Viața la țară în romanul românesc – de la mituri la cifre
Un spectru încă bântuie cultura română – spectrul ruralității (1). Spun „încă”, deoarece atât de extins și de repetitiv s-a dovedit fenomenul anatemizării caracterului excesiv rural al societății, culturii și literaturii române, încât s-ar presupune că măcar imediata contemporaneitate oferă semnele epuizării lui – sau, cel puțin, desprinderea de numeroasele discriminări de clasă care l-au caracterizat. Or, și astăzi, la fel ca pe tot parcursul secolului XX, elitele intelectuale locale „modernizatoare”, „reformatoare” și „civilizatoare” perpetuează ceea ce antropologul Vintilă Mihăilescu numea inspirat transformarea „le paysan du Danube din «bunul sălbatic» inițial din fabula lui La Fontaine în primitivul suspect al Orientului european” (2).
Privind de departe modernitatea: Cazul „Sburătorul”
Despre avantajele distant reading-ului care vizează corpusuri literare – în speță genul romanesc – s-a discutat, în numeroase rânduri deja, în spațiul românesc (1). Nu au fost neglijate nici fenomenele critice articulate în spațiul periodicelor culturale și literare, nici traducerile sau dezbaterile teoretice din jurul lor (2). Un subiect mai puțin abordat, însă, cu astfel de metode neortodoxe este reprezentat de rolul și funcționarea grupărilor literare de tip cenaclu, club de lectură, cerc literar, medii redacționale sau grupări universitare. Sărăcia în materie de instrumente care pot fi utilizate pentru un astfel de proiect reprezintă, fără doar și poate, principalul motiv pentru care fenomenele de acest fel au fost mai degrabă evitate. În fond, caracterul cercetărilor care implică lectura distantă a fost dirijat în primul rând de resurse. Articolul de față reprezintă o tentativă de panoramare a unei astfel de grupări. Cenaclul Sburătorul, gruparea modernistă care nu mai are nevoie de niciun fel de introducere în cultura română, lasă în urmă un instrument analog care poate fi exploatabil într-un demers bazat pe distant reading și reprezentări în rețea: agendele literare.
Not-so-distant reading: studiile literare între sistematizare și relocalizare
Din punctul de vedere al relevanței și al productivității, close reading a încetat de câteva decenii să reprezinte o paradigmă critică viabilă de una singură. Chiar dincolo de societatea tehnologizată și globalizată în care trăim – ale cărei probleme și soluții depind inevitabil de o perspectivă de ansamblu – nu poate fi contestată în momentul de față popularitatea crescândă a studiilor World Literature și, în general, a tehnicilor distant reading, iar explicațiile sunt multiple. Pentru Moretti, lectura de aproape (hermeneutică, stilistică) este perdantă din cauza dependenței de un canon restrictiv (critica nu acordă spațiu, timp și analiză detaliată decât operelor pe care le consideră cu adevărat de valoare).
Distant Reading: „un ghimpe în coasta literaturilor naționale”
În ultimul secol, studiile cantitative au avut o utilizare largă în cadrul studiilor literare, așadar nu pot fi asociate cu o paradigmă unică, de sine stătătoare. Metodologia cantitativă sau computațională reprezintă un simplu instrument prin care pot fi demonstrate sau infirmate anumite ipoteze, pornind de la date empirice neorganizate; abia dimensiunea teoretică sau pragmatică din subsidiar îi dirijează utilitatea. Alegerea obiectului cercetării, selecția corpusului, reprezentarea grafică a datelor, interpretarea rezultatelor: toate aceste elemente care țin de praxis sunt determinate de o anumită perspectivă asupra fenomenului literar. Cu alte cuvinte, întrebarea la care trebuie să se răspundă este: ce pot să arate studiile cantitative? Sau, mai exact: cu ce scop pot fi folosite? Istoria utilizării metodelor cantitative subliniază o modificare a mizei instrumentării acestora. Conceptul de distant reading, teoretizat de Franco Moretti în opoziție față de close readingul tradițional, vizează doar ramura recentă a acestei instrumentări: cea aflată la intersecția dintre Digital Humanities, formalism, literatură comparată, world literature, marxism, evoluționism literarși world-system analysis.
