăvara

ca să nu facă molii

am scos una şi am aprins-o

lumea văzută de aici

începe să-mi placă

*

 

Anastasia GAVRILOVICI

anastasia

Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a terminat Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava. A fost, pentru câțiva ani, redactor-șef adjunct al revistei “Alecart”. A câștigat premii la concursurile pentru poeți nedebutați în volum și a publicat poezie în reviste din România. Este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu și redactor al revistei “Zona nouă”, pentru care a tradus poezie din spaniolă și engleză.

 

de dimineaţă în cap începe măcelul

mâinile sunt nişte ambulanţe de jucărie gonind

pe trupul tău în toate direcţiile şofer e un psihopat uite

cum şuieră prin proteză de plăcere & groază în faţa prăpastiei

suficient de ţicnit să te apropii asta a ajuns autocontrolul

am văzut dorinţa şi lupii

isterizaţi de singurătate le-am simţit disperarea în mine

mirosul gâtului tău în cele din urmă respiraţia violentă şi

ochii de wolfram oprindu-se pe clavicule ceva să-mi

poată reda calmul în momentele astea sunt

păpuşa urâtă şi lacomă îmi fac harakiri în baia ta

cu sânii de cârpă o să-ţi astup pieptul dezbracă-mă

sau pune-mi o botniţă la nevoie pot să şi plec să vină

ameţeala şi păsările răpitoare să-mi ciugulească paraşuta

deasupra ta

de dimineață ca-ntr-un tablou de dalí

văzut de douămiiști hainele sunt încleiate într-un gălbenuș

prelins pe scaun soarele

în cameră un miros de cauciuc ars aștept să te întorci cu fața spre mine

și să vezi: un gândac cu antenele frânte răspândește

TBC-ul pe skype sunt simfonia de final țopăind în boxele unui abator

în flăcări oricare dintre

lucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezești

de la fereastra asta am văzut oameni plutind în noapte

ca niște pungi albe de plastic s-au încâlcit în gard și beculețul nu a mai pâlpâit

între tine și prăpastie sânii femeilor pe care le-ai iubit sunt niște airbag-uri

defecte și nimeni nu blurează imaginea asta

––––––––în noapte dragostea nastenkăi e o pungă de

pufuleți cu surprize în care un bărbat frumos și foarte

trist scormonește pe furiș––––––––––––––––

a-pro-pie-te înoată

în sângele meu după geamandură până când nu mai doare

sau mai bine apasă-mi perna pe inimă până se oprește

zgomotul de tractor de-aici știu

vei unge ușa cu miere și te vei strecura afară

spre dimineață

ce mai fac               

pentru maria

de la radiații părul de pe mâini a încetat să mai crească sângele are arome

identic naturale de petrol și rugină iar acasă ne mâncăm

fastfood unii pe alții tu deja ai învățat

punctele slabe locurile unde dumnezeu și-a uitat lopățelele

îngropate în movilițe canceroase termenul de valabilitate al

glandei-fericire și cum să reziști în aprilie

când din ecran două fetițe rase în cap îți întind o frunză uriașă de brusture zâmbești

cu umbreluța asta înfiptă în creier sub care o grenadă deja fâsâie zâmbești

cerșetorului care ne-a arătat acum câțiva ani mișcări haotice dintr-un dans

polonez înainte să dispară cu bicicleta pegas

sub roțile unui camion

ți-aș mai scrie despre nopțile în care cabluri de telescaun îmi intră

și ies din gură în speranța că fobia mea de părul lung încă

te face să râzi să mă fotografiezi cu fața congestionată și

bungee jumping-ul deasupra minții mele au rămas

micile capricii pe care încă ți le îngădui

acum că am înțeles în sfârșit. delfinii dresați pentru misiuni militare te împing cu botul

spre mal depozitele de organe au program non stop orice haină are

o parașută încorporată poți încerca orice nu ai cum

să ieși din asta

ridică totuși cortina trage cu ochiul la spectacolul corect și dement

nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită

de atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple inima

cu grăunţe pentru tine zornăitul compulsiv și gesturile de bărbat cu

sindromul peter pan cândva o să-mi crească

bâte de baseball în loc de picioare o să

merg până la capăt.

