Etichetă / Iulian Boldea

de VATRA

Mircea Martin – elogiul nuanței (I)

Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” conturează un portret aniversar al unei personalități de anvergură a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin, membru al Academiei Române, autor al unor cărți de referință care au marcat peisajul cultural românesc din perioada postbelică. Prin exercițiul profund al lecturii și prin dicțiunea rafinată și nuanțată a ideilor, Mircea Martin a exercitat o influență covârșitoare asupra unei întregi generații de critici și teoreticieni ai literaturii, cărora le-a insuflat pasiunea interogării sensurilor textului literar, deschizându-le un orizont conceptual generos, ce valorizează asceza exercițiului hermeneutic deprins prin cronicile literare de la începutul carierei, al căror „gust și acuitate, fler și tranșanță își bazau siguranța pe o substanțială rigoare teoretică” (Al. Cistelecan). Cărțile lui Mircea Martin (Generație și creație, Critică și profunzime, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Dicțiunea ideilor, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Singura critică, Radicalitate și nuanță) relevă calitățile dominante ale autorului lor: finețea și geometria interpretărilor, distanța optimă și atașamentul față de operă, adecvarea și identificarea, suplețea disociativă, dialogul permanent cu ideile, cu cărțile și cu scriitorii comentați, în măsura în care „opoziția între geometrie și finețe ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Aurel Pantea. Între negare și iluminare

Voce singulară și exemplară în poezia de azi, Aurel Pantea își înscrie cărțile în orizontul post-expresionismului, mizând, așadar, pe gravitate, tragic, anticalofilie și pe explorările abisurilor fiziologicului.Pentru Aurel Pantea realul e agresiune iminentă, iar materia proliferare absconsă. E aici un radicalism al viziunii, o sensibilitate perceptivă la ultragiul realului, în timp ce imersiunile în labirintul corporalității sunt expuse într-o scriitură neagră, intransigentă, neutră, lipsită de veleități retorice ori de vertijul ornamentelor expresivității gratuite. E limpede, astfel, că poetul are alura unui vizionar al derizoriului, al damnării și suferinței identitare, care e o proiecție în oglinzile răsfrânte ale poemului, în care se regăsesc revelațiile traumei și extaza neconcesivă a autocontemplării. Lumea însăși este pregnant vizualizată, intensitatea frazării alcătuind un scenariu inițiatic al descinderii în bolgiile unei existențe infernale, lipsite de șansa redempțiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor e în consens cu fluența aritmică a dicțiunii, fascinația depoetizantă a textelor traducând o autentică vocație a depoetizării, prin repudierea retoricii calofile, astfel încât textul liric trăiește din această tensiune între trăire și imagine, între spasm și verb, asumându-și o stilistică aritmică, striată, tensionată așa cum este însăși anatomia și fiziologia realului.

Citește în continuare →
de VATRA

Postliteratura

Constantin Severin

Argument. Povestea eseului despre post-literatură

     În anul 2001, descopeream pe net câteva articole interesante, semnate de gânditorul american Michael Heim. Am îndrăznit să-i expediez un mesaj, prin care îmi arătam entuziasmul faţă de cercetările şi scrierile sale, în domenii de avangardă ale culturii. Răspunsul a fost nu doar prompt şi amabil, ci şi extrem de generos, peste puţin timp mi-a dăruit cele mai importante cărţi semnate de el până în acel moment, „Metafizica realităţii virtuale’’ şi „Realismul virtual.’’ Am simţit atunci, cu emoţie şi recunoştinţă, că gestul său frumos era şi un fel de declaraţie de iubire pentru România şi cultura sa.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (II)

