iunie 16, 2015iunie 29, 2015 de VATRA

CLUBUL DE LECTURĂ INSTITUTUL BLECHER

Clubul de lectură „Institutul Blecher” a pornit în septembrie 2009, mai exact pe 20.09.2009, la aniversarea, aproape trecută cu vederea în spațiul public românesc, a centenarului Max Blecher. Inițiativa a aparținut unui poet (Claudiu Komartin) și unei graficiene (Ana Toma), care, în cei cinci ani și jumătate care au trecut, au rămas devotați unui proiect necesar în momentul apariției și în perioada care a urmat. Bucureștiul nu avea parte de prea multe evenimente publice care să aibă în centru literatura contemporană (seria „Poeticile cotidianului”, continuată pentru scurtă vreme prin „Ateliere relaționale”, proiectul foarte bine gândit și condus de Răzvan Țupa, a ținut din 2005 până în 2010). Ne-am propus, așadar, de la bun început să derulăm o serie de întâlniri care să-i aibă în prim-plan pe scriitorii cei mai valoroși și mai activi ai momentului, dar și pe tinerii încă nedebutați, alăturarea lor fiind foarte importantă – știam, după experiența cenaclului „Euridice” de la începutul deceniului, cât de importante pot fi acestea pentru poeții și prozatorii aflați în perioada căutării propriei voci și a „diferenței specifice”.

Încă de la prima ediție, la ședințele Institutului Blecher au participat peste o sută de autori tineri, printre invitații noștri numărându-se destui autori consacrați, a căror participare la edițiile clubului de lectură a cântărit foarte mult. Prezența lor alături de tinerii autori de la „Blecher” a reprezentat, în unele cazuri, o reală șansă pentru o falangă în curs de afirmare, însă lipsită în multe cazuri de repere ferme și de lecturi „la zi” într-o lume tot mai atomizată, în care o serie de autori esențiali erau cunoscuți mai degrabă din auzite, citiți răzleț prin antologii sau din povești și anecdote liricizate cu iz de Muzeul Literaturii Române. Astfel, tinerii care au citit la Institutul Blecher au luat contact, în multe cazuri pentru prima oară, cu un alt fel de a face, de a citi și de a se vorbi despre literatura contemporană. Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Ioan Zubașcu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Simona Popescu, Ioana Ieronim, Paul Vinicius, poetul britanic Stephen Watts sau clasicul american Jerome Rothenberg au fost prezențe care au dinamizat lucrurile și au stabilit punți între scriitorii în curs de afirmare la începutul secolului și nume importante ale literaturii ultimelor decenii.

De aici, povestea a continuat firesc, de la un sezon la altul (sezoanele Institutului Blecher fiind două în fiecare an, toamna și primăvara), până la ediția 100, care a avut loc în Cafeneaua „Tramvaiul 26” (gazda noastră începând din februarie 2013), ediție specială, care a adunat, sub titlul blecherian „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide”, 20 de poeți contemporani care au citit într-un maraton poetic de-a lungul a aproape trei ore și jumătate, într-un local neîncăpător, în care s-au făcut auzite vocile unor poeți deja confirmați, precum Cosmin Perța, Teodor Dună, Domnica Drumea, Miruna Vlada sau Mugur Grosu, alături de foarte tinerii Radu Nițescu, Laurențiu Ion, Anca Bucur, Cristina Alexandrescu, Natasha Grama, Anastasia Gavrilovici, Horia Șerban, Costel Onofraș și Cătălina Suditu.

Costel ONOFRAŞ

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

frica de trenuri și melodia asta pe repeat. vreo trei săptămâni
plângi pentru că nu vrei să fii singur în cameră. vrei să pleci noaptea
pe stradă, vrei să ai o cățea pe care s-o cheme carrie. să fie cald și să citești
afară se aude apocalipsa românească. poezie suedeză. discursurile mamei

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

felul nostru de a privi lumina de pe stradă ușile închise noaptea am văzut o femeie cum aștepta pe banca din fața parcului pumnii pe care îi dai în masă când ești nervos de ce ne-am dus pe dianei patru recunoaște că-ți plac poveștile despre psihopați se purtau ceasurile albastre când erai tu printr-a patra conceptul de poezie optzecistă îmi face rău să văd copii cu mâinile legate la spate când vine în cameră și stinge lumina dormi băi securistule dormi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

Cătălina SUDITU

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă
printre respirații câmpuri de floarea soarelui umede și autostrada care aduce aproape ne vom preface și după un timp va veni de la sine mașina verde rotindu-se cu o viteză constantă moleșeala de vară zgomotele pe care nu le putem auzi decât întinși pe spate e o piele catifelată în care ne îmbrăcăm împreună femei cu gurile strâmbe mimând afecțiunea până la urmă asta rămâne cea mai puternică armă
și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam
când vor cădea naibii avioanele alea și eu dintre toți mi-am dus prima jucărioara în buncăr și am îmbrățișat-o pe mama și am stat o vreme așa cu burțile lipite cu sânii lipiți și ni se prelingea lapte pe piele și laptele era tare negru și am țipat și mama mi-a spus să stau liniștită și am stat liniștită o vreme. ****** o vreme am crezut că de aici vine salvarea din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt sau dintr-o călătorie cu trenul doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte copii strigând după dulciuri controlorul urlând că fără bilet nu se ajunge departe și cine zice că nu-i adevărat la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc și spune că ai atins everestul

Horia ŞERBAN

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

a)

știam că până la urmă vom ajunge aici

dar e mai bine

sunt mult prea obosit și-așa

b)

camera bântuită de o liniște densă

iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

mica distanța ce se întindea

înaintea noastră

nu era deloc verosimilă

c)

în fața inefabilului

aș fi vorbit toate nimicurile

dar pastilele mă priveau insistent

cu ochii unor pisici înfometate

d)

niște pisici care-și vor mânca stăpânul

după ce acesta va muri

și nu vor mai avea nimic altceva

e)

ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

ea cu vin alb

eu cu lapte rece

dimineața începea să capete acea nuanță

vineție

urma să fie o zi însorită

sau cine poate ști

f)

gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

tremura desculță pe podea

și încerca să prindă covorul

între degetele de la picioare

își dădea ochii peste cap

iar părul îi intra în gură cu fiecare

efort pe care-l făcea

ca să mai respire

g)

pe mine umbra m-a lovit în spate capului

abia după câteva minute

am căzut de pe canapea

și m-am lovit de scaun

degetele ei lungi

păreau să caute în continuare

ceva printre firele covorului

g’)

am văzut cum orașul se inundă

o mașină albă și zgomotoasă

s-a oprit

în fața geamului

h)

am închis ochii

h’)

mă cufundam în podea

era tare și simțeam o durere

surdă cum arde mocnit

în pieptul meu

durerea există

și cu ea

exist și eu

precum cerul vinețiu

bălțile

și păsările care se bălăcesc în ele

i)

când m-am trezit eram legat

de mâini și de picioare

aveam pulsul scăzut și mi-era frig

prea multă piele prea multă piele prea multă piele

prea multă piele

i’)

îmi decojeam straturile de piele una câte una

le împătuream le ascundeam sub pernă

și repetam mișcarea

j)

umbra m-a izbit din nou

iar când m-am trezit

totul radia bucurie

k)

deja mă obișnuisem cu fantomele

care treceau să mă viziteze zilnic

trăgeau draperiile

îmi puneau niște pastile

și un pahar cu apă pe noptieră

apoi plecau

mă lăsau în pace dacă tăceam sau dacă priveam în altă parte

m)

în a șaptea seară am căutat-o pe gabi pe sub cearșafuri

o auzeam plângând zgomotos

dar mereu apăreau alte cearșafuri pe care

trebuia să le dau deoparte

pielea mea începea să crească la loc

era prea multă

iar gabi plângea în continuare

n)

când numești un sentiment

sentimentul dispare

un fluture s-a așezat pe măsuța de lângă pat

stătea printre fâșiile de lumină

proiectate de transperante

a mișcat puțin din antenuțe

apoi a zburat

n’)

i-am spus și lui gabi de fluture și mi-a zâmbit

o)

de atunci nu am mai văzut niciun suflet

p)

furnicile au început să iasă din pereți una câte una

iar peștii de pe tavan se înghițeau între ei

m-am învelit complet cu pătura subțire

de sub geamuri se auzeau câini lătrând

unul dintre ei a sărit înăuntru

și mi-a intrat în cap

u-yu u-yu u-yu

stau singur în arlechinul minții

și câinele latră

u-yu u-yu

q)

tatăl deplânge

complexitatea

memoriei

în capul scărilor

când lumina se stinge

când lumina se stinge

r)

până

la

urmă

l-am

văzut

era

acolo

soarele

acum

este

un

ciob

s)

u-yu

t)

am luptat pentru libertate

și acum sunt miop

culoarul ăsta de unde vine

și unde se întinde

pentru totdeauna?

u)

azi am stat la o cafea cu erich ludendorff

în tranșee nu mai plouă de câțiva ani

v)

fantomele au furat-o pe gabi când a început

să-și smulgă părul cu ambele mâini

înălțate deasupra capului

confuze și amenințătoare

urma să moară

dar nimeni nu știa asta

x)

o pajiște

crește

în vaza

de pe

noptieră

y)

o inimă

bate

într-o pernă

z)

gabi a văzut fluturele și a început să-l alerge

însă acesta zbura mult prea repede

a sărit după el și l-a prins

strângându-l în mână au rămas suspendați în aer

am închis ochii și i-am văzut degetele lungi

de la picioare încleștându-se în gol

z’)

în sanatoriul berghof este liniște de la o vreme iar eu mă plimb de unul singur pe culoare

mă uit la săracii bolnavi de ftizie cum se unduiesc în grădină

mă uit la săracii bolnavi de ftizie și nu-mi dau seama dacă nu sunt de fapt niște crengi

în sanatoriul berghof nu mai plouă de câțiva ani

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iunie 14, 2015iunie 18, 2015 de VATRA

Alte amintiri cu cenacluri literare: Cezar Paul-Bădescu, Miruna Vlada și Daniel Moșoiu

Cezar PAUL-BĂDESCU

Ieșirea din adolescență

Am asistat la câteva ședințe ale cenaclurilor ”Junimea” (condus de Crohmălniceanu) și ”Universitas” (condus de Mircea Martin), am participat activ la cenaclul ”Litere” (condus de Mircea Cărtărescu), am inițiat și condus eu însumi, alături de Răzvan Rădulescu, cenaclul ”Central”, în care se dădeau teme pentru acasă – un fel de grup de creative writing. Pot să spun și acum, după trecerea timpului, că experiența de cenaclu m-a ajutat mult în formarea mea ca scriitor și o recomand tuturor celor care vor să facă literatură.

Cu ce te poate ajuta un cenaclu? Păi e simplu: îți depășești pudoarea de a scoate în lume ceea ce scrii, ai feedback, îți poți da seama cam pe unde te afli, vezi cum gândesc și alții care au preocupări literare, iei contact cu trendurile zilei și poți să alegi cum să te poziționezi în raport cu ele, realizezi ce drumuri sunt ultra-bătătorite sau duc către fundături, îți exersezi un limbaj critic etc.

Desigur, astăzi există posibilitatea să-ți scoți și altfel textele în lume pentru prima dată, scriind pe blog sau pe Facebook – și ai și acolo feedback. Numai că una e liota de laicărși sau de comentatori abonați la blogul tau, care sunt de obicei după chipul și asemănarea ta, și alta e exercițiul de confruntare cu alteritatea, ba chiar cu jungla dintr-un cenaclu. Gândiți-vă doar câte like-uri strâng însăilările așa-zis poetice ale unui Marius Tucă și care e de fapt valoarea lor.

