În cimitirul bisericii din Deal e adunată lumea din Desiştea. E 16 decembrie, anul 2020. Ştefan Indrei e în sicriu. Mort. „L-o adus de la corhazu’ din Vişeu”, zice frate-so, Găvrilă Indrei. „Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am optzăci şi unu”, mai zice Găvrilă Indrei. Nu-l ascultă nimeni. Babele din Desiştea tac, încruntate.
„O stat sîngur în casa din Deal pe care-o are-n Desiștea. Zăce ai de singurătate fără Agripă, muierea lui. O sunat-o amu’-s două săptămîni, la ceasurile trii de dimineaţă. I-o zîs: ‘Agripă, îi gata. Cheamă Salvarea şi hai şi tu cu iè, să-ţi dau banii de-nmormîntare, că mă sufocă Covidu’ ăsta de-amu’”, mai zice Găvrilă Indrei.
Sărbătorile au trecut ca un vis. În fiecare zi trebuia să fiu foarte atent ca nu cumva să nu o recunosc pe Irina. Semăna leit cu cele două surori ale ei gemene. Mi-am fixat câteva semne, dar dispăreau ca prin farmec a doua zi. Am stârnit, totuși, de câteva ori râsul fetelor, fiindcă le-am confundat pe gemene. Pe Irina aș fi recunoscut-o și dintr-o mie de surori gemene, după privirea ei inconfundabilă, zâmbetul abia perceptibil care îi însoțea cuvintele. Cele două vizite nocturne ale gemenelor m-au tulburat enorm și, de fapt, au hotărât plecarea mea mai repede decât aș fi dorit sau decât se aștepta Irina. Nu am înțeles de ce Irina le-a trimis noaptea la mine.
— Tu ai făcut lucrul acesta?! am întrebat-o înainte de plecare.
Prima dată când i-am auzit că vor să mă vândă a fost când aveam în jur de o sută şaizeci de mii de km. EL a deschis discuţia, pe drumul către Câmpulung, într-o sâmbătă, când am ieşit toţi patru la plimbare. Era vară şi pluteam pe şoseaua netedă ca-n palmă, când le-a zis c-ar fi timpul să schimbăm maşina. Am crezut că-mi scuip pistoanele prin capotă când l-am auzit, şi n-am coborât sub 7000 rpm decât după ce s-a legat de mica mea sincopă emoţională ca să-i convingă că are dreptate. Și eu care credeam că ţine la mine şi că nu mă mai ducea EL la spălătorie şi la service doar pentru că avea multă treabă! Quel imbécile j’étais! Iar puştiul lor, mai mare decât mine doar cu câteva luni, practic a crescut odată cu kilometrajul meu, ȋn loc să se roage de EL să nu mă vândă, l-a întrebat, simt că mi se descarcă bateria doar când mă gândesc, dacă pot să cumpere o Lada Samara la mâna a doua! Quelle humiliation!
Motto: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.” (S. Esenin)
Pe căldura aceea înfiorătoare, haina i se păru mai grea decât altădată, apăsându-i umerii și trăgându-l în jos, de parcă nu căra un simplu sacou, făcut dintr-o stofă subțire și căptușit cu o mătase și mai subțire, ci pietre de moară ascunse prin toate tiviturile și buzunarele. Știa că buzunarul din interior îi era burdușit ca lumea, pe lângă portmoneul din piele, purtând acolo și ceasul cu lanț și cu capac de argint. Ținea mult la acel ceas. Îl scoase și se uită la el. Nu știa dacă mai funcționează și nici nu mai conta acest lucru, pentru că ajunsese să-l poarte mai degrabă ca pe un talisman aducător de noroc decât ca pe un obiect folositor. Și pentru că˗l purta ca pe un talisman, nu se despărțea de el niciodată. Cât timp fusese în activitate, îl purtase tot în buzunarul de la piept, dar în cel din afară și cu lănțișorul la vedere, având impresia că asta îi sporea prestanța în fața elevilor săi. Și-l puse la ureche doar ca se afle˗n treabă, ceasul fiind mecanic și neîntors de multă vreme. Totuși, chiar și-așa, ceasul își făcuse datoria, trezindu-i lui Victor o amintire pe cât de îndepărtată, pe atât de necesară situației prin care trecea. Se afla la numai o aruncătură de băț de casa văduvei lui Parpală. Avea de îndeplinit o misiune grea și ingrată, căreia i s-ar fi sustras cu bucurie. Dar n-avea de ales. Găsi, totuși, o portiță de scăpare, cel puțin pentru moment, poposind în amintirea pe care i-o trezea de fiecare dată ceasul. Nu știa dacă el chemase amintirea sau dacă aceasta dăduse buzna peste el, dar nici nu mai conta, importantă fiind doar clipa de răgaz pe care ea, amintirea, i-o oferea cu multă generozitate…
Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.
