Cu Silvius Iorga în Cîntăreața cheală de E. Ionesco, regia Gabor Tompa
Despre actrița Elena Ivanca se pot spune și scrie multe, foarte multe lucruri. A fost remarcată încă din facultate, când, sub îndrumarea lui Radu Afrim, reușea să-și uimească spectatorii – colegi și profesori – cu o Fedra de o forță uriașă, captând și subjugând privitorii, încât nu mai exista nimeni în afară de ea pe scena Sălii Studio de la filologia clujeană. Tot acolo, a realizat, la examenele de clasă, roluri despre care cunoscătorii vorbesc și azi, în Trei surori și Cîntecul lebedei de A.P. Cehov, ori rolul mic, cât un… bob de mazăre din Visul unei nopți de vară.
Prima întâlnire a actorilor de la Teatrul Național din Cluj cu regizorul Bocsárdi László a avut loc în toamna anului 2015, când, sub auspicii faste a fost creat spectacolul-recviem Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek.
După nouă ani, regizorul revine la Naționalul clujean pentru a scoate la lumină mesajele ascunse ale textului lui Joseph Heller, Am bombardat New Haven;a fost un prilej nimerit de a-i adresa câteva întrebări.
98 la sută (2020), text Andreea Tănase, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, regia Elena Morar
II. Receptări critice
Miruna Runcan
Dramaturgia feminină și școala ei de la Cluj
Da, știu că am optat pentru un titlu orgolios/provocator. Dar vremea trece repede de la o vârstă încolo și, dacă nu ai tu vreme să zici ce-ai de zis, nu se grăbește mai nimeni să vină din viitor și să facă ordine în debara. Așa că, într-un fel de rezumat (grăbit și încărcat emoțional, desigur) o să încerc să dau substanță titlului. În martie 2014, adică exact acum zece ani, lua ființă pe strada Petőfi din Cluj compania independentă Reactor de creație și experiment. Între primele sale producții – 9 din 10 (Nouă din zece), un spectacol colaj cu 3actrițe (ulterior 2 actrițe și un actor – Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloș/Lucia Mărneanu), în regia Letei Popescu, al cărui text era semnat de Ana Cucu Popescu. Cu excepția Oanei Hodade, care terminase și facultate și masteratul de dramaturgie la Târgu Mureș, toți ceilalți creatori fuseseră colegi la Facultatea de Teatru și Film a UBB Cluj, în promoții diferite dar apropiate.
1. De când eram mică am scris sub diverse forme (un fel de poezii, un fel de journaling și alte experimente), doar că niciodată n-am intenționat să scriu pentru un public. Pe la 18-19 ani am descoperit și-a început să mă intereseze mai activ teatrul, prin actorie la început. Apoi am descoperit improvizația, iar pe la 28 de ani am început să scriu teatru de curiozitate. În 2019 am ajuns la Drama 5 la Reactorul din Cluj. Acolo a început un drum profesional spre dramaturgie care a continuat cu masterul de scriere dramatică de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, masterat coordonat de Alina Nelega. Am nevoie de diversitate în viața mea, mai ales la nivel de activități. Din acest punct de vedere, în scris s-au îmbinat destul de coerent toate informațiile pe care le-am acumulat în diverse forme de-a lungul timpului. De când am descoperit scrisul de teatru, mi-am dat seama că e o plăcere, dar e și-un job. În ideea în care nu cred că aș face asta în orice condiții și cu orice preț, apropo de faptul că autoarele dramatice sunt mai puțin cunoscute publicului larg. Nu cred că este vorba doar de publicul larg și mi se pare că încă e destul de mult de muncă ca autoarele (și autorii) să ajungă să fie apreciați la nivel de sistem, adică să le fie luată munca în serios și meseria de dramaturg (autor dramatic) să fie o parte firească a procesului de lucru, ca regizorii, actorii, scenografii etc. Îmi place dialogul, iar scriitura de teatru îmi permite să explorez diverse lucruri care mă frământă, care mă fac să am reacții puternice sau pe care le judec uneori. Îmi dă o libertate să gândesc o poveste în jurul unui subiect pe care ajung să-l observ în detaliu și, ideal, din cât mai multe părți.
1. Am ajuns să fac teatru pentru că tata era regizor de teatru, și înțeleg acum că voiam să mă apropii mai mult de el, devenind el. Înțelegerea a fost să fac întâi o facultate care „să-mi asigure un viitor”, așa că am dat la Comunicare, apoi, după ce m-am angajat în publicitate, am făcut doi ani de regie de teatru la UNATC, de care m-am lăsat, convinsă fiind că-mi lipsește un tip de personalitate dominatoare care era promovată pe atunci ca fiind una condițiile esențiale pentru meseria asta. Dar îmi plăcuseră mult și-mi ieșiseră cel mai bine examenele pentru care a trebuit să-mi scriu propriile texte și atunci când DramAcum a lansat al 3-a concurs al lor eram suficient de frustrată de un tip închistat de teatru și suficient de interesată de scris încât să-mi unesc cele două energii în primul meu text de teatru, With a Little Help from My Friends, care a fost selectat la DramAcum3, apoi montat de Radu Apostol la Teatrul Național Iași.