Pe scurt, cenaclul te poate ajuta să ieși din adolescență, să te maturizezi ca scriitor, pe când internetul riscă să-ți încurajeze tocmai infantilismul și naivitățile literare.

Asta, dacă vorbim din punct de vedere individual. Din perspectiva istoriei literare, cenaclurile sunt bune că formează generații, grupuri literare – cu valori estetice, etice sau trăsături comune. Cu alte cuvinte, dau o mână de ajutor și criticilor să descâlcească și să clasifice lucrurile.

Miruna VLADA

Euridice

Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea, şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu, fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici. Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e foarte dor de Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el. Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară de tranziţie şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult. O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic. Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început de aeea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obtinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc. Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dra sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent. Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate. Şi acest lcuru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany. Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nju veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau blog nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici e tocmai acesta – că la nivel literar sunt decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lui ajung). Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată se dovedeşte un mare privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi. Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi cele “ante2000” să le numesc generic pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine. Cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – Mincu era aprig dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz, pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.

Daniel MOŞOIU

Nu voi mai scrie poezie!

Găsesc însemnarea aceasta într-un carneţel vechi, din primul an de studenţie:

NU VOI MAI SCRIE POEZIE PÂNĂ CÂND NU VOI CITI INTEGRAL:

lirica veche greacă
epopeele Antichităţii
poeţii Renaşterii
romanticii
poeţii moderni

Un bloc-notes cu pagini desprinse pe care, cu un scris nesigur, grăbit, aşternusem poem după poem. Între ele, această, cum să-i spun, autoflagelare. Îmi aduc aminte, era prin ’90 sau ’91, tocmai mă întorsesem dărâmat de la un cenaclu care funcţiona într-o cămăruţă a Casei de Cultură a Studenţilor. Fusesem desfiinţat. Mi-au făcut textele praf, au şters cu mine pe jos. Pe vremea aceea exersam un stil de poezie care mi se părea îndrăzneţ, avangardist. Poemele începeau cu dulcegării, cu siropuri, cu pastişe după un lirism desuet şi se încheiau brusc, cu imagini dure, violente. Finalul, neanunţat de nimic, cădea ca o ghilotină, aruncând la coş balastul liric de până atunci. Ceva de genul: „fericite dihanii ce-mi vor mânca maţele-n pământ”. Sau: „o clipă sinuciderea mi s-a părut un excrement pe ţâţele femeii”; „şoarecii ronţăie şoarecii din burta pisicii moartă”; „scot limba şi o fac şină de tren”. „în limba cerşetorului puroiul devenise container”. Sau: „precum zenon îmi muşc limba şi v-o scuip în faţă”. Mă rog, teribilismele vârstei. Sau poate altceva, nu ştiu. Cert este că am fost umilit, pus la pământ de câţiva poeţi, scriitori, ce erau, pe care nu-i cunoşteam şi pe care rareori i-am mai văzut prin urbe. Era prea scabros totul. Li s-au întors maţele pe dos. Asta nu e poezie, e o estetică a urâtului care le-a produs, pur şi simplu, greaţă. Să mă las de poezie, să mă apuc de citit. Şi aşa mai departe. În mod normal, ar fi trebuit să caut o crâşmă prin Haşdeu, să beau câteva beri şi să-mi râd în barbă: complexaţii dracului! Apoi să scot carneţelul şi să scriu ceva şi mai hidos. Dar eu am luat lucrurile în serios, m-am întors în camera de cămin din Avram Iancu, m-am aruncat în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi înainte să-mi şterg lacrimile, am scos carneţelul şi am scris acele rânduri. Nu eram bun de nimic, poezia mea nu exista, trebuia să mă pedepsesc, să fac un legământ. Un legământ pe care, evident, aveam să-l încalc curând. N-am citit integral nimic din ce-mi propusesem acolo, dar nici la poezie n-am renunţat. Numai că începusem să scriu altceva, despre care mi s-a spus, la fel, că nu prea sună a poezie, e prea multă banalitate, prea multă discursivitate. Nu i-am mai luat în seamă, câteva texte îmi apăruseră în Tribuna, prezentate de Ion Mureşan.

Ţin minte un alt cenaclu clujean, ceva cu Zamolxes, parcă. Îl conducea Horia Muntenuş şi participau acolo tot felul de personaje, de la studenţi visători (ca mine), până la boemi incurabili (precum Ioan-Viorel Bădică) sau pensionari aflaţi încă în căutarea gloriei literare (sau crezând că au dobândit-o demult). M-am nimerit la o şedinţă ţinută la sediul PDSR-ului (da, chiar acolo, nu râdeţi, habar n-am cum ajunsese politica să se încuscrească cu poezia!). Ce atmosferă! În locul becurilor ardeau trei-patru lumânări, una lângă hârtiile celui care citea, câteva beţigaşe fumegânde împrăştiau mirosuri care-ţi gâdilau nările şi, peste toate, trona Poezia, ca o zeiţă căreia îi aduceam ofrande, urmând ca la rândul nostru să fim răsplătiţi cu gâdilituri din partea muritorilor de rând peste care pluteam impasibili. Începuse să citească, pare-mi-se, Dorin Crişan, autointitulat „Poetul veneţian”, când uşa s-a deschis şi, în bătaia becului de afară, s-a arătat însuşi preşedintele judeţean al partidului, prefectul Grigore Zanc. Năucit de atmosfera lirico-misticoidă, scriitorul a bălmăjit un: „Staţi liniştiţi, nu vă deranjez”. Ridicându-şi, în sfârşit, ochii din manuscrisele interminabile, „Poetul veneţian” a tunat: „Deja ne-aţi deranjat!” Ripostă care i-a ridicat imediat prefectului tocurile pantofilor. A păşit pe vârfuri, stingher, printre noi, intrând în camera alăturată, unde îl aşteptau, probabil, chestiuni serioase, de partid. Şi de unde n-a mai ieşit câtă vreme nu s-au stins lumânările şi nu ne-am dat plecaţi. Se înţelege că, la finalul şedinţei, eram copleşiţi de poezie, tulburaţi de fiorul liric care plutise taman în sediul colosalului partid.

