Etichetă / Ruxandra Cesereanu

de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (X)

Împărtășirea filosofică dintre doi prieteni

Benjamin Fondane considera Rencontres avec Léon Chestov1ca fiind cel mai important manuscris al său, așa încât i-l înmânează scriitoarei argentinience și cunoscutei intelectuale Victoriei Ocampo, cu care era prieten, în 18 iunie 1939, la Paris, convins că nu va supraviețui războiului și persecuțiilor naziste antisemite. Dorința lui era să apere manuscrisul de orice posibilă distrugere și să îl trimită cât mai departe de Europa încleștată în cel De-al Doilea Război Mondial, unde să fie prezervat și eventual publicat, la încheierea războiului și, după cum intuiește profetic, după moartea autorului. Victoria Ocampo relatează întâlnirea ei ultimă cu Fondane într-un ton relativ testamentar. Fondane îi lasă indicații exacte de publicare, iar acestea vor fi respectate de cei doi editori care publică volumul în 1982.2 După încheierea războiului, Victoria Ocampo îi trimite manuscrisul intact soției lui Fondane, Geneviève, iar aceasta va face două copii, una pentru un ucenic al lui Șestov, Boris de Schloezer, alta pentru una din fiicele lui Șestov, Nathalie Baranoff.3

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (IX)

Ucenicul lui Șestov

Portretul cel mai tranșant și sintetic al lui Lev Șestov nu l-am găsit în scrierile lui Benjamin Fondane neapărat (deși acesta a fost ucenicul predilect al lui Șestov), ci într-o prefață semnată de Radu Enescu la traducerea în românește a volumului Revelațiile morții. Iată-l: „La confluența a două mesianisme, cel slav și cel iudaic, Șestov (pe adevăratul său nume Lev Isakovici Scwarzmann, născut la Kiev în 1866 și decedat în 1938 la Paris) este o îmbinare de spirit analitic și pasiune înfrigurată, de cazuistică exacerbată și patetism vehement, un out-sider care se înscrie la incidența gândirii filosofice cu literatura, un ins condamnat la un exod forțat de istorie și la un exil lăuntric în subterana conștiinței sale.”1 Acest portret i se potrivește și lui Benjamin Fondane. Șestov nu l-a fascinat și influențat doar pe Fondane, ci și pe Cioran și Camus. Nu l-a avut ucenic doar pe Fondane, ci și pe Rachel Bespaloff (1895-1949) și pe Boris de Schloezer (1881-1969) – chiar dacă ultimii doi sunt puțin cunoscuți inclusiv astăzi.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (VIII)

Câțiva exegeți străini

Interpretarea mea asupra poemului Ulise de Benjamin Fondane mizează pe un colaj hermeneutic între biografia lui Fundoianu-Fondane, aceea a lui Rimbaud (filtrat prin filosofia lui S. Kierkegaard și Lev Șestov) și a lui Ulise în ipostaza de existențialist ca evreu rătăcitor. Din bibliografia critică axată pe poemul Ulise de Fondane am selectat aici câțiva autori străini ale căror opinii se suprapun, parțial, cu analiza mea sau o îmbogățesc, prin alte idei adiacente analizate, de interes pentru ideatica mea.

Citește în continuare →
de VATRA

Ţintă fixă: Ioan Es. Pop

Argument

Ioan Es. Pop este un poet al viziunilor acute, reprezentate într-o scriitură alertă, în tonuri agresive, scrâşnite din care reiese o expresivitate radicalizată, suferinţa nefiind transferată în ornament metaforic, conservându-şi, adică, întreaga ei sugestivitate etic-existenţială. Umanitatea figurată în poeme este una a „periferiei”, a maladivului, e o umanitate deviantă, având ca emblemă suferinţa, alterarea identitară, lumea întreagă fiind transpusă fragmentar într-un limbaj poetic sugestiv pentru relevarea răului ontologic, a negativităţii. Se poate spune că nesaţiul idealităţii e contrazis cu metodă de poet, ce redă o realitate anihilantă, versurile infirmând orice iluzie a redempţiunii, orice şansă de mântuire prin frumuseţe. Poetul exprimă o stare de epuizare, de izolare, simţindu-se captiv într-un spaţiu infernal, marcat de traumă, cu efecte în articularea versurilor, lipsite de rafinament convenţional, anticalofile, de simplitate maximă, cu un desen sumar şi culori dispuse agresiv. Cuvintele, dispersate semantic, exprimă trăiri diverse (ura, durerea, iubirea, răul existenţial şi cel moral, chinul de a trăi şi neputinţa elanului utopic), împletite într-o viziune de radicală luciditate.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (VII)

(Câțiva exegeți români)

L-am pomenit deja, în analiza mea, pe parcursul acestui serial publicat în acest an în revista Vatra, pe Mircea Martin1, exeget dedicat al lui Fundoianu-Fondane. Un alt critic la care apelez cu referire la poemul Ulise de Fondane este Ion Pop, care detectează în acest poem influența lui Guillaume Apollinaire, a lui Valéry Larbaud și a lui Blaise Cendrars.2 Ulise din poemul francez al lui Fondane este prefațat de personajul Columb (consideră Ion Pop), prezent în volumul românesc al lui Fundoianu, din 1930, Priveliști.3 Criticul clujean sesizează, de asemenea, o moștenire via Rimbaud prin faimosul poem Corabia beată: „corabia beată rimbaldiană devenise de-acum pachebotul transatlantic, nava aeriană, expresul traversând stepe estice infinite.”4 Poemul lui Fondane este filtrat apoi prin sensibilitatea tragediei grecești prezentă fățiș, ca demonstrație, ca „amplă tiradă a unui protagonist de teatru tragic, cu notele de retorică specifică, cu o solemnitate și demnitate mitică pe care intertextul o întărește.”5 Dar ideea cea mai frumoasă și de sinteză a lui Ion Pop este perspectiva cvadruplă asupra lui Ulise, de „osmoză /…/ între mitul homeric și cel al Argonauților, cărora li se adaugă și componenta corvezilor unui Sisif devenit călător /…/”, aplicată pe condiția de Ahasverus6. Întru totul de acord cu reputatul critic clujean că textul lui Fondane are toate caracteristicile unui „manifest poetico-existențial”.7