                                      nu ai de ce să-ți faci griji.

avionașe de hârtie

desfă bilețelele și încearcă să vezi

*cutia pe care scrie handle with care

*un arici terciut de roțile unui 4X4 în care o familie

fericită se întoarce de la biserică

*restul de hamburger plimbat de scările rulante     n u

mai știu de unde se începe iată câteva lucruri o să-ți

amintească de mine de o dimineață în care

ai stat cu gura ca un fruct înțepenit în sârma

ghimpată a trupului meu

vino mai aproape de deasupra se văd mai bine

defectele de fabricație aici boala face frigărui

din organele mele și tu într-un colț al camerei trăgându-mi pe nas

inima pisată asculți cum toate lucrurile bune la care m-aș putea gândi acum

ca niște avionașe de hârtie într-un ventilator performant

se fac ferfeniță în capul meu

 

 

christmas party 2013

 

mesele în familie sunt cele mai scurte exerciții de ură uite tată

dacă îmi bag degetele pe gât și eu pot să vorbesc până fac

spume la gură despre adevăr lingura

de lemn care amestecă gunoiul unor epoci &

promisiunile zahariste în care s-au încleiat

piciorușele fericirii mele o mașină scoasă din viteză

alunecă spre ziua de mâine iată mersul

lucrurilor iată corpul meu

și dacă nu avem luminițe nu-i nimic

dinții de aur groaza cd-urile prăbușite în pat vor străluci

mai ceva ca o explozie nucleară filmată prin satelit de niște sfinți

(și ei vor veni să ne mănânce popcorn din palmă nu ne vom înghionti

și nu vom plânge va fi cel mai frumos crăciun îți promit) rămâi cu mine

până când pe imaginile astea se va așeza icterul fotografic

clismă’s party clismă’s party

strigau copiii în jurul bradului iar eu

ascundeam cioburile unui glob

sub covor făcând

multă liniște

*

Andrei C. ŞERBAN

andreiserban

 

Andrei C. Șerban (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și e membru al Cenaclului Zona nouă. Ține cronică literară în revistele Zona nouă, Euphorion, Timpul și Poesis international.

 

dragă kayne

     am sperat că te vei întoarce și că ne vei vorbi iarăși despre atașament în așteptarea ta am fost cuminți și puri în așteptarea ta am fost tăcere copii de carne și copii de cârpe alergând prin întuneric și nici jocul doar fericirea asta de animal fricos acum apropie-te pregătește-ți instrumentele fă cunoștință cu victima

memoria copilului e victima

sângele pompat în tâmple e victima

atingerea asta metalică e victima

plâmânul drept e victima

 

ucide-ți gazda

*

dragă kayne

            sexul tău e un apendice și noi mai tari ca protezele din răul ăsta minuscul au crescut arsenale iar umanitate seamănă atât de bine cu lemnul oferi nebunia în schimbul atacului pasivitatea spermei din creiere siameze

armele astea nu au ajutat la nimic

doar slăbiciuni care să poarte un nume

și pentru care să te oferi

victima  e  ură  asaltul  cefalopozilor  i  se  spune  viitoarea  colonie  din  lagărul  placentei  lentile  de  contact  ochi  de  contact  brațe  de  contact  cancer  de  contact  și  vulnerabilitatea  ta  meschină  spune-ne  câte  sinucideri  ai  mai  inventat  vorbești  despre  vârstă  despre  sexul  intrumentelor  de  tortură  despre  vina  de  a  naște  ai  nevoie  de  atingere  ne  spui  doar  pentru  a  ști  că  plângem  laolaltă  toate  aceste  cranii  dar  strigătul  se  lasă  mereu  așteptat  iar  noi  din  ce  în  ce  mai  smeriți  iubite  prădător  devino  sindrom