Am publicat apoi în Echinox, aşa că, firesc, am ajuns şi la cenaclul cu acelaşi nume. Acolo am simţit prima dată ce înseamnă un cenaclu solid, articulat, un cenaclu care poate crea emulaţie, care poate da naştere unei solidarităţi de grup construită pe sensibilităţi şi aspiraţii comune. În scris, aproape nici unul nu semănam cu altul. Adrian Suciu era diferit de Luminiţa Urs sau de Alina Hiristea, poezia lui Orlando Balaş sau a lui Ioan Buteanu era altceva decât cea a lui Anton Horvath. Apăruseră şi criticii, aplicaţi, nemiloşi: Cornel Vâlcu, Călin Teutişan etc. La fiecare întâlnire participau, ca invitaţi, scriitori consacraţi. Acolo (şedinţele se ţineau la Casa de Cultură a Studenţilor) l-am văzut şi l-am ascultat prima şi singura dată pe regretatul poet Iustin Panţa. Şi tot acolo l-am cunoscut pe Teohar Mihadaş. Dintr-o neînţelegere, apărusem pe afişul Cenaclului cu proză. Eu, care scriam poezie… Nu mai puteam da înapoi. Aşa că, în două nopţi, am scris o poveste, pe care am citit-o gâtuit de emoţie. Generos ca întotdeauna, Teohar Mihadaş, la care priveam cu toţii ca la o statuie, m-a făcut să roşesc, spunându-mi că scriu mai bine faţă de cum scria el la vârsta mea. Şi chiar un pic mai bine decât marele lui prieten, Laurenţiu Fulga, cel din tinereţe… M-am „expus” şi cu poezie, împreună cu Luminiţa Urs. Invitaţi erau Mircea Petean şi regretatul Augustin Pop. Cred că am citit jumătate din volumul de debut, „Poeme din mers”. Augustin Pop era extaziat (sigur, scriam oarecum în stilul lui): asta şi numai asta e poezie! Mircea Petean a tras un pic de hamuri: mai uşor, poezia Luminiţei e gravă, e complexă, se simte construcţia… Mi-a explicat mai apoi, la „Pescarul”, că nu putea lăsa lucrurile aşa, Gusti Pop exagera, iar despre Lumi nu vorbea nimeni. Totuşi, ar fi bine să-i dau manuscrisul pentru Dacia. Şi tot la fostul restaurant „Pescarul”, unde am plecat după cenaclu, Augustin Pop, stând în faţa mea, se pomeneşte întrebând: „Dar unde-i băiatul ăla care a citit în seara asta?” I-am zis timid: „Păi, eu sunt…” „Da? Tu eşti? Extraordinar! Nici nu te-am văzut când ai citit!”

A urmat apoi o vreme de secetă. Laurenţiu Mihăileanu, plecat şi el dintre noi, a animat o vreme Cenaclul Filialei Cluj a USR. Era frumos, veneau Ion Mureşan, Vasile Gogea, ba, într-o seară, ne-am pomenit cu profesorul Mircea Borcilă. Cu timpul s-a transformat în fericite prilejuri de a ne întâlni şi de a merge, mai apoi, la bere. Când berea s-a scumpit, s-a stins şi cenaclul…

De mai bine de un an, la Cluj, funcţionează Cenaclul lui Mury. Cenaclul UBB. Nu ratez aproape nici o şedinţă. Cenaclul acesta nu aparţine nici unui grup, nu promovează nici o generaţie, nici un stil literar, nici o modă (nici n-ar mai fi posibil, cred), nici măcar nu creează în jurul lui efervescenţa creatoare a altor celebre cenacluri literare. Cenaclul acesta e un laborator, ţine pulsul viu al vieţii literare clujene. Citesc în el autori din generaţii diferite. Vine fiecare cu ce are pe masa de scris. Cei care vin, nu foarte-foarte mulţi, continuă să vină. Cei care n-au venit până acum, probabil că nu vor veni niciodată. Discuţiile se prelungesc îndelung, până când chelnerii de la restaurantul „Piramida” al Casei Universitarilor (locul de refugiu al Cenaclului) ne arată ceasul. Cenaclul acesta îţi linge rănile. O dată pentru că e o reală plăcere să-l vezi şi să-l asculţi pe profesorul Ion Pop făcând analiză pe text, cu pixul în mână. Apoi, pentru că nu se spun mari grozăvii, nu se bat câmpii, n-o ia nimeni pe arătură, nu se spun generalităţi, nu ni se dezvăluie genii. Şi încă ceva: nu se vorbeşte niciodată, dar niciodată la unison. De curând, am citit şi eu la Cenaclul lui Mury. Proză scurtă, pentru că am un volum gata, aproape gata de tipar. S-au spus multe despre textele mele. Observaţii pe care le-am luat în seamă. Prin urmare, am mai corectat pe ici, pe colo. Am mai tăiat din „burţi” fără mari regrete, bizuindu-mă pe observaţiile cenacliştilor. Dar m-a încurcat reacţia unui foarte tânăr şi talentat poet care a găsit că rândurile sau comparaţiile următoare sunt desuete: „…printre paralelipipedele de argilă arsă, mortarul se scremuse şi ieşise grosolan afară, prelingându-se pe zid, ca nişte degete lungi, diforme, groase.” Şi, de atunci, în loc să predau manuscrisul editorului, după cum mi-a cerut, stau şi mă gândesc: or fi sau n-or fi desuete? Să las fraza respectivă în text sau să o elimin? Încă mai stau pe gânduri, încă nu m-am hotărât…

