Textul Adinei Popescu, „Vecinii mei țigani”, din Dilema veche a produs deja o controversă substanțială prin spațiul public săptămânile trecute – pe facebook, desigur, dar pe-unde altundeva mai circulă weltgeist-ul astăzi? Articolul a fost acuzat, pe de o parte, și pe bună dreptate, de rasism flagrant, chiar dacă dichisit după toate regulile finețului intelectual à la Dilema, după cum a fost apărat, trist și previzibil, pe de altă parte, ca simplă descriere obiectiv-afectivă, antropologie directă și mărturie autentică, imună la orice încadrare rigidă și isterie tipică a political correctness-ului oricum totalitar.

Commenturile au fost aruncate, unfriend-urile au fost date. Discuția și taberele par tranșate. De aceea, poate n-ar strica să încercăm să dinamizăm puțin scena, revenind asupra unui aspect ceva mai puțin remarcat din textul Adinei Popescu. Un aspect care, nu întâmplător, privește tocmai o anumită dinamică a textului, o anumită procesualitate a lui – mai exact, faptul că există două registre și, implicit, două specimene de rasism în acest text și că elementul cel mai relevant – chiar dacă aparent cel mai irelevant – este tocmai cel care declanșează trecerea de la un registru la altul. Or, tocmai această ambiguitate și alunecare a tonului explică atât de ce semnalele de alarmă au fost mai numeroase și mai vehemente în cazul acestui text – deși nu e prima dată când din paginile bonome, voioase și totodată sfătoase ale Dilemei transpar mesaje problematice dpdv politic și social – , cât și de ce apărătorii textului au putut, ca de obicei, să se ascundă sub pretextul mărturiei personale și a adevărului asumat, denunțând astfel noua campanie de prigoană din partea political correctness-ului desigur oricum totalitar.

În fond, în cea mai mare parte a reportajului controversat, nu avem de-a face cu mai nimic nou – să ne înțelegem: nu-i vorba că n-ar fi loc de acuze justificate de rasism, însă textul e atât de vizibil încărcat de lirism, observație atentă, sensibilitate și eleganță încât se încadrează în aceeași zonă ambiguă de înțelepciune și poem în proză, sociologie și memorialistică în care se încadrează de regulă direcția revistei:

„Ţigani bătrîni, plini de tatuaje vechi şi şterse, cu ochi urduroşi, fără dinţi, care molfăie eclere cu ciocolată la 2 lei. Ţigani tineri, agitaţi, care vin cu BMW-ul zece metri, se înfig în berea la PET şi iau alune şi seminţe vărsate, la pungă. Copiii trimişi cu un scop anume (de multe ori pentru multe pîini, cîte cinci-şase) îşi numără mărunţişul ca să vadă dacă le mai ajunge şi de-o bomboană. Ţigănci bătrîne, „matroane“, cu voci gîjîite de la ţigări, care niciodată nu stau la coadă, se bagă în faţă, „dă şi mie…“, ca şi cum doar simplul fapt că sînt în vîrstă le-ar da un anumit statut…

În principiu, nu fac nimic deranjant şi se retrag devreme prin casele lor. Fumează „ţigări la bucată“, cumpărate de la buticul din colţ (îi zic vînzătoarei: „Vreau şi eu două bombonele!“), beau Cola sau alte sucuri mai ieftine şi mai chimice, butonează şi vorbesc la telefoanele smart cu gagicile şi gagiii de pe străzile vecine. Venind noaptea tîrziu, am asistat fără voia mea la mai multe idile sub clar de lună. M-am lămurit: adolescenţii ţigani se pupă şi se îmbrăţişează la fel ca toţi ceilalţi…

E un obicei „local“ ca ţigăncile adulte, proaspăt îmbăiate şi parfumate, îmbrăcate în halate roz şi pufoase, cu cîte un prosop pe cap şi în şlapi, să iasă pînă la butic ca să-şi ia cîte o cafea la pahar, o ţigară, o bere la PET pentru soţ. Cred că face parte din ritualul lor de curăţire a corpului, de înfrumuseţare, care trebuie să fie şi el (ca multe altele) „la vedere“, ca nu cumva să zică vecinele despre ele că ar fi murdare…”

 Cu tonul acesta suntem obișnuiți. Cu tonul acesta, de înțelegere și distanță, atenție și superioritate, antropologie paternalistă și sfătoșenie clasistă ne-am mai întâlnit – doar că alteori, de obicei, era aplicat unor categorii mai neutre și mai puțin biologizante precum săracii, căpșunarii, clasa muncitoare, hipsterimea etc.

