Etichetă / Ruxandra Cesereanu

de VATRA

La aniversare – Ruxandra Cesereanu

Iulian Boldea

Ruxandra

Colaboratoare permanentă a revistei „Vatra”, Ruxandra Cesereanu împlineşte în acest an o vârstă frumoasă. Ruxandra este una dintre cele mai importante scriitoare ale generaţiei sale, cărţile sale bucurându-se de succes, de apreciere şi notorietate. O trăsătură definitorie a creaţiei sale e coerenţa de conţinut şi de viziune, consubstanţialitatea temelor şi obsesiilor, ce se regăsesc deopotrivă în eseuri, proză sau poezie, într-o scriitură ce se distinge mai ales prin autenticităţii rostirii. Eseurile despre gulag, despre comunism, despre tortura politică, despre deconstrucţia revoluţiei de la ʼ89, despre imaginarul violent, despre năravuri româneşti şi evadări, despre biblioteci stranii şi lumi de ficţiune (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Imaginarul violent al românilor, Decembrie ʼ89. Deconstrucția unei revoluții, Năravuri românești, Biblioteca stranie, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, Lumi de ficțiune, lumi de realitate) sunt emblematice pentru angajarea etică a autoarei, pentru tentaţia reevaluării unor toposuri şi poncife, pentru tensiunea analitică şi vocaţia sintezei. Poezia (Zona vie, Grădina deliciilor, Oceanul Schizoidian, Femeia-cruciat, Coma etc.) stă sub semnul neliniştii interogative şi al introspecţiei. În versuri autoreflexive şi lucide, poeta meditează asupra propriului scris, îşi expune conceptul interiorităţii în versuri crispate, agonale, fără  retorism intelectualizant, propriile trăiri, gesturi şi intenţii fiind dispuse cu tranşanţă în oglinda versului.

Citește în continuare →
de VATRA

Nichita Stănescu – patru decenii de postumitate (III)

Ruxandra Cesereanu

Cu studenții, prin „tunelul oranj”

În fiecare an, de mai bine de un deceniu încoace, de când am preluat cursul de Poezie modernă în cadrul Departamentului de literatură comparată de la Literele clujene, Nichita Stănescu este unul dintre poeții la care nu vreau să renunț în a fi citit (recitit) și analizat cu studenții. Tocmai întrucât există două atitudini actuale (și oficiale, în spațiul literar) extreme față de poezia lui, autorul fiind fie exaltat și omagiat ca un zeu, fie negat și criticat cu vehemență acută. Poemele pe care le analizez cu studenții sunt toate din volumul Noduri și semne, publicat în 1982. Este vorba despre opt poeme (Semn 1, Nod 1, Prin tunelul oranj, Nod 4, Nod 6, Semn 4, Prin tunelul oranj, Nod 12), alese anume pentru a facilita înțelegerea despre modalitatea în care autorul jonglează (abisal) cu trei regimuri pe care le alternează și le opune (după o teorie susținută și publicată de Corin Braga – a se vedea volumul Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, apărută în mai multe ediții, 1993, 2002, 2013, precum și antologia Nichita Stănescu – O sută una de poezii, apărută la Editura Academiei, în 2017): regimul fizic, cel metafizic și cel anti-metafizic, prin intermediul rupturii dintre materie și idee, dintre concret și abstract.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (III)

Rimbaud și libertatea sălbatică

Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.1 Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (II)

Evreul rătăcitor și fantasma numită Ithaca

Titlul eseului meu aflat acum la al doilea episod publicat în Vatra sugerează deja interpretarea pe care o voi face. În 1933, Fondane publică nu doar poemul Ulise, ci și eseul său revelatoriu despre un poet totemic francez, întemeietor al poeziei moderne – Rimbaud le voyou. Rimbaud îi este magistru lui Fondane în poemul Ulise care, deși nu este un prozopoem, urmează calea deschisă la nivel de modernitate inițiatică de poemele din Un anotimp în infern și Iluminări de Arthur Rimbaud. Mai ales călătoriile reale ori imaginare ale lui Rimbaud, din Iluminări, realizate prin juxtapuneri ale unor realități disparate și hibridate, devin o lecție lirică magistrală pentru Fondane, care admiră experiența vizionară a lui Rimbaud, experimentalismul exotic al înaintașului său, rătăcirea fantastă prin intermediul temei metamorfozelor și al unui păgânism re-întemeietor. Rimbaud fusese un poet-alchimist în Iluminări, Fondane va hibrida la rândul său peisajele, peregrinarea odiseică, dar prin intermediul unui alt coagulant, acela al evreului rătăcitor, al apatridului rasial. În subsidiar, Fondane face referință și la poemele rimbaldiene din Un anotimp în infern, căci al său Ulise se găsește într-un infern personal și colectiv al rasei din care face parte, iar lamento-ul legat de destinul acestei rase persecutate și hărțuite este central în poemul Ulise. La fel ca în Iluminările rimbaldiene, lumea pe care o aprofundează evreul rătăcitor ca raisonneur este atât una captivantă și iluminatoare, cât și una destrămată, grotescă, decăzută – marcantă fiind aceasta din urmă. Sunt esențiale versurile de definire și auto-definire a rătăcirii odiseice din ipostaza de evreu supus marginalizării și solitudinii rasiale:

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (I)