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iunie 10, 2015iunie 18, 2015 de VATRA

Amintiri despre cenacluri: Ioana Nicolaie, Svetlana Cârstean și Răzvan Țupa

Ioana NICOLAIE

Cenaclul Litere

În 1993, după ce trecusem un examen serios, cu aproximativ cinci candidați pe un loc (așa era atunci), am început să urmez cursurile Facultății de Litere din București. Venită din nordul țării, dintr-un loc modest cultural, abia așteptam să-mi cunosc colegii pe care mi-i imaginam, cu toată naivitatea, nu doar devoratori de cărți, ci și foarte pasionați de scris. Că lucrurile nu stăteau deloc așa am descoperit încă din primele zile. În grupa în care nimerisem domnea un fel de derută post-revoluționară și post-adolescentină în același timp, mult respect pentru autoritate și la fel de multă ezitare când venea vorba de orice altceva. Participam la greve, fiind ele încă destul de frecvente, urcam în podul facultății, fiindcă era interzis, iar una dintre colege își făcuse obiceiul să iasă la o țigară pe acoperișul în pantă de lângă Amfiteatrul Bălcescu, la vreo șase metri înălțime, de unde ar fi putut aluneca în orice moment. Eram, prin urmare, un fel de beatnici cuminți, foarte timorați, deși afișam siguranță și detașare.

Cam acesta a fost fundalul începuturilor mele cenacliere. M-am desprins ușor de el, fiindcă mă preocupau foarte mult scriitorii și cărțile. Îmi amintesc și acum sfârșitul de octombrie în care am descoperit afișul Cenaclului Central, pus pe casa liftului, cea dinspre Bibliotecă și Sala de lectură. Ședințele se țineau de la ora 18, într-o zi anume a săptămânii. M-am înființat acolo cu inima cât un purice, așteptându-mă mai curând la un refuz decât la brațe larg deschise. Nu mică mi-a fost mirarea însă când am descoperit un grup de studenți, toți din anii mai mari (deci aflați la o distanță infinită față de începătoarea care eram), cei mai mulți prieteni apropiați care se jucau de-a literatura. Mai fusesem la un cencalu în liceu, însă spre deosebire de acela, acesta nu avea moderator. Sigur că făcea unul sau altul oficiile de gazdă, dar plutea în aer un fel de consens, atât asupra comentariilor, cât și asupra temelor. Fiindcă, da, Central era un cenaclu cu… temă dată!

Participanții nu-și citeau producțiile cât mai originale sau, și asta se întâmpla destul de des, cât mai mimetice, ci scriau la comandă. Cu alte cuvinte, exersau. La sfârșitul ședinței se propunea o temă și se stabileau cei care aveau să o dezvolte literar. M-am înscris încă de la început la ”Stix și pix” (pe care am tras-o spre Styx, inventând și numele propriu Stics). Când mi-a venit rândul la citit, săptâmâna următoare, am fost executată cu o ferocitate fără margini. Trecusem astfel, aveam să-mi dau seama mai târziu, botezul grupului. Și o parte din fetele și băieții aceia aveau să-mi devină și mie, cu timpul, prieteni. Cezar Paul Bădescu purta mereu un costum elegant și fuma pipă, Svetlana Cârstean prefera niște sarafane excentrice de care mă minunam cu sinceră invidie, Sorin Gherguț zâmbea prietenos de sub pletele lui blonde, vorbind puțin, însă întotdeauna intertextual, T. O. Bobe purta părul lung și picura în comentarii otrăvuri atât de fine că greu te dezmeticeai o dată ce erai atins de ele (îmi plăcea și rucsacul lui militar, fiindcă pe atunci nu purta nimeni, încă nu intraseră în modă), iar Răzvan Rădulescu avea atâta siguranță, că părea cel puțin profesor universitar. Faptul că a doua mea lectură în cenaclu (la tema ”Jurnal”) nu li s-a mai părut decât unora ratată a însemnat foarte mult pentru mine.

Cenaclul Central nu a avut însă viață prea lungă, fiindcă apăruse, în nu știu ce fel, un alt afiș, de data asta pe casa liftului care dădea spre Secretariat. Pe el scria… Dar mai bine adaug că începuse semestrul al doilea și se simțea în aer primăvara. La ședințele Centralului ascultasem între timp o poveste excelentă scrisă de T.O. Bobe la tema ”Dramă istorică” (îmi aduc aminte și acum de volutele postmoderne în linia lui Borges) și mă amuzasem și cu tema ”Dunga de la pantalon”. Și tot acolo, într-o seară, am avut norocul să stau la doar două bănci distanță de poetul Cristi Popescu care, deși mai mare, părea întru totul dintre noi. Venise invitat de Svetlana Cârstean, cred, nu a vorbit prea mult, s-a dovedit prietenos și deloc critic. Era îmbrăcat într-un costum de blugi și purta, cel puțin în seara aceea, părul prins în coadă. Încă nu citisem ”Familia Popescu”, carte pe care aveam s-o parcurg mai târziu, într-un tren, și care avea să-mi rămână până azi una din cărțile de suflet.

Și pe afiș scria… Ei, bine, pe afiș scria că începe Cenaclul Litere moderat de Mircea Cărtărescu. Acesta a fost debutul unei întâmplări culturale care s-a tot scris apoi vreme de câțiva ani, cu o singură întrerupere mai lungă, până în iarna lui 1999. Cei din Central ne-am dus încă de la început la ședințele care se derulau în felul următor: doi sau trei autori își citeau textele (putea fi orice, de la poezie, la teatru sau proză) și, după o pauză, urmau comentariile. Am învățat destul de repede că discuțiile erau mult mai importante decât ”producțiile” propriu-zise. Cuvântul cel mai des folosit în sens pozitiv în primii ani a fost, fără îndoială, ”postmodernismul”, și cuvântul cel mai încărcat negativ, „modernismul”.

