Patru morți, aparent fără nicio legătură între ele, au stârnit interesul anchetatorului care a fost chemat să încheie câte un rechizitoriu. Cei patru decedați trăiseră în zone diferite, în localități diferite chiar, în medii diferite. Erau de vârste diferite. Morțile se petrecuseră aparent fără niciun act de violență, deși pe chipurile celor dispăruți rămăsese acea expresie de surpriză, sub care se citea și un sentiment de groază nedus până la capăt. Era semnul că moartea fusese relativ fulgerătoare? Posibil. Anchetatorul văzuse multe într-o carieră de o viață, nu mai putea fi păcălit de nicio circumstanță.
Se spune că una din metodele recomandate de a traversa cât de cât teafăr deșertul midlife crisis-ului e să-ți profesionalizezi hobbyurile, infuzând astfel în rutina activității profesionale ceva din thrill-ul și desfătarea micilor pasiuni mistuitoare din „timpul liber” – și viceversa. Din această perspectivă, sunt superinvidios pe Andrei Nae care, prin opera sa deja respectabilă de game theorist, pare să fi dus această strategie de mântuire productivă din marasm și alienare la cele mai înalte vârfuri academice. Și sunt invidios tocmai pentru că mi-s și eu gamer amator, în dublul sens de easily addicted dar și iremediabil ageamiu. Ca fost șaman de World of Warcraft care recurgea mai mult la bâtă decât la vrăjile din dotare – pentru cine nu e familiarizat cu WoW, e cam ca și cum ai vrea să joci fotbal cu umărul sau ți-ai folosi monopostul de F1 pe post de roabă – am fost și rămân mult prea ageamiu în materie de gaming ca să mai am ce profesionaliza – asta presupunând că nu sunt la fel de ageamiu și pe partea profesională de theory, ceea ce-i deja quite a presupposition. Or, Andrei Nae pare să se priceapă de minune la ambele aspecte – și la gaming propriu-zis, și la teoretizarea lui – motiv pentru care și sunt de două ori invidios pe el, sau cum spuneam mai sus, superinvidios.
Din sfera dialogurilor, convorbirilor (și conferințelor) între două personalități, ofertă din ce în ce mai generoasă pe piața noastră de carte – îi am în minte, aleatoriu, pe Rorty & Vattimo, Foucault & Brodeur/ Chomsky, Deleuze & Parnet, Eco & Carrière, Müller & Klammer, Cyrulnik & Edgar Morin / Boualem Sansal ș.a. – apare, în 2024, în traducerea Doinei Jela, Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răulului1, ediția a II- a, grație invitației Le Monde adresată lui Boris Cyrlunik și lui Tzvetan Todorov, în 2016. Moderată de Nicolas Truong, discuția apărută pe fondul atentatelor din Europa a ridicat problema (in)capacității oamenilor de a nu ceda barbariei.
Curiozitatea – și chiar nerăbdarea – de a citi un astfel de jurnal (Vasile Dem. Zamfirescu, Jurnal de psihanalist, Editura Trei, București, 2025) mi s-au părut nu numai justificate, ci și întemeiate (cu toate că nici baremi ageamiu nu sînt în domeniu; doar ce am auzit și eu de Freud, Jung, Adler…). Dar, chiar fiind profan definitiv, am considerat din prima clipă jurnalul drept o lecție de analiză și interpretare văzute ca proces (work in progress), nu doar ca rezultat. La final, mi-am dat dreptate: cartea chiar asta e. Nu lecție de psihanaliză aveam de gînd să iau (fiind cam tîrziu pentru o convertire), ci o simplă lecție de analiză și interpretare valabilă și pentru poezie.
Visul e la fel de fascinant astăzi ca întotdeauna și rămâne unul din misterele existențiale de care e atrasă în mod egal literatura și psihanaliza. Ultima carte a Laviniei Bârlogeanu, reputată profesoară de psihologie și psihoterapeută apreciată, precum și autoare, atât de scrieri ficționale – prin cele trei romane inițiatice, în care se întrepătrund literatura, psihanaliza și mitologia: „Nodurile lunii” (2011), „Arrhetonul” (2012) și „Acolo” (2013), precum și de studii de specialitate deschizătoare de drumuri în psihanaliza autohtonă, readuce în prim-plan fenomenul visului. La o inventariere rapidă, ar trebui să menționăm studiile dedicate gândirii lui Jung sau, mai recent, Rătăciți în labirint. Chipuri ale bântuirii și mântuirii în procesul terapeutic (2023) – un amplu studiu despre traumă, poate opera deplinei maturități a gândirii psihanalitice a autoarei.
