Neutrohtonizarea Bucureștiului în Orașul cu salcâmi
Eseul de față analizează o soluție utilizată de tânărul Mihail Sebastian (1907-1945) pentru a insera indirect tema identității – o temă a evreității, implicit – în prozele lui considerate neinteresate de această temă, mare parte redactate în debutul deceniului 1930, precum Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), Femei (1933), Orașul cusalcâmi (1935). E vorba de soluția delegării unor identități cât mai puțin particulare și cât mai facil șanjabile personajelor, dar și locurilor, spațiilor și în genere referințelor de orice fel care circulă în literatura lui.
Conceptul pe care l-am considerat oportun pentru a sintetiza această soluție – pe care am argumente să cred că a avut-o în vedere Sebastian, deși el nicăieri nu a menționat-o ca atare – este acela de „neutralizare etnică” sau de „neutrohtonizare”. Este un concept la care am ajuns coroborând datele din acele proze ale lui Sebastian care nu ating în mod direct și explicit tema iudaității cu informațiile oferite de unele fragmente inedite din jurnalul său din 1930 și 1931, recent descoperit de Alexandra Oprescu. E vorba, mai precis, de pasajul unde Sebastian afirmă că nu-și poate „imagina”/ reprezenta personajele romanului Orașul cu salcâmi decât ca evrei și evreice, dar că la final – când romanul va intra în faza publicării și procesul de creație va fi încheiat – va schimba numele tuturor; nu doar numele, ci și apartenența religioasă1:
O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.
Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.
Aceasta e a doua parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Prima parte a fost republicată în românește în Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 17-25.Volumul a fost realizat numai de cei trei amintiți mai sus, dar eu am contribuit la îndelungatul schimb intelectual care i-a dat naștere. Astfel că introducerea vorbește și în numele lor. Poate cândva o editură românească va traduce tot ciclul în care a apărut volumul menționat: Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries.
Poemul Ulise constituie, de facto, un pilon autobiografic pentru Fondane (care s-a căutat și prin intermediul lui Arthur Rimbaud). Biografia lui B. Fundoianu și totodată a lui Benjamin Fondane este ilustrativă în acest sens. Prezent în limba română cu o piesă de teatru (cu inserturi de proză) care nu a fost remarcată la apariție (Tăgăduința lui Petru, 1918), apoi cu un volum de eseuri (care a scandalizat, la timpul său, printr-o teorie hiperbolizată de critică, aceea că literatura română este o colonie a literaturii franceze) – a se vedea volumul Imagini și cărți din Franța (1922), Fundoianu emigrează în Franța, în 1923, ca să devină Fondane, deși în 1930 îi apare volumul Priveliști, cu poemele românești publicate în varii reviste și adunate acum într-o carte.
Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”
Te-am visat azi noapte și mi-am dat seama că nu mai pot amâna scrisoarea pe care o am în minte de la moartea lui Virgil. Nu am putut să-ți dau telefon, imediat, dar în cele trei zile de când am aflat, l-am simțit/văzut exact așa cum îl păstrez în minte, cu acea eleganță naturală pe care a păstrat-o până la sfârșit, cu acea interioritate inteligentă, plină de umor, uneori caustic, alteori trist, alteori doar destins, cu acea rezervă în gesturi pe care nu am mai văzut-o, la fel, la nimeni.