Ana BLANDIANA – Fericirea pierdută a comunicării

bland sept (1)

Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Libertatea invizibilă

COPYRIGHT 2008 ARTISTA PHOTO AGENCY

Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.

Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Cum se scrie un poem?

blandiana2

Este o întrebare care mi-a fost pusă cândva de o fetiţă, o elevă întâlnită într-una din multele întâlniri organizate pe vremuri în şcoli, şi, înainte de toate, trebuie să observ forma corectă a întrebării: se scrie, nu este scris. Nu eu îl scriu pe el, el mă scrie pe mine. Cine este el – poemul sau cel care hotărăşte ca poemul să vină pe lume – este greu de spus. Cel mai simplu ar fi să spun Dumnezeu. Dar intensitatea şi ambiguitatea poeziei este atât de similară cu intensitatea şi ambiguitatea rugăciunii, încât răspunsul ar fi aproape pleonastic. În orice caz, a trecut de mult vremea când credeam că mă exprim cu ajutorul scrisului. Acum accept să mă las exprimată de altcineva, chiar dacă sper că acesta poate fi uneori chiar eu însămi. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Comentarii la o amintire

blandiana3

Am povestit cândva o întâmplare trăită într-o iarnă în vestul mijlociu, unde eram împreună cu Romulus Rusan beneficiarii unei burse americane care s-a atribuit timp de decenii, an de an, unor cupluri de scriitori români. Locuiam într-un cămin studențesc cu multe etaje așezat la marginea campusului între un deal și un râu, iar de la geamul nostru înalt pământul cu arbori puternici necunoscuți se vedea nepângărit, aproape virgin. Era în ianuarie și ninsese ca în basme timp de două zile și două nopți. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Posteritatea sau încrederea în timp

blandiana

Nu-mi mai amintesc când am descoperit definiţia estetică a noţiunii de „instalaţie”. Nici dacă m-a tulburat din prima clipă şi, cu atât mai puţin, din ce moment a început să mă obsedeze. În orice caz, nu cred că m-a speriat de la început şi sunt convinsă că – în măsura în care am înţeles-o – mi s-a părut mai apropiată de joc decât de artă. Şi asta nu pentru că instalaţiile nu ar fi nişte lucrări de artă, ci pentru că – oricât de frumoase, de sugestive, de pline de idei şi de magice – aceste lucrări de artă nu pot deveni opere pentru simplul motiv că din compoziţia lor lipseşte timpul. Nu faptul că sunt perisabile le împiedică să devină opere (la urma urmei şi statuile greceşti au putut fi ciobite şi chiar sfărâmate), ci faptul că sunt programate să fie perisabile, că în mod intenţionat şi chiar teoretic, timpul este exclus din discuţie. Exclus, nu eludat, nu marginalizat, nu uitat pe dinafară întâmplător, ci interzis pur şi simplu în mod formal, prin definiţie. O instalaţie este o lucrare de artă gândită în aşa fel încât să nu dureze, programată să dispară cât mai curând, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, lovită de interdicţia perenităţii. Şi de unde la început, cu ani în urmă, asemenea lucrări apăreau ca nişte trăznăi în căutarea cu orice preţ – chiar şi cu preţul dispariţiei imediate  –  a originalităţii, încet, încet dispreţul faţă de durată s-a întins, a molipsit tot mai mult tot mai fragila încredere în posteritate şi a devenit o formă de artă majoritară. Citește în continuare →

La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?

Ana BLANDIANA

ana-blandiana-1

Cred că ar trebui să precizez de la început că atunci când am ales ca titlu versul lui Hölderlin, prin „vremuri de restrişte” nu am înţeles doar comunismul. Faptul că întrebarea este pusă de Hölderlin dovedeşte că niciodată istoria nu a fost propice poeziei, iar vremurile au fost întotdeauna mai mult sau mai puţin de restrişte. E adevărat însă că, în ceea ce mă (ne) priveşte, dintre vremuri eu am cunoscut comunismul şi postcomunismul, deci răspunsul la întrebare nu poate să nu capete accentele concrete ale relaţiei dintre scriitor şi putere, dintre scriitor şi libertate, dintre scriitor şi tragedia în mijlocul căreia trăieşte, căreia reuşeşte să-i reziste sau căreia îi cade victimă.

