Etichetă / poem
Ioan MOLDOVAN – plaur
Te visez lucios şi cafeniu
În vis eşti mai viu
decât mine
Mai bine
nu mai visez, decât să fiu
doar miere de albine
Nimeni nu mă sună, alo!
Nimeni nu mă cunoaşte în burg.
Trece vineri. Mişto!
Stelele-s plânse ca apele
în amurg
Ioan Es. POP – Poem
cînd aţi dat mîna cu el, nu aţi simţit
că avea mîna mai rece decît a noastră a tuturor?
de unde venea? de unde putea să aibă
acea mînă mai rece decît a oricărui muritor?
din iad, am zis toţi, din iad, dar el a zis
nu din iad, nu din iad, ci de mai jos.
atunci iartă-ne, iartă-ne, iartă-ne
pe noi toţi.
[Vatra, nr. 5/2016]
Aurel PANTEA – Katiei
Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce suntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute, şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Claudiu KOMARTIN – Komartin. O genealogie (după John Robert Colombo)
1.
Stră-străbunicul meu era țapinar
prin pădurile din
Transilvania habsburgă.
Prindea buștenii cu căngi
și frânghii și îi ducea în jos,
pe râu, până când într-o zi
a cunoscut o fată austriacă
deșteaptă și educată
care nu prea era de nasul lui.
Au avut împreună trei fiice
și un băiat. Cândva înainte
de 1900 s-au hotărât
să coboare-n Regat.
Nu știu ce-a fost în capul lor.
2.
Singurul lor fiu, muncitor
într-o uzină interbelică
din Craiova, s-a însurat cu Suzana,
despre care și azi se
bănuiește că ar fi fost evreică.
Dacă era așa, a păstrat foarte bine
secretul. Străbunicul
era un bărbat dur și își ieșea ușor
din fire. Cel puțin așa și l-au
amintit, multă vreme, cu toții.
3.
Pe băieții lui nu cred să-i fi
îmbrățișat vreodată.
Dacă unul dintre ei vorbea
la masă neîntrebat sau doar
scăpa furculița din mână,
răsturna masa și-i lua pe toți la omor.
Așa erau vremurile, adaugă
în capul meu o voce de om
bătrân și blazat.
4.
Bunicul s-a născut la Craiova
era blond și zvelt și a făcut carieră
ca dansator.
A murit înainte să împlinească 40,
doborât de un glonț într-o pădure
asemănătoare acelora
pe care bunicul lui le știa
foarte bine. De împușcat
l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,
care-a murit și el după câteva luni.
Atunci au înțeles Komartinii
cum e când vânătorul devine
vânat.
5.
Bunicului din partea mamei i se
Spunea în satul ăla sărac din sud
„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l
mai amintește nimeni de mult,
dar când am ajuns la Istanbul
toți bărbații trecuți de 60
pe care-i întâlneam
jucând table și bându-și
tacticoși ceaiul la câte o
măsuță de pe malul Bosforului
semănau al naibii de bine cu el.
6.
La bătrânețe era omul cel mai
elegant din tot cartierul. Femeile
se pierdeau când le saluta în
drumurile matinale spre piață,
în costumul lui aranjat perfect,
cravată, butoni auriți,
cu mustața lui tunsă perfect,
cu pantofii lustruiți ca ai unui
wiseguy din Goodfellas.
Nici el nu știa cum se pronunță
exact numele ginerelui său,
și apoi al nepoților, așa că
îmi puteți spune cum vreți,
dacă e Komartín sau Komártin,
asta mă lasă rece.
7.
Taică-miu blond, cu ochii
albaștri, rebel adus cu picioarele
pe pământ de o școală militară
severă, mama brunetă,
cu păr ondulat și trăsături
orientale, când era tânără
se prezenta drept Cora Vaianis
și povestea că-i născută
în Salonic.
L-a visat pe tata în noaptea
de Sânziene, iar când
bărcile li s-au întâlnit pe
lacul din Cișmigiu, a știut
că-i mâna sorții la mijloc. Avea
19 ani. A aflat ea mai apoi
în ce s-a băgat.