Când mi-am luat inima în dinți și am vorbit pentru prima oară în cenaclu, am crezut că se prăvale cerul pe mine. Sentimentul că te afli pe un teren mișcător care te poate duce complet aleatoriu în penibilul cel mai concret nu e ușor de tolerat. Cei care discutau acolo despre texte știau destulă teorie și istorie literară, iar intuițiile lor critice se dovedeau mereu pertinente. Și, după ce-și dădeau ei cu părerea, urma verdictul lui Mircea Cărtărescu. Dacă el te încuraja, însemna că ești în direcția bună. Dacă el se dovedea rezervat, era limpede că te găsești, din cine știe ce motiv (y compris lipsa de talent) în cine știe ce fundătură. La zecile de ședințe la care am participat (și cred că sunt printre puținii care au făcut parte din acest cenaclu de la început până la sfârșit), nu l-am văzut niciodată pe Mircea Cărtărescu tăind în carne vie. Și totuși, judecățile lui erau mereu cât se poate de clare și, cumva, de necontestat.

Acum, că a trecut timpul, mi se pare că acest cenaclu atârnă tot mai greu în traiectoria mea literară. Atunci însă nu eram decât niște fete și niște băieți care-și măsurau între ei puterile, cu invidie de cele mai multe ori, dar și cu admirație, cu bucurie pentru cine știe ce snop de artificii textuale, dar și cu solidaritate. Nu ni se părea nicidecum că am forma un grup. Nu aveam pretenția niciunei idei generaționiste, exersam doar scrisul, ne amuzam, strângeam tare din dinți când ne citeam textele, ne împrieteneam tot mai mult și, încetul cu încetul, ajungeam tot mai posedați de propria literatură. Scriam, în paralel, și la revista ”Litere Nouă”, pe care i-o datoram cumva lui Ion Bogdan Lefter.

În ciuda faptului că ne întâlneam săptămânal, mizam pe noi înșine, pe versurile sau pe prozele noastre, de aceea n-am făcut niciun fel de vâlvă, nu ne-am erijat în cine știe ce grup dominant al vremii, nu ne-am scos reviste partizane și am avut în toate un fel de decență greu de găsit după aceea. Ce ne-a diferențiat față de cei de după noi a fost, cred, și respectul pentru cultura înaltă, dorința de a înțelege și de accepta variile chipuri ale literaturii. Eu, una, mă consideram pe atunci complet neînsemnată prin comparație cu minunățiile care se puteau găsi imediat ce treceai pragul sălii de lectură. Și colegii mei, cei care ajunseseră să formeze nucleul cenaclului, mi se păreau foarte buni. În afară de cei pe care i-am pomenit deja și care aveau să debuteze toți în prima antologie, Tablou de familie (apărută în 1995), i-am mai cunoscut pe Mihai Ignat, care-l inventa pe atunci pe Klein cel pasionat de filme, pe Doina Ioanid, care croșeta finețuri din sordidul spațiu domestic, și apoi pe ceilalți, colegii mei de antologie.

Pe Cecilia Ștefănescu am întâlnit-o încă din primul an, în metroul care ne ducea de la Universitate la Piața Unirii. Cum o văzusem la cenaclu și o știam ca fiind din anul meu, am intrat în vorbă. Purta, ca și mine, haine de hipioată, scria versuri și avea o mulțime de lucruri de spus. Ea a fost singura care, din nevoia de a dinamita convențiile, a îndrăznit să facă în ultimul an al cenaclului un performance. N-o să-l descriu acum, însă n-o să uit niciodată cum și-l pregătea pe terasa ”La motoare” (unde ne plăcea să ieșim pe atunci), cât de preocupată era de reacțiile care ar fi putut să apară. Îmi plăceau rochiile ei atipice, fragilitatea, dar și hotărârea de care dădea mereu dovadă. În anul acela cred că fusese ea șefa cenaclului. Fiindcă nu Mircea Cărtărescu era cel care introducea ”abonații” la lectură, ci unul dintre noi, numit șef. Acești șefi au fost, în ordine, Mihai Pavelescu (n-a mai scris apoi literatură), Simona Sora și Cecilia Ștefănescu.

După publicarea primei antologii, seria mare a cenaclului, care absolvise între timp facultatea, prinsă în cele dintâi – și foarte solicitante – slujbe, n-a mai ajuns la ședințele noastre. A revenit, după o vreme, în ultimul an, T. O. Bobe care a citit fragmente din foarte tandra, și foartea ironica, și foarte grațioasa sa carte ”Bucla”. De altfel, prin 1997, am ascultat cred multe pagini din volumele cu care aveam să debutăm, în urma câștigării unor concursuri de debut, cei mai mulți dintre noi. Ana Maria Sandu ne-a citit câteva texte extraordinare din viitorul său volum ”Din amintirile unui Chelbasan”, Cezar Paul Bădescu ne făcuse deja cunoștință cu trecutul lui Daniel Abagiu, Răzvan Rădulescu ni-l prezentase pe micul Teodosie și chiar eu am citit, spre final, din ”Poză retușată”.

A doua antologie, ”Ferestre 98”, a cuprins, în afară de mine, încă șase autori. Angelo Mitchievici fusese considerat întotdeauna prozatorul cenaclului, poate din cauza preferinței sale pentru exotism, prozatori sud-americani și fraze arborescente, în timp ce Marius Ianuș fusese desemnat protestatarul și gălăgiosul, iubitor de Ginsberg și aplecat spre social. Iulian Băicuș care, iarăși, n-a mai scris literatură, recicla postmodern poezia noastră clasică, inclusiv ”Scrisorile” lui Eminescu. Cecilia Ștefănescu a debutat cu o proză vie și alertă, ”Vacanțierul”, iar Doina Ioanid cu miniaturile ei precis tăiate.

