Aurel PANTEA – Katiei

aurel pantea

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce suntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute, şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Claudiu KOMARTIN – Komartin. O genealogie (după John Robert Colombo)

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

1.

Stră-străbunicul meu era țapinar

prin pădurile din

Transilvania habsburgă.

Prindea buștenii cu căngi

și frânghii și îi ducea în jos,

pe râu, până când într-o zi

a cunoscut o fată austriacă

deșteaptă și educată

care nu prea era de nasul lui.

Au avut împreună trei fiice

și un băiat. Cândva înainte

de 1900 s-au hotărât

să coboare-n Regat.

Nu știu ce-a fost în capul lor.

2.

Singurul lor fiu, muncitor

într-o uzină interbelică

din Craiova, s-a însurat cu Suzana,

despre care și azi se

bănuiește că ar fi fost evreică.

Dacă era așa, a păstrat foarte bine

secretul. Străbunicul

era un bărbat dur și își ieșea ușor

din fire. Cel puțin așa și l-au

amintit, multă vreme, cu toții.

3.

Pe băieții lui nu cred să-i fi

îmbrățișat vreodată.

Dacă unul dintre ei vorbea

la masă neîntrebat sau doar

scăpa furculița din mână,

răsturna masa și-i lua pe toți la omor.

Așa erau vremurile, adaugă

în capul meu o voce de om

bătrân și blazat.

4.

Bunicul s-a născut la Craiova

era blond și zvelt și a făcut carieră

ca dansator.

A murit înainte să împlinească 40,

doborât de un glonț într-o pădure

asemănătoare acelora

pe care bunicul lui le știa

foarte bine. De împușcat

l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,

care-a murit și el după câteva luni.

Atunci au înțeles Komartinii

cum e când vânătorul devine

vânat.

5.

Bunicului din partea mamei i se

Spunea în satul ăla sărac din sud

„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l

mai amintește nimeni de mult,

dar când am ajuns la Istanbul

toți bărbații trecuți de 60

pe care-i întâlneam

jucând table și bându-și

tacticoși ceaiul la câte o

măsuță de pe malul Bosforului

semănau al naibii de bine cu el.

6.

La bătrânețe era omul cel mai

elegant din tot cartierul. Femeile

se pierdeau când le saluta în

drumurile matinale spre piață,

în costumul lui aranjat perfect,

cravată, butoni auriți,

cu mustața lui tunsă perfect,

cu pantofii lustruiți ca ai unui

wiseguy din Goodfellas.

Nici el nu știa cum se pronunță

exact numele ginerelui său,

și apoi al nepoților, așa că

îmi puteți spune cum vreți,

dacă e Komartín sau Komártin,

asta mă lasă rece.

7.

Taică-miu blond, cu ochii

albaștri, rebel adus cu picioarele

pe pământ de o școală militară

severă, mama brunetă,

cu păr ondulat și trăsături

orientale, când era tânără

se prezenta drept Cora Vaianis

și povestea că-i născută

în Salonic.

L-a visat pe tata în noaptea

de Sânziene, iar când

bărcile li s-au întâlnit pe

lacul din Cișmigiu, a știut

că-i mâna sorții la mijloc. Avea

19 ani. A aflat ea mai apoi

în ce s-a băgat.

8.

Născut în București, crescut

într-un cartier proletar

pe atunci mai nesigur și violent,

uneori mă simt aproape de

Marmara, de Anatolia,

de Insulele Prințeselor,

alteori de Viena și de

Karintia, de Lacul Amara,

de Dunăre,

câteodată de amintirea

Pădurii Nebune.

Mi-a fost mereu bine

sub Tâmpa și la Sibiu, dar

am fugit ca de dracu

de Pietricica. N-aș fi avut

motive serioase și totuși.

Niciodată un Komartin n-a

fost așa de speriat de o

pietricică.

9.

În vinele mele curge

când mai repede, când

mai încet, un sânge

de ungur, de austriac,

de valah, de tătar.

Câteodată se amestecă

și ies niște-ncurcături

de mai mare frumusețea.

10.

