Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia și este într-o măsură din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei recente un simbol, pe care-acum, la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei la zi. El a fost episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice și în ambele ipostaze a fost un simbol al asumării indiferente de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.
Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi
Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.
Dosarul tematic al revistei „Vatra” conturează un portret aniversar al unei personalități de anvergură a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin, membru al Academiei Române, autor al unor cărți de referință care au marcat peisajul cultural românesc din perioada postbelică. Prin exercițiul profund al lecturii și prin dicțiunea rafinată și nuanțată a ideilor, Mircea Martin a exercitat o influență covârșitoare asupra unei întregi generații de critici și teoreticieni ai literaturii, cărora le-a insuflat pasiunea interogării sensurilor textului literar, deschizându-le un orizont conceptual generos, ce valorizează asceza exercițiului hermeneutic deprins prin cronicile literare de la începutul carierei, al căror „gust și acuitate, fler și tranșanță își bazau siguranța pe o substanțială rigoare teoretică” (Al. Cistelecan). Cărțile lui Mircea Martin (Generație și creație, Critică și profunzime, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Dicțiunea ideilor, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Singura critică, Radicalitate și nuanță) relevă calitățile dominante ale autorului lor: finețea și geometria interpretărilor, distanța optimă și atașamentul față de operă, adecvarea și identificarea, suplețea disociativă, dialogul permanent cu ideile, cu cărțile și cu scriitorii comentați, în măsura în care „opoziția între geometrie și finețe ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul”.
Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.
M-am născut în timpul războiului, deci copilăria mea s-a petrecut într-o perioadă care în Istoria tuturor țărilor din jumătatea estetică a Europei a fost o perioadă în care teroarea „de partid și de stat”, cum se spunea atunci, pătrundea până în cele mai secrete și intime cute ale vieții. Copilăria mi s-a desfășurat între cele câteva arestări ale tatei care se leagă în amintirea mea prin geamantanul cu haine groase care stătea în dosul ușii din antreu, pregătit pentru o arestare care se putea petrece oricând, pentru că Tata era preot, deci dușman de clasă. Cea mai dramatică amintire este chiar o asemenea arestare: mai precis percheziția de dinaintea ei, când trei bărbați au răscolit întreaga casă din pod până în pivniță și au „descoperit” în sertarul meu cu jucării un revolver, pus de ei ca să existe un motiv al arestării. Tata a fost luat cu cătușe la mâini și condamnat pentru „port ilegal de armă”, iar mie mi-a rămas ca amintire din copilărie, mai mult chiar decât întâmplarea la care asistasem înspăimântată, lungul șir de nopți în care mă trezeam țipând din coșmarul în care cei trei îmi arătau printre jucăriile mele un revolver și părea că eu sunt vinovată pentru asta. Aveam 5 ani.
Se prea poate ca temerile din Cuvînt înainte – cuvînt după la Mai-mult-ca-trecutul (Humanitas, 2023) să se adeverească și Ana Blandiana chiar să constate că publicarea jurnalului ”interdicției” (a patra – și ultima – în ordine cronologică, de care a beneficiat) ”nu-(m)i face bine, /…/, nici ca om, nici ca scriitor”. Sînt însă riscuri asumate, chiar dacă după multe ezitări și după ce ispita de a lăsa jurnalul pentru o apariție postumă (ce-i drept, jurnalele așa-zis ”postume” – interesantă expresie intrată definitiv în uz, deși n-am auzit de vreun scriitor care să fi scris și după moarte ceva ”opere postume” – au un consistent spor de credibilitate) a cedat în fața imperativului de a înfățișa, oricît de riscant ar fi, ”un portret al epocii” construit din instantanee luate la fața locului. Supărări omenești jurnalul cu siguranță va stîrni, căci portretele multor persoane și personalități care traversează paginile sînt făcute, firește, sub impresiile de moment și beneficiind de libertatea de sinceritate pe care i-o asigura ”certitudinea că nu voi putea publica niciodată” însemnările. Eventualele concesii portretistice sînt eliminate, indiferent de cine ar fi vorba. Dar nu aceasta e angoasa cea mai acută din pragul publicării, ci teama că generațiilor post-comuniste ”aceste pagini nu li se vor părea doar incredibile, ci de-a dreptul ireale, stranii, imaginare”.
Când în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public și am hotărât să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul.
Mi-ar fi destul de greu să spun în ce fel, dar ceea ce simțeam era că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițându-i să devină neant. Poate că subliminal presupuneam că această descriere ar putea fi de folos cândva, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cândva va exista. Cea mai bună dovadă este că, atunci când s-a întâmplat, cele patru caiete de câte o sută de pagini au stat ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru, clădite unul peste altul ca niște pete de culoare (aveau coperte de vinilin roșu, albastru, bej, vernil), fără să am timp sau curiozitatea să le citesc, apoi – pentru a lăsa probabil locul altor hârtii mai actuale – au fost mutate într-un dulap unde pur și simplu am uitat de ele.
Un roman ce transcrie, în regimul stringenţei şi clarităţii etice, datele unei realităţi precare, paupere, lipsită de sens ontologic şi axiologic, recompunând totodată avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana. Incipitul romanului conturează un spaţiu de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, într-o dimensiune a conjuncţiei dintre realitate şi ficţiune. Relevant este modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde sumar, în câteva rânduri, o concentrată poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, tensionat şi emergent, când realul în concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii: „«Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laş sau mai curajos decât ceilalţi, fugind».
revistavatra.org 