Categorie / Tolle lege

de VATRA

Teodor DUNĂ – vărsare de oameni

în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

[Vatra, nr. 10-11/2015]

de VATRA

Traian ȘTEF – Ochiul în adormire

 

????????????????????????????????????

 

Ca ochiul în adormire

Al viţei-de-vie

Refuzînd să se închidă

În timp

Să se piardă

Sub coaja uscată

Să putrezească

Sub ploi

Ca strălucindul

Unei ape repede curgătoare

Refuzînd tulburarea

Cataracta umbrei

Tăietura fulgerului

Ca limpezimea

Prin care se vede viaţa însăşi

În toată consistenţa ei

Se vede scînteia

Unei clipiri de dragoste

Se vede braţul

Care arată răscrucea

Între firele nisipului din deşert

Niciodată nu rămîne fără vedere

Un ochi

Un ochi rămîne doar în adormire

Şi ţuşti un mugure

Unde nu te-aşteptai

Şi creşte mugurele

Şi al lui e cerul cu toate ale Lui

Şi al lui e capătul pămîntului

Şi ale lui făgăduinţele mării

Ceea ce înseamnă

Că mai avem o speranţă

Că viaţa e într-un du-te-vino

Numai că nu se ştie

Pe unde a intrat

Pe unde a ieşit

Pe unde iese

Pe unde intră

Ca o pendulă

Numai că atunci cînd

Ajung jos greutăţile acelea

Ca nişte testicule

Cineva trebuie să le ridice la loc

Şi te pomeneşti că lucrurile astea

Le face chiar moartea

Cu mînuţa ei

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

de VATRA

Ion MUREŞAN – Poem

ion muresan

 

Eram foarte trist, căci eram mahmur.

Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,

încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu

se vede un nenorocit de peştişor,

care e sufletul lui.

Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,

rişti să ţi se spargă o mână,

rişti să ţi se spargă un picior şi

să ţi se spargă capul în mii de cioburi.

Sigur că eram foarte trist,

căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu

şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.

Iar controlorul de bilete m-a repezit,

pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi

să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.

Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:

„Când nu ştii cum să te comporţi,

trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”

Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei

şi am privit şi eu pe ferastră:

cerul era luminos şi jignitor.

Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,

departe de orice aşezare omenească.

Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.

Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,

poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.

Şi m-a durut că nu o înţeleg:

că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,

mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal

îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?

Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis

să vorbesc mai încet.

Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea

un gând al meu care să ocupe mintea ei,

ca să avem un cap în comun,

ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.

Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,

dincolo de o câmpie strălucitoare:

nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.

Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:

ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:

că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea

şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,

pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,

înspre un deal pustiu şi îndepărtat?

Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr

şi a zis să vorbesc mai încet.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

de VATRA

Floarea ŢUŢUIANU – BLOCUL 2 BIS

tutuianu

 

Când m-am mutat în blocul 2 bis aveam fix 25 de ani

Mi-am făcut din sufragerie atelier din dormitor sufragerie

şi din bucătărie laborator foto (aveam de dat o operă)

Era ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins cutremurul

Aici mi-am pierdut virginitatea aici am făcut amor

pe Boleroul lui Ravel şi două chiuretaje pe masa din sufragerie

Era ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins revoluţia

Atunci sufrageria a devenit living şifonerul dressing

geamurile termopane şi cumpărăturile shopping

Nu îmi mai recunosc vecinii: intră chinezi şi ies arabi

Tot ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins globalizarea

 

După câţi morţi coborâţi pe scări am auzit cred că am îmbătrânit

Dar e ceva provizoriu

 

 

[Vatra, nr. 6/2015] 

de VATRA

La aniversară

Magda CÂRNECI

carneci

 

pentru Andrei Bodiu

pentru Alexandru Vlad

Nu ştim cum, nici de ce începe să se însereze uşor,

lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă

un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi lucruri

Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin

zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă – o durere în inimă, o panică

ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gânduri

Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu oaspeţi

căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă straniu, mecanic

nu mai înţelegem nimic – nu mai e nimic de înţeles

Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decât noi

lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret

să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pământul

Mai rămânem o clipă în parc, pe o bancă,

privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe

frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare

Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta

suntem Conştiinţă pură, universală

şi nu ne mai e frică de moarte…

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Încă o noapte în locul acesta

Laura DAN

laura-dan

Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochii

îmi amintesc strada,

glasurile vesele ale unor copii

numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,

pisica încolăcită pe dulap,

serbarea surorii mele,

sala frumos decorată,

partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care

în momentul spectacolului a uitat pașii.

