Interesantă, ca toate cărțile lui Michel Houellebecq, e proaspăt apăruta – sub excelenta traducere a Gabrielei Vieru – Câteva luni din viața mea. Octombrie 2022 – martie 2023*. Cartea e un jurnal mai special, în măsura în care se concentrează în jurul a două teme care au stat în atenția presei franceze (mondiale) din ultimii ani. E vorba de acuzațiile de rasism îndreptate împotriva scriitorului în urma unor interviuri sau apariții televizate, dar și de cazul pornografic în care a fost implicat.
La editura Tipo Moldova a apărut o nouă traducere a poemului Apostolul al lui Petőfi Sándor, realizată de Kocsis Francisko*, la 200 de ani de la nașterea poetului. Anterior, poemul a mai apărut în limba română datorită lui Ștefan O. Iosif, mai întâi în 1896, versiune care a mai avut parte de reeditare în 1908, ultima fiind realizată de editura clujeană Dacia, în 1972.
Ştim cu toţii, cartea de traduceri încă nu se află pe picior de egalitate cu cartea de literatură originală, nici nu trebuie să-şi dispute atenţia criticii de pe poziţii rivale, dar constat cu o doză de amărăciune că traducerile nu au critici specializaţi pe literatură străină şi intră într-un nemeritat con de umbră chiar din momentul apariţiei. Doar câţiva dintre cititorii de literatură străină încearcă să le trateze cu empatie şi înţelegere, reuşind să evidenţieze puternic reliefatele nuanţe de alteritate, să reafirme că opera tradusă este uşa deschisă spre un alt univers de simboluri, toposuri identitare, amprente mentale care explică şi dau imaginea diferenţelor culturale create de entităţile naţionale de-a lungul istoriei lor.
Suspendat, scandalul recent de pe marginea unui manuscris inedit al lui Mihail Sebastian – unul dintre prozatorii de frunte din galeria (retroactivă a) modernismului românesc –, despre care scrie pe larg Teodora Dumitru într-un articol publicat în Scena 9, în martie 2023, și căruia îi răspunde Bianca Cernat în Apostrof, înnumărul din octombrie 2023 al revistei, ar putea fi rezumat de Mihail Sebastian însuși, în urmă cu aproximativ un secol, ca „cel mai sigur mijloc de aerisire și cel mai propriu mediu de circulație a valorilor”; „căci scandalul «dacă nu creează, obligă pe creator. Dacă nu lămurește, anunță. Dacă nu îndrumă publicul, îl cheamă»”.
Literaturile de nișă, adresate unor segmente foarte țintite de public cititor au cunoscut un reviriment incontestabil în ultimii ani, de la literatura pentru copii, la cărțile de popularizare a științei. Numele fizicianului Cristian Presură, autorul deja binecunoscut al Fizicii povestite e, probabil, cel mai des invocat, dar mai tânărul Alexandru N. Stermin, biolog de profesie, dar având în spate o solidă pregătire multidisciplinară (filosofie, psihoterapie, neuroștiințe, teologie, antropologie), vine puternic din urmă. Intens promovat de Editura Humanitas, ca una din vedetele cap de serie, după publicarea celei de-a doua cărți, Călătorie în jurul omului*, tânărul biolog și universitar clujean, prin călătoriile sale în cele mai misterioase și fascinante locuri ale Terrei, prin cărțile sale, prezența constantă în media și implicarea civică în favoarea conservării mediului și a redescoperii sinergiei dinte noi și natură, e replica românească a celebrului biolog și realizator de documentare BBC, respectabilul Sir David Attenborough. Ca un veritabil cavaler al păsărilor, căci ornitologia e prima mare pasiune a lui Sandu Stermin, pleacă în căutarea de păsări rare în volumul de debut, Jurnalul unui ornitolog (2017), mai face două popasuri în jurul naturii umane – prin volumele din 2021 și 2022, Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă – poveștile unui explorator, pentru a reveni la aventura căutării unei păsări rare în jungla Amazonului, misterioasa pasăre-dragon, în ultimul volum, dedicat copiilor, apărut la Ed. Humanitas Junior în 2023, Cum am devenit vrăjitor.
Debutul în volum al lui Gabriel Macsim cu Vezi mâinile mele*, o colecție de șapte proze scurte, prezență pe care o regăsim de altfel și în două dintre antologiile de proză scurtă Kiwi (coord. Marius Chivu, Polirom, 2021/2022), poate părea eterogen, dat fiind faptul că regăsim o gamă variată de texte, de la distopie tehno-religioasă și povești cu și despre „spații de fericire” („singularități individualizate ale continuumului spațio-temporal”), pierdere, nebunie, OZN-uri și extratereștrii, până la moaște, morți și vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase sau la întâlnirile de-a dreptul terifiante cu birocrația. Surprinzător, Gabriel Macsim oferă totuși coerență acestui amalgam, pe de o parte prin faptul că avem câteva constante tematice, , iar pe de altă parte, prin scriitura destul de bine condusă de la un capăt la celălalt. Ce-i drept, după lectura întregului volum, rămâne senzația că autorul nu s-a hotărât dacă își dorește să exploreze scenarii SF, un așa-zis „gen minor” prin care însă aprofundează teme „mari”, sau să rămână la iscodiri ale experienței cotidiene, aparent nesemnificativă, acel „miraculos ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi”, cum îl numea Alexandru Mușina.