Un caz aparte a fost scriitorul Victor Nichifor. Cred că a citit în cenaclul Litere încă din primul an, fiind perceput ca un corp străin, apărut dintr-o facultate tehnică și foarte pasionat de poezie. Mai târziu, când ne-a citit din viitorul său volum ”Epoca Lu”, ne-am dat seama ce forță și ce siguranță avea în fiecare vers. A debutat, prin urmare, alături de noi, iar mai apoi și-a publicat volumul. Această a doua carte a sa (prima fusese Aigess), Epoca Lu, este una din cele mai puternice cărți de poezie ale deceniului nouă. Faptul că Victor Nichifor a emigrat în Statele Unite a făcut ca ea să se șteargă încetul cu încetul din memoria colectivă, de parcă nici n-ar fi fost publicată. Deși a mai apărut în România cu un volum de proză, ”Important”, la Paralela 45, probabil într-un tiraj mediocru, Victor Nichifor a ajuns un autor cumva uitat. Iar asta ține de nedreptățile flagrante ale receptării, de memoria scurtă a unor critici, de iresponsabilitatea față de literatură. Victor Nichifor este – și nu cred că mă înșel -, prin ceea ce a publicat până acum în limba română, un autor absolut remarcabil.

Cenaclul Litere s-a ținut în zilele de miercuri, pe rând, într-o sală de curs, unde încăpeau vreo șaizeci de oameni, în subsolul facultății unde se deschisese o cafenea și, printr-un fum gros, de nu ne vedeam unii pe alții, încercam să facem literatură, în Catedra de română (avea scaunele capitonate, roșii) și, pe final, iarăși într-o sală de curs. La ultimele întâlniri veneau peste o sută de studenți. Alături de cei pe care i-am pomenit până acum, au mai citit acolo: Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Țupa, Iulian Tănase, Gelu Vlașin, Mihai Vakulovski, Alexandru Vaculovski, Alexandru Matei, Alice Popescu, Alexandru Vărzaru, Mihai Grecea, Luminița Marcu și mulți alții. Dintre critici, cel mai prezent a fost Paul Cernat. A ajuns și Marius Chivu, însă doar la una sau două ședințe de la sfârșitul cenaclului.

Și, ca o concluzie, nu mă îndoiesc că acolo, în anii aceia, câțiva tineri pasionați au avut privilegiul nu doar să se întâlnească și să-l aibă în preajmă pe scriitorul Mircea Cărtărescu, ci și să scrie o literatură prețioasă. În istoriile literare se va numi, probabil, Grupul Cenaclului Litere. Iar povestea lui are exact atâtea începuturi câți oameni au participat la nenumăratele seri cenacliere întinse de-a lungul a cinci ani.

*

Svetlana CÂRSTEAN

Un duh al cenaclurilor

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa. Poate de aceea încă mai avem curiozități în ceea ce-l privește.

M-am intersectat, în mod efemer sau temeinic, cu trei cenacluri din anii de dinainte și de după 1989.

Înainte, am urcat de cîteva ori scările, pînă la cenaclul Universitas, unde i-am privit de departe pe Mircea Martin, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter. Știu că erau mulți scriitori acolo, dar în mintea mea cea mai vie imagine a rămas cea a Simonei care parcă nu vorbea, ci șfichiuia aerul cu sentințele ei tăioase, cu logica ei de oțel, cu plăcerea rece cu care diseca textele. Privindu-i și ascultîndu-i pe toți de cîteva ori, într-un anonimat absolut, am rămas cu ideea că cenaclul e un loc al verdictului și un loc al centrului în același timp, chiar dacă Universitasul părea exilat într-un fel de periferie supravegheată atent. Exista un sentiment pe care ți-l dădea cenaclul: acela că te afli în miezul lucrurilor, că tot ce-i mai important se întîmplă acolo unde ești tu împreună cu ceilalți și, nu în ultimul rînd, că aparții, asta mai ales după ce ești acceptat, validat în interiorul „frăției”.

Poate nu e o întîmplare că următorul cenaclu din care am făcut parte, de la început pînă la sfîrșit, s-a numit chiar Central. Sincer, nu mai știu de unde s-a plecat și cum s-a ajuns la acest nume, cu siguranță că prietenii mei de atunci își amintesc. Pentru mine, Centralul a fost o prelungire a ceea ce se întîmpla oricum în întîlnirile noastre frecvente. Să ne citim unii altora, să ne analizăm la sînge, să ne entuziasmăm, să ne dominăm unii pe alții, fascinați unii de alții, să descoperim pe neașteptate că sînt lucruri comune în textele noastre, că există o zonă pe care o putem exploata cu voci diferite. Cezar a adus copilăria la bloc și privirea caricaturală asupra oamenilor și lucrurilor, Teo, stilistica impecabilă și pe Dimov în mijlocul nostru, Răzvan, inteligența perspectivelor multiple și obesia pentru poveste, pentru textele care trebuie să te facă să rîzi. Nu ne-am gîndit nici o clipă la generații și manifeste. Cenaclul Central și tot ceea ce l-a precedat au venit dintr-o plăcere imensă și naivă de a vorbi despre textele noastre și ale altora și de a fi împreună. De aceea cred că Centralul a fost mai puțin un cenaclu în sensul clasic al cuvîntului și mai mult un exercițiu stilistic, exersat în lipsa unui mentor. Cînd exercițiul acesta stilistic și-a extins zona de acțiune i-am cunoscut pe Sorin Gherguț, Ioana Nicolaie, Alice Popescu, Mihai Ignat și pe alții. M-am gîndit mulți ani, după ce și Centralul și Literele deveniseră deja o amintire, în ce fel un cenaclu este un exercițiu al cruzimii și poate că imaginea mea fondatoare, cea de la Universitas, e perfect coerentă cu gîndurile de mai tîrziu. Stilistica cruzimii, a puterii, a validării și a apartenenței puse împreună. Totul, adesea pe fondul unor minunate și adevărate prietenii. Cel puțin pentru unii.