*

dragă kayne

     compătimirea e înjosire denigrarea codului înveți un handicap și capeți o identitate liniște teamă metal ser acum pașii care se tot apropie

ne dați vise când cerem noapte

și știm că am găsit frumusețe

acum  e  prea  târziu  pentru  frică  doar  depărtarea  ne  mai  poate  descompune  pentru  că  vei  descoperi  plăcerea  celor  învinși  celulele  primare  și  basmul  despre  familia  cu  un  cap  în  minus  și  sentimente  bătrâne  și  cum  mâna  noastră  atinge  pielea  ta  și  tăcere  ca  o  altă  clonă  din  care  milioane  și  milioane  de  fotoni

*

imagini succesive și tu ne vorbești despre memorie

definește semnul cu care condamni numele artei

unde inventezi cadavre mai mult decât o simplă

reconstituire nu cunoști bariere în afara scheletului

de fapt chiar acum identifici un chip pe care să-l

poți anatemiza mai crezi în plăcere sau este

doar un alt film despre coregrafia execuției

*

etica dictatorului este impecabilă comiți un

ritual apoi inventezi un artefact nu ne-ai

crede dacă ți-am vorbi despre mirosul de

ars în el zace inocența dragostea noastră

căldura luând forma căldurii și râsul copiilor

este anomalia știai deja când monștri marini

ne-au înghițit deveneai sexul asasinului

*

vindecarea a fost un alt mod de a spune

amputare cum să nu iubești nebunul în care ai

crescut cu toate armele de ce durere ne mai poți

acuza nu ești decât un surogat pentru naștere

 

 

*

Bogdan FEDEREAC

federeac

Bogdan Federeac (n. 1989, Săveni, jud. Botoșani) este absolvent al Literelor ieșene. A debutat cu un volum de poezie în anul 2012. A publicat versuri și articole în majoritarea revistelor de cultură din țară.

 

copiii revoluției

mai bine mă năștea maică-mea mai devreme

mai bine eram un decrețel

acum politician

mă piș pe o revoluție care nu a schimbat nimic

mă piș și apoi regret că nu am avut cum să mă piș mai din timp

că nimic nu ne leagă și toți stăm cu capul plecat

că așa suntem învățați

capul tăiat sabie nu taie

vorba dulce muie aduce

nimeni nu îți dă nimic

și nici nu trebuie

statul nu suntem noi

suntem copiii care cred că dacă scriu muie pe un perete

au revoluționat ceva

revoluția nu e a noastră

revoluția doar nu ne-a născut și nu ne-a întrebat

@gara internațională

de la etajul 10 cutia de chibrituri

se golește și se umple

un plămân când sufocat

când sănătos

personaje pe covorul ars

plămânul suntem noi

și noi bătăile inimii

în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9

– dacă există

e frig în draci și aeroterma nu mai face față

– sigur nu există

noi suntem existența

acum un copac

mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul

de pe plaja unei mări pe care nu vei călca

în cutia asta de chibrituri

nu se simte miros de pucioasă

iar bețele au ars

și etajul 10 e un lift și covorul

și turla bisericii din depărtare

și luminile împânzind orașul tot un lift

și patul pe care nu ajungem

e mâine de câteva zile și noapte deloc

 

 

camera în care am crescut

e ciudată rău camera în care am crescut

cărți care nu-și mai găsesc loc pe rafturi

cursuri pe care de zeci de ori le-am amenințat

cu focul ca student

fotografii împrăștiate să

îți facă șederea acasă mai rușinoasă

mi-am petrecut o noapte de crăciun

în camera cu zeci și zeci

diplome lăsate la vedere

pe marginea patului

maimuțoi

e ciudată rău camera în care am crescut

cu jurnalele din adolescență ascunse prin cutii

pitite pe sub scaune

sub pat

e ciudată rău camera în care am crescut

cu miros amar

mai

am

ar

e ciudată rău camera

când ea a rămas aceeași iar noi nu.