Când mi-am ales titlul conferinţei, un prieten, exasperat probabil de polemicile pe această temă, mi-a spus: „Dar n-ai să vorbeşti despre rezistenţa prin cultură, sper”. Ceea ce mi s-a părut ciudat, dat fiind că acest tip de rezistenţă este şi mai necesară azi decât ieri.

Cuvântul „a rezista” are în limba română 2 sensuri:

  • a supravieţui, a rămâne viu;

  • a lupta, a opune rezistenţă.

În percepţia comună, între cele două sensuri există un fel de ierarhie, cel de-al  doilea sens aflându-se prin ingredientul de risc şi chiar de eroism pe care-l conţine mult deasupra primului, care se mulţumeşte să lucreze în adânc. În mod evident, cultura are mai mult de-a face cu supravieţuirea decât cu lupta, dar să nu uităm că nu este vorba despre supravieţuirea fizică a unei fiinţe sau alteia ci de supravieţuirea unei continuităţi colective, de salvarea definiţiei unui popor care în lipsa acesteia ar deveni o simplă populaţie. În acest sens, supravieţuirea prin cultură este o rezistenţă profundă, esenţială.

Să rămânem însă la termenul împământenit şi să privim mai atent întrebarea, niciodată nevinovată, dacă a existat sau nu o rezistenţă prin cultură. Primul lucru pe care vom fi obligaţi să-l observăm este că răspunsul afirmativ a fost atacat atât dinspre cei care ar fi vrut mai mult decât o rezistenţă prin cultură, cât şi dinspre cei pentru care ideea de rezistenţă nu intra în socoteli, în schimb socotelile impuneau murdărirea celor care încercaseră să reziste, fie chiar şi numai prin cultură. În acest sens, cea mai convingătoare dovadă a existenţei unei rezistenţe prin cultură a fost terfelirea oamenilor de cultură care încercaseră să reziste în revista „Săptămâna”, înainte de ’89, în organele de presă controlate de foştii securişti, după. De fapt, tema aceasta ar merita o discuţie holografică şi mai puţin personală. Pentru că, vorbind despre represiunile împotriva culturii în condiţiile în care cultura nu a încetat să existe şi a supravieţuit sistemului în cadrul căruia s-a născut, vorbim despre rezistenţa culturii, după cum rezistenţa culturii, ca formă de manifestare a spiritului şi ca formă de memorie a societăţii, a făcut posibilă rezistenţa cu ajutorul culturii, deci prin cultură, la operaţia de spălare a creierului şi de formare a omului nou. (La urma urmei, universităţile volante organizate de „Charta ’77” – în care mari profesori ai universităţilor cehe sau chiar vest-europene ţineau în ilegalitate, cu auditoriul înghesuit în apartamente bloc, cursuri de istoria hitiţilor, de drept constituţional sau despre găurile negre din Univers – nu erau o formă de rezistenţă a culturii, pentru ca să se poată rezista prin ea?)

Acest tip de rezistenţă la alţii, ca şi la noi, era în fond o împotrivire la moartea intelectuală, o formă de supravieţuire înţeleasă nu ca acomodare oportunistă şi superficială la mediu, ci dimpotrivă, ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenunţarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă. Această supravieţuire prin cultură nu spera să înfrângă comunismul, dar încerca să-i contracareze şi să-i diminueze efectele asupra celor mai profunde celule ale spiritului colectiv. Aş vrea însă să precizez (referindu-mă de data aceasta la propria mea experienţă) că atât în cazul celor trei interdicţii de semnătură (1960-1964, 1985, 1988-1989), cât şi în nenumăratele cazuri când n-am ajuns să-mi public lucrările (de exemplu: volumul „Arhitectura valurilor” predat „Cărţii Româneşti” în 1988 şi apărut în martie 1990), nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie, o poezie considerată periculoasă pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie primă nedeficitară era minciuna şi singura realitate nebutaforică aparatul represiv. Astfel, rostirea celui mai neînsemnat adevăr putea fi privită ca o crimă sau ca un act de eroism, iar adevărul estetic devenea, prin însăşi perenitatea lui, subversiv, deci politic.