Analiză cantitativă / umanități digitale: pare o poveste nouă, poate să pară o revoluție, poate să pară o păcăleală. Studiile literare aveau însă mare nevoie să lanseze o știre, să facă un eveniment. Și dacă nimeni n-a răspuns până acum articolului lui Mircea Martin din Observator cultural, Exilul literaturii (din noiembrie 2019, https://www.observatorcultural.ro/articol/exilul-literaturii/), asta se întâmplă pentru că a intervenit poate, între două practici de studii literare, un soi de fâșie Gaza; nu un zid, dar un teritoriu de frontieră pe care nu-ți vine să-l străbați, neștiind dacă vei fi primit pe teritoriul celălalt. O răceală care-i încă mai evidentă atunci când practici critice individuale se opun celor instituționale la chiar locul de muncă.
Cui i-e frică de studiile cantitative? Despre câteva prejudecăți
E greu de spus dacă studiile cantitative sau așa-zisa platformă distant reading (cele două sintagme nu se suprapun fără rest, explic mai jos de ce) au întâmpinat în mediul cultural românesc mai multă rezistență decât alte direcții teoretice ale secolului XX. Să derulăm puțin firul importurilor. Structuralismul a fost primit cu reticențe de criticii anilor ’60-’70 și cele mai importante achiziții ale sale în discursul critic românesc s-au făcut oarecum spontan și nesistematic, sub forma unui limbaj specializat inerent epocii. Ce a urmat a fost și mai greu de digerat pentru contextul cultural autohton. Poststructuralismul aproape că nu are practicieni în România, deși adepți se mai găsesc dacă numeri cu atenție toate degetele de la o mână. Disciplinele sau direcțiile grupate în mod tradițional sub umbrela studiilor culturale – New Historicism, gender studies, postcolonialism – au rămas și ele subreprezentate, fără profesiuni de credință directe sau proiecte de anvergură. Așa încât îți vine să spui că – ținând cont de „scandalul” provocat în alte culturi și de retorica impetuoasă adoptată – paradigma distant reading nici n-a fost atât de rău primită în context românesc.
Deși retorica crizei le-a însoțit de când lumea, studiile literare din ultimele două decenii nu au prea multe probleme să acopere golul lăsat după ce critique și close reading și-au epuizat motoarele, așa cum Bruno Latour și Franco Moretti constatau memorabil și fără inutile regrete. Ce-i drept, atât comparatismul world literature, cât și analizele cantitative, de pildă, se orientează parțial după modele recuperate din afara vârstei de aur a criticii de interpretare sau din cadrul științelor tari de care cea din urmă s-a străduit dintotdeauna să se delimiteze. Totuși, climatul general al „distanței” critice care alimentează aceste paradigme recente măsoară o reformă a domeniului mai profundă decât cea produsă de studiile culturale în anii ’80-’90, care continuau să se bazeze pe lecturi textuale cu atribuire de valoare (fie și o valoare de tip „extrinsec”). Succesul metodelor derivate din world systems theory, evoluția comparatismului spre scări globale de analiză și, în general, toate temele teoretice ale totalizării constituie, printre altele, și răspunsul dat expansiunii fără precedent a „netosferei” după 2005. Presiunea arhivelor digitizate, abundența instrumentelor de lectură și consultare, posibilitatea practic infinită de stocare, valul de big data care inundă întregul teritoriu al studiilor umaniste și produce dificultăți tot mai mari de a coordona volumul materialului și interpretarea sa, declanșează o mutație comparabilă turnurilor lingvistice, postmoderne și culturale (1). Adevăratul conflict de la originea mutației este cel creat între abordările calitative și cantitative, pe a căror axă se reconfigurează radical agenții și obiectivele relației critice.
