NEPOTU’ LUI THOREAU (I)

Ștefan MANASIA

manasia

Serile de Thoreau

Iară un text despre Thoreau? A fost primul gînd după ce am citit mesajul (și invitația de a participa la noul dosar al revistei Vatra). Avusesem impresia că am vorbit, oricum, prea mult, în anii din urmă, despre nașterea, copilăria, adolescența, maturizarea (zaharisirea?) Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Iar ritualizările, muzeificarea îmi strică, de regulă, trebuie să recunosc, digestia. Totuși, trebuie să-i mulțumesc lui Alex Goldiș pentru că, poate fără să vrea, m-a provocat să găsesc altceva, să rememorez tot felul de ciudățenii, coincidențe și întîmplări (vechi & înmormîntate), cît timp am sondat – pentru textulețul de față – străfundurile inbox-ului de yahoo. Ca și cum aș fi trecut, la viteza luminii, printr-un imprevizibil exercițiu de autohipnoză. Sînt acolo, în inbox, conservate pînă astăzi atît de clar:

  • amintirea verii lui 2008, cînd am intrat cu Ion Mureșan – amîndoi la șort & tricou, ca Samuel L. Jackson și Travolta-n Pulp Fiction – în cafeneaua culturală „Insomnia”. Aici Szántai János, directorul artistic, părea să aibă tot timpul din lume la dispoziție;

  • discuția de atunci și, pe urmă, dialogurile enorme, după-amiezi și seri întregi, cu János, care se arătase realmente încîntat să găzduiască un club de lectură româno-maghiar (în paranteză fie spus, nu eram tocmai virgin la capitolul ăsta, dimomence rulasem, de prin 2004, tot felul de protoversiuni ale clubului, în spații diverse, ca redacția Tribunei sau Casa de Cultură a Studenților);

  • discuțiile începuseră să mi se pară un fabulos & temeinic motiv de a bea și bovariza cînd, în a doua jumătate a toamnei, am simțit nevoia să rostogolim bolovanul cel mare.

La prima ședință a Clubului – miercuri, 5 noiembrie 2008 – au citit, în salonul de la „Insomnia” (care curînd avea să devină celebru), poeții Andrei Doboș și Vlad Moldovan, de pe-atunci rivali și prieteni literari. Amfitrioni au fost János (nuvelist, scenarist de film, realizator tv) și François Bréda, personaj ilustru al propriei sale vieți boeme (altminteri, teatrolog, prozator, poet, traducător). Evident, biografemele astea nu-s schițate pentru clujeni. Moderatori ar fi trebuit să fim doi, eu și Ion Mureșan. Muri însă a ratat prima ediție. A apărut la Inso după vreo săptămînă. Încurcase – în stilul lui recognoscibil – zilele, săptămînile. Ca să nu ne mai facă iarăși vreo surpriză, l-am scos de afișe începînd cu ediția a doua, însă – trebuie să mărturisesc – privighetoarea optzecismului transilvan ne-a însoțit apoi, cordial și cu desăvîrșit comentariu, în multe dintre ședințele „Nepotului lui Thoreau”. Ca, de altfel, profesorul Ion Pop, Ruxandra Cesereanu, sau tînăra falangă a criticii clujene: Alex Goldiș (again), Adriana Stan, Cosmin Borza și atîția alții. Pe 19 noiembrie 2008 am avut primul invitat „din afară” al Clubului de Lectură. De la Sibiu a ajuns prietenul meu Radu Vancu, obișnuit să îmblînzească drosofile mistice în lungi poeme discursive. Iar la a treia ediție, miercuri 3 decembrie 2008, a citit prozatoarea Lavinia Braniște, short stories inteligente și – pentru Clujul epocii ăleia – atipice.

Mai trebuie spus că noi sîntem, într-un fel, cenaclul de miercuri: rareori am ținut ședințele în altă zi. Încercînd, de asemenea, să ne vedem la aceeași oră: 18.00. Prin amiciția lui Márkos Tünde & Szántai János, gazdele noastre desăvîrșite, am reușit să ținem toate reuniunile în același salon, rezugrăvit & redecorat la fiecare început de sezon. Mulțumirile sînt ceva neobișnuit în mediul nostru scriitoricesc, dar simt nevoia să le plasez aici, chiar dacă știu că am să atenuez puțin – și nu doar pentru cei mai tineri thoreauriști! – haloul anarhist, subversiv, underground al Nepotului. Oricine vine la/ trece prin Cluj poate simți – în nări, urechi și pe retină – puțină magie thoreau-ristă în salonul de la etajul întîi al Insomniei, de pe Strada Universității nr. 2. Pentru că ne revendicăm de la Henry David Thoreau (Civil Disobedience) și pentru că mi-e silă de patroni spirituali, directori de conștiință, mentori (cel mai adesea forme inabil deghizate ale găunoșeniei morale și cultului personalității), m-am retras de la conducerea/ moderarea Clubului începînd cu sezonul 2009. Cei care eram acolo, ediție de ediție, am votat pentru Valentin Derevlean, librar, echinoxist și, pentru scurtă vreme, cronicar literar al Tribunei. O lungă perioadă, el a dat dinamica serilor de Thoreau, provocînd invitații și publicul imprevizibil, divers, mai niciodată apatic. Așa cum, începînd de doi ani Ștefan Baghiu a devenit interfața (hiper)activă a jazzband-ului nostru.

Ce mă bucură, mai departe, la clubul nostru, locul (și localul) nostru, ceea ce privesc eu ca pe un mic și nesperat miracol, e faptul că, an de an, apar autori noi și interesanți (mă refer aici la volumele thoreauriștilor publicați), apar texte care stîrnesc discuții aprinse, aproape insuportabile. Nu sîntem un curent literar (deși, cine știe, peste un deceniu…), ci mai degrabă un sanctuar al poeților, prozatorilor și criticilor vii, cărora numai spațiul ăsta – din tot Clujul – le poate oferi imboldul, căldura, camaraderia și rivalitatea, în cele din urmă justificarea unor – tot mai diverse și uluitoare – fapte de arme literare.

 

 

***

Ștefan MANASIA

Călătoria

Coboară pe malul roșu murdar și lasă în iarbă, fără zgomot, gențile cu tărtăcuțe. Încă se aude gemînd, scîncind ca un prunc de trei luni, în brațele turistului japonez. Dezleagă funia de tulpina înfiptă în mîl la capătul dinspre sat al golfulețului. Cînd s-a trezit, a aprins bețigașe de santal, și-a spălat chipul mic în ligheanul cu apă. Aruncă funia umedă, făcută ghem, în barca pe care o fixase la mal în timpul nopții. Aude și acum, îndepărtate, sunetele din visul matinal. S-a spălat repede și atent, și-a prins părul în coadă, a îmbrăcat maioul turcoaz și pantalonii pescărești gri. A ieșit în fața colibei – peste rîu versantul deja fremăta, verde întunecat, peste versant luminițele stelelor se făcuseră cenușă. A ridicat din cuier bagajele, și le-a pus pe umeri. A plecat fără să mai privească înapoi. Fa Ying aruncă gențile cu tărtăcuțe în barcă și ferigile de lîngă țărm tresar, ca și cum ar trece pe sub ele un somn cu mustăți despletite. Abia pune un picior în apa călduță și iat-o, dintr-un salt, între gențile din piele cafenie, fără să-și piardă o secundă echilibrul. Barca este lungă și subțire – un ficus bătrîn cu ramuri contorsionate sau o rădăcină deasă adventivă. Barca este o inimă lunguiață acoperită de artere și vinișoare umflate, lipsite de puls. Fa Ying pornește fără probleme motorul și fixează direcția de navigație. Iese din golf. În largul Mekongului, ultimii delfini Irrawaddy își saltă din apă boticurile turtite, arcuindu-și spinările într-un ritual de-o frumusețe insolentă, ce se repetă neîntrerupt de zeci de mii de ani. Delfinii Irrawaddy au fost aici înaintea noastră și supraviețuiesc încă, celebrînd zorii care mîngîie fluviul și apăsîndu-ne, în ultimele decenii, conștiința.. Braconajul, tonele de pesticide deversate în ape, năvoadele de plastic, defrișările sînt numai cîteva date din cele ce alcătuiesc tabloul unui Auschwitz al animalelor pentru care nimeni nu dă, pe continentul ăsta, socoteală. La început, i-am considerat zei, protectori ai apelor nesfîrșite pe care nu le înțelegeam, acum ne topim de mila lor, ca în fața unor copii atinși de leucemie. Fa Ying își desprinde privirea de spinările alunecoase și, desfăcînd curelele genților, așază pe puntea îngustă tărtăcuțele uscate, micșorate prin fierbere în uleiuri speciale. Părinții, fratele, o soră moartă curînd după naștere (o mandarină uscată mai repede decît un craniu), bunicii și străbunicii îi zîmbesc, în același fel, dintre pieile zbîrcite ca la rinocer. Ochii le sticlesc în soarele dimineții. Cu iubire tribală o cheamă. O liniștesc și îndeamnă nu-ți fie frică, trebuie să faci ceea ce ai de făcut. Pare mai hotărîtă ca niciodată. Ia craniile miniaturale și le prinde de păr, unul cîte unul, de arterele și vinișoarele, ramurile și rădăcinile care acoperă luntrea. Cele mai multe și mai mari sînt legate la proră, ca și cum ar vrea să ajungă mai repede în amonte, la cascadele unde le cheamă, de cîteva luni, sufletele morților. Pe malul de nisip întins cu rigla, țestoasele cu carapace moale adoră ultravioletele. În perioada asta depun ouă. La numai cîțiva metri distanță, se prăjesc varani idealiști și indiferenți. De pe punte arată ca niște fîșii de tablă îmbinate savant. Pe celălalt țărm se înșiră plantații de arbori de cauciuc, ananas, citrice. Fa Ying transpiră și strălucește, ca mistuită de febră. De o parte și de alta a fluviului vede versanții întunecați, dincolo de care visele avute în ultima săptămînă au refuzat să-i mai spună ceva, oricîte bețigașe a ars, oricîte mantre a recitat. Pe una dintre colinele ceva mai luminoase, un panou domină valea, scris în thai și engleză:

RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE

litere ciclamen pictate în mai multe straturi peste auriul care a început să se decojească. Încercaseră ani buni să salveze speciile ce mai puteau fi salvate. Să le izoleze cumva în sanctuare unde ploile acide ajung rar sau nu cad niciodată, unde reziduurile petrochimice nu se fixaseră în solul extrem de fragil. Părea că funcționează. Piețele din Florida și Tokio, Amsterdam și Berlin, Hong Kong și Moscova se alimentau, de aici, cu toate varietățile de peștișori și crustacee exotici. În secțiunile bungalow-ului întins pe trei sute de metri pătrați, apa captată dintr-unul din afluenții minori ai Mekongului ținea în viață miile de bazine, cu masculi reproducători și femele reproducătoare (ambele sexe erau împreunate numai în perioada depunerii), bazine comune pentru alevini și juvenili și, în fine, bazine individuale pentru masculii de calitate superioară. Singurii dezirabili, masculii Betta splendens colorați violent erau comandați online de fanaticii izolați în metropole, sau în ranch-uri din zone controlate de armatele particulare, sau în micile țări hiperdezvoltate și înarmate pînă în dinți (Elveția, curva neutralității!). Adulți încercănați și burtoși studiau ore în șir, pe webcam, organismul dorit, ajungînd deseori să liciteze sume fabuloase pentru un peștișor ce nu crește oricum mai lung de 6-7 centimetri. Lucru perfect explicabil, de altfel, dacă ținem cont de popularitatea pariurilor pe meciurile dintre masculii rumble fish, în zona Asiei de Sud-Est, la rivalitate chiar cu meciurile de Muay Thai – acestea din urmă cu nimic mai feroce, mai aducătoare de moarte. Peștișorul ucigaș este celebrat de stăpînul lui, hrănit cu cele mai bune crevete și larve, are liber la jugulat femele și în afara perioadei de rut – campionul Muay Thai atrage dintotdeauna, ca un magnet, reclamele bănoase, protecția Triadelor, femeile tunate care plutesc pe tocuri înalte, transparente, ca niște uluitoare arteziene de estrogen. Însă bazinul de selecție al varietăților Betta splendens se micșorase, de la an la an. Petrolul otrăvea apele, pădurile de eucalipt ajungeau în dormitoarele capitaliștilor chinezi. Cererea de Betta splendens explodase. La un moment dat icrele eclozau în număr tot mai mic. Și tot mai mulți alevini prezentau malformații. Varietățile Halfmoon și Crown tail ajunseseră să coste sume exorbitante. Pe urmă varietățile comune, Veil tail și Fan tail deveniră scumpe, rare, tot mai rare, de negăsit. Situl magazinului online era tot mai des scos din funcțiune, în curs de actualizare (oferte & prețuri) etc. Ferestrele cu imagini și filmulețe excitante se împuținară. Pe ecran apărea tot mai des sigla aducătoare, aproape un deceniu, de profituri sigure și ușoare. Sigla din care rugina suge acuma încet – ca o tarantulă viscerele rozătoarei înspăimîntate:

RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE

Paznicii viselor i-l trimiseseră pe turistul acela japonez blonziu și aproape real, ai zice, după jilăveala și feromonii impregnați în așternut. Japonezul îi acompaniase respirația de căpșună cu respirația lui ritmică și sărată. Spinarea unui pește pisică iese din apă și dispare imediat în adînc. Palmierii își apleacă frunzele de un stat de om peste pînza topită a fluviului. Din înaltul eucalipților maimuțe carmin țipă avertismente. Fa Ying își sterge, cu marginea maioului, picăturile de sudoare. De pe malul estic, camuflat în penumbra versantului, îi simte deja, dar puterile bătrînilor sînt încă active aici, așa că nu-ndrăznesc deocamdată să se arate. Îndărătul ochilor, ea refuză, dintr-o dată, visul de dimineață. Accesează – dintr-un impuls automotivațional – imaginile tsunamiului, exploziilor, epidemiei. Răul care o urmărise constant din vechile televizoare chinezești, din plasmele vîndute mai greu în satele pescarilor din luncă. Asta o ține permanent pregătită. Doar pieptul îi tremură imperceptibil, sînii mici și plini, ca două vietăți fără apărare. Sînii ei din catifeaua unei alte planete, a unei alte lumi. Atunci din desișul de tek apar cei doi, țopăind pe protezele lor metalice înalte, sprijinindu-se-n cozile biomecanice, întorcîndu-și capetele unul către celălalt și pe urmă întorcîndu-și-le către ea. Unul, încă tînăr și înrăit de blestemul calviției premature, poartă o cască albă de football, model NFL 1960, celălalt are părul blond lung, ochii albaștri și blînzi și sadici, în care pîlpîie flacări de etil. Rînjetele lor ucid vipera de bambus în adăpostul nocturn, păianjenul păsărar în gaura săpată-n nisip. O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Fa Ying se prinde cu hotărîre și deznădejde de cîrmă. Craniile fixate la prora cîntă acum monosilabic, sacadat. Tărtăcuțele fixate pe laturile bărcii continuă să zîmbească și emit un ușor fluierat, ca al liliecilor, ca al delfinilor. Însă dansul și îmbrățișarea amfetaminizată continuă pe mal, cei doi dispar și reapar dintre palmierii gigantici și plantațiile de tek, în așa fel încît ea să-i știe în continuare acolo, amenințători, letali, nevăzuți, să și-i imagineze rînjind într-un rictus care aproape că le despică pielea: O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Din orezăriile terasate o privesc femei scheletice, neștiutoare. Copilași de sub pălărioare de pai aurii. Simte gîndurile lor bune, mantrele ca niște prăjiturele cu miere, găsește putere să ducă ambarcațiunea mai departe, prin meandrele rîului, fixat ca un șarpe de lumina tot mai orbitoare a amiezii. Diavolii vin acum în viteză pe mal și-și opresc din din alergare picioarele atît de brusc, încît în aer plutește mirosul uleiului încins, metalului incandescent, mai înainte ca pietrele aruncate de ei – deocamdată fără precizie – să alcătuiască un fel de țintar, din ce în ce mai strîns, în jurul ambarcațiunii. Craniile fluieră tot mai puternic, cînd unul dintre ele e atins de o rocă ascuțită și cade în valuri. Fa Ying plonjează îndemînatică în valurile tulburi, de culoarea bananei stricate, abia aude fluieratul sub clopotul apei. Recuperează craniul și-l aruncă pe punte – așa cum vidra dresată aduce pescarului mreana – ca să se scufunde iarăși, pentru că loviturile lor își găsesc acum, tot mai des, ținta. Micile cranii fluieră sub apă, și mai ascuțit, atîta pot face, iar Fa Ying le găsește pe toate, ca-ntr-un joc din ce în ce mai istovitor. Așa încît, atunci cînd fluviul ocolește o stîncă înaltă, pe care nici măcar picioarele lor protetice n-o pot cuceri, ea se tîrăște afară din apă, stoarsă de energie, abia mai văzînd soarele, norii leneși cît portavioanele din oțel, munții printre care barca se strecoară mai departe. Pe fundul bărcii, înconjurată de tigvele pe care se usucă apa, doarme asemenea unui pilot epuizat de aterizarea forțată, care vede pîlpîind luminile de bord și știe că manevra i-a reușit și aparatul, chiar dacă e avariat, mai poate emite, și o săptămînă, semnalul către echipele de salvare, iar luminițele verzi îi spun că rezervoarele de combustibil sînt în siguranță și nu există un pericol iminent de explozie. Ea doarme și greierii țîrîie și milioanele de păsări cîntă și fluieratul strămoșilor se estompează. Îndărătul munților pe care trebuie să-i ocolească acum, într-o cavalcadă reptiliană cum nu s-a mai pomenit, echilibrîndu-și torsul greoi cu cozile enorme șerpuind în aer – cîrme biomecanice – Jack și Dennis înghit pastile și sug din bidoanele de inox bourbonul dezinfectant. Rînjesc. Se prind pe după umeri iarăși și se întreabă O vezi acum, Dennis?  Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! S-o urmărim pînă la cataracte dacă trebuie, Dennis, să-i mîncăm rinichii ăia purpurii! Cățeaua asta nu trebuie să apuce să vadă izvoarele fluviului. Motorul vechi, Toyota, nu se mai aude, dar peștii pangasius uriași împing ambarcațiunea în amonte – altădată foișoarele plutitoare ale regilor khmeri –, capetele bătrînilor surîd și ochii le sclipesc, ca după un păhărel cu vin de orez. Cînd liniștea dinaintea serii acoperă totul – siestă pentru sute de mii și moarte pentru alte sute de mii de viețuitoare – iar Mekongul e o panglică nemișcată, Fa Ying se trezește încolăcită pe fundul bărcii, odihnită, proaspătă, încrezătoare că împlinește singurul lucru pe care îl mai are de făcut. Simte dragostea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un norișor de vanilie.  Simte tristețea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor de vanilie. Simte speranța și credința tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor, euforizant, de vanilie. La ieșirea din defileu, ține cîrma ca pe o mitralieră sovietică, impunătoare, statuară, încît picioarele celor doi se opresc din alergare stîngaci, balerini de rahat, frîne de rahat, cozile zvîcnesc stînga-dreapta, dreapta-stînga și fac aerul să șuiere, și retează copacii ca niște macete, răutatea, demența și neputința le sînt întipărite pe față, înghit ultimele pastile Crezi că o mai putem prinde, Jack? O să o încolțim pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, și-i vom arăta că nimeni n-are cum să scape de-aici după bunul plac. Cățeaua asta s-a apropiat deja prea mult de cascade. Luna luminează casca de fotbalist în mizerie, legată cu o curelușă neagră peste bărbia lui Jack, luna linge părul ca iasca lipit de fruntea lui Dennis, ochii albaștri din care splendoarea adolescenței de mult s-a retras, lăsînd locul – după cisternele de lacrimi & etil – demonului neînțelegerii. Țopăie pe enormele lor picioare biomecanice, pînă ce frunțile ating coroanele arborilor de tek, și ghirlandele galben-verzi spînzurînd din bananieri. Deasupra lor e cerul aproape alb. Aud zumzetul de viespar stîrnit cu bățul, își strîng pleoapele cît să vadă, profilîndu-se tot mai exact, escadrila de Grumman F6F Hellcat, siluetele sinilii ca prunele, pornite la vînătoare de japonezi, depozite și rafinării. În depărtare cresc ciuperci negru-portocalii și se înmulțesc cu repeziciune. Nu se mai aude nimic. Culorile aprinse dispar, fumul e înghițit de plămînul junglei. Cei doi țopăie acuma extatic – astronauți ai companiei VicpaX  ieșiți să verifice panourile modulului selenar –, în timp ce Luna mîngîie ochii de ambră ai fetei. Se aude huruitul îndepărtat al cataractelor. Craniile mici reîncep să fluiere melodiile care, în satele de pescari izolate pe fluviu, îi făceau pe turiști să scoată banii din buzunare, iar craniile mari de la proră recită monosilabic, sacadat ceea ce pare un imn religios budist. Crezi că o mai putem prinde pe cățeaua asta vreodată, Jack? O vom încolți pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, de-ar fi să ne terciuim măruntaiele biorobotice încercînd. Se bate cu pumnii peste abdomenul sunînd ca un container metalic plin. O să ne întoarcem la Trust să ni le-nlocuiască, pentru numele lui Dumnezeu, Dennis, taci o dată!

