La 40 de ani de la dispariția poetului (și la 90 de ani de la naștere), revista „Vatra” își propune să redeschidă „dosarul Nichita Stănescu” prin reevaluarea poziției sale în istoria literaturii române. Demersul nostru pornește de la premisa că, deși Nichita Stănescu rămâne una dintre figurile importante ale canonului școlar, receptarea sa critică a intrat în ultimele decenii mai degrabă într-un con de umbră. Toate bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste – fie că e vorba despre optzeciști sau despre douămiiști – au vizat delimitări canonice față de opera lui. Mai mult, seria revizuirilor „est-etice” post-nouăzeciste, dacă nu și-a făcut o țintă predilectă din deconstruirea imaginii scriitorului (așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marin Preda), nici n-a contribuit la menținerea „mitului Nichita Stănescu”, în condițiile în care civismul n-a reprezentat o miză centrală a operei sau a conduitei poetului.
În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.
În prefața colecției de eseuri Crez și istorie a lui Bretter György (1932-1977), tradusă în limba română la editura Kriterion în 1979, N. I. Tertulian îi creionează un profil intelectual remarcabil: apropiat al discipolilor lui György Lukács (așa-numita „Școală de la Budapesta”); dialectician preocupat de problema limbajului, mai ales în ceea ce privește rolul acestuia în menținerea ordinii sociale; interpret abil al lui Fichte și Lukács (inclusiv ca editor și prefațator al colecției de eseuri Tanulmányok I–II, Kriterion, 1973); gânditor anti-dogmatic în probleme de literatură și estetică; și traducător și comentator al lui D. D. Roșca în limba maghiară (A tragikus lét, Kriterion, 1971).i Bretter a îngrijit și prefațat și traducerea în limba maghiară a colecții de texte de Althusser publicată în limba română, în traducerea Adinei Pavel și a lui Apostol Pavel, ca Citindu-l pe Marx (Editura Politică, 1970): Olvassuk Marxot (Kriterion, 1977). În ciuda interferențelor evidente între preocupările lui Bretter și cele ale filozofilor marxiști români din aceeași perioadă, Bretter a rămas în mare parte necunoscut printre intelectualii români din afara mediului clujean. Jumătate de secol mai târziu, contextul intelectual al filozofiei marxiste de limbă maghiară din România reclamă o cercetare atentă la intersecția afinităților cu filozofia Lukácsiană din Ungaria, a dialogului cu filozofia marxistă locală de limbă română și nu în ultimul rând a dinamicilor generaționale ale intelectualilor maghiari din România. Textul „Ipoteza despre limba dublă a generațiilor”, o analiză ingenioasă a diferențelor dintre generații la nivel lingvistic, cât și prin prisma teoretică a lui Karl Mannheim, poate fi citit și în această cheie: în 1974 Bretter a editat Szövegek és körülmények (Texte și împrejurări), un volum de eseuri ale tinerii generații de teoreticieni maghiari din România (Ágoston Vilmos, Huszár Vilmos, Molnár Gusztáv, Szilágyi N. Sándor și Tamás Gáspár Miklós), parte a așa-numitei „a treia generație Forrás”. Volumul, descris la momentul respectiv ca un „act colectiv de război”ii, a marcat un efort de critică a dogmatismului marxist din diferite perspective, inspirate de scrierile de tinerețe ale lui Marx, refuzând paradigma marxistă în întregime, ori continuând să se raporteze la ea însă doar oportunist sau cu superficialitate.iii
Grupajul despre filozofia marxistă din România comunistă se încheie astfel cu acest gest de pasare a ștafetei către generația următoare și către cel care avea să devină unul din cei mai importanți autori marxiști contemporani din Europa de Est, regretatul Tamás Gáspár Miklós, recent dispărut dintre noi. (AH)