(Nu mai ține linia ocupată, Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (2021), în regia Adinei Lazăr, foto Marius Șumlea)
Argument
Dosarul dedicat dramaturgiei scrise de femei vine în continuarea altor două, unul vizând poezia contemporană (2022), celălalt – proza actuală (2023) și încheie un triptic care dă seama de un fenomen îmbucurător – efervescența creatoare a generațiilor de scriitoare afirmate în ultimii 15-20 ani și care e, în fond, semnul normalității unei literaturi. Dosarul de față are tot un format tripartit. Prima secțiune le propune autoarelor dramatice o anchetă, care are o componentă biografică, precum și una privind evoluția dramaturgiei actuale. Le mulțumesc, pe această cale, respondentelor: Elise Wilk, Leta Popescu, Alexandra Felseghi, Crista Bilciu, Ioana Sileanu, Maria Manolescu, Alexandra Pâzgu, Sașa Pânzaru și Andreea Tănase. Și datorită lor, unele dintre ele având dublă sau triplă vocație – regizoare-autoare dramatică, actriță-autoare dramatică, prozatoare-regizoare-dramaturgă, artele performative de la noi trec printr-o infuzie de vitalitate absolut necesară. În a doua secțiune a dosarului, am dat cuvântul criticilor de teatru, observațiile valoroase ale Mirunei Runcan, privind rolul de catalizator al Reactorului clujean în emergența noii dramaturgii, ale Doinei Papp, despre dimensiunea experimentală a noului val de dramaturge și ale lui Andrei Vornicu, despre regizoarea – dramaturgă Leta Popescu întregind tabloul acestei dinamici a dramaturgiei actuale. Ultima secțiune, o completează fericit pe cea dintâi, cu mostre inedite sau din texte deja puse în scenă – dovezi incontestabile ale faptului că, cel puțin în cazul dramaturgiei contemporane, nu se verifică clivajul dintre teorie și practică.
Preliminarii exacte pentru orice opinie fie ea despre teatrul românesc de azi
1. Învăluiri și dezvăluiri contextuale
O criză a teatrului în sine nu există, ea fiind doar o componentă cu o suprafaţă tot mai restrânsă a unui fenomen de fapt tot mai cuprinzător. Acest paradox nu semnifică însă o sustragere a spaţiului scenic de la criza generală, ci faptul că Artele în ansamblu se află într-o… dramatică pierdere a rolului lor social pozitiv.
Dacă o astfel de imagine poate părea exagerată, să comparăm impactul unor opere care chiar şi-au influenţat epoca cu actuala condiție a Artelor la nivelul mentalului colectiv. Să apelăm astfel la un eveniment relevant din istoria teatrului: în 25 februarie 1830 a avut loc premiera dramei Hernani de Victor Hugo, ocazie cu care polarizările de opinie au condus la celebra „bătaie a lui Herani” dintre tinerii romantici şi fosilele neo-clasiciste. Disputa lor nu era doar estetică, ea disimulând o acerbă luptă pentru întâietatea în proiectul social al vremii, rivalii fiind burghezia emergentă şi, respectiv, nobilimea conservatoare. Acceptarea publică, sau negarea, unor valori socio-morale clasiciste sau romantice avea în zorii modernităţii o miză atât de mare, încât în jurul lor se puteau declanşa polemici, scandaluri, procese, dueluri… Citește în continuare →
La ce bun festivalurile de teatru? Își mai păstrează ele identitatea?
Nu voi relua în spațiul acestei intervenții, prilejuite de numărul pe care revista Vatra a decis să îl dedice teatrului, pe cât de vechea pe atât de inutila discuție referitoare la numărul fie prea mare, fie prea mic al festivalurilor de teatru din România de astăzi. Și aceasta fiindcă, în ceea ce mă privește, cred în continuare în adevărul exprimat cu mulți ani în urmă de mult prea repede uitatul dramaturg și eseist de teatru care a fost și este Dumitru Solomon. Într-un excelent editorial inserat acum mai bine de două decenii în cuprinsul revistei Teatrul azi, dl. Solomon punea cu inteligența și concizia-i pe care i le recunoșteau toți ce i-au citit și apreciat scrierile, cu claritate lucrurile la punct.
revistavatra.org 