 

 

dumnezeu a rămas cu dobitoacele

ai căutat un nume

ca dumnezeu dobitoacelor

tu nu ai avut lutul

în palme nu

ai crăpături doar

urme de cerneală deasupra

degete

cafea pe tricou

cafea caldă dimineața

dimineața mirosind a bine și a ger

un ger de-ți crapă venele de la atâta cafea caldă și bine

ai căutat un nume

și l-ai găsit

dumnezeu a rămas cu dobitoacele.

hard blues

chiar nu mai am nimic de spus

acum te voi implora

repetă-mi toate poveștile

trăite

nu sunt destul

repetă-mi toate

pauzele

toți copiii

toate poveștile

trăite

nu sunt destul

fluturi pe asfalt

am întârziat la muncă

normal fără remușcări

pe seară

vecinul de la trei

mi-a spus că a trecut prin fața blocului mașina de la IML

și a oprit

am realizat

nu voi mai avea pe cine să ajut să treacă strada

a doua zi chiar

pe trecere

încă erau urme

stâlpul de beton îngenunchiat se ține doar de fire

sânge și cioburi pe asfalt

&

dacă își amintește

și dacă nu

a fost totul vis

și toate palmele au respectat principiul biblic

doar pe jumătate

și cuiul din palma dreaptă a ars

ca să îți deschidă ochii – nu își amintește

nu vei avea insomnii astă seară

mâine va fi un râu de câmpie vara

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

CLUBUL DE LECTURĂ INSTITUTUL BLECHER

Clubul de lectură „Institutul Blecher” a pornit în septembrie 2009, mai exact pe 20.09.2009,  la aniversarea, aproape trecută cu vederea în spațiul public românesc, a centenarului Max Blecher. Inițiativa a aparținut unui poet (Claudiu Komartin) și unei graficiene (Ana Toma), care, în cei cinci ani și jumătate care au trecut, au rămas devotați unui proiect necesar în momentul apariției și în perioada care a urmat. Bucureștiul nu avea parte de prea multe evenimente publice care să aibă în centru literatura contemporană (seria „Poeticile cotidianului”, continuată pentru scurtă vreme prin „Ateliere relaționale”, proiectul foarte bine gândit și condus de Răzvan Țupa, a ținut din 2005 până în 2010). Ne-am propus, așadar, de la bun început să derulăm o serie de întâlniri care să-i aibă în prim-plan pe scriitorii cei mai valoroși și mai activi ai momentului, dar și pe tinerii încă nedebutați, alăturarea lor fiind foarte importantă – știam, după experiența cenaclului „Euridice” de la începutul deceniului, cât de importante pot fi acestea pentru poeții și prozatorii aflați în perioada căutării propriei voci și a „diferenței specifice”.

Încă de la prima ediție, la ședințele Institutului Blecher au participat peste o sută de autori tineri, printre invitații noștri numărându-se destui autori consacrați, a căror participare la edițiile clubului de lectură a cântărit foarte mult. Prezența lor alături de tinerii autori de la „Blecher” a reprezentat, în unele cazuri, o reală șansă pentru o falangă în curs de afirmare, însă lipsită în multe cazuri de repere ferme și de lecturi „la zi” într-o lume tot mai atomizată, în care o serie de autori esențiali erau cunoscuți mai degrabă din auzite, citiți răzleț prin antologii sau din povești și anecdote liricizate cu iz de Muzeul Literaturii Române. Astfel, tinerii care au citit la Institutul Blecher au luat contact, în multe cazuri pentru prima oară, cu un alt fel de a face, de a citi și de a se vorbi despre literatura contemporană. Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Ioan Zubașcu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Simona Popescu, Ioana Ieronim, Paul Vinicius, poetul britanic Stephen Watts sau clasicul american Jerome Rothenberg au fost prezențe care au dinamizat lucrurile și au stabilit punți între scriitorii în curs de afirmare la începutul secolului și nume importante ale literaturii ultimelor decenii.