La numai câțiva ani după ce Blaga s-a îndrăgostit – pentru ultima oară, în fine! – de Elena Daniello – și cam la aceeași vârstă, a pățit-o la fel și Salvatore Quasimodo (practic, după moartea lui Blaga). Doar că el s-a îndrăgostit de Curzia Ferrari, căreia îi omagia în scrisori „il tuo corpo di fuoco”, „fuoco” pe care-l vedea răspândit pe toate componentele Curziei – „un poʼ di fuoco nei capelli”, dar și „sulla fronte” și-n alte locuri. Curzia părea o fată eminamente de foc, o fată igniforă. Din substanță incendiară e făcută și Elena, deși Blaga nu se avântă prea departe în metaforele și invocațiile corporale. La drept vorbind, nu se avântă mai deloc. E drept că – fără să-i socotim vârsta ca fiind un factor de cumințire, căci n-a prea fost – nici n-avea cum, chiar dac-ar fi fost mai puțin pudic și mai stăpânit în impulsuri (dar nu totdeauna). Asta pentru că relațiile amoroase ale lui Blaga au fost – toate! – deschise, la vedere – și mai ales la vederea directă a Corneliei. Iubitele lui Blaga – afară de Coca Farago, cu care-și petrecea vacanțele diplomatice (mai multe despre relația lor în Fete pierdute, Cartier, 2021; tot acolo și despre isprăvile cu Domnița Gherghinescu-Vania și Eugenia Mureșanu) – erau doamne măritate iar între familii erau statornicite relații sociale destul de apropiate, de nu chiar de prietenie.
S-a scris până acum despre Polaroide, debutul lui Daniel Coman, apărut anul ăsta, că ar fi „adevăratul Neo-Biedermeier” (Scena 9, Mihnea Bâlici) și, pe de altă parte (și cumva pe aceeași linie), „o carte a căutării alterității pierdute și a unei pribegii postumane interiorizate” (Radu Bejan, în nr. 5 al „Familiei”). Aș zice că undeva la mijloc se situează, de fapt, politica plachetei. E aici, înainte de orice, o poezie densă, una construită prin suprapunerea unor episoade minuțioase, gândite în amănunt. Cam toate cele patru secvențe ale volumului – „superstiție” / „mic moment de respiro” / „polaroide” / „analog sau finalul imaginii” – pot fi rezumate la un soi de schiță de obiect, cam aici „operează” textele lui Daniel Coman, în zona asta a secvențelor lungi, care construiesc pe cadre generoase, mizează pe amplitudinea scenariilor.
După recentul debut și în proză scurtă, din 2022 (Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept, Chișinău: Arc), scriitorul din Republica Moldova Iulian Fruntașu a revenit foarte repede în câmpul literaturii cu un nou volum, intitulat provocator: Donatello, asasinul lui Putin*. Sunt cuprinse în el 18 povestiri în care apar uneori tendințe fantastice abil controlate, autorul lăsându-le să se manifeste doar atât cât să poată fi tratate ca perdea de fum a cărei disipare întărește un realism „contondent”, cum inspirat îl numește Bogdan Alexandru Stănescu pe coperta a patra. Este vizibilă în creațiile din volumul de față continuarea preocupării pentru a stârni implicarea cititorului în poveste, prin suspansul amplificat de finalul deschis, preocupare manifestată de autor și în cel anterior.
„… Și totuși eu vreau ca într-o zi să mă duci acolo. E ca și cum m-aș plimba cu tine prin cartea ta.
Dar știi că există riscul să începem plimbarea într-o carte și să sfârșim în realitate.
Știu, dar nu-mi pasă, mi-a spus ea…”. (Gersa)
Volumul de povestiri al lui Dan Coman (Polirom, 2022) are ca titlu o întrebare, Ce preferi?, pe cât de ispititoare (pentru că lasă impresia că poți alege dintr-o serie infinită sau finită de posibilități), pe atât de tulburătoare, deoarece realitățile propuse de autor sunt ca nisipurile mișcătoare și se sustrag unei imagini clare/fixe, așa încât, paradoxal, nu prea există răspunsuri la întrebarea lui Dan Coman, ci doar alte întrebări care țâșnesc din cea inițială.
revistavatra.org 