***

Stelian MÜLLER

stelian

Stelian Muller. A debutat în revista Vatra în 2004. A publicat Aerostat și Scrisori (2011). Fragmentul de față face parte din „S.” ce va apărea anul acesta probabil la Max Blecher.

3.

M-am oprit ieri la jumătatea străzii să arunc un ambalaj în coșul de gunoi și înăuntrul lui se rătăcise o viespe și-n timp ce-l aruncam, viespea m-a simțit și s-a luat după mine așa că am fost nevoit să măresc pasul în speranța că și distanța se va mări (cumva de la sine) și nu voi fi ajuns și nevoit să răspund provocării. Și mai sus era parcat Smart-ul tău și el stătea acolo înlemnit ca un fluture de noapte pe suprafața lămpii, un fluture cu aripile amorțite de oboseală pentru că zburase din emisferă vestică să prindă noaptea în cea estică și reușise pe jumătate. Și m-am gândit că dacă tot am viespea cu mine s-o folosesc cumva împotriva fluturelui care îmi era infinit mai periculos pentru că dacă viespea are înțepătura ce te trezește la realitate, fluturele are aripi care te împiedică s-o vezi dar aici am dat fără să vreau peste problema de veacuri a omenirii, rămasă de veacuri fără soluție și anume cum să folosești un lucru real ca să poți sări peste un obstacol imaginar și din politețe față de omenire și numărul de veacuri am renunțat s-o agăț pe perete. E drept că pe terasă urma să-l zăresc pe domnul Codoban și aș fi putut să-l întreb pe el dar nu l-aș fi întrebat asta pentru că răspunsul mi s-ar fi părut la îndemână ci mai degrabă “Ce mai faceți?” sau “Aici sunteți și dumneavoastră?” și el mi-ar fi răspuns “Mai nimic” sau n-ar fi răspuns deloc și astea ar fi fost semne că hărmălaia e pe cale să înceapă și eu abia închisesem alt tip de hărmălaie la mine în cap după mari eforturi. Și l-am lăsat pe domnul Codoban la masă unde deși înconjurat de multe persoane părea că stă singur ca un om într-o cabină de teleferic ce-l poartă spre ceața din vârful muntelui și eu am intrat și tu stăteai în picioare după tejghea și mestecai o felia de măr și mie mi s-a părut că semănai în clipele acelea cu un arici ce mestecă o felie de morcov și din când în când se linge pe bot. Și eu te-am salutat și tu ai zis “Vrei?” și ai arătat spre mărul din mână ta și eu am zis “Nu” că nu vroiam să mă apuc să mestec lucrurile altora în acel moment. Și tu m-ai salutat înapoi și m-ai întrebat “Ai fost la marș?” și eu am dat afirmativ din cap nu pentru că fusesem ci pentru că înțelesesem întrebarea și m-am gândit că poate fusese într-adevăr un marș de vreme ce dl. Codoban era aici pentru că el iese rar și doar după ce ies mai mulți înaintea lui așa cum unii pești în ocean ies din ascunzătoare doar noaptea și doar după ce anumiți curenți încep să bată în adânc. Și mi-am amintit întrebarea ta și am zis “Nu, nu am fost” pentru că nu m-aș fi dus din pricină că străbunica mea îmi spusese când eram mic că orice marș e o pierdere de vreme și ce nu e pierdere de vreme e războiul din casă în casă sau cum se numește chestia dintre noi doi. Și când m-am așezat m-am uitat repede în ochii tăi și m-am minunat ce grozavi sunt și capul mi-a spus “Par așa mari din pricină că Sorina are capul prea mic” și eu am zis “Dacă l-ar avea mai mare ar fi prea mare” și el a zis “Probabil c-ar fi”. Și tu m-ai întrebat “Ce mai faci?” și am vrut să zic “Am venit să te văd să-mi recapăt puterile pe care tot din pricină ta le-am pierdut” dar n-am zis asta pentru că doar aș fi subliniat un lucru evident ci am ridicat din umeri și m-am uitat în oglindă să văd dacă și imaginea mea se ia după mine și ridica din umerii ei. Ș-apoi am stat cu coatele sprijinite pe masă și i-am zis Sorinei din capul meu “Vreau să-ți spun ceva deși probabil n-o să reușesc” și Sorina din capul meu s-a uitat lung la mine după ce și-a trecut greutatea de pe un picioar pe altul, luându-și pe față expresia aceea pe care unii oameni o au când devin atenți iar alții când încetează să mai fie atenți (tu faci parte din al doilea soi) și eu am continuat “Îmi pare rău că te-am luat atunci de mână, de fapt știi bine că nu-mi pare” și ea a ascultat coborând privirea, ceea ce însemna că neatenția i se întețea, cuvintele mele servindu-i drept combustibil și eu m-am gândit că starea de bine o duce în spate pe cea de penibil și destul de des fac schimb de locuri și dacă să mai spun ceva și mai spusei “Că observai că nu-ți pică bine” și aici Sorina reală luă locul celei imaginare (de fapt ieși din ea așa cum un râu iese din altul s-o ia peste câmp), se așeză la masă și cu-n ultim efort își sprijini coatele în ea. Și eu m-am gândit că ieri (știi bine că n-a fost ieri) a venit o clientă să mă întrebe cât costă albumul ce-l ținea în mână că n-avea prețul pe el și eu m-am uitat la album și i-am zărit fetei vârfurile degetelor și ele mi s-au părut fine și delicate că niște bijuterii și în loc de preț i-am zis “Și ochii Sorinei sunt tot ca niște bijuterii” și ea a zis “O să-l cumpăr” și eu m-am gândit că poate i-am zis prețul totuși și nu cum anume sunt ochii tăi. Apoi, printr-un geam spart m-am târât în camera din care nu ieșisem și m-am uitat afară cum din caldarâm se ridica o ploaie ca funinginea sau poate doar mi se părea. Și tu ai zis “Îți aduc ceva?” și eu am vrut să zic “O cocoașă să mi-o așez pe spate” dar n-am zis asta ci “Nu știu” și încă ceva probabil pahar sau cană sau în ce se ține ce am spus eu. Ș-apoi m-am uitat afară din nou și într-adevăr nu ploua ci doar un cer tulbure lumina lucrurile. Și stăteam în fața ta cum stăteam zilele trecute în față calculatorului, pe jumătate dezolat și pe jumătate inutil, e drept că în al doilea caz din motive întemeiate. Venise cineva la noi să măsoare geamurile (lucruri ce se întâmplă în lumea oamenilor mari cu probleme mici, era să zic copii mici) și eu mă jucăm la calculator și la plecare văzându-mă și dorind să fie curtenitor, a ridicat degetul spre țeava ce înconjoară tavanul și din întunericul holului sau de la înălțimea lui mai degrabă, a proclamat “Spiritul ! Să ni-l păstrăm veșnic tânăr!” (e drept, n-a spus veșnic ci alt cuvânt la fel de idiot) și eu m-am enervat și am arătat cu degetul spre podeaua și ea doldora de țevi și i-am răspuns celui ce vorbea din întuneric “Spiritul nu se poate manifesta dacă nu vă țineți gura” pentru că din pricina blestematului de spirit din gura lui, trăsesem pe lângă un tanc pe care-l pândisem secunde bune și urmările au fost ireversibile și neplăcute. Și în timp ce eu mă băteam cu geamgiul și cu tancul de la el din cap și cu cel din adâncul monitorului, tu mi-ai adus un pahar de vin roșu și eu m-am minunat că aducea foarte bine cu o lampă mică așezată pe masă și vinul din el cu lumina impregnată pe abajur și m-am gândit că probabil e și meritul tău deși n-aș putea explică în ce fel anume. Și când te-ai ridicat, te-am simțit iar ca bătaia unei aripi de fluture pe obraz și iar a reînceput în țeastă, asaltul forțelor ce te vor la mine în cap pentru totdeauna care sunt multe și puternice  împotrivă celor ce te vor împinsă înafara capului tot pentru totdeauna care sunt tot multe și tot puternice și iar bătălia s-a dus cu ferocitate și pierderi înspăimântătoare de o parte și de alta. Și cineva de la masa de alături observând și vrând să-mi curme calvarul, a întrebat ceva cu voce tare și tu ai răspuns “Cinteze” și eu am completat în cap “Un fel de găini, adică” și tu ai zâmbit și mie mi s-a făcut rău pentru că mi-am adus aminte ce mi-a zis străbunica când eram mic  “Ai grijă, oamenii când le spui lucruri ce nu le pică bine se apucă să zâmbească în loc să se arunce pe jos zvârcolindu-se cum ar fi firesc” și mi-a arătat cum zâmbesc și zâmbetul tău de acum era zâmbetul ei de atunci.

P.S. Când urcam pe Brâncuși în drum spre casă, câteva ore mai târziu, la un moment dat toată strada s-a umplut de miros de fag și eu m-am speriat pentru că mă gândisem că mirosul părului tău m-a ajuns din urmă și n-o să mă părăsească până nu mă rătăcesc dar m-am dezmeticit repede când mi-am adus aminte că un camion încărcat cu trunchiuri de copac trecuse în sus câteva secunde mai devreme.

 

***

Ştefan BAGHIU

baghiu

Ștefan Baghiu scrie cronică literară săptămânal pentru Revista Cultura, colaborează cu revistele Familia, Steaua, Tribuna și a fost redactor al revistei studențești Echinox. A debutat cu poeme în 2011 în Revista Familia (Oradea), a publicat poeme în revistele Steaua, Tribuna, Vatra. A debutat editorial cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Debut (Bucureşti, 2014), premiul Mihai Eminescu Opera Prima (Botoșani, 2014), premiul Tânărul Poet al Anului (București, 2014), premul revistei Observator Cultural (Bucureşti, 2014). Este moderator al cenaclului literar Nepotu’ lui Thoreau.

 

 

nocturna digitală

ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta.

ziua, fără muzică, ea va fi în transă.

îi spune: „la corp parcă ai avea 15 ani”,

şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.

ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă

gemând în semi-obscuritatea dimineţii,

gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,

mişcarea ei repetitivă

i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică

şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,

ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european,

şi l-a comparat dimineaţa

cu imaginile din faţa blocului. acolo,

între staţia de tramvai şi magazine,

imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,

cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.

se derulează în interţie.

secvenţe uitate şi adunate,

asta este memoria mea acum: risipită şi ceţoasă,

ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,

şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,

un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat.

zilelor, cu precizia lor:

oraşul bogat care-şi afişează terasele,

sărac în cartiere. în Unirii,

ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,

separate în cadre – imagine pe care o văd suprapusă

peste un decor straniu, un fel de poză verticală

în care norii ocupă jumătate de ecran,

şi eu, povestind transpirat.

dar apoi merge spre casă,

apoi, în liniştea de la 2 noaptea,

un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,

mişcându-se transpirată deasupra băiatului,

atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,

mecanică stranie şi fluidă:

                        imaginile astea nu au nimic

                        din chimia realităţii.

între lacuri, în decapotabilă,

copacii dispăreau în privirea periferică,

mall-ul se îndepărta

şi arhitectura lui, în panoramă.

            trăiesc în grupuri

            şi se întâlnesc spontan.

ce pot spune despre privirile lor?

pentru că au ceva în comun, un fel în care

niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,

un fel în care nu se cunosc dar se fut.

coborând aleea campusului am rămas

în faţa vitrinelor înalte ale clubului,

iar dansul lor imita realitatea.

băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,

îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,

îi băga mâna pe sub tricou,

iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei

peste dansul lor.

între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:

            şi ea a fost în alte oraşe,

            iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.

graniţă fină între epuizare şi melancolie

şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:

seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică

e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.

mişcările ei derulându-se în linişte,

cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine

şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer.

momentul ăsta are câteva secvenţe

care aparţin prezentului: privirea mea

reflectată de vitrine.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

ZONA NOUĂ (III)

Ioana VINTILĂ

vintila

Ioana Vintilă (1997, Sibiu) este elevă a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. A publicat poeme în Zona nouă, Timpul și alte reviste și antologii.

 

matricea I10

nu cred

în ciroza lui Roberto şi în lista de transplant

în monoxidul de carbon din plămânii Sylviei & Annei

în convingerile fasciste ale lui Ezra & uşa de oţel a salonului

în transfuzia cu Rh negativ a lui Julio

în Ken drept cobai pentru studiul DMT-ului

în conversaţiile patetice ale lui Allen cu toată agenda telefonică atunci când murea de insuficienţă cardiacă

în cântecele funerare cântate la geamul lui Charles şi leucocitele care curg în cada în care o femeie face duş cu un bărbat şi îi spală scrotul

în spălăturile gastrice care i-ar fi putut scoate Alejandrei din stomac tot secobarbitalul ăla de sodiu

nu cred în marile cuvinte ale marilor poeţi

nu cred

în tăcerile lungi întinse ca o plapumă peste un radiator

nu e nimic dramatic într-o tăcere

e doar o tăcere şi-atât

nu cred în drama femeilor singure

şi a bărbaţilor impotenţi

în salturile în gol ale circarilor trecuţi de a doua tinereţe

în inseminarea in vitro

şi în imprimantele 3D programate să creeze organe viabile

în dumnezeii sectelor & ashram-urilor

în blestemul vârstei de 27

şi în locurile în care orgiile de zeci de hippioţi se fac pe plaje special amenajate

nu cred în anexarea teritoriilor independente şi slab subvenţionate

ca nişte plămâni astmatici ce scuipă pâine şi sare peste populaţii care de mult nu-şi mai numără coastele

în bombele artizanale din metrouri

sau în mobilizarea armatei dintr-o parte a globului în cealaltă

nu cred că Aglaja îşi număra ridurile în oglindă în fiecare noapte

& că nu vorbea niciodată despre moarte

nu cred în poezie doar ca într-un leucoplast de calitate superioară

care ascunde cel mai bine piciorul de lemn

nu cred în artă ca orgasmul mentalităţii unei societăţi

în statisticile care calculează rata fericirii unui popor

în

hormonii fericirii & ai plăcerii

care ar putea fi vândute în flacoane prost sigilate

în credinţele buddiste ale lui Charles & Allen

în dragoste ca un software bine implementat în matricea genetică

am putea să ne aruncâm de pe stâncile cele mai înalte

în lagunele cu recife strălucitoare

şi să privim totul

cum priveşti un şobolan într-un deşert din Mexic

care

se

zvârcoleşte

în

gura

unei

reptile

ţinuturile albe

¦  locul în care ai uitat cum e să stai întins şi să priveşti norii, întins pe pietre, pe marginea unor stânci, desupra mării  ¦  în care ai uitat că singurătatea vine cu nopţile în care aranjezi hainele clovnilor cu zâmbete liniare  ¦  în care rugăciunea vine ca o fistulă  ¦  în care sexul celuilalt e bolul cu mâncare al unui anemic   ¦  abandonul ca îmbrăţişarea unei mame surogat  ¦  ne aşezăm într-o piaţă publică : porumbeii ciugulesc ce-a mai rămas din cord  ¦  lacul îngheţat  în care ai căzut :  în depărtare nu ai văzut nicio lumină : atâta moarte în liniile palmelor  ¦  steaua nordului : bătrânii îngenunchează, taie capul ultimului cerb  : nu există marioneta perfectă : linii strâmbe & protuberanţe ¦ o felaţie bine făcută echivalează cu o venă proeminentă la recoltarea sângelui  ¦ am dărâmat toate platformele de pe care am îndrăznit să plecăm. nu ne vom întoarce, corăbiile au fost însemnate  ¦

isara

¦ ai avut o inimă acoperită de solzi ¦  isara ¦ solzi pe care ne-ai lăsat să-i curăţăm cu cuţitul ¦

¦ până la ultimul ¦ a ieşit un lichid albastru ¦ o cerneală a valvei mitrale ¦ în care ne-am scufundat ¦

×××××××××  dansul în pielea goală pe lotus flower // serile pierdute pe o rampă de beton, privind trenurile  //  joaca de-a leşinatul // mirosul de levănţică  ×××××××××

¦ nimic nu ne-a lăsat să trecem malul ¦ isara ¦ a spiral to the ground ¦ zăpezile pe care sângele tău s-a coagulat prima oară le-am topit când ne-a fost sete ¦ lebedele au ciugulit solzi din mâna unui bătrân în ziua aia ¦  apoi au cântat ¦ isara ¦

 

 

catatonic north

luna de peste fiorduri şi coarnele cerbului

agăţate în căsuţa în care

dragostea venea cu zgomotele unei vaze sparte

o seară de martie :

păsările cad cu aceeaşi rapiditate ca neputinţele noastre

¦nişte zâmbete largi¦

¦şi o păpuşă mecanică¦

¦corabia trece graniţele¦

incendiu & piele

lângă un mormânt în care nimeni nu mai zace pentru nimeni

 

*

¦ boala asta e lebăda care refuză să cânte în cor cu celelalte ¦ boala asta aplaudă ¦ boala asta ne leagănă şi ne pregăteşte de culcare ¦ boala asta ne pune într-o cuşcă ¦ lasă uşa deschisă ¦ suntem nişte animăluţe care au uitat cum să meargă ¦  ne întoarcem, târâş, la colţul în care încă se mai simte mirosul sexelor împreunate ¦

*

Krista SZÖCS

szocs

Krista Szöcs (n. 1990) este masterandă la Facultatea de Litere și Arte „Lucian Blaga” din Sibiu și secretar de redacție al revistei Zona Nouă. A debutat editorial cu volumul de poezie cu genunchii la gură (Charmides, 2013), pentru care a câștigat Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”, a fost nominalizată la Premiul Național „Mihai Eminescu” și la Gala Tinerilor Scriitori, pentru titlul de „Tânărul poet al anului 2013”.