O privește tăcut, știe că probabil e ultima șansă, că e ultima data când i-ar putea atinge pielea, trecându-și degetele peste ea de-a lungul coloanei, dinspre fesele bombate, trăiește amintirea concretă a senzației în buricele degetelor care ar urca în sus, spre ceafă, și s-ar opri o clipă, s-ar abate pe tors, ar desena conturul tatuajului pe care îl are în stânga, sub braț, crochiul unui munte stilizat, asemeni unei ecografii.
De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.
Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.
După câteva zile Iana i-a spus că soţul ei i-a cerut să meargă la consiliere matrimonială.
– La consiliere matrimonială? făcu Petrache. De ce să te duci? Că acolo mergi în speranţa împăcării soţilor, e o încercare de-a mai lungi căsătoria, pe când tu mi-ai spus că vrei să divorţezi.
Dar nu avea ce face, dacă Iana nu-şi refuza soţul şi îi dădea speranţe că se vor împăca. Şi apoi aşa e la oraş, oamenii au nevoie de asistenţă… ba psihologică, ba matrimonială, ba juridică… altfel calcă în străchini.
Consilierul matrimonial era o femeie şi locuia în alt oraş. Iana i-a spus că merge acolo cu soţul ei… şi abia peste două zile l-a mai sunat.
Amurgul întuneca încet ferestrele, basculând umbra clădirii impunătoare a colegiului peste casa mică, îmbătrânită, cu acoperiş de ţiglă veche pe care s-au stabilit colonii de licheni. Bătrânul proprietar al casei şi al atelierului nu avea bani ca să-i plătească pe întorsători ca să le cureţe cu peria de sârmă şi să le înlocuiască pe cele crăpate, şi-n plus, cum lăsa să se înţeleagă din puţinele cuvinte pe care le mai rostea, era convins că pe el n-o să-l mai bată ploaia peste un an, peste doi, dacă nu cumva i se va schimba, prin cine ştie ce capriciu inuman, sorocul. Tocmai de aceea, era convins, nu-i bine să-ţi faci socoteli în privinţa asta şi să laşi natura în pace. Nimeni nu ştie mai bine decât ea ce-i de-ajuns pentru fiecare.
Au ieșit de pe șosea și au început să urce pe un drum forestier, în serpentine lungi. Radioul și-a pirdut semnalul, dar cele două fete nu păreau să fi băgat de seamă. Nu auzeau nici cârâiturile postului de radio, nici motorul opintindu-se la urcușuri tot mai abrupte și la curbe tot mai strânse. Obișnuite cu frumusețea locurilor de munte, fetele sporovăiau.
Cea de la volan, Liliana, e masivă, dar suplă, ar putea fi foarte bine handbalistă sau chiar baschetbalistă. Părul lung, blond, îi îngustează fața cu oase mari. Lângă ea, pe locul mortului, stă Mirela, la fel de blondă, dar mult mai scundă și mai slabă, cu o față mică, numai bună de pus pe ecran.
— Dă-mi și mie o bucată de ciocolată, a zis Liliana. Nu atâta. Băi, ce mă enervați voi, astea, slăbănoagele, băgați în voi de toate și nu se vede.
revistavatra.org 