Categorie / Pop-cult

de VATRA

Eugenia Sarvari – My fair lady la Satu Mare

Un proiect amplu, derulat la Teatrul de Nord din Satu Mare Trupa Harag György pe parcursul a două luni de muncă intensă, My fair lady de Alan Jay Lerner și Frederick Loewe, după filmul cu același titlu în regia lui George Cukor realizat în 1964 (cu Audrey Hepburn și Rex Harrison) și Pygmalion de G.B. Shaw a avut întîlnirea cu publicul la sfîrșitul lunii septembrie 2023 (26, 27 septembrie – repetiții generale; 28 și 29 septembrie – premiere).

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Un drum muzical în ambele sensuri: România-Germania

Printre simpozioanele și conferințele care jalonează obligatoriu viața universitarului, două întâlniri din acest an m-au determinat să reflectez la un subiect încă nu suficient explorat: relația muzicilor românești cu cele din spațiul de limbă germană. Timp de multe decenii, muzicologia românească s-a concentrat pe îngroșarea acelor trăsături naționale ale muzicilor autohtone. A sosit treptat timpul să dezvăluim mai insistent ideile, mentalitățile și tehnicile care au adus compoziția românească la un nivel european. Un foarte bun studiu de caz îl poate constitui investigarea legăturilor componistice cu o instituție germană care, în epoca postbelică, a concentrat masiv energiile avangardei: cursurile internaționale de vară de la Darmstadt (Internationale Ferienkurse für Neue Musik).

Citește în continuare →
de VATRA

Adi Dohotaru – Arsenie. Viața de Aici. Și o polemică scurtă cu Costi Rogozanu

Într-un context în care sub un procent din populația României se declară la ultimul recensământ fără religie (0,37%), atee (0,3%) sau agnostică (0,13%), mult sub media europeană de 15%, filmul lui Alexandru Solomon despre cultul din jurul lui Arsenie Boca este detabuizant și curajos. Cum o zecime din populație nu și-a declarat religia la recensământ, procentul e, probabil, mai mare. Nu are cum să nu fie mai mare din moment ce în Viața de Apoi cred doar două treimi din români, mai bine de o zecime fiind nehotărâți, potrivit altor sondaje, diferență netă față de religiozitatea declarată, dar cu multe subcurente de superstiții populare, religiozitate similară la nivel mondial cu Afganistanul.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – Suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce iubim

Deși titluri precum „Memories of Murder“ (2005), „The Host“ (2006) și „Snowpiercer“ (2013) s-au bucurat de succes de critică și de public, filmul care l-a consacrat definitiv pe sud-coreeanul Bong Joon-ho e, incontestabil, „Parasite“, cu care și-a adjudecat Palme D’Or-ul la Cannes în 2019, iar anul acesta a câștigat nu mai puțin de patru Oscaruri (Cel mai bun Film, Regie, Scenariu original și Film străin). Neașteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină și producția precedentă care, deși aflată în 2017 în cursa pentru Palme D’Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii puriști au fost contrariați (și iritați) inițial de faptul că „Okja“ e o producție Netflix. Platforma își negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, și nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are față de public, via internet, o concurență neloială cinematografului tradițional. Dincolo de rezervele până la urmă firești datorate oricărei schimbări de paradigmă, și care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, „Okja“ e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinația între artă și entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e fățișă. Filmul nu își propune să inoveze sau să revoluționeze nimic și nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentație cu care își vede de treabă și se insinuează direct în mintea și în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă și reprezintă un pariu câștigat încă de la primele cadre.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Ceață deasupra creației. Trei exerciții de interpretare la Malmkrog

Interpretarea unui film este altceva decât critica sa. Unde critica vine să evalueze filmul pentru a-l clasa în genul său, interpretarea caută doar să-l înțeleagă, punând cap la cap toate detaliile pentru a le rezolva ca pe o ghicitoare. Unde critica vrea să orienteze în prealabil privitorul, interpretarea se muncește mai curând cu frustrările ce-i rămân de pe urma receptării. Și unde critica trece îndeobște ca un apendice legitim la aparatul receptării de film, interpretarea, care se justifică cel mai adesea doar într-un context academic și în relație cu filmele devenite clasice, e privită de regulă cu suspiciune atât în relație cu filmul comercial, care nu suportă spoilers, cât și în raport cu filmul de artă, care „nu trebuie gândit, ci trăit și perceput” sau care „nu e cu adevărat cinema dacă se lasă și redat în cuvinte”. Sigur, se poate dezbate care dintre cele două are primatul asupra celeilalte, ori în ce măsură ele chiar se exclud sau se și implică și completează reciproc. Cert e că, în privința unui film prețios și ermetic precum Malmkrog al lui Cristi Puiu, care s-ar vrea nimic mai puțin decât un comentariu cinematografic la o operă filozofică, critica are, după cum s-ar spune, o partidă ușoară. Mai dificil e în schimb de interpretat ce vrea să spună.

Citește în continuare →

de VATRA

Andrei Vornicu – Unde-s doi, tensiunea crește: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“

Dacă evocarea celebrei scriitoare britanice Virginia Woolf nu e în măsură să stârnească temeri sau alte manifestări anxioase, conotațiile cu care versul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e învestit în spectacolul cu același titlu  induce o stare persistentă de neliniște. Rescrierea parodică a versului „Who’s Afraid of the Big Bad Wolf“ din animația Disney „Cei trei purceluși“ antrenează o doză consistentă de arbitrar și de irațional ce oglindește elocvent starea de spirit a personajelor care o fredonează în momente cheie. Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Dialectica falsului film de gen. Note despre La Gomera

 

1.