 

 

Dar nimeni, nimeni nu-i vine în ajutor,

Spune el,

Unei fete ca tine

Laura Palmer

#

aici e locul cald în care

m-am hotărât să aștept

aici

totul devine mai suportabil

aș putea să o fac minute în șir

la fel cum aș privi

urmele uscate de pe pahar

aici absența ta

e singurul exemplu valabil

într-o lume unde

siberia e cel mai friguros loc

pe care ți-l poți imagina

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de

multe brațe îndreptate spre mine

de o melodie post-rock pe care

să pot mișca trupul

exact așa cum vreau

atât cât vreau

singura tragedie să fie

biletul de autobuz mototolit

din palma mea

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de multe gesturi străine

o altă limbă să-ți vorbesc

în ziua când ritmurile acestea

îmi spun mai multe

decât numele pe care te strig

o reasigurare a zâmbetului fantomă

al lucrurilor mărunte care

îmi oferă astăzi

de cinci ori

mai multă căldură

cândva

un bărbat gras mă va salva

& mă va privi fascinat

va inventa obiecte în care

realitatea mea se poate odihni

#

pentru că prezența ta nu-mi va face niciodată

b-i-n-e

pentru că azi am scos capul pe geam

chiar dacă nu am ținut minte nimic din ce am văzut

pentru că m-am învârtit de atâtea ori

până când pe podea s-au făcut cerculețe din care nu am mai vrut să ies

voi fi blocată în amintirea ta

ca o nișă în locul dintre pat și perete

pentru toate astea m-am hotărât acum să las tot ce am –

părul, tatălui mereu absent

ochii, copiilor care m-au salutat scurt și de neînțeles

spitatelor, glanda asta care se mărește de fiecare dată când uit

până la urmă am să las și mâna ta

să treacă peste coapsele mele

pentru că restul oamenilor nu-mi mai dăruiesc nimic

pentru că ai uitat ce voiai să spui

dar trebuia să răspunzi ceva

               dacă între noi ar fi existat o mână de copil

                                         sexul ar fi fost un exercițiu

#

n-am întrebat dacă de acolo vedea munții cu susul în jos

sau copiii erau mai înalți

îmi spunea că sunt calmă

că am crescut în cel mai mic pat

într-o cameră obscură

stăteam nemișcată

chiar dacă nu am învățat cum se face o omletă

chiar dacă azi am desenat mâini

și le-am privit cum își schimbă conturul

am prins-o de haina veche

ne-am plimbat prin mijlocul mulțimii

la fel cum am sta cinci ore pe întuneric

și doar când s-ar aprinde lumina

am auzi mingea

lovindu-se de perete

e simplu să mi se pară totul străin

să-i privesc palmele

strângând  alte palme

și să mi se pară străin

#

nu tot ce există în afara mea poate fi

                                                   sincer și perfect

pisica s-a aruncat de la etajul unu și nu a

                                         mai aterizat

                                                  micile mele idei

                                               au fost distruse

când mi-ai spus că

nu sunt decât un alt pacient care nu și-a respectat

                                                  medicația

și tu ești unul dintre acei pacienți

și toate lucrurile din tine sunt slabe și

                                                  pline de microbi

perdeaua la care te uiți
nu există

scaunul în care ne-am așezat
nu există

întunericul ne-a ajuns la glezne

cele mai importante lucruri

             trebuie ținute sub

tăcere

*

 

Sînziana ŞIPOŞ

sipos

Sînziana Șipoș (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat în Zona nouă, Timpul, Paradigma și alte reviste și antologii.

 

#

Lumea e printre rădăcinile de copaci. Pot să-mi privesc mâinile ore-n șir fără să vii, pot să-mi deschid ochii și să văd luminile resturilor de țigări pe măsură ce intră-n pământ; mă gândesc la trupuri singure fără să-mi fie frig; nu mai aștept noaptea. M-am așezat pe mâna stângă până mi-a amorțit și m-am gândit că ești tu.

#

Se întâmplă doar când sunt cu spatele și brațul tău stâng, un ghemotoc se plimbă pe șira spinării. nu stiu nimic din ce se intamplă sub pat, în spatele geamului perdelele sunt mereu înnodate. Când vin spre tine sunt taximetristul și conduc cu ochii închiși. Blocul cu 10 etaje mi-aterizează în față.

#

Nu mai am voie sa te urmăresc. „E prea periculos, pământul o sa urce până la înălțimea ta”. Îmi leg zgarda de un pom. Cu mâna aproape de gât îmi dau diferite comenzi: mănâncă, dormi, mănâncă. Nici ceilalți nu știu cum să așeze filtrul din sârmă imediat lângă piele. Și acum o liniște în care nu mai e nicio atingere.

#

Râd lângă patul meu, o cutie în care nu se mișcă nimic. Dansează în cerc, brațele întinse, indiferența din camera cu pereți de vată. Mesajul nu ajunge și te ating ca într-un salon de siguranță. În crăpături îndes blănuri să nu vorbească nimeni până nu mă retrag în pijamalele groase.

#

Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându-ți corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemișcate de musculițe. Lumina se retrage ca un monstru lipicios care te-a atins îndelung în timp ce hainele ard lângă pereți.

#

Închid ochii și respirația ta ca gustul unei lămâi înghețate coboară. Prezențele din cealaltă cameră te cheamă de fiecare dată cand norii vin prea aproape. Din gaura chiuvetei ies plante marine. Apoi vine cutremurul.

#

Învelișul. Peste tot, căderea bruscă. Scaunele se rostogolesc și prind sub picioarele lor îndoite bucăți din corp. Nu mai știu cum să ridic cana de cafea. În camera ta, îmi îndepărtez mâinile. Pereții mă ghidează, ca într-o cutie de ciment micșorându-se. Distanța dintre noi plesnește ca niște cabluri de înaltă tensiune. De fiecare dată când mâna ta, somnul din conductele de sub oraș.

#

Muțenia nu ne aduce niciun favor. Nu se poate, suntem aceiași. Florile își fac loc printre bucățile de ciment. Mă absorbi într-un sac de aspirator, apoi totul se aruncă de la etajul unu. După un timp iau forma unei arsuri de țigară care încearcă să-și găsească loc în palma ta.

#

Cu o cămașă legată de calorifer, i-am strigat în timp ce încuia ușa. Nu există niciun buton de panică! Ziua se topește printre norii cu forme de mașini, printre aripi, printre aripile păsărilor, curge mereu ca apa din duș. Deși nu vedeam nimic știam că undeva un tigru stătea tolănit pe un loc de parcare.

#

Tavanul a crăpat. Cuburi de gheață alunecă prin deschizături pe ziduri până la picioare. Mai jos, îngropații sapă în lateral. Se întâlnesc, fac schimb de mâini, de coaste, apoi se gândesc la căldură.

*

 

Vlad POJOGA

pojoga

Vlad Pojoga (n. 1993, Sibiu) este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, redactor-şef al revistei Zona nouă şi redactor al revistei Poesis international. A tradus din limba engleză romane de Sherman Alexie, Chuck Palahniuk și Ayn Rand.

 

#

o să rămânem numai câţiva

şi niciodată n-o să ne auzim ecoul

mai tare decât atunci

când capul nostru

într-o găleată

şi lucrurile

pe care-am fi vrut să le facem

sunt niște cutii goale

pe care ni le înfăşurăm

în jurul pieptului

şi oricât am încerca

n-o să se lege

#

în seara asta

doi bărbaţi cu braţe puternice

învârteau sticlă încinsă

şi a fost

ca atunci când erai mică

şi ne-a prins ploaia

şi n-ai vrut să mergem

în casă

şi era bine

bine

până când ai început

să alergi încoace şi-ncolo

şi până la urmă te-ai trântit

pe jos

şi n-am ştiut ce să fac

ai zis îngerelul

şi mi se părea că cineva bate cu unghia

într-un perete de sticlă

lipit de feţele noastre

şi peretele

nu se sparge

#

morţile celorlalţi sunt

blocaje mecanice

pentru că am abandonat

atâtea lucruri

şi cum ar putea asta

să mă facă să rezist

să mă ridic

să ascult tot

ce mai e de spus

şi unde naiba

o să ajungem

când vedem soarele

doar pe podeaua duşurilor

acum se lucrează

din interior

şi toate lucrurile

pe care încerci

să le dai afară

nu ies afară

#

cineva a scos pistolul

şi a tras

asta a fost istoria noastră recentă

se lupta mereu şi mereu

şi ce mai era

de făcut

egalitatea

n-a însemnat nimic

dreptul femeilor la vot

n-a ajutat la nimic

protestele

n-au ridicat nicio sprânceană

poeţii

s-au dizolvat

şi nimeni

nu i-a întrebat niciodată nimic

inimile noastre scoase din piept

au fost buline mari roşii

pe ecrane

şi de ce să mai stau acolo

ce-aş mai fi putut eu să fac

când totul absolut totul era la locul lui.

#

încrederea nu s-a dus cu totul

dar ne ferim încet-încet

unul de altul

şi luăm

din ce în ce mai multe

anaglezice

şi ne facem moi

şi încercăm să ajungem

în locuri în care n-a mai ajuns nimeni

mai ales dimineaţa

când nu mai avem

pe unde să scoatem cămaşa

şi m-am gândit chiar şi aşa

la tine

şi la toate lucrurile

pe care le-am lăsat în urmă

şi aş face-o din nou

plânsul în pumn

nu ne-a dus nicăieri

pentru că unde

unde naiba am fi mers.

numai uneori e linişte

ne urcăm

într-un loc cald

şi murmurăm

numele celor

pe care am vrea

să-i vedem

din nou.

#

nopţile când

te ţii singură de mână

şi viaţa

pe care şi-au propus-o toţi

pentru tine

e din ce în ce mai departe

și mintea e blocată

pe o fotografie veche

unde mai erau

şi alţi oameni

și urechile care ţiuie şi urechile care ţiuie

în speranţa că cineva

o să-mi pună

în sfârșit

perna pe față

#

când n-am mai ştiut cum

să ne arătăm

frica

am pus garduri

între noi

am pus alţi oameni

între noi

o hartă e o sumă

de figuri geometrice

trăim în linii curbe

închise

cântăm pe străzi

la fiecare victorie

a echipei naţionale

trebuie să ne legăm

şi noi de ceva

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZONA NOUĂ (II)

Cătălina STANISLAV

catalina

Cătălina Stanislav (n. 1995, Sibiu) este redactor-șef adjunct al revstei Zona nouă și studentă în anul I la Facultatea de Litere din Sibiu. A tradus poeme de Luna Miguel, teatru de Sarah Kane și volumul al doilea al trilogiei Atlas Shrugged, de Ayn Rand.

 

***

you don’t belong on a funny farm

am auzit că există o emisiune americană

în care doi gemeni graşi stau pe scenă

şi mănâncă încontinuu

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că există o emisiune americană

în care atunci când se face întuneric

oamenii se masturbează unii pe ceilalţi

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că dacă ţi se face frică

ar trebui să poţi oricând

să te întorci acasă

am auzit că e ruşinos

să ai nevoie de cineva

am auzit că în fiecare noapte

plângi cu

plapuma trasă peste cap

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă.

***

dragă lori maddox

sper că

acum lucrezi într-un business centre

şi că ai o cană cu #1MOM

de la copilul tău

care o să moară la 40 de ani

plin de bube.

mereu mi-a fost ciudă că

în timp ce tu ţi-o trăgeai cu

toţi băieţii din Led Zeppelin

eu aveam monosprânceană

şi mâncam cereale fără lapte dimineaţa

şi îmi doream să am un pui de găină

pe care să-l cheme hero

şi să nu mai zică maică-mea în fiecare zi

că sunt prea mare

ca să mă mai joc de-a lara croft.

în iarna dinainte să împlinesc treişpe ani îmi creasem un obicei din a urmări un tip de la şcoală până acasă. mă prefăceam de la începutul anului că locuiesc pe strada pe care locuieşte şi el. câteva case mai sus. nu vedea niciodată în ce curte intru. mergeam mai mulţi la el acasă ca să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îi plăcea de mine numai atunci. ne ascundeam într-o remorcă din garaj în magazie în pod şi mă ruga mereu să i-o arăt. ţi-o arăt şi eu ţie spunea. când ieşeam afară aveam din nou părul mov pistrui pe nas câteva fire de mustaţă blonde care străluceau în soare chiloţi cu zilele săptămânii cordeluţe asortate cu maiourile dedesubtul cărora purtam helănci . când ieşeam afară eram din nou proasta aia care a plâns trei zile pentru că i-a venit ciclul în timpul orei de sport.

dragă lori maddox

pariez că tu erai frumoasă şi la lumină.

***

dragă lori maddox,

bunica mea are o bucată de metal lângă inimă. dacă ai aşa ceva s-ar putea să nu mai ai nevoie de nimic altceva. bunica mea nu vede cu un ochi şi când strănută se aude până la parter, şi noi stăm la patru. a fost frumoasă şi acum e bătrână şi dintr-o parte seamană cu churchill. bunicul meu a murit şi ea a învăţat să doarmă singură şi să vadă numai cu un ochi. vorbeşte mult şi tare şi de cele mai multe ori găteşte orez. am impresia că nu m-a iubit niciodată. crede că-s prea slabă şi că îmi stătea cel mai bine când eram şatenă şi tunsă scurt ceea ce-i o prostie pentru că atunci aveam doişpe ani şi colegii îmi spuneau cap-de-bostan.

îmi place să cred că şi tu ai avut doişpe ani şi erai urâtă şi bulimică şi că şi tu ai plâns şi ai urlat până ţi s-a făcut greaţă atunci când dermatologul a cerut să-ţi vadă şi petele de pe sân.

şi-mi place să cred că şi ţie îţi era frică să nu-şi dea seama ginecoloaga ta

că eşti atrasă sexual de ea.

***

e timpul să recunoşti că acum

îţi e mai frică decât atunci când

aveai şase ani şi te-ai ascuns

lângă o pisică cu gâtul mâncat de viermi

şi-a trebuit să stai acolo până te-a găsit cineva.

acum când îţi lingi buzele şi urli

porţi fuste cu pliuri şi ciorapi până la genunchi

se vorbeşte despre iisus hristos

în timp ce tu

citeşti despre tehnici de masturbare la arabi

acum când      led zeppelin IV

şi adormeam cu apă în papuci apă în urechi apă în nări

apă în gurile noastre.

***

vreau ca la sfârșitul zilei să am așternuturi mereu curate și apă mereu fierbinte în cadă și un animal mic și cald care să-mi stea pe sâni. picioarele tale reci între șosetele mele. vreau să beau ceai verde și să mă simt complet vindecată. vreau să am destul calciu și la sfârșitul zilei să-mi spui că am destul calciu și nicio tumoare, nicio celulă canceroasă, niciun ganglion inflamat, nicio malformație la inimă. vreau ca la sfârșitul zilei să avem o căsuță albă, un animal mic și cald și nicio malformație la inimă.

***

mă înclinam pe geamul de la baie şi era aceeaşi imagine pe care o vedeam de atâţia ani. acelaşi copac care se loveşte de geamul de la parter al blocului unde se plăteşte cablul, aceleaşi table de la coteţul de găini al vecinilor care se lovesc una de alta. aceeaşi mama care bate la uşă să mă întrebe dacă plâng. hai, spune, că te-am auzit. pisici care se bat în parcare. duşul vecinei de dedesubt. aparatul de ras. pui de câine care plâng când îi laşi singuri.  aceeaşi senzaţie, când mă las cu capul în jos şi-mi ciufulesc părul şi-mi aduc aminte de oameni şi de muzică, de băi ocupate şi coji de lămâie, de bandaje şi urlete, de magazine unde se vând prezervative ieftine şi de cabane de lemn cu geamuri în tavan. de momentul ăla când te aşezi pe jos cu genunchii ridicaţi până sub bărbie, cu părul ciufulit şi capul în jos şi eşti beat şi trist şi transpirat pe faţă şi ştii că următoarei persoane care o să vină să te întrebe ce-ai păţit o să-i spui ai că vrut să-ţi pierzi virginitatea pentru că te simţeai vinovată, că ţi s-au dat papucii într-o gară, că prima dată când cineva te-a crezut atractivă ai plâns cu sughiţuri, o să-i faci o listă cu lucruri care te fac fericită.

