Etichetă / Oana Paler

de VATRA

Oana Paler – Istorie, clasă, individ

Lavinia Braniște a excelat în a construi personaje care nu se descurcă și au, în același timp, o mare aplecare spre acreală și resemnare. Unele chiar spre lene. Sau care sunt ineficiente, care cumva nu reușesc, decât cu eforturi mari și contraproductive, să ducă la îndeplinire mici sau mari sarcini. Cum ar fi trasul la xerox al unor pagini sau pregătitul unei cine festive. Nu știu să existe vreun roman al Laviniei care să ocolească tipologia omului care înaintează prin viață cu frâna trasă.

Însă în Camping (Polirom, 2025), Braniște schimbă generația și unghiul narațiunii. Personajul principal nu mai este un milenial al prezentului urban, care se plânge că e scump la Mega, dar aruncă la gunoi mâncarea de la mama, ci o sexagenară, văduvă de tânără, emigrantă de două decenii în Spania. Ajunsă la vârsta pensionării, Sofia trebuie să împacheteze și să se întoarcă în România. Robert, fiul ei de 24 de ani, vine s-o ajute. Vine, deși nu are niciun chef, deși a făcut praf banii mamei, chestiune pe care nu i-o spune decât la jumătatea cărții.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cum să-ți amintești de copilărie fără să te plângi

Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Oana Paler, Hristina Doroftei, Livia Roșca, Elsa Dorval Tofan și Călina Trifan

Oana Paler

(casa paleologu – excursia studioasă)

aș merge cu casa paleologu

într-o excursie studioasă la atena

în extrasezon mai exact în februarie

cred că e superb pe la acropolă

nu e aglomerație nici nu te bate soarele

i-aș băga niște guță la cina festivă

aș băga de 4000 de lei

oare am voie

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (I)

Argument

Problema reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – a reprezentat întotdeauna nu doar o chestiune de exegeză la firul ierbii, ci și un barometru cu privire la maturitatea critică a unei culturi sau un indicator al mutațiilor criticii la un moment dat. Cel puțin începând de la Noua Critică franceză, cele mai importante inovații conceptuale s-au produs, întâmplător sau nu, pornind de la comentariile dedicate clasicilor: Roland Barthes își inaugurează practicile structuraliste pornind de la opera lui Racine, Tzvetan Todorov formulează principii naratologice pe marginea operei lui Boccaccio, Jean Starobinski practică primele „lecturi de identificare” pornind de la Rousseau etc. Studiile psihanalitice, studiile de gen sau studiile postcoloniale din deceniile următoare n-au făcut decât să sporească prestigiul canonicilor și redescoperirea unor Shakespeare, Jane Austen sau James Joyce din aceste unghiuri noi a devenit aproape o normă. Exemple de reevaluări moderne nu lipsesc nici din critica românească postbelică, cu volume dintre cele mai curajoase metodologic dedicate lui Budai-Deleanu (Ioana Em. Petrescu), Slavici (Magdalena Popescu), scriitorilor literaturii vechi (Eugen Negrici). Mai mult, există scriitori, precum Rebreanu sau Bacovia, pe care fiecare generație critică pare să-i reinventeze după grile proprii, dacă măsurăm distanța de la primele lecturi până la volume apărute foarte recent.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Planeta DMITRI: Urme de viață, forme de speranță

Extincție (OMG, 2024) este volumul care l-a făcut pe George State să se simtă lovit (love it!) în plexul inimii, iar pe Mihai Iovănel să afirme că „poezia lui Miticov este deocamdată stadiul cel mai înaintat al douămiismului” (coperta a patra). Dincolo de elogii sau de ezitări (care s-au manifestat în legătură cu Dmitri: INTJ, publicat în 2023, o carte care cred cu tărie că va deveni, în timp, obiect de studiu), Dmitri Miticov este un poet aparte, practicant al unei stilistici eclectice, unde se combină elemente metamoderne, neoromantice și referințe la concepte științifice, într-o criptare pur personală, care-l fac să arate per ansamblu ca un antidouămiist, un antibiografist, dacă e să ne raportăm la generația atât de angajată social și politic a fracturiștilor, care au evitat programatic abstractizarea.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – De la detaliu la the big picture cu Iulia Gherasim