Teza lui Walter Benjamin, după care cinemaul ar trebui socotit ca fiind mai relevant social decât pictura fiindcă, în cazul său, judecata intelectuală critică concordă cu plăcerea vizionării naive[1], ar avea urgentă nevoie de o revizuire. La Benjamin, teza se baza, după cum se știe, pe două observații: aceea sociologică, potrivit căreia, în cazul picturii contemporane, aprecierea specialistului e divorțată de reacția publicului larg, ce-o respinge neînțelegând-o, în vreme ce în cazul cinemaului cele două sunt în consonanță, și aceea psihologică a faptului că aprecierea critică, bazată pe o judecată competentă, exclude în cazul picturii, dar nu și al cinemaului, plăcerea ingenuă și nemijlocită. Or, niciuna dintre aceste implicații nu mai poate fi azi susținută fără rezerve.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Despre „Tipografic majuscul”

1. În urmă cu câțiva ani, o bună parte a criticii de film locale părea să se fi pus de acord în a clasa disecarea înverșunată a crimelor comunismului drept una dintre obsesiile definitorii ale cinemaului anilor 1990. Volumul „Filmul tranziției”, editat de Andrei Gorzo și Gabriela Filippi în 2017, a fost într-un fel documentul instalării acestui consens. O oarecare distanță față de retorica virulent anticomunistă a perioadei traversează în volum texte de orientări ideologice diverse, găsindu-și pesemne tratarea cea mai sistematică în articolul lui Claudiu Turcuș, „Anticomunism – rețeta noastră secretă”. Articolul prezenta o veritabilă taxonomie a rechizitoriilor făcute în filmul anilor 90 vechiului regim, găsit mai mult sau mai puțin direct vinovat și pentru toate neregulile prezentului. Începând din 1991, Memorialul durerii inunda televiziunea publică săptămânal cu detaliile a patruzeci de ani de represiune. În mod natural, spre finalul decadei, subiectul părea să se fi sleit, iar alunecarea Memorialului durerii de pe principalul post național în grila TVR 3 a fost pesemne doar cealaltă față a unei deflexiuni, ce se lasă urmărită în egală măsură și în cinemaul vremii. Citește în continuare →

de VATRA

Andrei Gorzo – Bazin, moartea și cultul lui Humphrey Bogart

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

        I

Deși fusese exmatriculat de la liceu și alesese să nu mai facă studii superioare, Humphrey Bogart provenea dintr-o familie newyorkeză ultraspectabilă și destul de înstărită: tatăl lui era medic, iar mama lui activase ca sufragetă și studiase pictura cu Whistler. În teatru, în anii ’20, Bogart jucase inițial roluri de tineri manierați, pentru ca la studiourile Warner, în anii ’30, să se specializeze în roluri de infractori. Rolurile de felul ăsta nu făcuseră din el, peste noapte, o mare vedetă. Iar și iar fusese folosit ca antagonist și vioară a doua pe lângă Edward G. Robinson (cu care a colaborat la vremea aceea în patru filme) și James Cagney (cu care a colaborat în trei). Cagney și Robinson, alți doi actori asociați cu roluri de gangsteri, abordau aceste roluri cu o energie extravertită care le adusese simpatia unui public larg și, în a doua jumătate a anilor ’30, tranziția spre roluri pozitive (tranziție venită și ca răspuns din partea Hollywood-ului la acuzațiile că ar fi glorificat gangsterismul). Bogart nu era flamboaiant ca ei. De asemenea, îi lipsea căldura lor. Gangsterii și proscrișii lui erau schimonosiți și contorsionați în feluri care sugerau malformații interioare. Dezvelirea dinților într-un rictus câinos e citată de criticul american Manny Farber, la începutul anilor ’40, ca un efect bogartian verificat și răsverificat. [Farber, 2009: 101] Vorbirea lui era ceva între peltică și sâsâită, și în același timp nazală. Personajele lui (dintre care cele mai memorabile se găsesc în Pădurea împietrită/ The Petrified Forest, din 1936, și Dead End, din 1937) puteau fi paranoice, puteau fi autocompătimitoare și în orice caz erau resentimentare.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Realism și pornografie

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

1.

            Textul de față își propune o sarcină destul de modestă: aceea de a parcurge două texte de-ale lui Bazin, pe care oricine cât de cât familiarizat cu opera lui le știe. Primul e un articol inclus chiar în Ce este cinematograful?, a fost scris în 1957 și se numește „În marginea Erotismului în cinema”, fiind un fel de glosă la o carte de cinema recent apărută sub acel titlu. Al doilea se numește „Contribuții la o erotologie a televiziunii”,  datează din 1954 și e pesemne una din piesele centrale ale volumului Andre Bazin’s New Media, apărut în engleză sub îngrijirea lui Dudley Andrew. Sarcina e modestă, spun, fiindcă problemele, pe care le articulează aceste două texte, sunt într-un anumit sens minore în raport cu principalele teze ale filmologiei lui Bazin. Ce le face, însă, totuși interesante este, întâi de toate, felul în care, în dezvoltarea acelor probleme minore, ele ajung la tot pasul în tensiune cu teoremele centrale ale realismului bazinian, iar ceea aș vrea să urmăresc aici este – poate prețios spus: dintr-o perspectivă filozofică – efortul pe care-l depune Bazin pentru a se înstăpâni asupra acestor contradicții. Citește în continuare →