  1. să las beţişoarele parfumate aprinse până mi se face rău

  2. ştirile despre oameni morţi

  3. să merg la ginecolog

  4. scena cu autobuzul din almost famous

  5. să-mi rup pielea de pe buze

  6. duşurile care îmi fac pielea să se înroşească

  7. calmul-de-după-extraveral al maică-mii

  8. pozele cu tata şi alţi taţi în curte la lazăr

  9. puii de pisică înghesuiţi în faţa uşii tale

o să-i spui tot.

*

Cristina JIDVEIANU

jidvei

Cristina Jidveianu s-a născut în 1995 la Târgu-Mureș. Și-a petrecut prima jumătate din viață la Alba Iulia, cealaltă la Sibiu, unde a devenit membră a cenaclului Zona Nouă. În prezent e studentă în primul an la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș.

 

//

cineva zicea că dacă las radioul pornit

oriunde în lume poate începe o revoluție

că-i un fel de boală psihică când

ne visez cum alergăm pe șinele de tren

ca niște găini din filmele lui Passer

//

ceva mai altfel decât

surparea de teren

ambuteiajul

sunt gesturi asexuate când mâneca ta îmi atinge geaca mirosind a formoli

urletul Hitchcock

mai precis ca seringa cu ser fiziologic

perspicacitatea cu care îți lovești fruntea și nu obrazul

(e o sectă ciudată ce face dragoste

ca o mișcare industrială)

ți-am strigat numele când au dat drumul la gazele chimice

nu pentru că cei slabi au nevoie de vreun supererou

și gândurile ca niște viermi de mătase blocați într-un incubator

și o să mă prăbușesc ca un măr putred

din palma ta transpitată

mai convulsivă ca o encefalogramă

nu mai credem în reanimare

credem în cheap sex în psychoactive drugs

în felul ostentativ în care-mi suflec mânecile mult prea lungi

când apa îngheață e o reconstituire

 atunci mă ridici de pe podea

ca pe-o pată mare și scabroasă

gura unui eschimos face scurtcicuit

la cel mai anonim pol de energie

mai adânc decât plantele de apă

depresia o să mă smulgă

ca pe un cablu cu tot cu priză

//

o să încep să cred că oamenii de la radio

sunt o placentă în care nu crește nimic

că meriți să mori că n-ai vrut să donezi un organ

că poate și tu îți oprești respirația ca să-mi auzi bătăile inimii

și nu știu dacă ăsta-i un motiv suficient pentru o revoluție

*

 

Daniel COMAN

coman

Daniel Coman (n. 1993, Sibiu) este student în anul al treilea la Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat poezie în revistele Zona nouă și Timpul.

 

matrix

#

gândește-te

la mine

ca la o plantă de aloe vera

rupi perpendicular foliola

un gel transparent

curge

dacă îl lași în apă

cu gheață

poți crea

forme geometrice

noi

mintea mea

aceeași

#

iarba ajutată de curenții oceanului

apa sărată pervazivă

ca aburul de alcool taie

noi avem același creier

o dată matrix eu

o dată matrix tu

când gândesc

nu pot să nu te simt

costum simbiotic

am fost singur între prieteni &

am fost singur între oamenii lumii

trepidează buricul degetului

când alunec peste latexul tău

#

animalele lynchiene &

pulsiunea imaginii urmează

patternul unui mix

de psihedelic melancolic

gălbenușul mieros se scurge

prin colțul gurii

mintea suge din aerul neonului

profuză & permeată

miriade de bile spermicioase

se rostogolesc în șancrul creierului meu

#

imaginea mea

pe monitoarele camerelor

de supraveghere

pragmatismul

un concept atât de frumos

ideal romantic

când corpul de lângă mine

așteaptă &

/aerul nu e de melasă

mucurile stinse înainte de linie

înghesuite în scrumieră

ne lovim cartilajele matlasate

ale pumnilor &

porcul gâlgâie din locul abia

înjunghiat &

florile soarelui își crapă

calatidiul &

devin zdrențăroase

#

mirosul de lapte pe care-l exhală bebelușii

sunetul râsului lor e cel mai addictive dintre ale lumii

second best vine telefonul mobil

creierul vrea informație

se reactualizează ca wall-ul & creează amintiri false

ești în virtualul meu &

asta răsună-n dedesubturi ca un clopot pe sintetizator &

arcuri electrice pulsează ritmat sub pleoapele mele

#

îmi pierd răbdarea în condiții în care nu mi-aș fi pierdut răbdarea

coloana vertebrală nu mai oferă sprijin

ascult aceeași melodie obsedantă

ca un pustnic care sapă-n stâncă la sute de metri deasupra solului

o cămăruță pur și simplu inutilă în singurătatea ei

mă gândesc la tine

cum un mic soare glittering se împrăștie înăuntrul tău

#

lucrurile zilei se îmbibă cu panică

cum capsula păpădiei plesnește pe fast forward

viteza îmi diminuează reflexele &

lucrurile care ies din tipar îmi diminuează reflexele

ca-ntr-o glumă proastă de ikéa am desfăcut lucruri &

am rămas cu un șurub în plus &

sunt lucruri în tine pe care dacă le inversezi

nu strici nicio ordine

#

soarele strălucește într-un staniol de ciocolată &

pixelii gigantici bruiază frecvența lucrurilor normale

singurul lucru cald de aici e laptopul

și ce bine că ceasurile digitale nu ticăie

și ce păcat că ceasurile digitale nu ticăie

când inima sincopează

chiar și numai ca să vezi cât reziști

*

Ioan ŞERBU

ioan

Ioan Șerbu (1983, Agnita) a terminat Academia de Poliție București, apoi Facultatea de Litere din Sibiu. Student la Masteratul de Inovare Culturală al Facultății de Litere din Brașov. A lucrat ca polițist, ospătar, barman, manager de securitate. În prezent e manager regional de securitate într-o companie din domeniul bancar. A debutat în 2014, cu volumul Lego.

 

dinți falși

la masa ovală de care mă sprijin

rar se întâmplă ceva

multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd

mai bine începe altfel

cum e să ai răul în tine

și pe o muzică oribil de frumoasă

să ștergi visele ușurele care ți-ar putea face

o dimineață cu totul și cu totul albastră?

cum e ca dinții impecabil de albi să fie îndreptați în altă direcție?

cum e să te minți pentru că nu ai curaj să te întrebi

de 18 ori la rând cine ești?

când al 19-lea șobolan ronțăie la stomacul tău

trăiești fiindcă nu mai ai altceva de făcut

sentimental. mai bine zi din viața ta

 

când pe mâinile fragile cade puțin soare și puțină umbră

sucul de fructe nu ajută electrocasnicele nu ajută

înotul până la epuizare performanța la muncă facebookul

nu ajută

coloana vertebrală de lemn sucul gastric din gură

mă înțepenesc lângă masa ovală

de care mă sprijin

când ochii refuză să privească în obiectiv

și îmbrăcămintea bicoloră închide fermoarul

sunetul ascuțit din măsele dispare încet

o dată cu toate celelalte

mai bine taie strofa de mai sus

apoi văd

mobila sufrageriei e de fațadă

pantofii cu care vin în vizită la tine și intențiile mele bune

sunt de fațadă

stau la masa ovală

fumez țigările prietenului în apartamentul prietenei

întunericul se crapă și în curând

va continua să nu se întâmple nimic

încă nu am putut decide dacă eu

în totalitate

sunt de fațadă

mai bine termină

 

mă ridic de la masa ovală și de mână cu tine

niște copii de 30 de ani

facem o plimbare printr-un oraș oarecare

ne cazăm într-un hotel oarecare

cu o cadă încăpătoare la baie

în care încercăm să rămânem lucizi în timp ce

hemoroizii noștri se transformă-n haribo

 

lenjerieintimă

cică e discrepanță între mine

și mine

scriitorul și scrisul

un fericit mecanism reactiv

pe un fond trist dependent nemulțumit

cică maioul meu alb

e chilotul meu negru

ascult mai mult știu mai puțin

despre mine

cică n-ar trebui să existe cică

doar e adevărat

și e adevărat

 

taxi

am îmbrăcat costumul vișiniu

cel păstrat pentru nunți e catatonic

azi dau un interviu

firma de recrutare își arată sânii

mă fac taximetrist

să urlu și eu-n trafic cuvântul de-nceput

primul rostit – aveam doi ani

când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gură

mă-tabă mi s-a născut pe buze

ciudat valabilă această reciprocă

ca Uroboros unemployed

bețiv – încolăcit pe un pahar de margarita

clientul drogheriilor

să-i duc la lucru

la MiSRuP Bank ori într-un office

buildingcui

în bocancii din cer

oamenii lego dau bacșiș bun

să livrez fabricanților de mașini

containere de pizza diavolo

cu carne de chinez

să stau la ieșirile din cluburi

unde bodyguarzi rași în cap rulează un pai

cu undercoverii

unde hipstere de 12 ani

sunt apple iar eu steve

slide baby slide

pe tabletă google maps

pe google maps amfetamine

slide baby slide

MDMA, THC, LSD, PCP

adormim încet în filmul meu sârbesc

săașteptla hoteluri

unde fiarele se adună

around the holly profit

unde se divid trupurile lor de scaune

plutesc spre camere și umplu youtube-ul

cu Shrek masturbându-se în chiuvetă

unde mașinile scumpe fify sau loly

așteaptă cu manichiura făcută

să fiu pește-ntr-un

taxi galben cu număr de Moldova

unde guvernul are monopol

la liceele militare în România

se marchetează intens

să am un GPS meseriaș

set destination

favourites

cheap sex and porn fan

mă duce acasă

 

 

solduri

au luat din vitrine manechinele

frumoasele chele

au fotografiat și măsurat

diformi ciungi

au pus peste rupturi și

amputări

costume de 3000 de euro

stocul s-a

epuizat repede urma

o seară de evenimente caritabile

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

ZONA NOUĂ (I)

Radu VANCU

Zona nouă. O prezentare

vancu

Pe la începutul primăverii lui 2010, m-au oprit pe un hol al Facultăţii de Litere din Sibiu un tânăr extrovert şi o domnişoară rezervată şi discretă. Erau Anatol Grosu şi Ana Donţu. Îi remarcasem deja la variile evenimente literare de la librăria Humanitas, se vedea de la o poştă că sunt poeţi. Voiau să ştie dacă aş fi interesat de iniţierea unui cenaclu literar. Le-am spus că am mai încercat asta cu alte generaţii şi n-a ieşit nimic, pentru că n-am găsit niciodată mai mult de unul-doi studenţi care să scrie constant; prin urmare, dacă mai găsesc încă doi-trei oameni cu nerv de scriitori, merită să încercăm. Altfel, nu. Am stabilit o zi şi, spre surprinderea mea, în sală erau nouă persoane. I-au găsit cenaclului un nume, Zona nouă, rezonabil de tarkovskian, am stabilit că ne vom întâlni săptămânal (deşi mă îndoiam că o să poată scrie cu frecvenţa asta, aşa încât să aibă ce să citească în fiecare săptămână) – şi iată că au trecut deja cinci ani de întâlniri (aproape) săptămânale.

Cu vremea, aşa cum se întâmplă la fiecare cenaclu, unii au renunţat, au venit alţii, iar în cele din urmă s-a format un nucleu compact care participă şedinţă de şedinţă: pe lângă Anatol Grosu şi Ana Donţu, au venit constant şi au citit poeţii Irina Brumă, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Savu Popa, Ioan Şerbu, Sânziana Şipoş, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Cosmin Popescu, Marius Constantin, Anastasia Gavrilovici, Bogdan Federeac, Cătălina Stanislav, prozatorii Adrian Virgil, Marina Palii, Andrei C. Şerban (de asemenea și poet; și ale cărui rubrici de cronică literară din Zona nouă, Euphorion, Timpul, Poesis internațional l-au impus deja în nomenclatorul celor mai tineri critici), Mihai Surdu, Alexandru Marinovici și alții. E reconfortant să-i vezi, săptămână de săptămână, cum se apropie de Zonă.

Trei dintre zoniști au debutat deja în volum – Anatol Grosu, Krista Szöcs și Ioan Șerbu. Cărțile lor au dost nominalizate la premiul Eminescu, ba Grosu l-a și luat; au luat și alte premii importante – premiul Iustin Panța, premiul Alexandru Mușina și altele, cine le mai știe pe toate. În orice caz, e cert că pentru junii și junele din Zonă poezia nu-i deloc o joacă.

Iar de vreo trei ani, zoniștii au și revista lor trimestrială: se cheamă, cum altfel, Zona nouă, arată splendid și e deja o referință aproape cult printre foarte tinerii poeți români – care își fac un point d’honneur din a ajunge în paginile ei. Dacă adăugăm și site-ul zonanoua.com, lansat anul trecut (și e musai să-l adăugăm!), rezultă că zoniștii și-au făcut un veritabil trust de presă.

Pentru grupajul din Vatra, am alcătuit un fel de fișe de dicționar liliputane ale poeților din numărul de față.

Ana Donţu a citit în primele luni ale cenaclului o proză morbidă şi stranie, în genul faimoaselor povestiri crude şi insolite ale lui Villiers de l’Isle-Adam. A trecut apoi, cu aceeași siguranță, la poezie – iar textele ei, depresive mai peste marginile iertate, coagulând de regulă depresia în jurul câte unei imagini lynchiene țâșnind pe fondul unui discurs apatic, au impus-o printre poeții de vârf ai grupării. Retrasă acum în Basarabia natală, pregătește o carte de poezie despre care se va vorbi cu siguranță. De bine și foarte bine.

Krista Szöcs a citit în cenaclu numai poezie, evoluând decisiv de la o lectură la alta. Textele ei din Cu genunchii la gură (Charmides, 2013) sunt documentele descoperirii unei feminităţi complicate, în care libidoul e încă inocent, nedesprins de tot din copilărie (figura paternă şi cea maternă, cu toată cazuistica psihanalitică aferentă, apar relativ frecvent în aceste câteva poeme). Din când în când, câte o imagine frapantă scurtcircuitează fluxul de o aparenţă calmă al confesiunii, aşa încât textul în întregul lui se animă. Descendența din Mariana Marin e evidentă, însă și mai evidentă (și mai impresionantă) este forța tinerei poete de a se diferenția încă de la debut de un maestru atât de puternic. Multele premii pe care cartea ei le-a luat au confirmat-o.

Andrei C. Şerban, născut în 1990, este cea mai organizată minte critică a cenaclului Zona nouă; ține cronică literară în Timpul, Euphorion, Poesis internațional, Zona nouă, iar numele lui s-a impus deja, fiind o garanție a credibilității. Exersat și în zona prozei (borgesiene, adică înșelător raționaliste), Andrei s-a revelat în ultimul an și ca poet, complet individualizat în raport cu congenerii lui – fiind mai echilibrat (ceea ce în poezie desigur că e periculos), dar cu efecte de profunzime surprinzătoare – ca și când un acrobat raționalist ar descrie cu un ton aparent rece, în vreme ce merge pe frânghie, hăul pe care tocmai îl traversează. Andrei C. Șerban e deja un nume – în care se pun speranțe serioase.

Vlad Pojoga este pur şi simplu o atipie: într-o literatură în care toţi poeţii tineri se vor avatari ai lui Rimbaud, el jură pe poezia conceptuală, pe un experimentalism hard atât de puţin afecţionat la noi până acum. Nu degeaba s-a afolat el după poezia conceptuală & concretă din antologia de poezie suedeză contemporană publicată acum câțiva ani de Claudiu Komartin la Casa de editură Max Blecher. Textele lui sunt aşadar cumva euristice & speculative, hiperinteligente & antisentimentale, însă dincolo de carcasa lor rece şi metalică precum pieptul Omului de Tinichea auzul format distinge bătaia unei inimi rimbaldiene (nu degeaba un poem al lui se încheie aşa: „ambalajul se desprinde cu grijă / şi se caută inima”).

Daniel Coman este cel mai versatil dintre tinerii poeţi zonişti. Post-naumian la începuturile lui (și nu-i stătea deloc rău!), preferă în vremea din urmă să se arate ca un tehnician al imaginii – pe cât de rece & eficace, pe atât de ultraemoţional. E, sunt sigur, influența poeziei conceptuale aduse în Zonă de Vlad Pojoga. În textele acestea recente ale lui Dani, un unic text baleiază pe toată suprafaţa paginii, când la stânga, când la dreapta, când centrat, saturând-o cu rafale de imagini care coagulează într-un film compus dintr-un singur cadru continuu, fără tăietură & montaj (aparente) – în acelaşi timp simplu şi sofisticat, aşadar.

Ioana Vintilă e mezina Zonei noi, fiind abia o liceană la final de mandat, însă textele ei sunt de o maturitate care-ţi strânge inima. Ea a scris mai întâi, ca atâţia poeţi aflaţi la început, despre familie; însă pe lângă ea mari poeţi ai familiei, precum Aglaja Veteranyi sau Cristian Popescu, păreau idealişti & utopici. Pentru că familia despre care scrie atât de intens & empatic Ioana este una profund virusată, regresată la biologicul dur & impur, amintind mai degrabă de umanitatea estropiată a lui Beckett. Acum scrie de-a dreptul despre boală, în texte deopotrivă tehnice & emoționale – în orice caz, îngrijorător de mature.

Cristina Jidveianu e cealaltă mezină a Zonei noi; textele ei ample au gene comune atât cu antisentimentalismul tehnicist al lui Vlad Pojoga, cât şi cu sarcasmul abia reţinut al Ioanei Vintilă, cu diferenţa că discursul Cristinei e mai asertiv şi mai uscat, suprafaţa poemului e numai nervi şi tendoane, fără nici o acumulare inutilă – iar imaginile, bizare şi de o remarcabilă inventivitate, livrate în rafale  iluminează cumva stroboscopic videoclipul acesta straniu şi hipnotic.