Iar reprimarea nu făcea decât să-i sublinieze valenţele politice. De altfel, eram convinsă de ceea ce N. Steinhardt formulase deja, fără ca eu să pot şti, şi anume că în condiţiile dictaturii „eticul şi esteticul sunt identice”. În complicitatea între autor şi publicul său, poetul era mai bine plasat decât alţi autori pentru că instrumentul său predilect, metafora (o comparaţie căreia îi lipseşte un termen), dădea posibilitate poeziei să se realizeze la mijlocul distanţei dintre poet şi cititorul care completa singur ceea ce nu fusese spus. În cartea sa, Un ambasador al golanilor, Alexandru Paleologu povesteşte cum a primit un exemplar al poemului meu „Totul”, care se difuza scris de mână, de două ori mai lung decât textul iniţial pe care îl citise: intraseră în acţiune mecanismele folclorice şi exasperarea ca mijloc de difuzare a poeziei. Întrebarea nu este, deci, dacă ceea ce se numeşte rezistenţă prin cultură a existat, ci dacă a putut ea ţine locul unei rezistenţe propriu-zise, a unei rezistenţe politice.

Răspunsul da mi se pare în egală măsură adecvat şi umilitor. Umilitor, pentru că presupune incapacitatea noastră de a secreta un alt tip de rezistenţă. În fapt, răspunsul este da nu în sensul că cele două tipuri de rezistenţă ar fi comparabile, ci pur şi simplu pentru că neexistând – după înfrângerea rezistenţei din munţi, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul – o rezistenţă articulată politic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciţii de respiraţie prin cultură. Ceea ce s-a făcut în plan cultural nu compensează şi nu scuză ceea ce nu s-a făcut în plan politic, dar asta nu înseamnă că nu există şi nu explică. Oricât de exagerat, răspunsul da explică, fără îndoială, insuficienţa coagulării la români şi carenţa de solidaritate care ne este din nefericire specifică şi, în acelaşi timp, capacitatea noastră de a rămâne vii folosind remedii neconvenţionale. Ceea ce, evident, nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut şi poate chiar nu se putea face, iar, spre deosebire de domeniul politic, domeniul artei, al literaturii mai ales, este domeniul în care poţi să faci singur. Era firesc, deci, să se facă mai mult aici. Personal cred că nu mi-am făcut decât datoria de scriitor, nu am făcut decât să scriu ce credeam şi să încerc să public ce am scris. Uneori am reuşit, alteori nu am reuşit. Gestul de rezistenţă, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformată într-un manifest aparţine celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusă prin propriile lor reacţii. Am fost nu numai autorul cărţilor mele, ci şi autorul tăcerilor mele, graţie celor care îmi copiau poeziile de mână şi le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare,  transformându-mă dintr-un scriitor singur într-un lider de opinie. Rezistenţa culturii aparţine autorilor, rezistenţa prin cultură aparţine publicului. A nega existenţa acestui fenomen al psihologiei colective ar fi, cred, nu numai o greşeală, ci şi o nedreptate. Aşa cum ar fi o nedreptate şi o greşeală să considerăm că existenţa acestui tip de rezistenţă profundă, precaută şi reuşind să salveze în adânc, oricât de ascuns, sâmburele viu al gândirii libere, poate să compenseze în devenirea noastră istorică patologia dizolvantă a nesolidarizării. Să nu uităm că un gânditor interbelic spunea că românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenţa prin cultură confirmă acest diagnostic. Dar ea se află la jumătatea drumului între rezistenţa politică explicită şi neant. Problema noastră nu este să ne încăpăţânăm să demonstrăm în pofida argumentelor că n-am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât.