Textul lui Gáll Ernő (1917-2000) tratează problema națiunii și naționalității (minorităților etnice) ca subiect de reflecție marxistă. Gáll reconstruiește o filieră de gândire clasică marxistă dar în același timp își racordează analiza și la literatura contemporană în probleme rasiale, postcoloniale și ale minorităților naționale. De asemenea, trece în revistă elemente cheie din filonul de reflecție locală – atât românească cât și maghiară – și din practica politică în problema națiunii începând din secolul XVIII. Gáll susține faptul că situația „naționalităților” poate fi rezolvată la nivel intern prin garantarea drepturilor egale, respectarea demnității individuale și colective și protejarea surselor de autodefinire a identității naționale, în special limba. El își va revizui această poziție de-a lungul anilor ʼ80, când problema minorităților naționale se acutizează în România, argumentând în schimb pentru necesitatea unui mecanism transnațional de garantare a drepturilor minorităților (pe linia Acordurilor de la Helsinki).i După cum rememorează în „Bilanț provizoriu”, textul autobiografic care încheie volumul Dimensiunile conviețuirii (1978), parcursul intelectual și politic al lui Gáll este marcat de activitatea în mișcarea antifascistă din Oradea natală, de mediul universitar clujean (având în comun multe dintre sursele intelectuale evocate și de Tudor Bugnariu), de participarea la MADOSZ (Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România) în perioada interbelică și de experiența de supraviețuitor al lagărului de concentrare de la Buchenwald. În „Bilanț provizoriu” Gáll dezvoltă o atitudine autocritică și în același timp realistă a pozițiilor sale intelectuale, în special a intransigenței ideologice din perioada stalinistă (1947-1957), înțelese în contextul lor biografic, politic și de orizont de cunoaștere. Gáll, pentru care autocritica marxistă permanentă reprezintă o sursă a „autonomiei lăuntrice”, rămâne unul dintre puținii intelectualii care au reflectat deschis de pe poziții marxiste asupra propriilor convingeri încă din timpul perioadei comuniste. (AH)
„Condiția femeii” a fost dezbătută pe larg și în România începând cu anii ʼ70, în special în jurul Anului Internațional al Femeii din 1975, proclamat de Organizația Națiunilor Unite. Cea mai detaliată analiză, racordată la literatura celui de-al doilea val feminist, la dezbaterile marxiste contemporane din jurul muncii reproductive și la situația femeilor în țările în curs de dezvoltare ale așa-numitului „sud global”, este volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan de Stana Buzatu (n. 1934). Publicat în 1979 la Editura Politică, volumul este rezultatul tezei de doctorat susținută în același an la Academia „Ștefan Gheorghiu” și de asemenea integrează experiența autoarei în calitate de secretară a Federației Democrate Internaționale a Femeilor la Berlin între 1965–1971. Volumul este singular prin prezentarea și dezbaterea de pe poziții marxiste a unora dintre principalele autoare feministe din anii ʼ50-ʼ70 (Simone de Beauvoir, Shulamith Firestone, Betty Friedan, Benoîte Groult, Gisèle Halimi, Andrée Michel, Évelyne Sullerot, Susan Sontag, etc.), o literatură aproape complet inaccesibilă în limba română (cartea Drama eliberării femeii de Mathilde Niel este singurul volum feminist tradus integral înainte de 1989, de către Ecaterina Oproiu) și aproape complet ignorată ca tematică filozofică în perioada comunistă în România, inclusiv în varianta marxismului feminist. Buzatu propune o perspectivă materialist istorică asupra condiției femeii, situând aservirea femeii în contextul dezvoltării structurilor de clasă și argumentând de pe această poziție atât împotriva explicațiilor biologizante cât și împotriva structuralism-funcționalismului descriptiv. Buzatu oferă și o analiză a situației de triplă discriminare a femeilor din „sudul global”, la intersecția inegalităților dintre femei și bărbați, de clasă și rezultate din exploatarea colonială și neocolonială.i Una dintre cele mai ingenioase intervenții analitice în problema condiției contemporane a femeii apare nu în capitolul final, în care Buzatu discută cazul românesc – incluzând prezentarea critică a disparităților în nivelul de educație și profesionalizare a femeilor, a poverii duble / triple a femeilor și a subreprezentării lor în poziții de conducere – ci în subcapitolele care discută problematica relației dintre feminism și marxism. Dintre acestea, „Probleme deschise dialogului creator: General și particular în lupta pentru eliberarea femeii” propune extinderea vocabularului marxist local prin incorporarea conceptului de sexism, în mod analog celui de rasism. (AH)