Ioan Șerbu vine dinspre Alexandru Mușina – despre poezia căruia a scris, de altfel, o licență ce ar putea deveni oricând o monografie comme il faut. La fel ca Mușina, Șerbu practică și el cinismul hipersentimental, face pe băiatul rău tocmai ca să-și camufleze sentimentalitatea excesivă, aduce în poemele lui un exces de realitate tocmai pentru a trece dincolo de ea, epuizând-o. Performată în pub-uri, poezia lui face senzație; însă, dincolo de aparența ei ludică, e de o seriozitate și chiar de o gravitate rară printre tineri. Nu e de mirare că debutul lui recent cu Lego (Tracus Arte, 2014) a atras rapid atenția, fiind nominalizat la premiul Eminescu pentru debut (iar Claudiu Komartin scrie, pe blogul lui, că e debutul în care crede cel mai mult din 2014).

 

Anastasia Gavrilovici, abia venită în Zonă, e o sextoniană impenitentă, halucinată de marii suicidari – iar textele ei, aproape dureroase la atingere, sunt îmbibate până-n măduva literei de feeling-ul acesta autodistructiv. Puțini poeți tineri pot produce imagini de o intensitate comparabilă cu ale ei. Remarcabil e că, fiind astfel, poemele ei nu sunt totuși și sentimentale – semn al unei lucidități paradoxale, care o face să nu-și piardă nicicând controlul în vortextul acestui feeling prin definiție lipsit de control.

 

Bogdan Federeac e și el un stranier, sosit cam de un an în Zonă; textele lui sunt notații abrupte, fără tentații și bovarisme calofile, uneori inervate social și politic, alteori cu neașteptate detente mistice; oricum s-ar prezenta, cert e că îți dau întotdeauna senzația că în ele nu se minte – semnul cel mai sigur al poeziei dintotdeauna. Indiferent la trendurile postdouămiismului, Bogdan pare mai degrabă contemporan cu douămiiștii sadea, ba chiar cu optzeciștii uneori – lucru care mă bucură, nu doar fiindcă nu prea poți avea încredere în poetul prea atent la trend, dar și fiindcă individualizarea lui se produce astfel cu atât mai sesizant.

 

Sânziana Șipoș e, poate, cel mai straniu produs al Zonei; nu doar pentru că poemele ei nu seamănă cu ale nimănui, fiind străine de toate direcțiile din post-douămiismul de azi; ci fiindcă în scrisul ei ea se comportă ca un fel de Carrie Bradshaw (da, tipa din Sex and the City) care l-a citit cu pasiune pe Constantin Acosmei. Așa încât textele ei vor fi un fel de intrări de jurnal, așadar în proză aparentă, în care mizantropia infernală și aburdă a lui Acosmei se hibridează cu erotismul pop al lui Carrie. Aliaj straniu și implauzibil, într-adevăr – dar cu atât mai remarcabil.

 

Cătălina Stanislav e fata rea a Zonei – și se vede imediat că autorii pe care-i afecționează cel mai mult sunt, de asemenea, băieții & fetele rele din literatura americană de azi, de la David Foster Wallace la Chuck Palahniuk. A citit în cenaclu și proză, și poezie – ambele la fel de bune – adică de rele, în sensul de mai sus. Foarte legată în vremea din urmă de poeții Alt Lit, din care a și tradus consistent, Cătălina înțelege literatura ca opoziție la un tabu, adică, mai simplu spus, ca transgresiune. Textele ei sunt documentele pure și dure ale acestor transgresiuni; mereu autentice, pe măsură de atașante.

După cum se vede, cei câţiva tineri din Zona nouă scriu în tot atâtea feluri diferite. Aşa încât, mai degrabă decât un grup „ideologic”, ei au gesticulația unui grup de prieteni. Care înţeleg literatura în moduri diferite, şi o scriu de asemenea diferit. Nu au în comun, din punctul acesta de vedere, decât faptul că au plecat cândva împreună în căutarea Zonei noi. Unii dintre ei îmi dau impresia că au ajuns deja acolo. Rămâne de văzut ce fel de mesaje o să ne mai trimită.

*

Ana DONŢU

dontu

Ana Donțu (1 decembrie 1985, Republica Moldova ) a absolvit Literele la Sibiu și un master în Antropologie la Chișinău. E prezentă cu proză și poezie în antologiile Zona Nouă, Tiuk!  și Casa Verde, precum și în diverse reviste literare din România și Republica Moldova.

 

***

noi  nu putem fi mai mult de atât

pentru că în zece minute se închide barul

și pentru că ți-am văzut brațele sucind corpuri

aruncându-le la pământ

corpuri mici sau masive

tăvălite în colbul de pe șosea

mi-ai zis că ai ucis un om

sorbeam din paharul cu cherry și mă uitam

cum ți se strâng mușchii de pe brațe

când povestești

am căutat un club de salsa

și nu am găsit în tot orașul

ți-am zis că vreau să învăț să dansez

de fapt eram doar curioasă să te văd

făcând mișcări grațioase

răsucindu-mă

noi doi nu putem fi amici

mi-ai zis

că ai învățat salsa și artele marțiale

ca să-ți controlezi agresivitatea

treceam pe un pod

și credeam că o să mă împingi peste bordură

apa sclipea întunecată la câțiva metri sub mine

Kiti-mi spusese că dacă te uiți mult mult

poți să ajungi în lumea aia

a obiectelor dizolvate

sau să-nebunești de-a binelea

câteodată sunt suficiente câteva secunde

îmi zici

că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată

toate vor să pape ceva din noi

niciun aurolac nu e de-aruncat

știi, echilibrul acesta e foarte fragil

dacă mergi singură noaptea pe stradă

poți vedea blocurile întinzând brațe lipicioase

și drumurile căscând guri în urma ta

***

nu e chiar

o pierdere de vreme

am ieșit noaptea

să văd

ploaia

de meteoriți

m-am întins

pe betonul rece

am privit cerul

2 ore în șir

lumina mi-a desenat

corpul pe terasă

de undeva de sus

aș fi părut

conturul lăsat cu creta

la locul crimei

n-a fost chiar

atât de

fără sens

să stau

sub  șuvoiul de apă

să mă întind pe terasă

și să curgă din mine

omul pe care îl ucid

în fiecare zi

să se întindă ca o baltă

sub mine

***

toată liniștea adunată în șase ore se risipește

dimineața mă readuce cu toate gândurile

în carnea care nu mă primește

se scurge îngrozită din pat

și cu mâinile tremurânde pe capac

mă aruncă afară

niciun aer de dimineață

nu-mi va limpezi imaginea –

creștetul se desface ca pungile de supermarket

din care să iasă toate surogatele fericirii

cu care îmi umplu serile

ceva se mișcă în stomac

mi se urcă pe gât ca un șarpe,

îmi deschide capul

ca pe o fereastră ce dă spre un zid.

***

dacă aş fi un gândac

aş fi urât şi nu mi-ar păsa

aş fi prost şi nu m-ar durea nici în cot

aş  umbla prin locuri întunecate şi murdare

aş dormi în crăpătura din perete

şi m-aş  înmulţi

fără ataşări şi sentimente

***

soarele s-a rostogolit

ca o minge

prin cameră

nu mai știam

dacă sunt aia

care mișcă perdeaua

sau aia

care strivește gâze

pe sticlă

apa

se evapora din pahar

ziua se grăbea

să înceapă

***

am băgat mâinile în buzunarele paltonului

şi am dat de un pachet de ţigări

Astra fără filtru pe care le fumează doar boșorogii

mama le pune prin paltoane primăvara

ca să nu facă molii

am scos una şi am aprins-o

lumea văzută de aici

începe să-mi placă

*

 

Anastasia GAVRILOVICI

anastasia

Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a terminat Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava. A fost, pentru câțiva ani, redactor-șef adjunct al revistei “Alecart”. A câștigat premii la concursurile pentru poeți nedebutați în volum și a publicat poezie în reviste din România. Este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu și redactor al revistei “Zona nouă”, pentru care a tradus poezie din spaniolă și engleză.

 

de dimineaţă în cap începe măcelul

mâinile sunt nişte ambulanţe de jucărie gonind

pe trupul tău în toate direcţiile şofer e un psihopat uite

cum şuieră prin proteză de plăcere & groază în faţa prăpastiei

suficient de ţicnit să te apropii asta a ajuns autocontrolul

am văzut dorinţa şi lupii

isterizaţi de singurătate le-am simţit disperarea în mine

mirosul gâtului tău în cele din urmă respiraţia violentă şi

ochii de wolfram oprindu-se pe clavicule ceva să-mi

poată reda calmul în momentele astea sunt

păpuşa urâtă şi lacomă îmi fac harakiri în baia ta

cu sânii de cârpă o să-ţi astup pieptul dezbracă-mă

sau pune-mi o botniţă la nevoie pot să şi plec să vină

ameţeala şi păsările răpitoare să-mi ciugulească paraşuta

deasupra ta

de dimineață ca-ntr-un tablou de dalí

văzut de douămiiști hainele sunt încleiate într-un gălbenuș

prelins pe scaun soarele

în cameră un miros de cauciuc ars aștept să te întorci cu fața spre mine

și să vezi: un gândac cu antenele frânte răspândește

TBC-ul pe skype sunt simfonia de final țopăind în boxele unui abator

în flăcări oricare dintre

lucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezești

de la fereastra asta am văzut oameni plutind în noapte

ca niște pungi albe de plastic s-au încâlcit în gard și beculețul nu a mai pâlpâit

între tine și prăpastie sânii femeilor pe care le-ai iubit sunt niște airbag-uri

defecte și nimeni nu blurează imaginea asta

––––––––în noapte dragostea nastenkăi e o pungă de

pufuleți cu surprize în care un bărbat frumos și foarte

trist scormonește pe furiș––––––––––––––––

a-pro-pie-te înoată

în sângele meu după geamandură până când nu mai doare

sau mai bine apasă-mi perna pe inimă până se oprește

zgomotul de tractor de-aici știu

vei unge ușa cu miere și te vei strecura afară

spre dimineață

ce mai fac               

pentru maria

de la radiații părul de pe mâini a încetat să mai crească sângele are arome

identic naturale de petrol și rugină iar acasă ne mâncăm

fastfood unii pe alții tu deja ai învățat

punctele slabe locurile unde dumnezeu și-a uitat lopățelele

îngropate în movilițe canceroase termenul de valabilitate al

glandei-fericire și cum să reziști în aprilie

când din ecran două fetițe rase în cap îți întind o frunză uriașă de brusture zâmbești

cu umbreluța asta înfiptă în creier sub care o grenadă deja fâsâie zâmbești

cerșetorului care ne-a arătat acum câțiva ani mișcări haotice dintr-un dans

polonez înainte să dispară cu bicicleta pegas

sub roțile unui camion

ți-aș mai scrie despre nopțile în care cabluri de telescaun îmi intră

și ies din gură în speranța că fobia mea de părul lung încă

te face să râzi să mă fotografiezi cu fața congestionată și

bungee jumping-ul deasupra minții mele au rămas

micile capricii pe care încă ți le îngădui

acum că am înțeles în sfârșit. delfinii dresați pentru misiuni militare te împing cu botul

spre mal depozitele de organe au program non stop orice haină are

o parașută încorporată poți încerca orice nu ai cum

să ieși din asta

ridică totuși cortina trage cu ochiul la spectacolul corect și dement

nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită

de atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple inima

cu grăunţe pentru tine zornăitul compulsiv și gesturile de bărbat cu

sindromul peter pan cândva o să-mi crească

bâte de baseball în loc de picioare o să

merg până la capăt.

                                      nu ai de ce să-ți faci griji.

avionașe de hârtie

desfă bilețelele și încearcă să vezi

*cutia pe care scrie handle with care

*un arici terciut de roțile unui 4X4 în care o familie

fericită se întoarce de la biserică

*restul de hamburger plimbat de scările rulante     n u

mai știu de unde se începe iată câteva lucruri o să-ți

amintească de mine de o dimineață în care

ai stat cu gura ca un fruct înțepenit în sârma

ghimpată a trupului meu

vino mai aproape de deasupra se văd mai bine

defectele de fabricație aici boala face frigărui

din organele mele și tu într-un colț al camerei trăgându-mi pe nas

inima pisată asculți cum toate lucrurile bune la care m-aș putea gândi acum

ca niște avionașe de hârtie într-un ventilator performant

se fac ferfeniță în capul meu

 

 

christmas party 2013

 

mesele în familie sunt cele mai scurte exerciții de ură uite tată

dacă îmi bag degetele pe gât și eu pot să vorbesc până fac

spume la gură despre adevăr lingura

de lemn care amestecă gunoiul unor epoci &

promisiunile zahariste în care s-au încleiat

piciorușele fericirii mele o mașină scoasă din viteză

alunecă spre ziua de mâine iată mersul

lucrurilor iată corpul meu

și dacă nu avem luminițe nu-i nimic

dinții de aur groaza cd-urile prăbușite în pat vor străluci

mai ceva ca o explozie nucleară filmată prin satelit de niște sfinți

(și ei vor veni să ne mănânce popcorn din palmă nu ne vom înghionti

și nu vom plânge va fi cel mai frumos crăciun îți promit) rămâi cu mine

până când pe imaginile astea se va așeza icterul fotografic

clismă’s party clismă’s party

strigau copiii în jurul bradului iar eu

ascundeam cioburile unui glob

sub covor făcând

multă liniște

*

Andrei C. ŞERBAN

andreiserban

 

Andrei C. Șerban (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și e membru al Cenaclului Zona nouă. Ține cronică literară în revistele Zona nouă, Euphorion, Timpul și Poesis international.

 

dragă kayne

     am sperat că te vei întoarce și că ne vei vorbi iarăși despre atașament în așteptarea ta am fost cuminți și puri în așteptarea ta am fost tăcere copii de carne și copii de cârpe alergând prin întuneric și nici jocul doar fericirea asta de animal fricos acum apropie-te pregătește-ți instrumentele fă cunoștință cu victima

memoria copilului e victima

sângele pompat în tâmple e victima

atingerea asta metalică e victima

plâmânul drept e victima

 

ucide-ți gazda

*

dragă kayne

            sexul tău e un apendice și noi mai tari ca protezele din răul ăsta minuscul au crescut arsenale iar umanitate seamănă atât de bine cu lemnul oferi nebunia în schimbul atacului pasivitatea spermei din creiere siameze

armele astea nu au ajutat la nimic

doar slăbiciuni care să poarte un nume

și pentru care să te oferi

victima  e  ură  asaltul  cefalopozilor  i  se  spune  viitoarea  colonie  din  lagărul  placentei  lentile  de  contact  ochi  de  contact  brațe  de  contact  cancer  de  contact  și  vulnerabilitatea  ta  meschină  spune-ne  câte  sinucideri  ai  mai  inventat  vorbești  despre  vârstă  despre  sexul  intrumentelor  de  tortură  despre  vina  de  a  naște  ai  nevoie  de  atingere  ne  spui  doar  pentru  a  ști  că  plângem  laolaltă  toate  aceste  cranii  dar  strigătul  se  lasă  mereu  așteptat  iar  noi  din  ce  în  ce  mai  smeriți  iubite  prădător  devino  sindrom

*

dragă kayne

     compătimirea e înjosire denigrarea codului înveți un handicap și capeți o identitate liniște teamă metal ser acum pașii care se tot apropie

ne dați vise când cerem noapte

și știm că am găsit frumusețe

acum  e  prea  târziu  pentru  frică  doar  depărtarea  ne  mai  poate  descompune  pentru  că  vei  descoperi  plăcerea  celor  învinși  celulele  primare  și  basmul  despre  familia  cu  un  cap  în  minus  și  sentimente  bătrâne  și  cum  mâna  noastră  atinge  pielea  ta  și  tăcere  ca  o  altă  clonă  din  care  milioane  și  milioane  de  fotoni

*

imagini succesive și tu ne vorbești despre memorie

definește semnul cu care condamni numele artei

unde inventezi cadavre mai mult decât o simplă

reconstituire nu cunoști bariere în afara scheletului

de fapt chiar acum identifici un chip pe care să-l

poți anatemiza mai crezi în plăcere sau este

doar un alt film despre coregrafia execuției

*

etica dictatorului este impecabilă comiți un

ritual apoi inventezi un artefact nu ne-ai

crede dacă ți-am vorbi despre mirosul de

ars în el zace inocența dragostea noastră

căldura luând forma căldurii și râsul copiilor

este anomalia știai deja când monștri marini

ne-au înghițit deveneai sexul asasinului

*

vindecarea a fost un alt mod de a spune

amputare cum să nu iubești nebunul în care ai

crescut cu toate armele de ce durere ne mai poți

acuza nu ești decât un surogat pentru naștere

 

 

*

Bogdan FEDEREAC

federeac

Bogdan Federeac (n. 1989, Săveni, jud. Botoșani) este absolvent al Literelor ieșene. A debutat cu un volum de poezie în anul 2012. A publicat versuri și articole în majoritarea revistelor de cultură din țară.

 

copiii revoluției

mai bine mă năștea maică-mea mai devreme

mai bine eram un decrețel

acum politician

mă piș pe o revoluție care nu a schimbat nimic

mă piș și apoi regret că nu am avut cum să mă piș mai din timp

că nimic nu ne leagă și toți stăm cu capul plecat

că așa suntem învățați

capul tăiat sabie nu taie

vorba dulce muie aduce

nimeni nu îți dă nimic

și nici nu trebuie

statul nu suntem noi

suntem copiii care cred că dacă scriu muie pe un perete

au revoluționat ceva

revoluția nu e a noastră

revoluția doar nu ne-a născut și nu ne-a întrebat

@gara internațională

de la etajul 10 cutia de chibrituri

se golește și se umple

un plămân când sufocat

când sănătos

personaje pe covorul ars

plămânul suntem noi

și noi bătăile inimii

în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9

– dacă există

e frig în draci și aeroterma nu mai face față

– sigur nu există

noi suntem existența

acum un copac

mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul

de pe plaja unei mări pe care nu vei călca

în cutia asta de chibrituri

nu se simte miros de pucioasă

iar bețele au ars

și etajul 10 e un lift și covorul

și turla bisericii din depărtare

și luminile împânzind orașul tot un lift

și patul pe care nu ajungem

e mâine de câteva zile și noapte deloc

 

 

camera în care am crescut

e ciudată rău camera în care am crescut

cărți care nu-și mai găsesc loc pe rafturi

cursuri pe care de zeci de ori le-am amenințat

cu focul ca student

fotografii împrăștiate să

îți facă șederea acasă mai rușinoasă

mi-am petrecut o noapte de crăciun

în camera cu zeci și zeci

diplome lăsate la vedere

pe marginea patului

maimuțoi

e ciudată rău camera în care am crescut

cu jurnalele din adolescență ascunse prin cutii

pitite pe sub scaune

sub pat

e ciudată rău camera în care am crescut

cu miros amar

mai

am

ar

e ciudată rău camera

când ea a rămas aceeași iar noi nu.

