Etichetă / filosofie contemporana

de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (VI)

Wassily Kandinsky, Composition VIII, 1923, Solomon R. Guggenheim Museum, New York, NY, USA

Cristian Nichitean

Ontologia, un „retrofuturism”?

Abrevieri:

DAC – Ilyenkov, The Dialectics of the Abstract and the Concrete In Marx’s Capital

DI – Ilyenkov, Dialectics of the Ideal

MEO – Marx, Engels, Opere

PO – Lukács, Prolegomeni all’Ontologia dell’essere sociale

OES – Lukács, Ontologia existenței sociale, vol. 1

1. Să începem, ca și argumentul acestui dosar, cu afirmațiile lui Engels din Ludwig Feuerbach și sfârșitul filozofiei clasice germane: „Filozofia naturii este definitiv lichidată… Filozofiei, izgonită din natură și din istorie, îi mai rămâne doar imperiul gândului pur, în măsura în care acesta subzistă: teoria legilor procesului de gândire, logica și dialectica” (MEO vol. 21, p. 304). Engels pare a întoarce clar spatele unui tip de gândire filosofică care se aventura să spună ceva despre lumea exterioară, despre „ceea ce este”, adică filosofiei naturii sau, într-un sens mai larg, ontologiei. De acum încolo, afirmațiile despre lume urmau să fie domeniul exclusiv al științelor, iar filosofia se limita la considerații logice și metodologice. Dar o simplă trecere în revistă a modului în care Engels a definit dialectica complică enorm problema.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (V)

„Indulgences: Reborn” (Mohmmed Al-Hemd)

Cătălina Milea

Inumanul, forma subversivă a umanității

Departe de a fi semnul unei destrămări a monumentelor gândirii sau o recădere în obscurantism, această nouă direcție ar trebui descifrată în cheia ei proprie prin a suspenda deocamdată orice judecată și a ne alătura în principiul unei condiții de existență fără suveran. Deși obiectul suport al acestui curent pare să fie natura ori ecologia, în subtext se strecoară și un mobil politic extrem de puternic. În aceasta viziune părțile sunt mai mult ca întregul, sau în forma originală “the whole is less than its parts”1. Iar pe urmă, la rândul ei fiecare parte este un întreg. Astfel, relațiile se dizolvă în neutralitatea completă, iar spectrul de existență se divizează în obiecte singulare și ireductibile cu o pondere egala. Orice distincție ontologică chiar și cea dintre viață și non-viață, organic și anorganic dispare. În acest câmp de “flat ontology” singura experiența posibila rămâne oarecum experiența estetică.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (IV)

Tracey Clement, Post-premonitionism 2 (detail), 2015. Photo: Isobel Markus Dunworth

Horațiu Nan

Amurgul dialecticii

Una din cele mai stabile caracteristici ale conceptului de neomaterialism este cronologia sa care, schematic reconstituită, ar suna în felul următor: se naște, în forma lui conștientă de sine, pe la mijlocul anilor ’90 (în scrierile lui Manuel DeLanda, Rosi Braidotti sau Karen Barad), culminează în jurul anului 2010 odată cu publicarea unor volume de referință (cum ar fi Vibrant Matter, Duke University Press, 2010 al lui Jane Bennett, colecția de articole coordonată de Diana Coole și Samatha Frost, New Materialism: Ontology, Agency and Politics, Duke University Press, 2010 sau cartea centrată în jurul a patru teoreticieni reprezentativi neomaterialiști semnată de Rick Dolphijn și Iris van der Tuin, New Materialism: Interviews & Cartographies, Open Humanities Press, 2012), de unde cunoaște o răspândire virală prin industria cultural-teoretică până la sfârșitul decadei, pârând să piardă din tracțiune începând cu anii ’20, pe măsură ce interesul pentru noile ontologii scade.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (III)

Probability Wave (screen capture) / Paul Thomas and Kevin Raxworth Friday, 8 May, 2015

Diana Bulzan

Realismul agențial la Karen Barad

Ancorat în interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, realismul agențial al lui Karen Barad citește epistemologia propusă de Bohr într-o cheie ontologică. Ceea ce rezultă este o re-gândire a capacității de acțiune (agency), care nu mai aparține unei subiectivități și al cărei conținut e golit de intenționalitate. În aceeași măsură, noțiunea de materialitate este ancorată într-o perspectivă ce provine din mecanica cuantică, astfel încât materia nu mai poate fi înțeleasă ca pasivitate, ca substrat, ci drept un agent activ (non-subiectiv) într-o relaționalitate care are un rol constitutiv pentru realitate – rol descris de Barad prin conceptul de performativitate (noțiune ce face trimitere la Judith Butler, dar supusă și ea unei re-interpretări). O piesă importantă în aceste deplasări conceptuale e o noțiune de etică, ancorată în această ontologie al cărei element primordial e relaționalitatea activă, performativă a materiei, precedând orice distincție dintre subiect și obiect. Având în vedere poziționarea lui Barad într-o cheie feministă, queer, cum putem distinge substratul politic al eticii propuse de Barad și al acestei concepții de materialitate?