Aş vrea însă să ne întoarcem la o temă aflată ca cronologie şi ca importanţă înaintea temei rezistenţei scriitorilor. Este vorba despre relaţia acestora cu puterea. Problema raportului dintre scriitor şi putere există, evident, în toate epocile şi, tot evident, în epocile libere ea este mai lipsită de importanţă decât în epocile totalitare. Pentru că în libertate scriitorul hotărăşte intensitatea şi sensul acestei legături şi, chiar şi atunci, relaţia este profitabilă doar pentru deţinătorul puterii, scriitorul are întotdeauna de pierdut, în timp ce în dictatură scriitorul este legat de tiran printr-o dependenţă impusă de acesta şi căreia el, scriitorul, poate cel mai mult să-i dea discreţia de manifestare: supunere sau revoltă. Nu i se lasă libertatea de a fi indiferent. De fapt, lucrurile sunt destul de curioase, pentru că e clar că legătura dintre scriitor şi putere este mult mai greu de ignorat decât legătura pictorului, arhitectului, cineastului cu aceasta. Deşi aceştia din urmă depind de mijloace materiale importante în lipsa cărora nu pot să-şi exercite arta, deci cenzura se aplică ante-factum. Scriitorul nu are nevoie decât de creion şi hârtie, iar cenzura se exercită întotdeauna asupra operei încheiate, post-factum. Şi totuşi, scriitorul este mai dramatic şi mai sufocant legat de putere. Şi asta nu numai pentru că impactul lui asupra celorlalţi este mai mare (la urma urmei, în ultimele decenii el a fost depăşit de cel al cineastului), ci mai ales pentru că în mentalul colectiv el este cel mai legat de noţiunea de posteritate, el poartă povara perenităţii: puterea scriitorului constă în bănuiala şi frica celorlalţi că paginile lui vor rămâne şi vor mărturisi. Nenorocirile şi represiunile care se abat asupra sa sunt direct proporţionale cu această putere care naşte ambiţia şi chiar obsesia celeilalte puteri, cea politică, de a încerca să manipuleze eternitatea, contracarând ameninţarea perpetuă pe care literatura o reprezintă pentru orice structură de putere.

Oare faptul că au fost scriitori interzişi, faptul că au fost scriitori în închisori nu spune nimic, dacă nu despre împotrivirea lor, cel puţin despre spaima autorităţilor de posibila lor împotrivire? Cel de-al doilea mare val de teroare (primul fusese în 1945-1953), acela din 1958-1962, a cuprins incredibilele procese ale Lotului Noica-Pillat şi ale Lotului Scriitorilor Germani în care, pentru erori imaginare, s-au dat pedepse de până la 25 de ani muncă silnică. Această represiune profilactică împotriva scriitorilor dă măsura capacităţii literaturii de a fi periculoasă pentru dictatură şi caracterul ei continuu subversiv, pentru că e incontrolabil prin perenitate.

Când analizez legătura dintre scriitor şi putere, mă gândesc, în general, la puterea totalitară, la perioada în care puterea putea să-i impună scriitorului gesturi şi reacţii, care puteau fi refuzate doar prin asumarea unor riscuri. Faptul că dintr-un motiv sau altul nu toţi aveau curajul necesar acestui refuz putea fi deci mai mult sau mai puţin comprehensibil. Dar relaţia scriitor-putere există şi în condiţiile libertăţii şi ale democraţiei, dezvoltată pe aproape aceleaşi coordonate, dar fără scuza represiunii. Ca şi dictatorii de ieri, politicienii de azi preferă să aibă în preajmă scriitori de prestigiu, cu prezumtiv acces la perenitate, doar că acum scriitorul nu poate fi obligat, el poate fi doar cumpărat, iar responsabilitatea tranziţiei cade exclusiv în sarcina lui. După cum el este cel care are cele mai multe şanse de a ieşi compromis din această relaţie. Puterea scriitorului poate fi vândută de deţinătorul ei, care devine astfel un scriitor al puterii. Dar, în mod evident, vânzătorul pierde mult mai mult decât câştigă, după cum nici cumpărătorul nu câştigă prea mult, pentru că, odată vândută, puterea scriitorului dispare în umbra, întotdeauna murdară, a compromisului. Şi să nu uităm că, în cazul scriitorului, orice umbră are durata propriei lui valori.

De altfel, din această povară a perenităţii decurge şi faptul – mult mai grav – că, în măsura în care cărţile sale rămân şi nu pot fi despărţite de viaţa şi de epoca scriitorului, el va răspunde pentru tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Revelaţia mea a fost că dacă volumele, cărţile mele vor rămâne, va rămâne şi faptul că ele au fost scrise în timp ce se dărâma Mănăstirea Văcăreşti şi eu voi purta răspunderea acestei crime, deşi, evident, ea nu depindea în niciun fel de mine. Dar am fost contemporană cu ea. Aşa s-au născut „Sertarul cu aplauze” şi „Arhitectura valurilor”.

Poate că cea mai gravă problemă pe care mi-am pus-o înainte de ’89, în orice caz cea care m-a tulburat cel mai mult, a fost problema opţiunii între lupta cu cenzura şi refuzul contactului maculator cu ea. Pentru că orice trântă seamănă cu o îmbrăţişare.