 

 

dumnezeu a rămas cu dobitoacele

ai căutat un nume

ca dumnezeu dobitoacelor

tu nu ai avut lutul

în palme nu

ai crăpături doar

urme de cerneală deasupra

degete

cafea pe tricou

cafea caldă dimineața

dimineața mirosind a bine și a ger

un ger de-ți crapă venele de la atâta cafea caldă și bine

ai căutat un nume

și l-ai găsit

dumnezeu a rămas cu dobitoacele.

hard blues

chiar nu mai am nimic de spus

acum te voi implora

repetă-mi toate poveștile

trăite

nu sunt destul

repetă-mi toate

pauzele

toți copiii

toate poveștile

trăite

nu sunt destul

fluturi pe asfalt

am întârziat la muncă

normal fără remușcări

pe seară

vecinul de la trei

mi-a spus că a trecut prin fața blocului mașina de la IML

și a oprit

am realizat

nu voi mai avea pe cine să ajut să treacă strada

a doua zi chiar

pe trecere

încă erau urme

stâlpul de beton îngenunchiat se ține doar de fire

sânge și cioburi pe asfalt

&

dacă își amintește

și dacă nu

a fost totul vis

și toate palmele au respectat principiul biblic

doar pe jumătate

și cuiul din palma dreaptă a ars

ca să îți deschidă ochii – nu își amintește

nu vei avea insomnii astă seară

mâine va fi un râu de câmpie vara

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

CLUBUL DE LECTURĂ INSTITUTUL BLECHER

Clubul de lectură „Institutul Blecher” a pornit în septembrie 2009, mai exact pe 20.09.2009,  la aniversarea, aproape trecută cu vederea în spațiul public românesc, a centenarului Max Blecher. Inițiativa a aparținut unui poet (Claudiu Komartin) și unei graficiene (Ana Toma), care, în cei cinci ani și jumătate care au trecut, au rămas devotați unui proiect necesar în momentul apariției și în perioada care a urmat. Bucureștiul nu avea parte de prea multe evenimente publice care să aibă în centru literatura contemporană (seria „Poeticile cotidianului”, continuată pentru scurtă vreme prin „Ateliere relaționale”, proiectul foarte bine gândit și condus de Răzvan Țupa, a ținut din 2005 până în 2010). Ne-am propus, așadar, de la bun început să derulăm o serie de întâlniri care să-i aibă în prim-plan pe scriitorii cei mai valoroși și mai activi ai momentului, dar și pe tinerii încă nedebutați, alăturarea lor fiind foarte importantă – știam, după experiența cenaclului „Euridice” de la începutul deceniului, cât de importante pot fi acestea pentru poeții și prozatorii aflați în perioada căutării propriei voci și a „diferenței specifice”.

Încă de la prima ediție, la ședințele Institutului Blecher au participat peste o sută de autori tineri, printre invitații noștri numărându-se destui autori consacrați, a căror participare la edițiile clubului de lectură a cântărit foarte mult. Prezența lor alături de tinerii autori de la „Blecher” a reprezentat, în unele cazuri, o reală șansă pentru o falangă în curs de afirmare, însă lipsită în multe cazuri de repere ferme și de lecturi „la zi” într-o lume tot mai atomizată, în care o serie de autori esențiali erau cunoscuți mai degrabă din auzite, citiți răzleț prin antologii sau din povești și anecdote liricizate cu iz de Muzeul Literaturii Române. Astfel, tinerii care au citit la Institutul Blecher au luat contact, în multe cazuri pentru prima oară, cu un alt fel de a face, de a citi și de a se vorbi despre literatura contemporană. Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Ioan Zubașcu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Simona Popescu, Ioana Ieronim, Paul Vinicius, poetul britanic Stephen Watts sau clasicul american Jerome Rothenberg au fost prezențe care au dinamizat lucrurile și au stabilit punți între scriitorii în curs de afirmare la începutul secolului și nume importante ale literaturii ultimelor decenii.

De aici, povestea a continuat firesc, de la un sezon la altul (sezoanele Institutului Blecher fiind două în fiecare an, toamna și primăvara), până la ediția 100, care a avut loc în Cafeneaua „Tramvaiul 26” (gazda noastră începând din februarie 2013), ediție specială, care a adunat, sub titlul blecherian „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide”, 20 de poeți contemporani care au citit într-un maraton poetic de-a lungul a aproape trei ore și jumătate, într-un local neîncăpător, în care s-au făcut auzite vocile unor poeți deja confirmați, precum Cosmin Perța, Teodor Dună, Domnica Drumea, Miruna Vlada sau Mugur Grosu, alături de foarte tinerii Radu Nițescu, Laurențiu Ion, Anca Bucur, Cristina Alexandrescu, Natasha Grama, Anastasia Gavrilovici, Horia Șerban, Costel Onofraș și Cătălina Suditu.

 

*

Costel ONOFRAŞ

 

onofras

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

  1. this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

frica de trenuri și melodia asta pe repeat. vreo trei săptămâni
plângi pentru că nu vrei să fii singur în cameră. vrei să pleci noaptea
pe stradă, vrei să ai o cățea pe care s-o cheme carrie. să fie cald și să citești
afară se aude apocalipsa românească. poezie suedeză. discursurile mamei

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

  1. charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

felul nostru de a privi lumina de pe stradă ușile închise noaptea am văzut o femeie cum aștepta pe banca din fața parcului pumnii pe care îi dai în masă când ești nervos de ce ne-am dus pe dianei patru recunoaște că-ți plac poveștile despre psihopați se purtau ceasurile albastre când erai tu printr-a patra conceptul de poezie optzecistă îmi face rău să văd copii cu mâinile legate la spate când vine în cameră și stinge lumina dormi băi securistule dormi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

  1. new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

*

Cătălina SUDITU

suditu

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă

printre respirații
câmpuri de
floarea soarelui umede
și autostrada care
aduce aproape

ne vom preface
și după un timp va veni
de la sine

mașina verde rotindu-se
cu o viteză constantă
moleșeala de vară zgomotele
pe care nu le putem
auzi decât întinși
pe spate

e o piele catifelată în care
ne îmbrăcăm împreună femei
cu gurile strâmbe mimând
afecțiunea

până la urmă asta
rămâne cea mai puternică
armă

și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam

când vor cădea naibii avioanele alea
și eu dintre toți mi-am dus prima jucărioara în buncăr
și am îmbrățișat-o pe mama
și am stat o vreme așa       cu burțile lipite
cu sânii lipiți
și ni se prelingea lapte pe piele
și laptele era tare negru
și am țipat
și mama mi-a spus să stau liniștită
și
am stat liniștită
o vreme.

******

o vreme am crezut că de aici vine salvarea

din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt

sau dintr-o călătorie cu trenul

doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte

copii strigând după dulciuri controlorul

urlând că fără bilet nu se ajunge

departe

și cine zice că nu-i adevărat

la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc

și spune că ai atins everestul

 

*

Horia ŞERBAN

horia

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

  1. a)

    știam că până la urmă vom ajunge aici

    dar e mai bine

    sunt mult prea obosit și-așa

    b)

    camera bântuită de o liniște densă

    iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

    mica distanța ce se întindea

    înaintea noastră

    nu era deloc verosimilă

    c)

    în fața inefabilului

    aș fi vorbit toate nimicurile

    dar pastilele mă priveau insistent

    cu ochii unor pisici înfometate

    d)

    niște pisici care-și vor mânca stăpânul

    după ce acesta va muri

    și nu vor mai avea nimic altceva

    e)

    ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

    ea cu vin alb

    eu cu lapte rece

    dimineața începea să capete acea nuanță

    vineție

    urma să fie o zi însorită

    sau cine poate ști

    f)

    gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

    tremura desculță pe podea

    și încerca să prindă covorul

    între degetele de la picioare

    își dădea ochii peste cap

    iar părul îi intra în gură cu fiecare

    efort pe care-l făcea

    ca să mai respire

    g)

    pe mine umbra m-a lovit în spate capului

    abia după câteva minute

    am căzut de pe canapea

    și m-am lovit de scaun

    degetele ei lungi

    păreau să caute în continuare

    ceva printre firele covorului

    g’)

    am văzut cum orașul se inundă

    o mașină albă și zgomotoasă

    s-a oprit

    în fața geamului

    h)

    am închis ochii

    h’)

    mă cufundam în podea

    era tare și simțeam o durere

    surdă cum arde mocnit

    în pieptul meu

    durerea există

    și cu ea

    exist și eu

    precum cerul vinețiu

    bălțile

    și păsările care se bălăcesc în ele

    i)

    când m-am trezit eram legat

    de mâini și de picioare

    aveam pulsul scăzut și mi-era frig

    prea multă piele prea multă piele prea multă piele

    prea multă piele

    i’)

    îmi decojeam straturile de piele una câte una

    le împătuream le ascundeam sub pernă

    și repetam mișcarea

    j)

    umbra m-a izbit din nou

    iar când m-am trezit

    totul radia bucurie

    k)

    deja mă obișnuisem cu fantomele

    care treceau să mă viziteze zilnic

    trăgeau draperiile

    îmi puneau niște pastile

    și un pahar cu apă pe noptieră

    apoi plecau

    mă lăsau în pace dacă tăceam sau dacă priveam în altă parte

    m)

    în a șaptea seară am căutat-o pe gabi pe sub cearșafuri

    o auzeam plângând zgomotos

    dar mereu apăreau alte cearșafuri pe care

    trebuia să le dau deoparte

    pielea mea începea să crească la loc

    era prea multă

    iar gabi plângea în continuare

    n)

    când numești un sentiment

    sentimentul dispare

    un fluture s-a așezat pe măsuța de lângă pat

    stătea printre fâșiile de lumină

    proiectate de transperante

    a mișcat puțin din antenuțe

    apoi a zburat

    n’)

    i-am spus și lui gabi de fluture și mi-a zâmbit

    o)

    de atunci nu am mai văzut niciun suflet

    p)

    furnicile au început să iasă din pereți una câte una

    iar peștii de pe tavan se înghițeau între ei

    m-am învelit complet cu pătura subțire

    de sub geamuri se auzeau câini lătrând

    unul dintre ei a sărit înăuntru

    și mi-a intrat în cap

    u-yu u-yu u-yu

    stau singur în arlechinul minții

    și câinele latră

    u-yu u-yu

    q)

    tatăl deplânge

    complexitatea

    memoriei

    în capul scărilor

    când lumina se stinge

    când lumina se stinge

    r)

    până

    la

    urmă

    l-am

    văzut

    era

    acolo

    soarele

    acum

    este

    un

    ciob

    s)

    u-yu

    t)

    am luptat pentru libertate

    și acum sunt miop

    culoarul ăsta de unde vine

    și unde se întinde

    pentru totdeauna?

    u)

    azi am stat la o cafea cu erich ludendorff

    în tranșee nu mai plouă de câțiva ani

    v)

    fantomele au furat-o pe gabi când a început

    să-și smulgă părul cu ambele mâini

    înălțate deasupra capului

    confuze și amenințătoare

    urma să moară

    dar nimeni nu știa asta

    x)

    o pajiște

    crește

    în vaza

    de pe

    noptieră

    y)

    o inimă

    bate

    într-o pernă

    z)

    gabi a văzut fluturele și a început să-l alerge

    însă acesta zbura mult prea repede

    a sărit după el și l-a prins

    strângându-l în mână au rămas suspendați în aer

    am închis ochii și i-am văzut degetele lungi

    de la picioare încleștându-se în gol

    z’)

    în sanatoriul berghof este liniște de la o vreme iar eu mă plimb de unul singur pe culoare

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie cum se unduiesc în grădină

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie și nu-mi dau seama dacă nu sunt de fapt niște crengi

    în sanatoriul berghof nu mai plouă de câțiva ani

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Alte amintiri cu cenacluri literare: Cezar Paul-Bădescu, Miruna Vlada și Daniel Moșoiu

Cezar PAUL-BĂDESCU

badescu

Ieșirea din adolescență

Am asistat la câteva ședințe ale cenaclurilor ”Junimea” (condus de Crohmălniceanu) și ”Universitas” (condus de Mircea Martin), am participat activ la cenaclul ”Litere” (condus de Mircea Cărtărescu), am inițiat și condus eu însumi, alături de Răzvan Rădulescu, cenaclul ”Central”, în care se dădeau teme pentru acasă – un fel de grup de creative writing. Pot să spun și acum, după trecerea timpului, că experiența de cenaclu m-a ajutat mult în formarea mea ca scriitor și o recomand tuturor celor care vor să facă literatură.

Cu ce te poate ajuta un cenaclu? Păi e simplu: îți depășești pudoarea de a scoate în lume ceea ce scrii, ai feedback, îți poți da seama cam pe unde te afli, vezi cum gândesc și alții care au preocupări literare, iei contact cu trendurile zilei și poți să alegi cum să te poziționezi în raport cu ele, realizezi ce drumuri sunt ultra-bătătorite sau duc către fundături, îți exersezi un limbaj critic etc.

Desigur, astăzi există posibilitatea să-ți scoți și altfel textele în lume pentru prima dată, scriind pe blog sau pe Facebook – și ai și acolo feedback. Numai că una e liota de laicărși sau de comentatori abonați la blogul tau, care sunt de obicei după chipul și asemănarea ta, și alta e exercițiul de confruntare cu alteritatea, ba chiar cu jungla dintr-un cenaclu. Gândiți-vă doar câte like-uri strâng însăilările așa-zis poetice ale unui Marius Tucă și care e de fapt valoarea lor.

Pe scurt, cenaclul te poate ajuta să ieși din adolescență, să te maturizezi ca scriitor, pe când internetul riscă să-ți încurajeze tocmai infantilismul și naivitățile literare.

Asta, dacă vorbim din punct de vedere individual. Din perspectiva istoriei literare, cenaclurile sunt bune că formează generații, grupuri literare – cu valori estetice, etice sau trăsături comune. Cu alte cuvinte, dau o mână de ajutor și criticilor să descâlcească și să clasifice lucrurile.

*

Miruna VLADA

vlada

Euridice

Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea, şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu, fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici. Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e foarte dor de Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el.  Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă  într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară de tranziţie şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult.  O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic.  Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte  activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început de aeea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obtinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc.  Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat  ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dra sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent.  Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate.  Şi acest lcuru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos  şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat  o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany.  Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nju veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau blog nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici e tocmai acesta – că la nivel literar sunt decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lui ajung).  Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată se dovedeşte un mare privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi.  Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi  cele “ante2000” să le numesc generic pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine. Cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – Mincu era aprig dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz,  pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.

 

*

 

Daniel MOŞOIU

mosoiu1

Nu voi mai scrie poezie!

Găsesc însemnarea aceasta într-un carneţel vechi, din primul an de studenţie:

NU VOI MAI SCRIE POEZIE PÂNĂ CÂND NU VOI CITI INTEGRAL:

  • lirica veche greacă

  • epopeele Antichităţii

  • poeţii Renaşterii

  • romanticii

  • poeţii moderni

Un bloc-notes cu pagini desprinse pe care, cu un scris nesigur, grăbit, aşternusem poem după poem. Între ele, această, cum să-i spun, autoflagelare. Îmi aduc aminte, era prin ’90 sau ’91, tocmai mă întorsesem dărâmat de la un cenaclu care funcţiona într-o cămăruţă a Casei de Cultură a Studenţilor. Fusesem desfiinţat. Mi-au făcut textele praf, au şters cu mine pe jos. Pe vremea aceea exersam un stil de poezie care mi se părea îndrăzneţ, avangardist. Poemele începeau cu dulcegării, cu siropuri, cu pastişe după un lirism desuet şi se încheiau brusc, cu imagini dure, violente. Finalul, neanunţat de nimic, cădea ca o ghilotină, aruncând la coş balastul liric de până atunci. Ceva de genul: „fericite dihanii ce-mi vor mânca maţele-n pământ”. Sau: „o clipă sinuciderea mi s-a părut un excrement pe ţâţele femeii”; „şoarecii ronţăie şoarecii din burta pisicii moartă”; „scot limba şi o fac şină de tren”. „în limba cerşetorului puroiul devenise container”. Sau: „precum zenon îmi muşc limba şi v-o scuip în faţă”. Mă rog, teribilismele vârstei. Sau poate altceva, nu ştiu. Cert este că am fost umilit, pus la pământ de câţiva poeţi, scriitori, ce erau, pe care nu-i cunoşteam şi pe care rareori i-am mai văzut prin urbe. Era prea scabros totul. Li s-au întors maţele pe dos. Asta nu e poezie, e o estetică a urâtului care le-a produs, pur şi simplu, greaţă. Să mă las de poezie, să mă apuc de citit. Şi aşa mai departe. În mod normal, ar fi trebuit să caut o crâşmă prin Haşdeu, să beau câteva beri şi să-mi râd în barbă: complexaţii dracului! Apoi să scot carneţelul şi să scriu ceva şi mai hidos. Dar eu am luat lucrurile în serios, m-am întors în camera de cămin din Avram Iancu, m-am aruncat în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi înainte să-mi şterg lacrimile, am scos carneţelul şi am scris acele rânduri. Nu eram bun de nimic, poezia mea nu exista, trebuia să mă pedepsesc, să fac un legământ. Un legământ pe care, evident, aveam să-l încalc curând. N-am citit integral nimic din ce-mi propusesem acolo, dar nici la poezie n-am renunţat. Numai că începusem să scriu altceva, despre care mi s-a spus, la fel, că nu prea sună a poezie, e prea multă banalitate, prea multă discursivitate. Nu i-am mai luat în seamă, câteva texte îmi apăruseră în Tribuna, prezentate de Ion Mureşan.