8.
Născut în București, crescut
într-un cartier proletar
pe atunci mai nesigur și violent,
uneori mă simt aproape de
Marmara, de Anatolia,
de Insulele Prințeselor,
alteori de Viena și de
Karintia, de Lacul Amara,
de Dunăre,
câteodată de amintirea
Pădurii Nebune.
Mi-a fost mereu bine
sub Tâmpa și la Sibiu, dar
am fugit ca de dracu
de Pietricica. N-aș fi avut
motive serioase și totuși.
Niciodată un Komartin n-a
fost așa de speriat de o
pietricică.
9.
În vinele mele curge
când mai repede, când
mai încet, un sânge
de ungur, de austriac,
de valah, de tătar.
Câteodată se amestecă
și ies niște-ncurcături
de mai mare frumusețea.
10.
Dacă asta înseamnă să fii român,
atunci sunt român și
până la urmă
poate c-o fi vreo rațiune în asta.
[Vatra, nr. 12/2015]
Teodor DUNĂ – vărsare de oameni
în curând lumea se va umple de oameni.
oameni până și în crăpăturile pereților,
în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.
ca o furtună de nisip
acoperind spațiile și spațiile dintre spații.
și unde înainte era un pahar gol,
acum e un pahar plin
cu oameni înghesuiți.
și unde înainte era un tobogan ruginit,
acum e un morman
rostogolit de oameni.
și unde înainte era un sertar cu linguri,
acum e un vagon de oameni stând
cu gurile larg deschise.
apoi oamenii se vor umple de oameni.
în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,
în cuta burții,
buchețele multicolore de foarte mulți oameni
încălecându-se, mușcându-se,
înălțându-se în mici mușuroaie.
și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.
abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,
într-o revărsare tulbure a cărnurilor.
și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva
fâșii înnodate de piele.
fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.
unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie
de singurul loc rămas gol.
[Vatra, nr. 10-11/2015]
KOCSIS Francisko – Octombrie 2014
bim-bam, bim-bam, nu mai tropoti, nu te mai agita ca o limbă de clopot, baţi numai pe dinăuntru, dureros, asurzitor, e ca şi cum ai bate fără rost, pe dos, nu rezolvi nimic făcând atâta tărăboi – îmi cert inima tot în minte, pentru că am meteahna omului civilizat, deşi ştiu că nu poate da ascultare raţiunii partea care doar simte, ea are un alt mod de a şti ce-i în preajmă şi mai departe, e asemeni pământului orb de sub asfalt care-şi mai aminteşte ce furnicături îi provoca mai demult cârtiţa săpând după râme,
bim-bam, bim-bam şi mai tare, răspunde cu-o mică supărare, descifrez de aici că socoteşte capriciul ca făcând parte dintre lucrurile pe care nu-i musai să le înţelegi cu prea multă deşteptăciune, e de-ajuns să ştii că logica nu are un cuvânt prea greu în chestiuni de simţire, aici se află zaua care rupe lanţul, ehei, treaba asta cu zaua e ceva mai complicată, ar putea fi cea care rupe o viaţă, dar ades e numai cea care desparte o banalitate de alta, dar când e prima
cu asta nu te joci, asta îţi reuşeşte
numai o singură dată – zaua slabă
închide ciclul care te-nglobează –;
ţesătura de toane se destramă doar pentru a se reface mai subtil în structura unei împletituri şi mai complicate, bim-bam, aud iar după o scurtă liniştire, dar parcă vine dintr-o cu totul altă parte, ca din altă poveste, pare ecou, dar e altă voce, vine poate din inima vreunei celule, bătaie amplificată până la urechea mea de-o arhitectură de spirale unite de inefabile reguli de sprijin şi alcătuire, bim-bam, bim-bam,
poţi transforma pământul de sub picioare
în al nouălea cer,
nu ai motive şi încă nu-i timpul împlinit
ca să disperi –;
ce octombrie văratic, ce dezorientată stă păpădia înflorită între spinii tufelor de porumbar, se uită împrejur cu un strop de rouă strânsă pe-o petală, nimeni din neamul ei nu-i face vreun semn, tot câmpul e gol, e orfană,
vălătuci de mătase se răsucesc la orizontul alburiu, din deşirarea lor se risipesc în aer funigei, adierea atârnă pe lăstari motocei şi-i balansează până se încurcă între ei, îi abandonează apoi plictisită;
mă cuprinde o covârşitoare împăcare, de parcă tot ce am simţit, gândit, imaginat ar fi dobândit o formă definitivă, de parcă-n preajma mea n-ar fi o mare singurătate, ci o solemnitate cu sacerdoţi înfăşuraţi în mii de stări de lumină,
bim-bam, bate cel puţin un clopot în fiecare celulă,
nu ştiu cum de le-aud, ştiu doar că-i bine, răsună.