Rivalitatea dintre Fondane și Voronca

Am început să mă gândesc la traducerea poemului Ulise (Ulysse) de Benjamin Fondane, apărut în franceză, în 1933, la începutul anului 2022, din pasiune pentru acest poem genial, descoperit de mine cu mare întârziere. Știam că există fragmente traduse în românește, dar nu știam că ar exista o traducere a întregului poem. Mă înșelasem. În 1965, poetul suprarealist Virgil Teodorescu publicase o ediție de poezie franceză scrisă de Fondane, unde se găsea integral tradus și poemul Ulise1. Am aflat despre această traducere completă doar după ce am încheiat eu însămi de tradus poemul deși, după cum aveam să îmi dau seama curând, eu tradusesem de fapt versiunea a doua a textului (rescrisă de Fondane între 1941-1944). Am considerat acest lucru, acela de a fi tradus chiar eu Ulise, în 2022, ca pe un fapt destinal, într-un sens inițiatic. De câțiva ani de zile lucrez la un roman numit Odiseu salvat, iar în acest roman al meu poemul lui Fondane, tradus de mine, va fi așezat într-o nișă revelatorie. Iată, prin urmare, de ce acest eseu are pentru mine nu doar o miză hermeneutică, ci și una personală, existențială și artistică.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – La goană cu zeii prin noapte

Amicii noştri, arheologi precum noi doi, ne porecliseră Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem doar Kore şi Korin.  O pornisem într-o călătorie care speram să fie de pomină.

– Ahoe, de trei ori ahoe! ne strigă Aris cel mic de statură, cu chelia de călugăr dominican şi ochelarii săltăreţi pe nas, când am ajuns cu vaporul din Tomis la Pireu. Ia su,strigă el. Hai, repejor, trebuie să vă mut de urgenţă pe vaporul spre Cythera, nu-i vreme de alte vorbe acum.

Aris se repezi la noi, noi la el, şi ne puparăm. Şi-apoi fuga-fuguţa spre celălalt vapor, deşi eram sătui de orice fel de corăbii şi platforme plutitoare.

– Îs doar vreo cinci ore până în Cythera, zise el, dar v-am luat o cabină să dormiţi, că sunteţi deja morţi de vii, după cum bănuiesc.

Am dat din cap, şcolăreşte, şi eu, şi Korin.

– Las’ că povestim după ce vă hodiniţi, zise Aris, care vorbea perfect româneşte și chiar ardelenește, fiindcă îşi făcuse studiile, odinioară, în România.

Acolo ne şi împrieteniserăm la toartă, în facultate, deşi era mai mare decât noi cu mai bine de zece ani.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ritualul verii. Recitind Mediterana lui Odysseas Elytis

Poezia lui Odysseas Elytis (1911-1996) propune o viziune mitologică modernă asupra Greciei păgâne și creștine, prelucrând Antichitatea, Bizanțul și Elenismul și construind o cosmografie poetică. Autorului i s-a acordat Premiul Nobel, în 1979, tocmai întrucât poezia lui are sens cosmologic, miza creatoare și artistică fiind aceea că întreaga lume ar putea fi o Grecie hibridă, multicefalică.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (III)

Gheorghe MANOLACHE

Perspective duale asupra postmodernismului: Ioana şi Liviu Petrescu

Referindu-se la indiferenţa contemporanilor faţă de cei dispăruţi din viaţa culturală, ca la „una dintre caracteristicile urâte ale vieții literare românești (și nu de ieri, de azi)”, Răzvan Voncu considera că „uitarea” poate fi, în unele cazuri, mai primejdioasă „chiar decât ingratitudinea”. În situaţia în care ideea de justiţie (indiferent de forma de manifestare) este „lăsată de capul ei”, aceasta poate genera, potrivit lui Paul Ricœur1, „ceva vindicativ” care se distinge cu greu de „răzbunare”. Ca urmare, uitarea „perturbă sistemul general de valori” și, în absența reperelor etice, încurajează „afirmarea imposturii”, în tandem cu „o perpetuă ignorare a înseși istoricității intrinseci a fenomenului literar”2. Ori, (pe nedrept) „uitaţii” Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu sunt „repere” ale criticii și istoriei literare din ultima jumătate de veac. Am avut privilegiul de a le fi fost prezentat de către Profesorul Ion Vlad – un admirator vulcanic al „soţilor Petrescu” – şi şansa de a fi colaborat cu Liviu Petrescu3 (din păcate, pe o durată scurtă de timp: 1995-1999) pe chestiuni de fond ale postmodernismului în versiunea lui genuină (nord-americană) şi-n variantele (româneşti, franceze, britanice etc.).

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Ruxandra Cesereanu, Angela Furtună, Julien Caragea, Laura Dan și Blanca Trandafir

Ruxandra Cesereanu

Comunismul din noi în postcomunismul din noi 

Mai ales iarna îmi aduc aminte de comunism

când privesc cartierele de blocuri igrasioase, văruite pe sponci

și văd ferestrele cu găvanele lor uscate de om bătrân.

Peisajul înghețat te reînvață ce e frigul și spaima,

chiar dacă foamea nu mai există acum

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (II)

Irina PETRAȘ

Gabriela Adameşteanu și viața ca viață

„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile”. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii”, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“.

Citește în continuare →