Ce văd păsările (Polirom, 2024) este debutul în volum al Iuliei Gherasim și reunește 14 texte de proză scurtă în care sunt concentrate microuniversuri ridicate pe un fundament reflexiv și personal. Textele au un ritm bun, ironie și umor, calități care dovedesc că Iulia Gherasim e un autor matur, nu urmărește să obțină efecte gratuite, e un autor care construiește minuțios și nu prea lasă nimic la voia întâmplării. Îi ies (mult) mai bine prozele la persoana întâi, acolo scriitoarea e mai smart, mai rapidă și mai cool, un coolness dat de detașarea ironică de sine (avem realism, confesiune, perspectivă și voce narativă reușită). În prozele la persoana a treia (care sunt mai lucrate, uneori prea lucrate în sens că au obligatoriu twist la final și echilibrul compozițional specific prozei scurte) își „permite” sentimentalisme și melancolii sub masca delegării acestora către alte personaje. Însă insist, vocea Iuliei Gherasim funcționează cel mai bine la persoana întâi, în zona familie, relații, experiențe, prozele de acest gen din volum mi s-au părut excelente (O limbă comună, Relații internaționale, Ce văd păsările, Minciuni mici). Povestirile acoperă temporal 30 de ani de postcomunism, punctați în diferite momente relevante. În prozele care au ca fundal anii ʼ90-2000, se simt ecouri puternice ale vechilor mentalități și ale structurilor socio-economice din tranziție, pe când prezentul e proiectat pe fundal capitalist-corporatist. Există, în acest sens, puncte de intersecție cu latura privată a vieții personajelor și cu dinamica relațiilor interumane, în care se reflectă subtil transformările sociale, plusurile și minusurile fiecărei decade.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (IV)

Oana Paler

Cui i-e frică de bau-baul ficțional?

Violența atrage, face parte din natura umană, adeseori fascinează. Reflectă impulsuri primare, intime, șochează. E prezentă peste tot, în viața de zi cu zi – în familie, la știri, la școală, pe stradă, în mediul online – și în toate formele de artă, deci expunerea se face by default. Poate de aceea ne-am și imunizat oarecum la anumite forme de violență, nu ne mai îngrozim din orice, ne desensibilizăm, crește gradul de toleranță. Sunt voci care susțin că expunerea la violență prin literatură este necesară, cathartică, formatoare, întăritoare chiar, și voci care susțin contrariul. Pe vremuri, copiii de clasa a V-a plângeau la Puiul, dar își luau în același timp și o lecție de viață. Pe de altă parte, astăzi, din programele școlare pentru gimnaziu sunt excluse astfel de texte, copiii sunt hiperprotejați, „pregătirea pentru suferință” se amână până după 15 ani. E educativ sau nu? Este introducerea unor texte „dure” o formă de legitimare a abuzurilor și a violenței? Părerile sunt, desigur, împărțite, unele aflate chiar în extremă, generatoare de polemici, exagerări, radicalizări.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cosmin Leucuța despre o lume plină de minciuni

Cosmin Leucuța e un prozator interesant, atras de bizar, absurd, monstruos, straniu, dimensiuni pe care le simte și le pune sub microscop, examinând inexplicabilul din natura umană. În volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Humanitas, 2024), Leucuța scrie despre violență și răul din jur (și din noi), care îmbracă forme neașteptate, și livrează artistic pe tonuri diferite, folosindu-se de mai multe formule/filtre (clasic, pulp, punk) și mixând narativul cu sugestia cinematografică și cu experimentul dramatic.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Margaret Atwood – Atunci și acum

Nu cred că Margaret Atwood mai are nevoie de vreo prezentare. Cu siguranță că cei care nu i-au citit romanele au văzut măcar ecranizările unora dintre ele. Amintim totuși că scriitoarei canadiene născute în 1939 i-a fost decernat de două ori Booker Prize, pe lângă numeroase alte premii literare relevante.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Kit de supraviețuire în spațiu și în subspațiu

Cel mai recent volum al lui Dmitri Miticov – Dmitri: INTJ (OMG, 2023, copertă – Cătălin Furtună) – este „o cercetare despre modalitățile și locurile în care te / poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare. / Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante / doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar”. O călătorie-cercetare ale cărei etape sunt reprezentate sub diferite forme grafice: textele poetice capătă aerul unor cercetări științifice, abandonând terenul poeziei unanim recunoscute și acceptate drept poezie și accesând ambițios valențele axiomatice ale acesteia, o poezie-adevăr științific, în care cunoașterea paradisiacă nu mai strivește corola de minuni a lumii, ci o completează pe cea luciferică. Eul creator este un cercetător-observator în descendența lui Heisenberg, care nu mai urmează linia determinismului, ci se deplasează prin salturi în spațiu și în timp, folosind memoria și imaginația ca vehicule: „tot ce se poate întâmpla cu tine are incontestabila capacitate de / a se-ntoarce în trecut și a-l modifica (…). Ai spune că ai transformat niște / momente din trecut în zone pline de neprevăzut la fel / cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat / și chiar paradoxal tot ce s-a întâmplat cu tine în zona / unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele / universului tău cunoscut. Tot ce se întâmplă cu tine / este pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare”. La final avem o cheie mitologic-fantastică, prin recurs la intertext, la poemul lui Ghilgameș, la Urshanabi și la apele morții. Glosa este dovada „că-n cealaltă parte e un univers necunoscut unde săgeata timpului e inversată”.

Citește în continuare →