Primul lucru pe care l-am descoperit dramatic după ’89  a fost că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Paginile unui scriitor interzis fuseseră fatalmente mai importante, pentru că mai scump plătite. Havel în închisoare era mai important decât Havel – preşedinte.

Iar între eliberare şi libertate stă criza tranziţiei şi provizoratului, a continuei instabilităţi, schimbări, nesiguranţe, care obligă la analize şi opţiuni (Să nu uităm că, etimologic, cuvântul criză provine din verbul grecesc Krinein, care înseamnă a judeca). Dar scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înţelege: că tranziţia şi criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiţia libertăţii şi democraţiei, realcătuite mereu din raporturi mereu instabile între forţe aflate într-o continuă concurenţă şi transformare. Ceea ce trebuie să recunoaştem că este obositor, mai ales că în mijlocul oboselii se insinuează uneori bănuiala că schimbarea continuă nu e decât o stratagemă de a inventa mai răul  pentru a păstra răul neschimbat.

Dar dacă suntem „condamnaţi la libertate”, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învăţăm legile funcţionării şi regulamentele de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de ’89 lipsea libertatea, acum lipseşte responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Raţia de libertate s-a transformat în           „over-doză”.

Ţin minte, pe la începutul anilor ’90, m-a întrebat cineva într-un interviu: „mai credeţi că suntem un popor vegetal?” Şi eu am răspuns: „Nu. Suntem prea isterizaţi pentru asta.” Acum, evident, un asemenea răspuns n-ar mai fi corect. Acum, când indiferenţa şi kitsch-ul acoperă totul, mă întreb dacă n-am nedreptăţit plantele. La urma urmei, ele nu se revoltă, dar nici nu uită ce sunt. În ceea ce ne priveşte, am sentimentul că ne-am uitat definiţia, că nu ştim nici dincotro venim, nici încotro mergem. Mai mult, că nici nu ne pasă că nu ştim.

În anii ’50, personajul de tristă amintire care a fost Ion Vitner scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societăţi, încheind cu fraza, rămasă de pomină: „… Şi astfel, încet-încet, Eminescu va dispărea din conştiinţa poporului român”. Urmarea a fost că următoarele decenii au găzduit un adevărat cult al lui Eminescu. După ’89 însă a început, pe de o parte, o contestare a lui Eminescu de către o parte a elitei hiperintelectuale, iar pe de altă parte o nemaidescoperire a lui de către o populaţie evoluând spre analfabetism. Un sondaj al Ministerului Culturii de acum câţiva ani releva că 17% dintre cei întrebaţi auziseră de Eminescu (Caragiale 16, Creangă 14, de altfel aflaţi pe primele trei locuri). Să fie, cum ar părea, o victorie a lui Vitner? Sau, mai degrabă, o urmare a trecerii bruşte la un capitalism sălbatec şi semidoct în care nu mai au importanţă decât valorile în stare să producă bani? Şi în mod evident poezia nu face parte dintre ele. Dovadă că în limba curentă a şi apărut o expresie nouă: când cineva vrea să-şi exprime dispreţul faţă de o acţiune fără rost, spune: „asta-i poezie”.

Ar fi oare absurd, în aceste condiţii, să vorbim despre necesitatea unei noi rezistenţe prin cultură? O rezistenţă care să ne asigure supravieţuirea, repetându-ne nouă înşine cine am fost şi cine suntem, pentru a nu uita cine putem deveni. O rezistenţă pentru care nu ar fi nevoie ca înainte de curaj, ci doar de neindiferenţă.

Paradoxal, cred că înainte de ’89 mă simţeam mai acasă în spaţiul literar românesc. Şi asta nu numai pentru că atunci legătura dintre scriitorul care eram şi cititorii mei (în pofida interdicţiilor şi poate chiar graţie lor) era mai puternică, ci şi pentru că eforturile noastre continue de a rosti adevăruri împotriva cenzurii ne dădeau (şi mă refer nu numai la noi, ci la întregul Est) o seriozitate faţă de care inovaţiile noului roman francez, de exemplu, sau poezia sterilizată de ermetism din Occident apăreau de-a dreptul frivole. Dar în ultimii ani lucrurile s-au schimbat până la a deveni opusul lor. În timp ce la noi descoperirea societăţii de consum s-a făcut pentru majoritatea prin renunţarea la orice formă de spiritualitate, după decenii de cult şi obsesie a consumului, în Apus s-a născut oboseala de materialitate şi descoperirea că viitorul „va fi religios sau nu va fi deloc”. Dacă înlocuiţi cuvântul „religios” prin „spiritual”, veţi găsi explicaţia înmulţirii exponenţiale a festivalurilor de poezie cu sute şi sute de participanţi.