 

 

îmi amintesc vecinii,

profesorul acela înalt

care mă ruga să închid ochii

de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,

masa plină cu cărți,

mirosul de prăjituri,

dimineața în care tata a spus

că dumnezeu e un bătrân reumatic,

felul în care mama îl privea

gustând liniștită dintr-un şerbet.

în nopțile acelea mama dormea cu mine

părul ei mirosea a scorțișoară

seara râdea și îmi pieptăna părul,

întreba:

care este culoarea ta preferată?

eu nu am o culoare preferată

nu se poate, toți avem o culoare preferată.

îmi amintesc

balconul plin cu flori,

diminețile în care mama cosea

așezată pe scaunul micuț din bucătărie,

vecina cu privire de păpușă care  s-a aruncat în gol 9 etaje

mama spunea că vecina nu dorise să moară

dorise să fie salvată și iubită.

îmi amintesc mâinile ei

se mișcau în aer

ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam și cântam din  muzicuța mea roșie

aș fi vrut s-o întreb:

care este culoarea ta preferată?

toți avem o culoare preferată.

dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

Poeme de Ana Blandiana

214964input_file0094006

 

Pauza de scris

Marile pauze de scris,

Ca nişte linişti bizare

Întrerupte din când în când

De un hohot intens

Ca de fiară plângând,

Sunete nearticulate în care

Urechea mea omenească

Nu e în stare

Nicicum

Să distingă un sens

Şi nu înţelege dacă ea a surzit

Sau cel ce dicta pân-acum

Ce să scriu

Refuză să mai vorbească

Şi consideră urletul în pustiu

Singura formă rămasă de exprimare,

Pe care

Eu nu ştiu

S-o transcriu.

 

 

Excesul de noimă

 

De partea lipsită de sens

Mi-a fost întotdeauna frică,

Deşi simţeam că trebuie să o accept,

Că fără ea

Excesul de noimă

Fermentează, se strică

Şi devine suspect.

Din partea lipsită de sens

Izvorăşte misterul

Umbrit de secunde

Intens,

Căreia numai ea

Îi asigură locul în pagină,

Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul

Unde logica nu poate pătrunde

Şi rigoarea-i paragină.

Dă-mi, Doamne, curajul să ies

Spre partea lipsită de sens

Din prea clara lumină,

Viitorul cel tulbure să mi-l asum,

Timpul-diavol, nebunul care dezbină

Nonsensul trecut de absurdul acum

Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot

Solzii-nţelepţi, raţionalul corset,

Pe care încerc în zadar să mi-l scot.

Eliberează-mă de mine şi-ncet

Lasă-mă să alunec pe contrasens

În partea lipsită de sens.

Ş.a.m.d.

 

Nu mă visez decât pe mine.

Deşi sunt mai multe personaje

Care se înspăimântă între ele,

Eu ştiu că sunt tot eu,

Cea gata oricând să se viseze pe sine.

Şi chiar dacă mă trezesc,

Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire,

În care abia aştept să visez că adorm,

Ca să pot visa că visez.

Ce joc minunat de-a mine însămi!

Ce joc fără sfârşit!

Pentru că sfârşitul

Va fi şi el visat tot de mine.

Şi aşa mai departe…

Din oglinzi

 

Nu mă înlocui,

Nu pune în locul meu

Altă fiinţă

Pe care s-o consideri tot eu

Şi-n zadar s-o laşi să îmbrace cuvintele mele.