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (II)

Gustav Metzger, Liquid Crystal Environment 1965, remade 2005. Tate. © Gustav Metzger.

Mihai Țapu

Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga

Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”1. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.

Citește în continuare →
de VATRA

Filozofia continentală astăzi [traduceri]

Mark Fisher – E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului*

Într-una dintre secvențele-cheie ale filmului Copiii tatălui (Children of Men) al lui Alfonso Cuarón, Theo, personajul jucat de Clive Owen, își vizitează un prieten la centrala electrică Battersea, devenită un fel de combinație între clădire guvernamentală și colecție privată de artă. Diverse comori culturale – David al lui Michelangelo, Guernica lui Picasso, ori un purcel gonflabil al celor de la Pink Floyd – sunt păstrate într-o clădire reciclată și ea într-o piesă de patrimoniu. E singura ocazie de-a arunca o privire la viețile celor ce alcătuiesc elita, protejată de efectele unei catastrofe care a cauzat o epidemie de sterilitate: timp de o generație, pe lume nu a mai venit niciun nou-născut. Theo se întreabă: „De ce-ar conta toate astea dacă nu va mai fi nimeni să le vadă?”. Nu mai există alibiul generațiilor viitoare, fiindcă nu vor mai fi nici un fel de generații viitoare. Răspunsul pe care-l primește de la interlocutor e un hedonism nihilist: „Încerc să nu mă gândesc la asta.”

Citește în continuare →
de VATRA

Codrin Tăut – „O încântătoare colecție pestriță”

La începutul1 unei lucrări de introducere în Filosofia continentală cu ajutorul benzilor desenate2, cititorul este prevenit asupra a doua sensuri contrare ale sintagmei: unul care ar funcționa drept o identificare pozitivă a unei tradiții de gândire și celălalt, negativ, în care „continentalitatea” este construită din afară, luând chipul adversarului.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei State – Filosofia de astăzi

I. Există o poveste care surprinde cu ascuțime diferența dintre filosofia continentală și cea analitică. La mijlocul anilor 1960, după ce a obținut licența în istorie modernă, Derek Parfit și-a propus să studieze filosofia și s-a dus să asiste la două prelegeri universitare, una ținută de un filosof continental, cealaltă de un filosof analitic. Primul a vorbit despre probleme importante, dar modul în care a făcut-o l-a nemulțumit pe tânărul absolvent, care a găsit întregul demers confuz, ba chiar neinteligibil. Cel de-al doilea conferențiar a luat în discuție chestiuni triviale, însă maniera în care a interogat și a analizat lucrurile a fost una mult mai clară. Dorindu-și ca filosofia continentală să devină mai puțin obscură, iar filosofia analitică mai puțin banală, Parfit a hotărât că totuși a doua cale, cea analitică, este preferabilă variantei continentale.1 Altfel spus, nu atât ce anume tratezi, cât mai ales cum o faci deosebește o abordare mai relevantă de una irelevantă din punct de vedere filosofic. Cred că (în continuare) există un sâmbure de adevăr aici.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru-Vasile Sava – Declarație scrisă cu privire la investigarea „filosofiei continentale”

„În cartea unui savant există aproape întotdeauna și ceva apăsător, apăsat, «specialistul» iese undeva la iveală, zelul său, seriozitatea, înverșunarea sa, prețuirea exagerată a ungherului unde șade și toarce, cocoașa sa – fiecare specialist își are cocoașa proprie. […] Aici nu se mai poate schimba nimic. Să nu se creadă cumva că ar fi cu putință ca această deformare să fie ocolită prin cine știe ce artificii de educație. Orice fel de măiestrie este plătită scump pe pământ, unde poate totul se plătește prea scump […]. Dar voi vreți să fie altfel, mai «ieftin», în primul rând mai comod, nu e așa, domnii mei contemporani? Ei bine, tot înainte! Dar atunci veți primi îndată și altceva, anume în locul meseriei și măiestriei, pe literat, pe literatul dibaci și «mlădios» căruia, e drept, îi lipsește cocoașa – în afara aceleia pe care o face în fața voastră ca băiat de prăvălie și «purtător» de cultură – literatul care de fapt nu este nimic dar care «reprezintă» aproape totul, care «înlocuiește» și joacă rolul de cunoscător și care acceptă cu toată modestia să fie plătit, onorat, respectat în locul acestuia. Nu, savanții mei prieteni! Vă binecuvântez de dragul cocoașei voastre!”1

Citește în continuare →