Călina Mare (1926-2014) a absolvit Facultatea de Filozofie la Cluj la începutul anilor ʼ50, avându-i ca profesori pe D. D. Roșca și Lucian Blaga și a continuat să predea la aceeași facultate, devenind profesor universitar – una dintre foarte puținele femei în domeniul filozofiei. Mare s-a dedicat problemelor de materialism dialectic, publicând articole despre cauzalitate și lege, legea negării negației, ori determinism în relație cu structuralismul; cât și editând și contribuind la manualele de materialism dialectic pentru studenți.i Introducere în ontologia generală, publicată în colecția Sinteze Lyceum a Editurii Albatros în 1980, este comparabilă ca tematică cu volumul Anei Katz, dar adoptă un stil mai accesibil. Călina Mare a contribuit substanțial la dezbaterile de epistemologia științei, cu precădere în domeniul fizicii, publicând volumul Determinismul și fizica modernă (București: Editura Politică, 1966). Printre autoarele care au publicat în Cercetări filozofice (1953-1963) și Revista de filozofie (1964-1989), preocuparea pentru epistemologia științei este evidentă.În afară de Călina Mare, Ileana Mărculescu (biologie, genetică), Clara Dan (matematică, fizică), Elena Bellu (chimie), ori Angela Botez (filozofia științei) au urmărit îndeaproape literatura publicată în domeniu și au contribuit recenzii consistente, articole de sinteză și perspective marxiste asupra evoluției științei. În general, epistemologia a fost prezentată retrospectiv ca un domeniu relativ protejat de obligația de a se angaja ideologic, eludând o analiză atentă a textelor pe filieră materialist dialectică (în sensul cercetărilor clasice ale lui Loren Graham și Helena Sheehan, de exemplu) și a implicațiilor lor în sensul gândirii social-politice.
Futurologia pătrunde în România la cumpăna anilor ʼ60 cu o mică întârziere față de alte țări din blocul socialist (Polonia, Cehoslovacia în special), dar cu o mai puternică susținere instituțională din partea autorităților. În septembrie 1972, România găzduiește a treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, iar în 1974 se înființează „Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării” în cadrul Universității București; însăși revista de sociologie relansată în 1972 – Viitorul social – poartă (în titlu, în tematică) amprenta acelorași preocupări. În cercetările recente dedicate fenomenuluii se insistă mult pe distincția sau chiar opoziția dintre o futurologie oficială, reprezentată în principal de Mircea Malița și Pavel Apostol, și o futurologie neoficială, neideologizată și dizidentă, practicată în principal de Mihai Botez, o futurologie deschisă, pluralistă, în contrast cu rigiditatea și determinismul celei dintâi. Din această perspectivă, textul lui Pavel Apostol din acest dosar – traducerea unei prelegeri susținute la Simpozionul internațional de la Piatra Neamț din 1971, publicată în engleză ca „Marxism and the Structure of the Future”, Futures 4, no. 3 (1972): 201-10 – e cât se poate de asimptomatic: de pe pozițiile cele mai oficiale ale establishment-ului futurologic comunist, el pledează pentru o futurologie marxistă eminamente deschisă, plurală, probabilistă. Totodată, în răspăr cu pretențiile non-ideologice, tehnocrate ale futurologiei occidentale, Apostol susține aici importanța analizei, criticii și conștientizării ideologice în orice cercetare asupra „viitorilor”.