Dacă asta înseamnă să fii român,

atunci sunt român și

până la urmă

poate c-o fi vreo rațiune în asta.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Teodor DUNĂ – vărsare de oameni

în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

[Vatra, nr. 10-11/2015]

KOCSIS Francisko – Octombrie 2014

LEAD Technologies Inc. V1.01

bim-bam, bim-bam, nu mai tropoti, nu te mai agita ca o limbă de clopot, baţi numai pe dinăuntru, dureros, asurzitor, e ca şi cum ai bate fără rost, pe dos, nu rezolvi nimic făcând atâta tărăboi – îmi cert inima tot în minte, pentru că am meteahna omului civilizat, deşi ştiu că nu poate da ascultare raţiunii partea care doar simte, ea are un alt mod de a şti ce-i în preajmă şi mai departe, e asemeni pământului orb de sub asfalt care-şi mai aminteşte ce furnicături îi provoca mai demult cârtiţa săpând după râme,

bim-bam, bim-bam şi mai tare, răspunde cu-o mică supărare, descifrez de aici că socoteşte capriciul ca făcând parte dintre lucrurile pe care nu-i musai să le înţelegi cu prea multă deşteptăciune, e de-ajuns să ştii că logica nu are un cuvânt prea greu în chestiuni de simţire, aici se află zaua care rupe lanţul, ehei, treaba asta cu zaua e ceva mai complicată, ar putea fi cea care rupe o viaţă, dar ades e numai cea care desparte o banalitate de alta, dar când e prima

cu asta nu te joci, asta îţi reuşeşte

numai o singură dată – zaua slabă

închide ciclul care te-nglobează –;

ţesătura de toane se destramă doar pentru a se reface mai subtil în structura unei împletituri şi mai complicate, bim-bam, aud iar după o scurtă liniştire, dar parcă vine dintr-o cu totul altă parte, ca din altă poveste, pare ecou, dar e altă voce, vine poate din inima vreunei celule, bătaie amplificată până la urechea mea de-o arhitectură de spirale unite de inefabile reguli de sprijin şi alcătuire, bim-bam, bim-bam,

poţi transforma pământul de sub picioare

în al nouălea cer,

nu ai motive şi încă nu-i timpul împlinit

ca să disperi –;

ce octombrie văratic, ce dezorientată stă păpădia înflorită între spinii tufelor de porumbar, se uită împrejur cu un strop de rouă strânsă pe-o petală, nimeni din neamul ei nu-i face vreun semn, tot câmpul e gol, e orfană,

vălătuci de mătase se răsucesc la orizontul alburiu, din deşirarea lor se risipesc în aer funigei, adierea atârnă pe lăstari motocei şi-i balansează până se încurcă între ei, îi abandonează apoi plictisită;

mă cuprinde o covârşitoare împăcare, de parcă tot ce am simţit, gândit, imaginat ar fi dobândit o formă definitivă, de parcă-n preajma mea n-ar fi o mare singurătate, ci o solemnitate cu sacerdoţi înfăşuraţi în mii de stări de lumină,

bim-bam, bate cel puţin un clopot în fiecare celulă,

nu ştiu cum de le-aud, ştiu doar că-i bine, răsună.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Traian ȘTEF – Ochiul în adormire

 

????????????????????????????????????

 

Ca ochiul în adormire

Al viţei-de-vie

Refuzînd să se închidă

În timp

Să se piardă

Sub coaja uscată

Să putrezească

Sub ploi

Ca strălucindul

Unei ape repede curgătoare

Refuzînd tulburarea

Cataracta umbrei

Tăietura fulgerului

Ca limpezimea

Prin care se vede viaţa însăşi

În toată consistenţa ei

Se vede scînteia

Unei clipiri de dragoste

Se vede braţul

Care arată răscrucea

Între firele nisipului din deşert

Niciodată nu rămîne fără vedere

Un ochi

Un ochi rămîne doar în adormire

Şi ţuşti un mugure

Unde nu te-aşteptai

Şi creşte mugurele

Şi al lui e cerul cu toate ale Lui

Şi al lui e capătul pămîntului

Şi ale lui făgăduinţele mării

Ceea ce înseamnă

Că mai avem o speranţă

Că viaţa e într-un du-te-vino

Numai că nu se ştie

Pe unde a intrat

Pe unde a ieşit

Pe unde iese

Pe unde intră

Ca o pendulă

Numai că atunci cînd

Ajung jos greutăţile acelea

Ca nişte testicule

Cineva trebuie să le ridice la loc

Şi te pomeneşti că lucrurile astea

Le face chiar moartea

Cu mînuţa ei

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]