Studiile cantitative sau practicile situate sub umbrela sintagmei de distant reading – conform unei formule celebre lansate de teoreticianul italian/american Franco Moretti – au câștigat tot mai multă relevanță în mediul academic al ultimelor decenii. Ca aproape toate platformele teoretice noi, fenomenul s-a extins și asupra spațiului românesc, unde și-a creat deopotrivă adepți și adversari. De aceea, revista „Vatra” consideră necesară adâncirea reflecției asupra problematicilor specifice studiilor cantitative. Invitații noștri au fost invitați fie să contribuie cu studii care reflectă practicile distant reading, fie să răspundă – într-o notă mai teoretică – la următoarele întrebări: Care este utilitatea studiilor cantitative? Amenință această paradigmă să înlocuiască vechea hermeneutică fundamentată pe close reading? Avansează studiile cantitative o teorie originală asupra literarului sau doar un set de metodologii noi? Există zone ale literaturii (române) care se pretează mai bine acestui nou tip de lectură? Se configurează o „școală” de studii cantitative în critica românească – și dacă da, cât de importante sunt contribuțiile ei de până acum și în ce ar consta promisiunile pentru viitor? Dosarul tematic de mai jos cuprinde, astfel, trei secțiuni: prima reunește reflecții legate de oportunitățile și de deficiențele acestei noi platforme (Teorie și context), a doua încearcă să familiarizeze cititorul specializat cu investigațiile concrete facilitate de studiul cantitativ (Distant reading la lucru), în timp ce a treia (Recenzii) cartografiază câteva dintre cele mai noi apariții – din circuitul internaţional, dar nu numai – cu privire la subiect.
Îmi amintesc, de pildă, în acest moment numai de un mic și izolat fragment de vis și imediat îmi dau seama cât aș putea să-l amplific și ce întâmplări ar putea avea loc în decorurile și cu personajele lui. Este însă acum, așa cum îl văd, numai o prezentare și o introducere în aceste întâmplări, dar destul de amuzantă, cred, pentru ca s-o redau așa cum am văzut-o în somn.
…În oraș intervenise o schimbare pe care aș putea s-o numesc de „specializare“. Era aceeași stradă bine cunoscută de totdeauna, însă magazinele și toate instituțiile căpătaseră forma „serviciului“ lor, de exemplu, gara era neagră, lustruită, și ca o imensă locomotivă cu intrarea prin ușa fochistului și peronul de așteptare în fața cazanului de aburi, poșta avea forma unei cutii pentru scrisori, galbenă cu dungi albastre, o librărie era în formă de călimară și alta în formă de volum frumos legat, toate cofetăriile aveau formă de prăjituri cu cremă și frișcă, magazinele de gramofoane, pâlnii enorme, iar mezelăriile erau în formă de jambon pus pe lat… toate acestea însă nu sunt decât o impresie ștearsă și care se pierdu curând când intrai în magazinul cu mezeluri unde trebuia să cumpăr ceva pentru masa de seară. În magazin mă așteptau toate surprizele și toate uimirile. Era un magazin cu rafturi și tejghele ca oricare altul, dar făcute cu totul în mod deosebit, pereții din tocătură de cârnaț presat care avea de departe aspectul unui mozaic roșu de toată frumusețea, rafturile din felii subțiri de slănină întărite cu un procedeu special, ceea ce le făcea să pară de fildeș, și tejghelele din pateuri cu aspic, tare ca sticla, curate și strălucitoare ca în orice mezelărie bine ținută.
În contextul „relansării“ economice în curs de desfășurare, asupra căreia s-a decis fără prea mare greață la gîndul milioanelor, dacă nu a zecilor de milioane de posibili morți la nivel mondial care ar rezulta în urma ei, se dezvăluie poate semnificația și importanța decisivă a carantinei. Unele lămuriri se impun: în general, atît apărătorii cît și detractorii carantinei, confundă autoritatea medicală cu autoritatea politică, fenomen observabil, pe de-o parte, în cazul amatorilor liberali ai stării de urgență, dar și, de cealaltă parte, a negaționiștilor dreptei „alternative“ (alt-right). Mai mult, rîndurile celor din urmă sînt îngroșate de figuri intelectuale cîndva respectabile în medii stîngiste, cum ar fi Giorgio Agamben, cel care în cele mai recente intervenții ale sale denunța „minciuna dominantă“, lansînd un îndemn la jihad filozofic împotriva științei, nu înainte de a ne explica frumos, etimologic, heideggerian, ce înseamnă epidemia1. Citește în continuare →