Dacă textul Anei Katz poate fi citit ca o reluare a Diamat-ului marxism-leninismului ortodox din anii ʼ50, dar la un nivel sporit de intensitate și febrilitate a teoretizării, textul din 1972 al lui C.I. Gulian – și în general proiectul său de antropologie filozofică marxistă pe care îl dezvoltă de pe la mijlocul anilor ʼ60 – pare a fi locul în care șarjele sau măcar presiunile revizioniste ale marxismului umanist sunt integrate și neutralizate la centru – din multipoziția de academician, director al departamentului de filozofie al Universității București și al Institutului de filozofie, redactor-șef al revistei Cercetări filozofice – într-un marxism tot mai ecumenic și extins pe laterală, în care acesta este, desigur, și materialism, dar și axiologie, și despre societate, dar și despre individ, și cu determinism și științe, dar și cu sens, valoare și filozofie. Schimbarea de atitudine față de răfuielile cu filozofia „revizionistă” și cu ideologiile occidentale de la finele anilor ʼ50 e marcantă – și Gulian însuși a parcurs toate etapele acestei evoluții, de la marxism-leninismul exclusiv, vigilent la un marxism inclusivist, a cărui principală calitate revendicată e tocmai caracterul compatibil și acomodant cu cele mai contemporane platforme occidentale (structuralismul, teoria sistemelor, cibernetica) sau cu cel mai peren umanism. (A.C.)
Eseul lui Nicolae Tertulian, „Anti-Heidegger” (Viața romînească, nr. 10/1957) este un text important și reprezentativ atât pentru evoluția autorului său, cât și din perspectiva contextului în care apare. Pe de o parte, el este unul din primele texte în care Tertulian abandonează sfera preocupărilor de cronică și critică literară pentru a se aventura nu doar în domeniul imediat învecinat al teoriei literare și esteticii – cum făcuse deja în câteva studii despre literatura istorică și estetism de la mijlocul anilor ʼ50 –, ci în cel al filozofiei, în care se va desfășura cu precădere de-aici înainte. După debutul în Contemporanul în 1948, urmat apoi de transferul la Viața romînească în 1954, Tertulian publică mai ales cronici de întâmpinare și scurte texte despre literatură, care încearcă să păstreze un balans atent între rigorile realismului socialist și posibilitatea relaxării sau măcar redesenării unora din aceste rigori.
Adela Hîncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Ștefan Baghiu
În sfera cercetărilor de istoria filozofiei, a ideilor sau a culturii, filozofia din România comunistă rămâne – sau a rămas până foarte de curând – într-un con de umbră. Spre deosebire de alte domenii apropiate – sfera literaturii și criticii literare, sau sociologia, de pildă, care s-au bucurat în ultima vreme de o analiză și recuperare atente – filozofia perioadei comuniste continuă să fie subinvestigată, uitată. Și cu atât mai mult partea ei cea mai consistentă (măcar din punct de vedere cantitativ și instituțional), trunchiul său principal: filozofia marxistă din România comunistă, care e, cel mult și în cel mai bun caz, luată în considerare doar pentru a fi imediat expediată ca o „summa ideologică a regimului totalitar”, „însăilare de propoziții simpliste și naivități vulgarizatoare prezentate drept adevăruri revelate”.
Grupajul de mai jos își propune să ofere o imagine cel puțin mai bogată și informată asupra filozofiei de inspirație marxistă din perioada comunistă, printr-o selecție a câtorva din cele mai interesante și reprezentative texte din acest areal. Chiar dacă o anumită continuitate străbate toate aceste studii și eseuri – cel puțin apartenența lor asumată la marxism – merită, credem, subliniate și diferențele semnificative dintre ele, de factură, de intenție, de context, și evoluția de ansamblu a acestui câmp de-a lungul deceniilor, pe care ele o schițează aici prin simpla lor alăturare.
revistavatra.org 