În lumea occidentală a apărut un fel de oboseală de consum, presimţirea că o întoarcere la valorile spirituale poate fi o formă de salvare. Evident, nu e un curent majoritar, dar lecturile publice – organizate de universităţi, case de cultură, fundaţii, case ale literaturii – la care se intră  cu bilet şi care fac săli pline, sunt un mijloc de răspândire a poeziei şi de supravieţuire materială a poeţilor. În plus, în Germania există în multe oraşe mici tradiţia existenţei unei „case a poetului”, în care în fiecare an este invitat să locuiască şi să scrie, susţinut de primărie, un scriitor căruia nu i se cere în schimb decât să menţioneze la publicarea paginilor scrise acolo, locul unde au fost scrise. Este un fel de punere în valoare prin cultură a micilor oraşe. După cum există mici ţări care fac din faima unui festival de poezie un prilej de punere în valoare a ţării însăşi. (Este cazul Sloveniei, cu celebrul ei festival şi premiu Vilenica.)

De unde rezultă că la întrebarea lui Hölderlin se poate răspunde şi optimist. Cultura în stare să se opună crizei de identitate, cultura în stare să se opună crizei pur şi simplu, demonstrează că rezistenţa prin cultură este la fel de necesară azi ca şi ieri. Să sperăm că şi la fel de eficientă, deşi ea beneficiază azi de o adeziune la nivelul publicului larg mult diminuată. Iar moral vorbind, cei ce îşi exprimă enervările, disperarea, revolta în mod anonim pe bloguri nu sunt mai puţin vegetali decât părinţii lor care aplaudau la şedinţe de partid şi bârfeau acasă cu telefonul acoperit cu perna. Iar a te lăsa manipulat de televiziunile de scandal şi drogat de emisiuni vulgare de divertisment şi de filme violente de serie C nu e mai puţin periculos şi degradant decât a-ţi fi fost frică de Ceauşescu. Ba e chiar mai demn de dispreţ, pentru că nu mai este o chestiune de teroare, ci una de subcultură. Deci tot rezistenţa prin cultură este soluţia. Căci numai cultura poate înfrânge criza de identitate pe care o străbatem şi care ne marchează mai ireversibil decât criza economică. „Cultura bate criza” era titlul unei serii de conferinţe organizate acum câţiva ani de Sorin Alexandrescu la Biblioteca Universitară din Bucureşti  şi ţin minte că m-a entuziasmat optimismul, chiar dacă puţin autoironic, al iniţiativei.

La sărbătorirea a 20 de ani de la victoria Solidarność în primele alegeri libere, Lech Walesa spunea că tot ce a descoperit în 20 de ani de libertate este că de libertate răul profită mai mult decât binele. Fascinant este faptul că – privind lucrurile dinspre poezie şi arte –, răul, ca principal beneficiar al libertăţii, se înfrăţeşte cu urâtul aşa cum în viziunea grecilor vechi binele se confunda cu frumosul într-o asemenea măsură încât primise şi un nume comun kalokagathia Amestecul de Rău şi Urât nu are încă un nume, dar are o capacitate de a deforma minţile şi sufletele tinerilor, de a şterge orice continuitate între generaţii şi între straturile memoriei de-a dreptul diabolică. În plus, radiaţiile sale malefice pot să transforme noţiunile în opusul lor: drepturile omului se deosebesc tot mai mult de demnitatea umană iar libertatea gândirii intră de bună voie în cămăşile de forţă prêt-à-porter ale corectitudinii politice, asemănătoare până la confuzie cu vechea cenzură interioară (de care îmi era mai teamă decât de cenzură propriu-zisă).

Deci «Wozu Dichter?» La ce bun poeţii în acest peisaj rămas după istoria care a avut combustibil ura (de rasă sau de clasă, nici nu mai are importanţă)? O să încerc să răspund fără teamă de patetism şi de vorbe mari:

Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită în mod violent de Rău şi de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui şi Frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii şi un scut aproape magic împotriva urii. Aşa se explică, de altfel, confuzia care se produce uneori între marea poezie şi mistică. Din păcate, poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]