Iulian BOLDEA

Nevoia recitirii clasicilor

De ce şi în ce măsură mai avem nevoie de clasici, cum pot fi ei revizitaţi printr-o lectură proaspătă, prin interpretări inedite şi reactualizări ale unor sensuri mai greu de perceput azi, într-un alt context al receptării, toate acestea sunt întrebări legitime, în măsura în care actul lecturii este capabil să multiplice sensurile unui text, „să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului” (Alberto Manguel). Mai întâi, se poate spune că lectura clasicilor este, astăzi, întreţinută în primul rând de unii temerari critici şi istorici literari care se încumetă să edifice ediţii critice (Eugen Pavel, Alexandru Ruja, Nicoleta Călina Presură, Victor Durnea, Ștefan Firică, Alexandru Farcaș etc.). Relectura clasicilor este îngreunată, însă, în şcoală, de reorientarea studiului literaturii române înspre perimetrul comunicării, ignorându-se scriitori cu adevărat importanţi, dar şi evoluţia literaturii noastre, organicitatea ei, potenţialul său de semnificaţie şi valoare estetică. Trebuie reamintit mereu idealul sincronizării cu valorile europene, prin cele trei etape majore (pașoptismul, „Junimea”, modernismul interbelic), dar şi necesitatea traducerii clasicilor noştri în alte limbi, cu toate insuficienţele unor astfel de transpuneri, în absenţa reperelor explicative ale contextului social-istoric românesc, fără de care lectura scriitorilor români traduşi în altă limbă este problematică.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Lucian Raicu. Ceremoniile empatiei

Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic. 

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (IV)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul Cântece de trecut strada (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (I)

Argument

O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.

Citește în continuare →
de VATRA

Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii (I)

Argument

Interferențele literare dintre români și maghiari reprezintă un demers de înțelegere reciprocă și de comunicare, având ca scop reprezentarea unei expresii identitare ce se situează sub semnul multiculturalismului. Valorificarea specificului local evidențiază o serie de trăsături estetice și etice de o importanță incontestabilă. Nicolae Balotă subliniază aceste confluențe literare româno-maghiare în Introducerea la cartea sa Scriitori maghiari din România: „Scriitori români și maghiari trăim în același spațiu cu determinări istorice și culturale comune. /…/ Specificitățile nu pot fi ignorate. Dar atunci când se creează o comunitate de destin istoric, cum există între literaturile de diferite limbi din țara noastră, nici-o diferențiere existentă nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar la temeiul oricărei comunicări este cunoașterea”.

Citește în continuare →
de VATRA

Muzica clasică românească. Prezent și perspective

Argument

Revista Vatra își orientează în mod constant atenția spre evoluția literaturii, a artei plastice, a teatrului, prin rubrici sau numere dedicate. De această dată, ne-am gândit să consacrăm un dosar tematic prezentului și perspectivelor muzicii clasice românești contemporane. Pentru acest moment de reflecție și analiză, am invitat, trei personalități ale muzicii noastre de azi: Dan Dediu, Ion Bogdan Ștefănescu și Valentina Sandu-Dediu, voci importante ale culturii muzicale românești, care au răspuns întrebărilor noastre referitoare la trăsăturile definitorii ale muzicii clasice românești contemporane, la atuurile ei, la modul în care e percepută contribuția muzicii de azi, prin evaluarea ariilor interpretative, dar și a registrelor de teoretizare sau a domeniilor de cercetare științifică universitară.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Un spirit antidogmatic: Z. Ornea

Pasionat de studiul documentelor, de istoria ideilor și a ideologiilor, Z. Ornea a fost unul dintre cei mai reputați istorici literari ai noștri, specie tot mai rară acum. Cea mai cunoscută carte a lui, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească continuă un alt volum, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea. La începutul activității sale, Z. Ornea a fost editor, jucând un rol important în recuperarea unor scriitori interziși în perioada proletcultistă. Debutează cu o carte dedicată fenomenului cultural junimist (Junimismul, 1966), după care urmează cărți dedicate altor orientări culturale românești sau climatului interbelic: Țărănismul (1969), Sămănătorismul (1970), Poporanismul (1972), Junimea și junimismul (1975), Curentul literar de la „Contemporanul” (1977), Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), Anii treizeci, extrema dreaptă (1995). De real interes sunt biografiile consacrate lui Titu Maiorescu (Viața lui Titu Maiorescu, I-II, 1986-1987), Constantin Dobrogeanu-Gherea (Viața lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1981; Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1982) și Constantin Stere (Viața lui Constantin Stere, I-II, 1988-1991). Nu mai puțin importante sunt cărțile ce reunesc studii și articole de critică și istorie literară apărute inițial în reviste (Confluențe, 1976, Comentarii, 1981, Atitudini, 1988, Interpretări, 1988, Înțelesuri, 1994, Medalioane, 1997, Glose despre altădată, 1999, Portrete, 1999, Polifonii, 2001). Junimismul, cartea din 1966 este considerată chiar de autor o „foarte juvenilă tentativă”, astfel că a fost rescrisă, revizuită, în Junimea și junimismul (1975), „o altă carte”, de fapt.

Citește în continuare →