Am citit cu deosebit interes recentul Jurnal francez al lui Mihail Sebastian*, editat de Alexandra Oprescu și Teodora Dumitru și apărut la Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu. Volumul e cu atât mai interesant cu cât a stârnit o mică polemică în rândul specialiștilor. Pe scurt, o parte a manuscrisului găsit de Alexandra Oprescu la Biblioteca Centrală Universitară Carol I din București a mai fost publicată în 1932 în „Azi”, cu titlul Jurnal de roman. Se pare că la acest caiet trimit și alți cercetători mai recenți, deși doar în treacăt. Faptul a făcut ca oportunitatea restituirii să fie pusă la îndoială – vezi în acest sens intervențiile lui Ion Vartic sau ale Biancăi Burța-Cernat din „Apostrof” (nr. 4, respectiv 10/2023). Editoarele, însă, consideră că textul trebuia reeditat integral nu doar întrucât conține fragmente neapărute anterior sau cenzurate, ci mai ales pentru că aceste pasaje pot modifica în întregime percepția asupra lui Sebastian.
Numai de bine. Accente pozitive în jurnalismul cultural
Foarte bună ideea „României literare” de a încredința Poșta redacției lui Adrian Popescu. Scriitor din primul eșalon valoric al literaturii noastre contemporane, el răspunde o dată pe lună corespondenților care așteaptă să fie publicați cât mai curând. Exigent și înțelegător, poetul face recomandările de rigoare, selectând, când e cazul, versurile meritorii, uneori mai bune decât cele publicate în paginile revistei de la colaboratori care par a fi depășit vârsta de poștă a redacției. Nu ar fi rău ca multe dintre revistele noastre să treacă ceea ce publică prin filtrul unui scriitor exigent și să oprească la poșta redacției încercările nereușite. Pe vremuri, aproape toate revistele literare aveau poșta redacției. La „România literară”, primul titular a fost, dacă nu mă înșel, Geo Dumitrescu, în anii 1970. La revista „Familia”, pedagogia debutanților au făcut-o succesiv Ștefan Aug. Doinaș și Ana Blandiana, înainte de 1990. Ceea ce nu înseamnă că redactorii nu aveau libertatea să publice versurile proaste ale unor așa-zis consacrați. Îmi amintesc că, după 1990, Adrian Popescu, din postura de redactor-șef al revistei „Steaua”, a propus ca timp de un an de zile să nu mai publice deloc poezie în revistă, ca o măsură de profilaxie a mediocrității. Se referea în primul rând la necesara cură de dezintoxicare de poezie patriotică și partinică. Tratamentul, chiar dacă ar fi fost aplicat la toate revistele, tot nu ar fi putut lecui redacțiile de generozitatea față de mediocritățile consacrate. Fără ele nu ar exista revistele.
Prietena mea de-o viață, Sanda Cordoș, după ce i-am dat să citească O autobiografie graffiti (despre dragoste și răzvrătire) în manuscris (cartea a apărut la Editura Cartier, în acest an), mi-a spus că ar trebui să scriu încă o autobiografie despre cum mi-am scris cărțile și despre cum văd eu literatura. Nu trebuia decât să adun multele fragmente risipite pe această temă, pe care le aveam în computer, ca niște resturi ale creierului și inimii lăsate la macerat, fără să știu pentru ce anume. Acum știam. Așa încât rândurile de început de acum nu sunt tocmai de început, ci fac parte dintr-o rețea de texte confesive de scriitoare pe care le-am scris de-a lungul anilor (de mai bine de treizeci de ani) și pe care acum le organizez, dirijându-le muzica în funcție de instrumente, sound-uri, lungimi și scurtimi ale făpturii mele auto-zărită în timpul scrisului. Și în timpul cititului. Căci pe cât de mult am scris, pe atât de mult i-am și citit pe alții.
Impresia că ceea ce gândesc și doresc profund se împlinește în cele din urmă în real, în măsura aproape exactă în care am gândit și am dorit. Așa mi s-a întâmplat și în decembrie ’89. Am dorit să cunosc Puterea de aproape, și am cunoscut-o atunci, la Revoluție și imediat după, dar nu am dorit-o intens, deci nu am avut finalmente Puterea (din fericire). Am dorit să trăiesc la Paris și iată-mă la Paris. Mai am și alte exemple, dar mă opresc.
Acest eseu s-a născut dintr-o necesitate dublă: aceea de a înțelege schimbările profunde din poezia ultimelor decenii și de azi și aceea de a propune un nou vocabular critic, capabil să surprindă poeticitatea emergentă din rețeaua tot mai complexă a tehnologiei, afectului și gândirii critice. Trăim într-o epocă în care inteligența artificială, rețelele neuronale, interfețele și algoritmii nu mai sunt doar fundaluri tehnologice, ci co-autori ai expresiei poetice. Poezia nu mai este doar scrisă, ci generată, programată, glitch-uită, remixată, promptuită.
revistavatra.org 