Ţin minte un alt cenaclu clujean, ceva cu Zamolxes, parcă. Îl conducea Horia Muntenuş şi participau acolo tot felul de personaje, de la studenţi visători (ca mine), până la boemi incurabili (precum Ioan-Viorel Bădică) sau pensionari aflaţi încă în căutarea gloriei literare (sau crezând că au dobândit-o demult). M-am nimerit la o şedinţă ţinută la sediul PDSR-ului (da, chiar acolo, nu râdeţi, habar n-am cum ajunsese politica să se încuscrească cu poezia!). Ce atmosferă! În locul becurilor ardeau trei-patru lumânări, una lângă hârtiile celui care citea, câteva beţigaşe fumegânde împrăştiau mirosuri care-ţi gâdilau nările şi, peste toate, trona Poezia, ca o zeiţă căreia îi aduceam ofrande, urmând ca la rândul nostru să fim răsplătiţi cu gâdilituri din partea muritorilor de rând peste care pluteam impasibili. Începuse să citească, pare-mi-se, Dorin Crişan, autointitulat „Poetul veneţian”, când uşa s-a deschis şi, în bătaia becului de afară, s-a arătat însuşi preşedintele judeţean al partidului, prefectul Grigore Zanc. Năucit de atmosfera lirico-misticoidă, scriitorul a bălmăjit un: „Staţi liniştiţi, nu vă deranjez”. Ridicându-şi, în sfârşit, ochii din manuscrisele interminabile, „Poetul veneţian” a tunat: „Deja ne-aţi deranjat!” Ripostă care i-a ridicat imediat prefectului tocurile pantofilor. A păşit pe vârfuri, stingher, printre noi, intrând în camera alăturată, unde îl aşteptau, probabil, chestiuni serioase, de partid. Şi de unde n-a mai ieşit câtă vreme nu s-au stins lumânările şi nu ne-am dat plecaţi. Se înţelege că, la finalul şedinţei, eram copleşiţi de poezie, tulburaţi de fiorul liric care plutise taman în sediul colosalului partid.

Am publicat apoi în Echinox, aşa că, firesc, am ajuns şi la cenaclul cu acelaşi nume. Acolo am simţit prima dată ce înseamnă un cenaclu solid, articulat, un cenaclu care poate crea emulaţie, care poate da naştere unei solidarităţi de grup construită pe sensibilităţi şi aspiraţii comune. În scris, aproape nici unul nu semănam cu altul. Adrian Suciu era diferit de Luminiţa Urs sau de Alina Hiristea, poezia lui Orlando Balaş sau a lui Ioan Buteanu era altceva decât cea a lui Anton Horvath. Apăruseră şi criticii, aplicaţi, nemiloşi: Cornel Vâlcu, Călin Teutişan etc. La fiecare întâlnire participau, ca invitaţi, scriitori consacraţi. Acolo (şedinţele se ţineau la Casa de Cultură a Studenţilor) l-am văzut şi l-am ascultat prima şi singura dată pe regretatul poet Iustin Panţa. Şi tot acolo l-am cunoscut pe Teohar Mihadaş. Dintr-o neînţelegere, apărusem pe afişul Cenaclului cu proză. Eu, care scriam poezie… Nu mai puteam da înapoi. Aşa că, în două nopţi, am scris o poveste, pe care am citit-o gâtuit de emoţie. Generos ca întotdeauna, Teohar Mihadaş, la care priveam cu toţii ca la o statuie, m-a făcut să roşesc, spunându-mi că scriu mai bine faţă de cum scria el la vârsta mea. Şi chiar un pic mai bine decât marele lui prieten, Laurenţiu Fulga, cel din tinereţe… M-am „expus” şi cu poezie, împreună cu Luminiţa Urs. Invitaţi erau Mircea Petean şi regretatul Augustin Pop. Cred că am citit jumătate din volumul de debut, „Poeme din mers”. Augustin Pop era extaziat (sigur, scriam oarecum în stilul lui): asta şi numai asta e poezie! Mircea Petean a tras un pic de hamuri: mai uşor, poezia Luminiţei e gravă, e complexă, se simte construcţia… Mi-a explicat mai apoi, la „Pescarul”, că nu putea lăsa lucrurile aşa, Gusti Pop exagera, iar despre Lumi nu vorbea nimeni. Totuşi, ar fi bine să-i dau manuscrisul pentru Dacia. Şi tot la fostul restaurant „Pescarul”, unde am plecat după cenaclu, Augustin Pop, stând în faţa mea, se pomeneşte întrebând: „Dar unde-i băiatul ăla care a citit în seara asta?” I-am zis timid: „Păi, eu sunt…” „Da? Tu eşti? Extraordinar! Nici nu te-am văzut când ai citit!”

A urmat apoi o vreme de secetă. Laurenţiu Mihăileanu, plecat şi el dintre noi, a animat o vreme Cenaclul Filialei Cluj a USR. Era frumos, veneau Ion Mureşan, Vasile Gogea, ba, într-o seară, ne-am pomenit cu profesorul Mircea Borcilă. Cu timpul s-a transformat în fericite prilejuri de a ne întâlni şi de a merge, mai apoi, la bere. Când berea s-a scumpit, s-a stins şi cenaclul…

De mai bine de un an, la Cluj, funcţionează Cenaclul lui Mury. Cenaclul UBB. Nu ratez aproape nici o şedinţă. Cenaclul acesta nu aparţine nici unui grup, nu promovează nici o generaţie, nici un stil literar, nici o modă (nici n-ar mai fi posibil, cred), nici măcar nu creează în jurul lui efervescenţa creatoare a altor celebre cenacluri literare. Cenaclul acesta e un laborator, ţine pulsul viu al vieţii literare clujene. Citesc în el autori din generaţii diferite. Vine fiecare cu ce are pe masa de scris. Cei care vin, nu foarte-foarte mulţi, continuă să vină. Cei care n-au venit până acum, probabil că nu vor veni niciodată. Discuţiile se prelungesc îndelung, până când chelnerii de la restaurantul „Piramida” al Casei Universitarilor (locul de refugiu al Cenaclului) ne arată ceasul. Cenaclul acesta îţi linge rănile. O dată pentru că e o reală plăcere să-l vezi şi să-l asculţi pe profesorul Ion Pop făcând analiză pe text, cu pixul în mână. Apoi, pentru că nu se spun mari grozăvii, nu se bat câmpii, n-o ia nimeni pe arătură, nu se spun generalităţi, nu ni se dezvăluie genii. Şi încă ceva: nu se vorbeşte niciodată, dar niciodată la unison. De curând, am citit şi eu la Cenaclul lui Mury. Proză scurtă, pentru că am un volum gata, aproape gata de tipar. S-au spus multe despre textele mele. Observaţii pe care le-am luat în seamă. Prin urmare, am mai corectat pe ici, pe colo. Am mai tăiat din „burţi” fără mari regrete, bizuindu-mă pe observaţiile cenacliştilor. Dar m-a încurcat reacţia unui foarte tânăr şi talentat poet care a găsit că rândurile sau comparaţiile următoare sunt desuete: „…printre paralelipipedele de argilă arsă, mortarul se scremuse şi ieşise grosolan afară, prelingându-se pe zid, ca nişte degete lungi, diforme, groase.” Şi, de atunci, în loc să predau manuscrisul editorului, după cum mi-a cerut, stau şi mă gândesc: or fi sau n-or fi desuete? Să las fraza respectivă în text sau să o elimin? Încă mai stau pe gânduri, încă nu m-am hotărât…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Amintiri despre cenacluri: Ioana Nicolaie, Svetlana Cârstean și Răzvan Țupa

Ioana NICOLAIE

nicolaie

Cenaclul Litere

În 1993, după ce trecusem un examen serios, cu aproximativ cinci candidați pe un loc (așa era atunci), am început să urmez cursurile Facultății de Litere din București. Venită din nordul țării, dintr-un loc modest cultural, abia așteptam să-mi cunosc colegii pe care mi-i imaginam, cu toată naivitatea, nu doar devoratori de cărți, ci și foarte pasionați de scris. Că lucrurile nu stăteau deloc așa am descoperit încă din primele zile. În grupa în care nimerisem domnea un fel de derută post-revoluționară și post-adolescentină în același timp, mult respect pentru autoritate și la fel de multă ezitare când venea vorba de orice altceva. Participam la greve, fiind ele încă destul de frecvente, urcam în podul facultății, fiindcă era interzis, iar una dintre colege își făcuse obiceiul să iasă la o țigară pe acoperișul în pantă de lângă Amfiteatrul Bălcescu, la vreo șase metri înălțime, de unde ar fi putut aluneca în orice moment. Eram, prin urmare, un fel de beatnici cuminți, foarte timorați, deși afișam siguranță și detașare.

Cam acesta a fost fundalul începuturilor mele cenacliere. M-am desprins ușor de el, fiindcă mă preocupau foarte mult scriitorii și cărțile. Îmi amintesc și acum sfârșitul de octombrie în care am descoperit afișul Cenaclului Central, pus pe casa liftului, cea dinspre Bibliotecă și Sala de lectură. Ședințele se țineau de la ora 18, într-o zi anume a săptămânii. M-am înființat acolo cu inima cât un purice, așteptându-mă mai curând la un refuz decât la brațe larg deschise. Nu mică mi-a fost mirarea însă când am descoperit un grup de studenți, toți din anii mai mari (deci aflați la o distanță infinită față de începătoarea care eram), cei mai mulți prieteni apropiați care se jucau de-a literatura. Mai fusesem la un cencalu în liceu, însă spre deosebire de acela, acesta nu avea moderator. Sigur că făcea unul sau altul oficiile de gazdă, dar plutea în aer un fel de consens, atât asupra comentariilor, cât și asupra temelor. Fiindcă, da, Central era un cenaclu cu… temă dată!

 Participanții nu-și citeau producțiile cât mai originale sau, și asta se întâmpla destul de des, cât mai mimetice, ci scriau la comandă. Cu alte cuvinte, exersau. La sfârșitul ședinței se propunea o temă și se stabileau cei care aveau să o dezvolte literar. M-am înscris încă de la început la ”Stix și pix” (pe care am tras-o spre Styx, inventând și numele propriu Stics). Când mi-a venit rândul la citit, săptâmâna următoare, am fost executată cu o ferocitate fără margini. Trecusem astfel, aveam să-mi dau seama mai târziu, botezul grupului. Și o parte din fetele și băieții aceia aveau să-mi devină și mie, cu timpul, prieteni. Cezar Paul Bădescu purta mereu un costum elegant și fuma pipă, Svetlana Cârstean prefera niște sarafane excentrice de care mă minunam cu sinceră invidie, Sorin Gherguț zâmbea prietenos de sub pletele lui blonde, vorbind puțin, însă întotdeauna intertextual, T. O. Bobe purta părul lung și picura în comentarii otrăvuri atât de fine că greu te dezmeticeai o dată ce erai atins de ele (îmi plăcea și rucsacul lui militar, fiindcă pe atunci nu purta nimeni, încă nu intraseră în modă), iar Răzvan Rădulescu avea atâta siguranță, că părea cel puțin profesor universitar. Faptul că a doua mea lectură în cenaclu (la tema ”Jurnal”) nu li s-a mai părut decât unora ratată a însemnat foarte mult pentru mine.

Cenaclul Central nu a avut însă viață prea lungă, fiindcă apăruse, în nu știu ce fel, un alt afiș, de data asta pe casa liftului care dădea spre Secretariat. Pe el scria… Dar mai bine adaug că începuse semestrul al doilea și se simțea în aer primăvara. La ședințele Centralului ascultasem între timp o poveste excelentă scrisă de T.O. Bobe la tema ”Dramă istorică” (îmi aduc aminte și acum de volutele postmoderne în linia lui Borges) și mă amuzasem și cu tema ”Dunga de la pantalon”. Și tot acolo, într-o seară, am avut norocul să stau la doar două bănci distanță de poetul Cristi Popescu care, deși mai mare, părea întru totul dintre noi. Venise invitat de Svetlana Cârstean, cred, nu a vorbit prea mult, s-a dovedit prietenos și deloc critic. Era îmbrăcat într-un costum de blugi și purta, cel puțin în seara aceea, părul prins în coadă. Încă nu citisem ”Familia Popescu”, carte pe care aveam s-o parcurg mai târziu, într-un tren, și care avea să-mi rămână până azi una din cărțile de suflet.

Și pe afiș scria… Ei, bine, pe afiș scria că începe Cenaclul Litere moderat de Mircea Cărtărescu. Acesta a fost debutul unei întâmplări culturale care s-a tot scris apoi vreme de câțiva ani, cu o singură întrerupere mai lungă, până în iarna lui 1999. Cei din Central ne-am dus încă de la început la ședințele care se derulau în felul următor: doi sau trei autori își citeau textele (putea fi orice, de la poezie, la teatru sau proză) și, după o pauză, urmau comentariile. Am învățat destul de repede că discuțiile erau mult mai importante decât ”producțiile” propriu-zise. Cuvântul cel mai des folosit în sens pozitiv în primii ani a fost, fără îndoială, ”postmodernismul”, și cuvântul cel mai încărcat negativ, „modernismul”.

Când mi-am luat inima în dinți și am vorbit pentru prima oară în cenaclu, am crezut că se prăvale cerul pe mine. Sentimentul că te afli pe un teren mișcător care te poate duce complet aleatoriu în penibilul cel mai concret nu e ușor de tolerat. Cei care discutau acolo despre texte știau destulă teorie și istorie literară, iar intuițiile lor critice se dovedeau mereu pertinente. Și, după ce-și dădeau ei cu părerea, urma verdictul lui Mircea Cărtărescu. Dacă el te încuraja, însemna că ești în direcția bună. Dacă el se dovedea rezervat, era limpede că te găsești, din cine știe ce motiv (y compris lipsa de talent) în cine știe ce fundătură. La zecile de ședințe la care am participat (și cred că sunt printre puținii care au făcut parte din acest cenaclu de la început până la sfârșit), nu l-am văzut niciodată pe Mircea Cărtărescu tăind în carne vie. Și totuși, judecățile lui erau mereu cât se poate de clare și, cumva, de necontestat.

Acum, că a trecut timpul, mi se pare că acest cenaclu atârnă tot mai greu în traiectoria mea literară. Atunci însă nu eram decât niște fete și niște băieți care-și măsurau între ei puterile, cu invidie de cele mai multe ori, dar și cu admirație, cu bucurie pentru cine știe ce snop de artificii textuale, dar și cu solidaritate. Nu ni se părea nicidecum că am forma un grup. Nu aveam pretenția niciunei idei generaționiste, exersam doar scrisul, ne amuzam, strângeam tare din dinți când ne citeam textele, ne împrieteneam tot mai mult și, încetul cu încetul, ajungeam tot mai posedați de propria literatură. Scriam, în paralel, și la revista ”Litere Nouă”, pe care i-o datoram cumva lui Ion Bogdan Lefter.

În ciuda faptului că ne întâlneam săptămânal, mizam pe noi înșine, pe versurile sau pe prozele noastre, de aceea n-am făcut niciun fel de vâlvă, nu ne-am erijat în cine știe ce grup dominant al vremii, nu ne-am scos reviste partizane și am avut în toate un fel de decență greu de găsit după aceea. Ce ne-a diferențiat față de cei de după noi a fost, cred, și respectul pentru cultura înaltă, dorința de a înțelege și de accepta variile chipuri ale literaturii. Eu, una, mă consideram pe atunci complet neînsemnată prin comparație cu minunățiile care se puteau găsi imediat ce treceai pragul sălii de lectură. Și colegii mei, cei care ajunseseră să formeze nucleul cenaclului, mi se păreau foarte buni. În afară de cei pe care i-am pomenit deja și care aveau să debuteze toți în prima antologie, Tablou de familie (apărută în 1995), i-am mai cunoscut pe Mihai Ignat, care-l inventa pe atunci pe Klein cel pasionat de filme, pe Doina Ioanid, care croșeta finețuri din sordidul spațiu domestic, și apoi pe ceilalți, colegii mei de antologie.

Pe Cecilia Ștefănescu am întâlnit-o încă din primul an, în metroul care ne ducea de la Universitate la Piața Unirii. Cum o văzusem la cenaclu și o știam ca fiind din anul meu, am intrat în vorbă. Purta, ca și mine, haine de hipioată, scria versuri și avea o mulțime de lucruri de spus. Ea a fost singura care, din nevoia de a dinamita convențiile, a îndrăznit să facă în ultimul an al cenaclului un performance. N-o să-l descriu acum, însă n-o să uit niciodată cum și-l pregătea pe terasa ”La motoare” (unde ne plăcea să ieșim pe atunci), cât de preocupată era de reacțiile care ar fi putut să apară. Îmi plăceau rochiile ei atipice, fragilitatea, dar și hotărârea de care dădea mereu dovadă. În anul acela cred că fusese ea șefa cenaclului. Fiindcă nu Mircea Cărtărescu era cel care introducea ”abonații” la lectură, ci unul dintre noi, numit șef. Acești șefi au fost, în ordine, Mihai Pavelescu (n-a mai scris apoi literatură), Simona Sora și Cecilia Ștefănescu.

După publicarea primei antologii, seria mare a cenaclului, care absolvise între timp facultatea, prinsă în cele dintâi – și foarte solicitante – slujbe, n-a mai ajuns la ședințele noastre. A revenit, după o vreme, în ultimul an, T. O. Bobe care a citit fragmente din foarte tandra, și foartea ironica, și foarte grațioasa sa carte ”Bucla”. De altfel, prin 1997, am ascultat cred multe pagini din volumele cu care aveam să debutăm, în urma câștigării unor concursuri de debut, cei mai mulți dintre noi. Ana Maria Sandu ne-a citit câteva texte extraordinare din viitorul său volum ”Din amintirile unui Chelbasan”, Cezar Paul Bădescu ne făcuse deja cunoștință cu trecutul lui Daniel Abagiu, Răzvan Rădulescu ni-l prezentase pe micul Teodosie și chiar eu am citit, spre final, din ”Poză retușată”.

A doua antologie, ”Ferestre 98”, a cuprins, în afară de mine, încă șase autori. Angelo Mitchievici fusese considerat întotdeauna prozatorul cenaclului, poate din cauza preferinței sale pentru exotism, prozatori sud-americani și fraze arborescente, în timp ce Marius Ianuș fusese desemnat protestatarul și gălăgiosul, iubitor de Ginsberg și aplecat spre social. Iulian Băicuș care, iarăși, n-a mai scris literatură, recicla postmodern poezia noastră clasică, inclusiv ”Scrisorile” lui Eminescu. Cecilia Ștefănescu a debutat cu o proză vie și alertă, ”Vacanțierul”, iar Doina Ioanid cu miniaturile ei precis tăiate.