Fie-ţi milă de ele

Dacă nu ţi-e milă de mine,

Nu mă obliga să dispar

În faţa unei streine

Care-mi poartă numele

Fără ruşine,

Fără să mă imite măcar,

Ca şi cum,

Nu m-ar fi cunoscut niciodată.

Nu încerca să pretinzi

Că sunt eu, dar schimbată,

Nu mă umili

Ştergându-mă din oglinzi,

Lăsându-mă doar în fotografii.

Face book

 

Fraze şi gesturi galopând,

Imagini

Încâlcindu-şi coamele şi copitele

Într-o încleştare care poate fi

Luptă sau dragoste

Nu contează,

Important e doar ritmul delirului

Gâfâind, încercând să revină,

Dar împins din urmă

De alte mesaje

Isterice,

Cu cât mai lipsite de sens,

Cu atât mai grăbite.

Printre clipe

 

Ca floarea tăiată

Cu petale aripe

Ţi-aminteşti cum cădeai

Printre clipe?

Şi clipele cum

Se dădeau la o parte

Să te-ajute s-ajungi

În adâncul din carte,

Unde stelele moarte

Se transformă-n poeme

Şi nu e târziu

Şi nu e devreme

Să pierzi veşnicia,

Să renunţi şi să ierţi.

Ţi-aminteşti întunericul

Dintre coperţi?

 

 

În umbră

 

În umbra de veci amăruie

A nucului eu am ales

Somnul din care să-mi suie

Sufletul tot mai ades,

Să caute creanga de aur

În întunericul verde

Foşnind, plutitor ca un plaur

Ce-n râul de veci se va pierde

Prin veacuri, decenii şi anii

Cei morţi ca şi stinsele stele

 

 

Îngeri de buzunar

 

Atâţia poeţi

Cu pantofi, cu cravate,

Cu ţigări şi agende-ncărcate,

Cu obsesii, cu invidii, mai ales,

Dar şi cu – ce ciudat! –

Câţiva îngeri de buzunar,

Care cad,

Când vor să scoată batista,

Ca nişte litere

Risipite în zadar,

Deşi, aşezate cuminte,

Transcrise pe curat,

Ar putea forma cuvinte

(Ce-i drept, de neînţeles).

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Laus

Traian  ŞTEF

traian stef

Laudă ţie scriitorule

Şi calmului tău

 

Dacă nu mi-ai văzut ochii

Nu cunoşti întunericul

Dacă nu mi-ai văzut inima

Nu ştii cum arată sexul rîvnit

Dacă nu mi-ai văzut maţele

Nu ştii cum e să fii strivit

La meserie

Dacă nu ai fost niciodată şobolan

Dă-o-n colo de poezie

Că nu se scrie în cap

Ci se scrie în nişte canale

Pe care e pus un capac

Şi se deschide cu mare artă

Dar eu nu am ştiut

Numai o spălătoreasă am auzit

Că l-a desfăcut

Şi de atunci scrie întruna

Nişte poezii cît aluna

Şi se plînge că e vătămată

De această boală înaltă

 

Laudă ţie

Că ai timp să aştepţi

Că mă asculţi

Că nu mă ocoleşti

Şi ţi-oi aduce-n dar

Un fel de poveste

Să rămînă şi de la tine

Ceva scris pe hîrtia ceruită

Pe care o las

Numai un pic roasă

În spatele  ramei

De la fotografia aceea

Arsă

 

 

Acuma scriitorule

Dacă am rămas

Singuri

Ajută-mă să trec

În altă limbă

Laus să-mi fie numele

Şi

Rol de păduche să joc

Acolo

 

 

 [Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Evoluţia sentimentelor

Alexandru VLAD

IMG_0448

 

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

 

 

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

 

 

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

 

 

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Fratele Emil

Emilian GALAICU-PĂUN

galaicu

N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-

lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui Emil taburetul – o lume-n suspans.

                                                  Să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,

ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.

Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.

Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.

Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,

la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,

ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]