Ce mai rămâne din Mai ’68? (9/12)

the-hippie-movement-of-the-1960s

Alexandru Matei

Mai 1968 românesc pentru nuli

Din principiu, nu o să aleg să scriu, eu, de aici (Constanța, lângă plajă, dar în camera de cămin), despre mai 1968 la Paris sau aiurea în Occident, și nici despre mai 1968 în China, acolo unde profii și-au luat-o rău, dar cu ordin de sus (acest sus încercând să se pretindă jos, cu ura celui care știe că dușmanul tocmai a pierdut partida și așteaptă cuminte să fie schingiuit cât mai puțin insuportabil). Nu voi scrie despre interpretările Ross versus Aron, sau stânga militantă (s-a luptat de fapt pentru egalitate și emancipare) versus liberalii (gen Lipovetsky, al cărui mai 1968 e nedureros și hiper-deschis) versus neoconii (n-a fost nimic, adică a fost o prostie). Pentru că mai 1968 nu s-a terminat încă, pentru că a fost toate astea, adică de la Revoluție la nimic, și devine foarte aiurea să scriu așa ceva, banal și inutil. În plus, vuiește literalmente Occidentul de conferințe despre Mai 1968, la ce bun aș mai scrie eu în general despre asta? O să mă reorientez și o să încep cu această întrebare. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (7/12)

mai 68 712

Cristian Nichitean

Despre turnura melancolică a filosofiei

  1. Nu există o istorie imanentă a filosofiei, desprinsă de contextul social și politic, și nici măcar o rezoluție imanentă a conflictelor de idei. La apogeul războiului rece, cei mai importanți dialecticieni în viață au fost prinși într-o dispută virulentă, marcată de atacuri directe și sentințe inapelabile. De la Frankfurt, Theodor Adorno denunța alinierea lui Georg Lukács la ideologia oficială a marxismului sovietic. Aflat în spatele cortinei, la Budapesta, acesta din urmă replica cu prilejul reeditării unei lucrări mai vechi, Teoria romanului: „o parte considerabilă a intelighenției germane, inclusiv Adorno, s-a instalat în Grand Hotel Abis… un frumos hotel, dotat cu toate facilitățile, pe marginea unui abis, a neantului, a absurdității. Iar contemplarea cotidiană a abisului, între rafinamente culinare sau producții artistice excelente, poate doar să sporească satisfacția pentru deliciile oferite”. Pe scurt, o metaforă a reinstalării filosofiei în atitudinea contemplativă pe care o părăsise, nu fără ezitări, într-un secol plin de turbulențe sociale și politice.

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (4/12)

1968-scuola

Giordano Altarozzi

De la inocență la violență. Mișcarea protestatară din 1968 în Italia

Anul 1968 a fost un adevărat annus mirabilis pentru istoria recentă a unei lumi care, tocmai atunci, începe un proces inexorabil de globalizare și mondializare. Este anul în care tensiunile produse de procesele de modernizare izbucnesc în mișcări protestatare care străbat întregul Pământ, depășind granițele impuse de reorganizarea lumii de după cel de-al doilea război mondial. Motivele revoltelor, precum modul lor de manifestare, prezintă diferențe uneori deloc neglijabile, răspunzând unor nevoi politice, economice, culturale, sociale diferite, fiind însă acomunate de o aspirație generală la schimbarea radicală a structurilor existente. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (3/12)

May_1968_800_543_80

Christian Moraru

Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică

 

Majoritatea întrebărilor formulate de revista Vatra în chestionarul ce aniversează cei 50 de ani de la momentul 1968 ar putea fi reduse la următoarea „Ur-interogație” formulată de Bruno Latour în titlul unui articol influent publicat în 2004 în Critical Inquiry: „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”. În cele ce urmează, nu o să acord prea multă atenție nici prezumțiozității implicate în prima parte a titlului lui Latour și nici detaliilor alambicate ale argumentului lui. Aș vrea să observ, în schimb, că eseul – care a marcat o turnură epistemologică largă si extrem de mediatizată – a fost receptat drept o mișcare de întoarcere la problematicile realismului, o schimbare împărtășită în Italia de derriderieni precum Gianni Vattimo și Maurizio Ferraris, o cotitură aprobată de Quentin Meillasoux și alții în Franța (numele lui Slavoj Žižek merită și el reținut aici, chiar dacă intervențiile sale trădează obsesia de a se afla mereu în centrul atenției) și reprodusă, dincolo de Ocean, de „noii materialiști” precum Ian Bogost sau Graham Harman. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (1/12)

mai 68 1

Bogdan Ghiu

Mai, Mai, Mai! Epoca „Mai 68”

Mai 68, devenit „Mai 68” (simbol), a fost, dar nimeni nu știe ce a fost – și, mai ales, ce devine, ce poate (amenință, riscă, promite) să devină: revoltă, revoluție, revoluție politică, revoluție politică progresistă, revoluție politică conservatoare, revoluție culturală, precedent periculos, mișcare anti-capitalistă sau intra-capitalistă? N-a existat, nu există și nu va exista consens sau măcar convergență în această privință. Din ce în ce mai puțin. Pentru că la început, imediat după Mai 68, acesta a însemnat, politic antagonic, speranță sau spaimă. Unii au vrut să-l continue, alții, să-l facă uitat. La fel ca în cazul Revoluției Franceze, dar radical altfel. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)

52aa0f78a11d57cd8f29c4b283bf669fc1ced8d9

Argument

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

  1. ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;

  2. în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.

Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →

Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (5/5)

SAM_0085.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

Cristina TIMAR

De la criza doctoratelor la criza literaturii carcerale postdecembriste

  1. În căutarea „adevăraților Arnoteni”

Teza de doctorat, romanul masiv al lui Caius Dobrescu, și Celălalt Simion, romanul lui Petru Cimpoeșu, deși apărute la o respectabilă distanță de opt ani unul de celălalt (2007, respectiv 2015), și aparținând unor scriitori atât de diferiți, par totuși să fi fost scrise unul în continuarea celuilalt. Afirmația poate părea hazardată, căci dacă e să stabilim un tandem, cel care ni se impune din start este între cele două romane ale lui Cimpoeșu, care-l au ca protagonist pe Simion liftnicul și reversul său, Simion decăzutul. Dacă Cimpoeșu își gândește cele două romane în opoziție, cel puțin la nivelul actanților principali, o neașteptată și nepremeditată continuitate regăsim între opul voluminos al lui Dobrescu și cel mult mai subțirel cantitativ al lui Cimpoeșu. În linii mari, fiecare din cele două romane decupează o etapă a tranziției românești, augmentând literar și tratând în cheie satirică o anumită patologie socială, a infractorului devenit… scriitor, dacă o cere conjunctura. La ambii scriitori, observația necruțătoare bate imaginația, depășită binișor de o realitate consternantă și absurdă. Citește în continuare →