Un caz aparte a fost scriitorul Victor Nichifor. Cred că a citit în cenaclul Litere încă din primul an, fiind perceput ca un corp străin, apărut dintr-o facultate tehnică și foarte pasionat de poezie. Mai târziu, când ne-a citit din viitorul său volum ”Epoca Lu”, ne-am dat seama ce forță și ce siguranță avea în fiecare vers. A debutat, prin urmare, alături de noi, iar mai apoi și-a publicat volumul. Această a doua carte a sa (prima fusese Aigess), Epoca Lu, este una din cele mai puternice cărți de poezie ale deceniului nouă. Faptul că Victor Nichifor a emigrat în Statele Unite a făcut ca ea să se șteargă încetul cu încetul din memoria colectivă, de parcă nici n-ar fi fost publicată. Deși a mai apărut în România cu un volum de proză, ”Important”, la Paralela 45, probabil într-un tiraj mediocru, Victor Nichifor a ajuns un autor cumva uitat. Iar asta ține de nedreptățile flagrante ale receptării, de memoria scurtă a unor critici, de iresponsabilitatea față de literatură. Victor Nichifor este – și nu cred că mă înșel -, prin ceea ce a publicat până acum în limba română, un autor absolut remarcabil.

Cenaclul Litere s-a ținut în zilele de miercuri, pe rând, într-o sală de curs, unde încăpeau vreo șaizeci de oameni, în subsolul facultății unde se deschisese o cafenea și, printr-un fum gros, de nu ne vedeam unii pe alții, încercam să facem literatură, în Catedra de română (avea scaunele capitonate, roșii) și, pe final, iarăși într-o sală de curs. La ultimele întâlniri veneau peste o sută de studenți. Alături de cei pe care i-am pomenit până acum, au mai citit acolo: Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Țupa, Iulian Tănase, Gelu Vlașin, Mihai Vakulovski, Alexandru Vaculovski, Alexandru Matei, Alice Popescu, Alexandru Vărzaru, Mihai Grecea, Luminița Marcu și mulți alții. Dintre critici, cel mai prezent a fost Paul Cernat. A ajuns și Marius Chivu, însă doar la una sau două ședințe de la sfârșitul cenaclului.

Și, ca o concluzie, nu mă îndoiesc că acolo, în anii aceia, câțiva tineri pasionați au avut privilegiul nu doar să se întâlnească și să-l aibă în preajmă pe scriitorul Mircea Cărtărescu, ci și să scrie o literatură prețioasă. În istoriile literare se va numi, probabil, Grupul Cenaclului Litere. Iar povestea lui are exact atâtea începuturi câți oameni au participat la nenumăratele seri cenacliere întinse de-a lungul a cinci ani.

*

Svetlana CÂRSTEAN

carstean

Un duh al cenaclurilor

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa. Poate de aceea încă mai avem curiozități în ceea ce-l privește.

M-am intersectat, în mod efemer sau temeinic, cu trei cenacluri din anii de dinainte și de după 1989.

Înainte, am urcat de cîteva ori scările, pînă la cenaclul Universitas, unde i-am privit de departe pe Mircea Martin, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter. Știu că erau mulți scriitori acolo, dar în mintea mea cea mai vie imagine a rămas cea a Simonei care parcă nu vorbea, ci șfichiuia aerul cu sentințele ei tăioase, cu logica ei de oțel, cu plăcerea rece cu care diseca textele. Privindu-i și ascultîndu-i pe toți de cîteva ori, într-un anonimat absolut, am rămas cu ideea că cenaclul e un loc al verdictului și un loc al centrului în același timp, chiar dacă Universitasul părea exilat într-un fel de periferie supravegheată atent. Exista un sentiment pe care ți-l dădea cenaclul: acela că te afli în miezul lucrurilor, că tot ce-i mai important se întîmplă acolo unde ești tu împreună cu ceilalți și, nu în ultimul rînd, că aparții, asta mai ales după ce ești acceptat, validat în interiorul „frăției”.

Poate nu e o întîmplare că următorul cenaclu din care am făcut parte, de la început pînă la sfîrșit, s-a numit chiar Central. Sincer, nu mai știu de unde s-a plecat și cum s-a ajuns la acest nume, cu siguranță că prietenii mei de atunci își amintesc. Pentru mine, Centralul a fost o prelungire a ceea ce se întîmpla oricum în întîlnirile noastre frecvente. Să ne citim unii altora, să ne analizăm la sînge, să ne entuziasmăm, să ne dominăm unii pe alții, fascinați unii de alții, să descoperim pe neașteptate că sînt lucruri comune în textele noastre, că există o zonă pe care o putem exploata cu voci diferite. Cezar a adus copilăria la bloc și privirea caricaturală asupra oamenilor și lucrurilor, Teo, stilistica impecabilă și pe Dimov în mijlocul nostru, Răzvan, inteligența perspectivelor multiple și obesia pentru poveste, pentru textele care trebuie să te facă să rîzi. Nu ne-am gîndit nici o clipă la generații și manifeste. Cenaclul Central și tot ceea ce l-a precedat au venit dintr-o plăcere imensă și naivă de a vorbi despre textele noastre și ale altora și de a fi împreună. De aceea cred că Centralul a fost mai puțin un cenaclu în sensul clasic al cuvîntului și mai mult un exercițiu stilistic, exersat în lipsa unui mentor. Cînd exercițiul acesta stilistic și-a extins zona de acțiune i-am cunoscut pe Sorin Gherguț, Ioana Nicolaie, Alice Popescu, Mihai Ignat și pe alții. M-am gîndit mulți ani, după ce și Centralul și Literele deveniseră deja o amintire, în ce fel un cenaclu este un exercițiu al cruzimii și poate că imaginea mea fondatoare, cea de la Universitas, e perfect coerentă cu gîndurile de mai tîrziu. Stilistica cruzimii, a puterii, a validării și a apartenenței puse împreună. Totul, adesea pe fondul unor minunate și adevărate prietenii. Cel puțin pentru unii.

Deși Centralul devenise un punct de atracție în mansarda de la Facultatea de Litere, cei mai mulți simțeau nevoia unui cenaclu mai apropiat de definiția consacrată, nevoia unui mentor cu greutate, a unor confirmări reale. Așa s-a născut cenaclul Litere, în care ne-am mutat și noi cu arme și bagaje, condus de Mircea Cărtărescu. Cred că Mircea a reușit să întrupeze perfect așteptările, nevoia de dezbatere adevărată și de verdict îndreptățit a tinerilor scriitori și amatori de literatură din Facultatea de Litere. Era deopotrivă discret și extrem de prezent, probabil că este cel din urmă care a readus toată atmosfera cenaclurilor de dinainte, a reînviat suflul specific, schimbînd în același timp direcția navei, ca un vizionar ce este, presimțind că descentralizarea avea să fie cuvîntul de ordine al anilor de după. Am participat mult mai puțin decît prietenii mei la ședințele de la Litere. Atmosfera era cea corespunzătoare, ingredientele toate prezente, rafinament, sadism, buni oratori, lecturi remarcabile, lecturi mediocre, nu în ultimul rînd plăcerea de a fi acolo. Mircea atenua în mod generos toate aterizările, re-potența la final orice text citit – distanța sa față de texte în general, față de conținuturile comune ale unei generații care se profila, era salvatoare și exact asta lipsea cenaclului Central. Am citit de trei ori: o dată poemul Floarea de menghină, o dată înainte de Floarea de menghină și o dată după. Mi-a fost de folos tot ce mi s-a spus de fiecare dată.

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa, de aceea nu cred că s-ar mai putea scrie curînd o nouă istorie a cenaclurilor literare. Mai cred însă în forța grupurilor literare, a prieteniilor adevărate, care nu se limitează la a genera găști și sfere de influență. Mă gîndesc la prieteniile celor din Școala de la Târgoviște, la grupul de la Brașov.  Cred acum în forța prieteniei la fel de mult cum cred în forța singurătății. Sînt la fel de eficiente pentru scris dacă sînt autentice. Există o intimitate a formării și a validării înainte de orice fascinație a tiparului. Astăzi validările pot fi mult mai rapide, pe facebook, în lecturile publice, unde nu se comentează, doar se ascultă. Graba e mare, emițătorii „certificatelor” de confirmare mulți și foarte diverși, critica adesea neputincioasă, termenii firavi – cronică, vînzare, tiraj, premiu, promovare, maestru -, dar mai ales tipografiile numeroase.

*

Răzvan ŢUPA

tupa

Cu poezia pe scările cenaclurilor

Dintre toate lucrurile legate de poezie, cenaclul e singura formă pe care am recunoscut-o din ce am auzit în şcoala generală în materie de literatură. Asta se întâmpla înainte ca internetul să îţi aducă la îndemână tot felul de spaţii în care poţi să intri în contact cu oricine e interesat de scris. Până spre sfârşitul anilor ’90, dacă vroiai să vezi ce se mai scrie, treaba ta se împărţea între revistele literare şi cenaclurile a căror viaţă semăna cu industria sexuală din romanele lui Murakami. Mereu apărea sau dispărea un cenaclu pe undeva printr-un colţ al peisajului.

Am văzut adunări de felul ăsta din Timişoara până în Chişinău, de la Brăila şi Constanţa până la New York sau Paris. Singurul lucru specific manifestărilor româneşti mi s-a părut că este pretenţia permanentă de manifestare unică şi irepetabilă pe care o adoptă până şi cea mai întâmplătoare adunare literară. Cu cât este vorba despre un cenaclu mai puţin important, cu atât termenii tind să fie mai sforăitori. Şi invers… de câte ori am văzut un grup literar care m-a impresionat, printre punctele de interes se număra şi deschiderea sau măcar o anumită curiozitate faţă de ceea ce se întâmplă în acelaşi timp în colţuri diferite ale ţării sau ale lumii poeziei.

Iluzia istorică

Chiar şi atunci când e vorba despre cenacluri clasate deja istoric am avut surpriza unei concurenţe destul de speciale. În volumul pe care l-a dedicat în 2008 întâlnirilor de la „Universitas”, Mircea Martin notează uluirea cu care a citit în mai multe rânduri date eronate legate de manifestare ieşite chiar de sub degetele foştilor participanţi. Privind în urmă, raportul dintre Universitas şi Cenaclul de Luni sau alte întreprinderi literare apare deformat.

Primul cenaclu pe care l-am văzut vreo dată a fost „Prospero” la Facultatea de Limbi Străine. Monica Pillat aduna studenţi din facultate cărora le dădea ocazia să discute teme şi să intre în contact cu autori cunoscuţi (acolo l-am văzut pentru prima dată pe Cezar Baltag) şi critici literari (Cornel Mihai Ionescu, Şerban Cioculescu).

De altfel, de acolo am și plecat în toate direcțiile în același timp, pentru că tineri autori pe care i-am cunoscut acolo mi-au spus de întâlniri literare care se întâmplau fie la Liceul Lazăr (Tudor Opriș, care aduna aici autori aflați la început de prin toate liceele Bucureștiului, avea oiceiul să amintească tot felul de poeți care trecuseră prin taberele și cenaclurile sale), la Litere (Cecilia Ștefănescu, Ioana Nicolae, Paul Cernat și Iulian Băicuș tocmai reluau întâlnirile cu Mircea Cărtărescu).

Cred că nu sunt prea multe întreprinderi literare din acei ani la care să nu fi călcat măcar ca spectator. La Muzeul Literaturii (MLR), acum retrocedat, nouăzeciști ca Boerescu sau Țârea (care pe vremea aceea avea o emisiune literară la TVR), sau optzeciști ca Traian T. Coșovei ori Mariana Marin și Condeescu se strângeau din când în când și puteai să vezi cum se bucură Iova când îl regăsește pe Stratan la o lectură. Aici am și văzut-o pe Mariana Marin refuzând să își laude un prieten atunci când poemele pe care le auzise erau slabe: „Măi, Traiane, ție nu ți-e rușine să citești așa ceva… Păi cum am ieșit noi cu Ninsoarea electică, bucuroși că se poate și ce faci tu aici…”. Erau poemele pe care, până la urmă, Coșovei le-a publicat în „Greva căpșunelor”.

Cu totul altă poveste se întâmpla la Uniunea Scriitorilor, unde Nora Iuga, Octavian Soviany, Constantin Abăluță și Valeriu Mircea Popa ne strângeau săptămânal să ne citim unii altora. Sau în bibliotecile în care poeta Nina Vasile își ținea periodic atelierele de scris. Fracturi era testul de anduranță, unde știai că, dacă vrei să auzi cât mai multe păreri despre ce scrii, trebuie să reușești să îi enervezi cu ce scrii pe cât mai mulți dintre cei care asistă. Mie, oricum, lucrurile astea mi s-a părut mereu că se întâmplă toate în același timp.

Ego și metodă

De obicei, întâlnirile pentru citit și comentat texte literare erau plictisitoare. Acum, când stau să mă gândesc cum se scorojeau pereții la câte o lectură, mă și mir că am trecut prin atâtea întâlniri de felul ăsta. Foarte rar se poate spune că un cenaclu este la fel în toate întâlnirile.

Cine este curios să vadă cum se întâmplau lucrurile astea poate să treacă prin multele volume lăsate de serile Euridice unde Marin Mincu a transcris discuțiile din Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor și din Rotonda MLR.

De la prima întâlnire din seria Euridice, se vedea că treaba cu cenaclul a trecut în altă ligă. Marin Mincu făcuse parteneriate cu ziarul Ziua care publica o cronică săptămânală a poveștii și selecții din textele citite. Dar tot acolo am văzut ce ușor se sparg lucrurile care funcționează. Criticul de la Pontica și Paradigma insistase să programeze autori care tocmai debutau dar reușita întâlnirilor e și acum că au lăsat în urmă nu doar seria de volume Dosarul Cenaclului Euridice, ci și un model de interacțiune.

În primă instanță, Uniunea Scriitorilor a crezut că Marin Mincu își juca propriile lui meciuri cu generațiile ’80, ’90, așa că a schimbat coordonatorul întâlnirilor cu Mircea Martin. Criticul de la Universitas a încercat să impună un oarecare echilibru între lecturi, dar echilibrul nu era ceea ce intenționa instituția, așa că, după câteva întâlniri în care oficialii USR au considerat că tot se aud prea multe critici la adresa lor, poetul Cezar Ivănescu a fost impus cu scopul destul de transparent de a reduce tot ce se întâmpla acolo la nivelul cârcotelilor de serviciu pe care literatura funcționarilor era deja obișnuită să le manipuleze cum avea chef.

Dacă tot mi-am amintit lucrurile astea, trebuie să recunosc: și azi mediocritatea este principalul produs al domeniului… dar ce bucurie este să vezi cum se reglează de la sine unele lucruri!

Și astea sunt doar lucrurile pe care le-am văzut în București. În Timișoara am văzut ani de zile mai multe valuri de autori tineri adunați în jurul lui Eugen Bunaru la cenacul Pavel Dan. La Suceava, Iași sau Târgoviște și Constanța am văzut cum poezia poate să schimbe viața unor tineri pornind de la profesori pasionați din licee (Gheorghe Cârstian, Emil Munteanu). Prin Sibiu, Bistrița sau Târgoviște scriitori ca Radu Vancu, Marin Mălaicu Hondrari, Dan Coman sau Ioana Geacăr au făcut din poezie o treabă serioasă pentru cei mai tineri, iar în Iași am văzut un eveniment, Casa Poeziei, pus pe picioare în cadrul FILIT doar de pasiunea Corinei Bernic pentru poezie. Pentru mine, jocul cenaclurilor se termină odată cu pofta teribilă a grupurilor de a refuza dialogul cu ceilalți.

Alternativele fac regula

De câteva ori am văzut în Brăila niște întâlniri pe care le prezida Laurențiu Ulici pe la sfârșitul anilor ’90. Partiturile păreau împărțite pe baza unor înțelegeri tacite. Chiar și protestul avea colțul lui. Fiecare cenaclu pe care l-am văzut cred că se împarte în câteva momente:

– Lectura cu surprize sau cu peltele cărora îți doreai doar să le supraviețuiești

– Dezbaterile mai mult sau mai puțin furtunoase

– Concluziile și continuarea după întâlnire, fie pe o terasă, fie printr-un loc ferit.

Când m-am apucat să țin „Poeticile cotidianului” în Club A chiar aveam iluzia că are cineva chef de vreo alternativă. În realitate, cei pe care i-am simțit că susțineau încercările de a găsi alte formule de prezentare a literaturii erau foarte puțini. Paul Radu, care vroia să vadă o continuare a serilor Fracturi din primii ani 2000, Cosmin Dragomir își trecuse în program prezența constantă la eveniment, Viviana Mușa sau Sociu după ce se mutase în București, cei de la clubul Expirat/OtherSide în 2009-2010 ultimele sezoane ale evenimentului. În rest, răspunsurile se limitau la seara care putea să trezească cuiva interesul într-un fel sau altul. Și asta mi-a plăcut.

Ceea ce nu m-a mai încântat atât de mult este victoria pe toată linia a întâlnirilor publice în jurul unui nume și mai puțin în jurul lucrurilor pe care le are de zis. Mai întâi, subiectele de discuție s-au mutat pe internet. Și pe Club Literar și pe alte site-uri. Jocul de glezne al celor care și-au făcut o estetică din pretenția că fac literatură doar imitând ceea ce pare să aibă legătură cu scrisul a urcat repede și aici. Ba chiar și autori care păreau să fie interesați de ce au de scris și de citit au trecut la mimarea literaturii și a jocurilor de influență.

Au apărut, în schimb, câteva întâlniri în care cei mai tineri autori de azi citesc texte cât se poate de provocatoare (Licart, etc.). De cele mai multe ori nici măcar ei nu apucă să afle ce lucruri uluitoare respiră în ce au scris. Toți vin de pe bloguri, din concursuri pe care cândva le ignoram. Au revistele lor ca Zona Nouă sau Alecart și vorbesc o cu totul altă limbă decât pasionații diferitelor culturi ale personalității. Sunt primii care remarcă alunecările din România Literară ori succesul unei traduceri din Poesis Internațional și sunt gata să jure că nu vor debuta în volum decât atunci când vor fi siguri că are rost. Sigur, au tot timpul să vadă că orice vor reuși va cunoaște destul de repede replici oficiale în cele mai palide variante. Și imitațiile acelea vor avea viața lor. Oricât de atomizată este lumea blogurilor, un lucru pare să-l fi învățat bine din poezie: textul meu are sens doar alături de toate celelalte texte, oricât le ironizez sau le critic (ba chiar din acest motiv). Este și acesta un exercițiu.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]