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (VI) (Iudaism, elenism și conștiința nefericită)

Idei care vor fi topite de Benjamin Fondane în substanța filosofică a poemului Ulise găsim și în alte articole și cărți ale sale decât în cele centrale dedicate lui Rimbaud și Baudelaire. Voi panorama și sintetiza, de aceea, câteva astfel de idei prezente în seria de articole despre Iudaism și elenism, precum și în eseurile ample din Fals tratat de estetică și Conștiința nefericită.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (V) (Fondane, Josef K. și estetica lui Ulise)

O altă carte care este de interes (fie și numai parțial) pentru analiza filosofică și mentalitară a poemului Ulise de Benjamin Fondane este Baudelaire și experiența abisului, apărută postum, în 1947, deși fragmente fuseseră publicate, în varii reviste, din timpul vieții autorului. În capitolul al XXVIII-lea din Baudelaire și experiența abisului, Fondane aprofundează obsesiv finalul romanului Procesul de Franz Kafka. Poate că o comparație între Baudelaire și Kafka poate părea riscantă, dar Fondane este interesat de gânditorii și speculativii în ceea ce privește adevărul și justiția din cei doi autori. Fondane îi aseamănă pe Baudelaire și Kafka inclusiv sau mai ales la nivelul experienței lor religioase, într-un sens filosofic mai larg, nicidecum într-unul teologic. Finalul din romanul Procesul, în care personajul Josef K., arestat fără să înțeleagă de ce și hărțuit constant, este executat, asasinat „ca un câine”, după cum diagnostichează el însuși, în chiar clipa execuției – acest final devine un diagnostic și un verdict pentru Fondane însuși.

Citește în continuare →
de VATRA

La aniversare – Ruxandra Cesereanu

Iulian Boldea

Ruxandra

Colaboratoare permanentă a revistei „Vatra”, Ruxandra Cesereanu împlineşte în acest an o vârstă frumoasă. Ruxandra este una dintre cele mai importante scriitoare ale generaţiei sale, cărţile sale bucurându-se de succes, de apreciere şi notorietate. O trăsătură definitorie a creaţiei sale e coerenţa de conţinut şi de viziune, consubstanţialitatea temelor şi obsesiilor, ce se regăsesc deopotrivă în eseuri, proză sau poezie, într-o scriitură ce se distinge mai ales prin autenticităţii rostirii. Eseurile despre gulag, despre comunism, despre tortura politică, despre deconstrucţia revoluţiei de la ʼ89, despre imaginarul violent, despre năravuri româneşti şi evadări, despre biblioteci stranii şi lumi de ficţiune (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Imaginarul violent al românilor, Decembrie ʼ89. Deconstrucția unei revoluții, Năravuri românești, Biblioteca stranie, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, Lumi de ficțiune, lumi de realitate) sunt emblematice pentru angajarea etică a autoarei, pentru tentaţia reevaluării unor toposuri şi poncife, pentru tensiunea analitică şi vocaţia sintezei. Poezia (Zona vie, Grădina deliciilor, Oceanul Schizoidian, Femeia-cruciat, Coma etc.) stă sub semnul neliniştii interogative şi al introspecţiei. În versuri autoreflexive şi lucide, poeta meditează asupra propriului scris, îşi expune conceptul interiorităţii în versuri crispate, agonale, fără  retorism intelectualizant, propriile trăiri, gesturi şi intenţii fiind dispuse cu tranşanţă în oglinda versului.

Citește în continuare →
de VATRA

Nichita Stănescu – patru decenii de postumitate (III)

Ruxandra Cesereanu

Cu studenții, prin „tunelul oranj”

În fiecare an, de mai bine de un deceniu încoace, de când am preluat cursul de Poezie modernă în cadrul Departamentului de literatură comparată de la Literele clujene, Nichita Stănescu este unul dintre poeții la care nu vreau să renunț în a fi citit (recitit) și analizat cu studenții. Tocmai întrucât există două atitudini actuale (și oficiale, în spațiul literar) extreme față de poezia lui, autorul fiind fie exaltat și omagiat ca un zeu, fie negat și criticat cu vehemență acută. Poemele pe care le analizez cu studenții sunt toate din volumul Noduri și semne, publicat în 1982. Este vorba despre opt poeme (Semn 1, Nod 1, Prin tunelul oranj, Nod 4, Nod 6, Semn 4, Prin tunelul oranj, Nod 12), alese anume pentru a facilita înțelegerea despre modalitatea în care autorul jonglează (abisal) cu trei regimuri pe care le alternează și le opune (după o teorie susținută și publicată de Corin Braga – a se vedea volumul Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, apărută în mai multe ediții, 1993, 2002, 2013, precum și antologia Nichita Stănescu – O sută una de poezii, apărută la Editura Academiei, în 2017): regimul fizic, cel metafizic și cel anti-metafizic, prin intermediul rupturii dintre materie și idee, dintre concret și abstract.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (III)

Rimbaud și libertatea sălbatică

Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.1 Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:

Citește în continuare →