Ultimul paragraf schimbă însă tonul, subînțelesul rasist iese de sub masca zâmbetului bonom și ceea ce până în acel punct pretindea a fi un jurnal nevinovat de bună conviețuire cu vecinii noștri, țiganii, se transformă într-un mic tratat de ciocnirea civilizațiilor și asaltul omului alb:

„…lucrurile pînă la urmă sînt relative. Tăcînd, le-am recunoscut supremaţia. Strada e a lor. Românii nu vor scandal, nu vor bătăi de cap şi cedează. Aici se vede nivelul de civilizaţie dintre unii şi alţii. Aparent, acest articol e o pledoarie pentru integrare şi bună vecinătate. Pentru toleranţă. Însă toleranţa vine de obicei din partea noastră, nu a lor, nu este reciprocă. Şi, uneori, e suficientă doar o scînteie ca să apară un conflict pe care nu-l poţi rezolva explicînd, „vorbindu-le frumos“. După mai bine de un an de „vecinătate“, pot să trag şi o concluzie – au o lume curioasă, fascinantă chiar, dar nu sînt ca noi. Şi aici e o problemă de identitate. Cu cît un popor este mai civilizat, mai cult, iar nivelul lui de toleranţă creşte, cu atît el devine mai maleabil şi mai docil, iar identitatea lui începe să pălească. Cu cît un neam este mai unit în formele lui primitive, „tradiţionale“, de a-şi trăi şi a-şi organiza viaţa, cu atît identitatea e mai puternică, sufocantă, copleşitoare pentru cei din jur”.

Acum nu ne mai uităm amuzați pe geam la vecinii noștri cum încearcă să coboare din copac și să se adapteze, stângaci și nevinovați, la civilizația noastră superioară. Acum tragem serios un semnal de alarmă că dacă îi mai tolerăm mult – și din păcate tocmai civilizația noastră ne predispune fatal la această toleranță, la maleabilitate și docilitate – primitivii de-alături ne vor sufoca și copleși cu soliditatea și imperialismul subversiv al tradițiilor lor. Acest ton și acest mesaj sunt într-adevăr excesive chiar și pentru o revistă de clasă atât de înaltă precum Dilema.

Dar ce s-a întâmplat între timp, cum a deraiat în așa fel registrul discursului, de la un jurnal amuzat de călătorie la decretarea stării de asediu asupra cetății omului alb? S-a întâmplat un incident mărunt, ai zice, dar deloc neînsemnat: s-a întâmplat că autoarea a fost admonestată, într-o bună zi, de doi dintre vecinii ei, țiganii, pentru faptul că însoțitorul său, câinele, a binevoit să urineze în mijlocul drumului, tocmai în spațiul adiacent locuințelor persoanelor susnumite. Cam acesta a fost declicul care ne-a adus de la interbelicul românesc la intrabelicul nemțesc, de la o poveste pitorească despre rămășițele Bucureștiului de demult la un proiect de design pentru ghetourile de mâine.

De-aici avem două concluzii, una lungă și una scurtă.

Cea lungă insistă psihanalitic asupra punctului neglijat, obiectul a din mijlocul acestui tablou de clasă și rasă – câinele. Căci ce avem aici dacă nu un conflict asupra uzurilor eminamente politice, de clasă ale acestui dispozitiv însuflețit: ținut în curte de către vecinii preistorici, în scopuri pur utilitare, de câine de pază, sau plimbat la purtător ca supliment ready made de afecțiune și intimitate pentru însingurata clasă de mijloc; și o corespondentă ciocnire între două regimuri diferite de teritorialitate pe care aceste uzuri de clasă ale cățelului le presupun: cine se joacă în mijlocul drumului pentru că n-are altundeva vs. cine își face nevoile în mijlocul drumului pentru că înăuntru miroase. Așa privind lucrurile, pata de culoare din mijlocul pastelului nostru – cățelul, cea care declanșează alunecarea registrelor și dispariția zâmbetelor, se dovedește a fi o veritabilă anamorfoză lacaniană, un punct opac dar care distribuie și ține laolaltă de fapt perspectivele întregului tablou.

Ceea ce ne conduce la cealaltă concluzie, cea scurtă: de la un rasism la celălalt, de la poza de antropologie lejeră, exotizantă, la răbufnirea de white suprematism crema noastră culturală n-a trebuit decât să fie puțintel călcată pe coadă. Și nici măcar pe-a ei. Să încercăm atunci s-avem totuși ceva mai multe ștampile, formulare și funcționari la turul 2.

 (Alex Cistelecan)