[Vatra, nr. 9/2015]
Traian ȘTEF – Ochiul în adormire
Ca ochiul în adormire
Al viţei-de-vie
Refuzînd să se închidă
În timp
Să se piardă
Sub coaja uscată
Să putrezească
Sub ploi
Ca strălucindul
Unei ape repede curgătoare
Refuzînd tulburarea
Cataracta umbrei
Tăietura fulgerului
Ca limpezimea
Prin care se vede viaţa însăşi
În toată consistenţa ei
Se vede scînteia
Unei clipiri de dragoste
Se vede braţul
Care arată răscrucea
Între firele nisipului din deşert
Niciodată nu rămîne fără vedere
Un ochi
Un ochi rămîne doar în adormire
Şi ţuşti un mugure
Unde nu te-aşteptai
Şi creşte mugurele
Şi al lui e cerul cu toate ale Lui
Şi al lui e capătul pămîntului
Şi ale lui făgăduinţele mării
Ceea ce înseamnă
Că mai avem o speranţă
Că viaţa e într-un du-te-vino
Numai că nu se ştie
Pe unde a intrat
Pe unde a ieşit
Pe unde iese
Pe unde intră
Ca o pendulă
Numai că atunci cînd
Ajung jos greutăţile acelea
Ca nişte testicule
Cineva trebuie să le ridice la loc
Şi te pomeneşti că lucrurile astea
Le face chiar moartea
Cu mînuţa ei
[Vatra, nr. 9/2015]
Ion MUREŞAN – Poem
Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peştişor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,
rişti să ţi se spargă o mână,
rişti să ţi se spargă un picior şi
să ţi se spargă capul în mii de cioburi.
Sigur că eram foarte trist,
căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu
şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.
Iar controlorul de bilete m-a repezit,
pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi
să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.
Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:
„Când nu ştii cum să te comporţi,
trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”
Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei
şi am privit şi eu pe ferastră:
cerul era luminos şi jignitor.
Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,
departe de orice aşezare omenească.
Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.
Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,
poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.
Şi m-a durut că nu o înţeleg:
că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,
mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal
îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?
Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis
să vorbesc mai încet.
Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea
un gând al meu care să ocupe mintea ei,
ca să avem un cap în comun,
ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.
Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,
dincolo de o câmpie strălucitoare:
nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.
Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:
ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:
că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea
şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,
pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,
înspre un deal pustiu şi îndepărtat?
Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr
şi a zis să vorbesc mai încet.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
La aniversară
Magda CÂRNECI
pentru Andrei Bodiu
pentru Alexandru Vlad
Nu ştim cum, nici de ce începe să se însereze uşor,
lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă
un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi lucruri
Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin
zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă – o durere în inimă, o panică
ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gânduri
Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu oaspeţi
căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă straniu, mecanic
nu mai înţelegem nimic – nu mai e nimic de înţeles
Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decât noi
lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret
să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pământul
Mai rămânem o clipă în parc, pe o bancă,
privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe
frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare
Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta
suntem Conştiinţă pură, universală
şi nu ne mai e frică de moarte…
[Vatra, nr. 5/2015]
revistavatra.org 