Despre cum „clipa se face ramură” și cîteva microcristalizări
Sînt întîlniri, în viața oricui, care te construiesc, altele care țin de destinul tău. De fapt, ele se întrepătrund.
Legată de destin a fost întîlnirea cu profesorul Paul Cornea. Fără el, viața mea ar fi fost alta. M-a convins (cu greu), după 1990, să dau examen pentru un post de asistent la Facultatea de Litere pentru că asta îmi va garanta, spunea el, că voi avea timp de-ale mele, de literatură. Așadar, Profesorul îmi purta nu doar mie grija, ci și literaturii mele! L-am ascultat, pînă la urmă, și bine am făcut. Îi sînt mult recunoscătoare.
La şaptesprezece ani de la prima ediţie, Vianu Mureşan republică acum teza de doctorat intitulată Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas (Eikon, 2022). Lucrare amplă, ce ia în dezbatere multiplele faţete ale unei filosofii care se propune în slujba celuilalt, neocolind dificultăţile, nu puţine, pe care le implică o astfel de abordare. Este, din capul locului spus, un pariu câştigat cu pătrundere şi eleganţă interpretativă, ţinând cont de faptul că e vorba de o filosofie articulată în jurul temei alterităţii şi relaţiei, deschisă generos spre altul, dar care, la prima vedere, se pare că se închide în ea însăşi. Se vrea o heterologie, o mână întinsă sensibilităţii celuilalt, a tuturor de fapt, dar nu e accesibilă numaidecât tuturor. Adesea, lectura textelor lévinasiene nu întâlneşte decât cu greu lumina care i se dăruieşte, nu găseşte de-ndată mâna care i se întinde. Un mesaj ce se cere descifrat, care nu poate fi înţeles decât în răgazul adâncirii şi asumării nu doar a problematicii extinse pe mai multe paliere ale gândirii, ci şi prin familiarizarea cu o terminologie specifică. Exigenţe la înălţimea cărora V. Mureşan se ridică dezinvolt, în – şi nu ne ferim să o spunem – cel mai minuţios şi profund studiu despre filosofia lui Lévinas din cultura română. Afirmaţie care se bazează atât pe scrupulozitatea de care dă dovadă exegetul în prezentarea cât mai limpede cu putinţă a principalelor axe ale cogitaţiei lévinasiene, dar şi – mai ales – pe abilitatea de a formula opinii proprii, de certă competenţă, de a interveni cu nuanţări şi contextualizări de mare fineţe. Cu totul, o superbă lecţie de modestie a interpretării, potrivit mărturisirii de a se fi „resemnat la un demers analitic, pe alocurea marcat de discrete opinii proprii”.
Autor de studii filosofice solide (Fundamentele filosofice ale magiei, 2000; Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 2005; Simbolul, icoana, faţa, 2006; Altul decât Dumnezeu. Schiţă pentru o teologie a urmei, 2017), Vianu Mureşan este totodată un competent investigator de universuri literare (Pavese, omul jignit, 2015), dar şi un poet inspirat. Dovadă, pentru acest ultim palier al activităţii sale, stă recentul volum Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021). Ca în cazul oricărui spirit complex, nu sunt de fapt mai multe direcţii în care se canalizează creativitatea, ci ramificaţii ivite dintr-un trunchi comun, crescute laolaltă pentru a îmbogăţi un acelaşi orizont. Dacă în eseul filosofico-teologic din 2017 autorul, într-o gramatică speculativă şi terminologică de extracţie lévinasiană, trasează cadrul unei posibile teologii a Alterităţii lui Dumnezeu, această teologie a urmei lucrează şi în subtextul poemelor de acum, de data aceasta ca poetică a urmei. „Altul decât Dumnezeu în sine” este de fapt urma, nu prea vizibilul, excesul de vizibilitate în care, prin inflaţia de prezenţă (saturată), Dumnezeu pare inabordabil, ca atare invizibil. Este urma pe care o lasă la vedere Dumnezeul nevăzut, dar care nu este Dumnezeu în sine, ci arhi-urma sa care păstrează transcendenţa, înălţimea absolutului manifestată ca alteritate: abia vizibilul invizibilului. În acest context, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a formula „un discurs despre sensurile imediate ale absenţei unui Dumnezeu prezent în transcendenţă”, altul lui Dumnezeu fiind „acest imediat al transcendenţei”. Mersul pe urmele acestuia – urmarea, o dificilă imitatio – implică asumarea unei paradoxale prezenţe de absenţă, caracter pe care substratul poetic îl reconfigurează, adăugându-i nuanţe şi adâncimi surprinzătoare.
Ceea ce reuşeşte Liviu Petrescu în Romanul condiţiei umane (1979) nu numai că nu e la îndemâna oricui, dar poate nici nu ar trezi interesul oricui, mai ales astăzi, când tinerii cercetători sunt mai degrabă confiscaţi de unele tendinţe globaliste pe gustul zilei, prizate cu voluptate şi clamate cu emfază, peripluri de survol de la distanţa cărora textul abia se mai vede, fără a mai vorbi de subtext. O abordare de sus, neatentă la detalii, care riscă să nu vadă copacii din cauza pădurii. Dimpotrivă, literatura modernă a condiţiei umane, căci despre aceasta e vorba, e văzută de L. Petrescu dintr-o perspectivă deschisă la firul ierbii, tensionată între un principiu de transcendenţă şi anumite principii limitative, de ordin metafizic şi ontologic. Se constată de la bun început fundamentul filosofic ce subîntinde întregul demers – în consens cu luările de poziţie ale lui Lucian Blaga, Tudor Vianu sau Roger Munier, printre alţii –, căci, deşi raportul pus în vedere nu este nou, ipostazele manifestării sale sunt cu totul altele decât în literatura mai veche.
Cărţile lui Mircea Martin spun adesea multe despre autor, pentru că, în structurile de profunzime ale altor texte, criticul îşi regăseşte propriul său portret interior, proiectul său intelectual, stilistica identitară inconfundabilă. Rigoarea, spiritul geometric, amprenta lucidităţii, nuanţa ca metodă de lucru şi dispoziţie lăuntrică nu exclud reflexele confesive, meandrele afective sau avatarurile sensibilităţii, prin care dialogul cu opera anulează distanţe, atenuează retorismul demonstraţiilor, impunând, când e cazul, distanţa optimă faţă de propria fiinţă. După un stagiu limitat în calitate de cronicar literar, la începutul carierei, Mircea Martin s-a retras din sfera actualităţii literare, implicându-se cu fervoare în dezbaterile teoretice. În cronici, dialogul cu opera e privat de detalii şi determinări ale conjuncturalului, criticul păstrându-şi atenţia întreagă asupra intimităţii textului, asupra a ceea ce este unic şi ireductibil în atmosfera, viziunea şi tonalitatea operei. Citește în continuare →
Ciudat amestec de admiraţie şi rezervă, de adeziune şi obiecţie, articolele lui Benjamin Fondane scrise pe marginea cărţilor lui Gaston Bachelard, publicate în Cahiers du Sud,1 mărturisesc o afinitate spirituală frapantă între cei doi autori, deşi, în multe ocazii, soluţiile pe care le oferă temelor în discuţie sunt sensibil diferite. Ne vom ocupa cu precădere de ultimul text al lui Fondane, intitulat Bachelard apprivoise le rêve [Bachelard domesticeşte visul],2 deoarece nu tratează doar materia unei singure cărţi bachelardiene, ci a mai multora, fiind astfel o recapitulare şi o sinteză a ideilor lui Fondane. Citește în continuare →
revistavatra.org 