De aici, povestea a continuat firesc, de la un sezon la altul (sezoanele Institutului Blecher fiind două în fiecare an, toamna și primăvara), până la ediția 100, care a avut loc în Cafeneaua „Tramvaiul 26” (gazda noastră începând din februarie 2013), ediție specială, care a adunat, sub titlul blecherian „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide”, 20 de poeți contemporani care au citit într-un maraton poetic de-a lungul a aproape trei ore și jumătate, într-un local neîncăpător, în care s-au făcut auzite vocile unor poeți deja confirmați, precum Cosmin Perța, Teodor Dună, Domnica Drumea, Miruna Vlada sau Mugur Grosu, alături de foarte tinerii Radu Nițescu, Laurențiu Ion, Anca Bucur, Cristina Alexandrescu, Natasha Grama, Anastasia Gavrilovici, Horia Șerban, Costel Onofraș și Cătălina Suditu.

 

*

Costel ONOFRAŞ

 

onofras

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

  1. this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

frica de trenuri și melodia asta pe repeat. vreo trei săptămâni
plângi pentru că nu vrei să fii singur în cameră. vrei să pleci noaptea
pe stradă, vrei să ai o cățea pe care s-o cheme carrie. să fie cald și să citești
afară se aude apocalipsa românească. poezie suedeză. discursurile mamei

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

  1. charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

felul nostru de a privi lumina de pe stradă ușile închise noaptea am văzut o femeie cum aștepta pe banca din fața parcului pumnii pe care îi dai în masă când ești nervos de ce ne-am dus pe dianei patru recunoaște că-ți plac poveștile despre psihopați se purtau ceasurile albastre când erai tu printr-a patra conceptul de poezie optzecistă îmi face rău să văd copii cu mâinile legate la spate când vine în cameră și stinge lumina dormi băi securistule dormi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

  1. new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

*

Cătălina SUDITU

suditu

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă

printre respirații
câmpuri de
floarea soarelui umede
și autostrada care
aduce aproape

ne vom preface
și după un timp va veni
de la sine

mașina verde rotindu-se
cu o viteză constantă
moleșeala de vară zgomotele
pe care nu le putem
auzi decât întinși
pe spate

e o piele catifelată în care
ne îmbrăcăm împreună femei
cu gurile strâmbe mimând
afecțiunea

până la urmă asta
rămâne cea mai puternică
armă

și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam

când vor cădea naibii avioanele alea
și eu dintre toți mi-am dus prima jucărioara în buncăr
și am îmbrățișat-o pe mama
și am stat o vreme așa       cu burțile lipite
cu sânii lipiți
și ni se prelingea lapte pe piele
și laptele era tare negru
și am țipat
și mama mi-a spus să stau liniștită
și
am stat liniștită
o vreme.

******

o vreme am crezut că de aici vine salvarea

din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt

sau dintr-o călătorie cu trenul

doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte

copii strigând după dulciuri controlorul

urlând că fără bilet nu se ajunge

departe

și cine zice că nu-i adevărat

la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc

și spune că ai atins everestul

 

*

Horia ŞERBAN

horia

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

  1. a)

    știam că până la urmă vom ajunge aici

    dar e mai bine

    sunt mult prea obosit și-așa

    b)

    camera bântuită de o liniște densă

    iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

    mica distanța ce se întindea

    înaintea noastră

    nu era deloc verosimilă

    c)

    în fața inefabilului

    aș fi vorbit toate nimicurile

    dar pastilele mă priveau insistent

    cu ochii unor pisici înfometate

    d)

    niște pisici care-și vor mânca stăpânul

    după ce acesta va muri

    și nu vor mai avea nimic altceva

    e)

    ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

    ea cu vin alb

    eu cu lapte rece

    dimineața începea să capete acea nuanță

    vineție

    urma să fie o zi însorită

    sau cine poate ști

    f)

    gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

    tremura desculță pe podea

    și încerca să prindă covorul

    între degetele de la picioare

    își dădea ochii peste cap

    iar părul îi intra în gură cu fiecare

    efort pe care-l făcea

    ca să mai respire

    g)

    pe mine umbra m-a lovit în spate capului

    abia după câteva minute

    am căzut de pe canapea

    și m-am lovit de scaun

    degetele ei lungi

    păreau să caute în continuare

    ceva printre firele covorului

    g’)

    am văzut cum orașul se inundă

    o mașină albă și zgomotoasă

    s-a oprit

    în fața geamului

    h)

    am închis ochii

    h’)

    mă cufundam în podea

    era tare și simțeam o durere

    surdă cum arde mocnit

    în pieptul meu

    durerea există

    și cu ea

    exist și eu

    precum cerul vinețiu

    bălțile

    și păsările care se bălăcesc în ele

    i)

    când m-am trezit eram legat

    de mâini și de picioare

    aveam pulsul scăzut și mi-era frig

    prea multă piele prea multă piele prea multă piele

    prea multă piele

    i’)

    îmi decojeam straturile de piele una câte una

    le împătuream le ascundeam sub pernă

    și repetam mișcarea

    j)

    umbra m-a izbit din nou

    iar când m-am trezit

    totul radia bucurie

    k)

    deja mă obișnuisem cu fantomele

    care treceau să mă viziteze zilnic

    trăgeau draperiile

    îmi puneau niște pastile

    și un pahar cu apă pe noptieră

    apoi plecau

    mă lăsau în pace dacă tăceam sau dacă priveam în altă parte

    m)

    în a șaptea seară am căutat-o pe gabi pe sub cearșafuri

    o auzeam plângând zgomotos

    dar mereu apăreau alte cearșafuri pe care

    trebuia să le dau deoparte

    pielea mea începea să crească la loc

    era prea multă

    iar gabi plângea în continuare

    n)

    când numești un sentiment

    sentimentul dispare

    un fluture s-a așezat pe măsuța de lângă pat

    stătea printre fâșiile de lumină

    proiectate de transperante

    a mișcat puțin din antenuțe

    apoi a zburat

    n’)

    i-am spus și lui gabi de fluture și mi-a zâmbit

    o)

    de atunci nu am mai văzut niciun suflet

    p)

    furnicile au început să iasă din pereți una câte una

    iar peștii de pe tavan se înghițeau între ei

    m-am învelit complet cu pătura subțire

    de sub geamuri se auzeau câini lătrând

    unul dintre ei a sărit înăuntru

    și mi-a intrat în cap

    u-yu u-yu u-yu

    stau singur în arlechinul minții

    și câinele latră

    u-yu u-yu

    q)

    tatăl deplânge

    complexitatea

    memoriei

    în capul scărilor

    când lumina se stinge

    când lumina se stinge

    r)

    până

    la

    urmă

    l-am

    văzut

    era

    acolo

    soarele

    acum

    este

    un

    ciob

    s)

    u-yu

    t)

    am luptat pentru libertate

    și acum sunt miop

    culoarul ăsta de unde vine

    și unde se întinde

    pentru totdeauna?

    u)

    azi am stat la o cafea cu erich ludendorff

    în tranșee nu mai plouă de câțiva ani

    v)

    fantomele au furat-o pe gabi când a început

    să-și smulgă părul cu ambele mâini

    înălțate deasupra capului

    confuze și amenințătoare

    urma să moară

    dar nimeni nu știa asta

    x)

    o pajiște

    crește

    în vaza

    de pe

    noptieră

    y)

    o inimă

    bate

    într-o pernă

    z)

    gabi a văzut fluturele și a început să-l alerge

    însă acesta zbura mult prea repede

    a sărit după el și l-a prins

    strângându-l în mână au rămas suspendați în aer

    am închis ochii și i-am văzut degetele lungi

    de la picioare încleștându-se în gol

    z’)

    în sanatoriul berghof este liniște de la o vreme iar eu mă plimb de unul singur pe culoare

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie cum se unduiesc în grădină

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie și nu-mi dau seama dacă nu sunt de fapt niște crengi

    în sanatoriul berghof nu mai plouă de câțiva ani

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]