Deși Centralul devenise un punct de atracție în mansarda de la Facultatea de Litere, cei mai mulți simțeau nevoia unui cenaclu mai apropiat de definiția consacrată, nevoia unui mentor cu greutate, a unor confirmări reale. Așa s-a născut cenaclul Litere, în care ne-am mutat și noi cu arme și bagaje, condus de Mircea Cărtărescu. Cred că Mircea a reușit să întrupeze perfect așteptările, nevoia de dezbatere adevărată și de verdict îndreptățit a tinerilor scriitori și amatori de literatură din Facultatea de Litere. Era deopotrivă discret și extrem de prezent, probabil că este cel din urmă care a readus toată atmosfera cenaclurilor de dinainte, a reînviat suflul specific, schimbînd în același timp direcția navei, ca un vizionar ce este, presimțind că descentralizarea avea să fie cuvîntul de ordine al anilor de după. Am participat mult mai puțin decît prietenii mei la ședințele de la Litere. Atmosfera era cea corespunzătoare, ingredientele toate prezente, rafinament, sadism, buni oratori, lecturi remarcabile, lecturi mediocre, nu în ultimul rînd plăcerea de a fi acolo. Mircea atenua în mod generos toate aterizările, re-potența la final orice text citit – distanța sa față de texte în general, față de conținuturile comune ale unei generații care se profila, era salvatoare și exact asta lipsea cenaclului Central. Am citit de trei ori: o dată poemul Floarea de menghină, o dată înainte de Floarea de menghină și o dată după. Mi-a fost de folos tot ce mi s-a spus de fiecare dată.

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa, de aceea nu cred că s-ar mai putea scrie curînd o nouă istorie a cenaclurilor literare. Mai cred însă în forța grupurilor literare, a prieteniilor adevărate, care nu se limitează la a genera găști și sfere de influență. Mă gîndesc la prieteniile celor din Școala de la Târgoviște, la grupul de la Brașov. Cred acum în forța prieteniei la fel de mult cum cred în forța singurătății. Sînt la fel de eficiente pentru scris dacă sînt autentice. Există o intimitate a formării și a validării înainte de orice fascinație a tiparului. Astăzi validările pot fi mult mai rapide, pe facebook, în lecturile publice, unde nu se comentează, doar se ascultă. Graba e mare, emițătorii „certificatelor” de confirmare mulți și foarte diverși, critica adesea neputincioasă, termenii firavi – cronică, vînzare, tiraj, premiu, promovare, maestru -, dar mai ales tipografiile numeroase.

Răzvan ŢUPA

Cu poezia pe scările cenaclurilor

Dintre toate lucrurile legate de poezie, cenaclul e singura formă pe care am recunoscut-o din ce am auzit în şcoala generală în materie de literatură. Asta se întâmpla înainte ca internetul să îţi aducă la îndemână tot felul de spaţii în care poţi să intri în contact cu oricine e interesat de scris. Până spre sfârşitul anilor ’90, dacă vroiai să vezi ce se mai scrie, treaba ta se împărţea între revistele literare şi cenaclurile a căror viaţă semăna cu industria sexuală din romanele lui Murakami. Mereu apărea sau dispărea un cenaclu pe undeva printr-un colţ al peisajului.

Am văzut adunări de felul ăsta din Timişoara până în Chişinău, de la Brăila şi Constanţa până la New York sau Paris. Singurul lucru specific manifestărilor româneşti mi s-a părut că este pretenţia permanentă de manifestare unică şi irepetabilă pe care o adoptă până şi cea mai întâmplătoare adunare literară. Cu cât este vorba despre un cenaclu mai puţin important, cu atât termenii tind să fie mai sforăitori. Şi invers… de câte ori am văzut un grup literar care m-a impresionat, printre punctele de interes se număra şi deschiderea sau măcar o anumită curiozitate faţă de ceea ce se întâmplă în acelaşi timp în colţuri diferite ale ţării sau ale lumii poeziei.

Iluzia istorică

Chiar şi atunci când e vorba despre cenacluri clasate deja istoric am avut surpriza unei concurenţe destul de speciale. În volumul pe care l-a dedicat în 2008 întâlnirilor de la „Universitas”, Mircea Martin notează uluirea cu care a citit în mai multe rânduri date eronate legate de manifestare ieşite chiar de sub degetele foştilor participanţi. Privind în urmă, raportul dintre Universitas şi Cenaclul de Luni sau alte întreprinderi literare apare deformat.

Primul cenaclu pe care l-am văzut vreo dată a fost „Prospero” la Facultatea de Limbi Străine. Monica Pillat aduna studenţi din facultate cărora le dădea ocazia să discute teme şi să intre în contact cu autori cunoscuţi (acolo l-am văzut pentru prima dată pe Cezar Baltag) şi critici literari (Cornel Mihai Ionescu, Şerban Cioculescu).

De altfel, de acolo am și plecat în toate direcțiile în același timp, pentru că tineri autori pe care i-am cunoscut acolo mi-au spus de întâlniri literare care se întâmplau fie la Liceul Lazăr (Tudor Opriș, care aduna aici autori aflați la început de prin toate liceele Bucureștiului, avea oiceiul să amintească tot felul de poeți care trecuseră prin taberele și cenaclurile sale), la Litere (Cecilia Ștefănescu, Ioana Nicolae, Paul Cernat și Iulian Băicuș tocmai reluau întâlnirile cu Mircea Cărtărescu).

Cred că nu sunt prea multe întreprinderi literare din acei ani la care să nu fi călcat măcar ca spectator. La Muzeul Literaturii (MLR), acum retrocedat, nouăzeciști ca Boerescu sau Țârea (care pe vremea aceea avea o emisiune literară la TVR), sau optzeciști ca Traian T. Coșovei ori Mariana Marin și Condeescu se strângeau din când în când și puteai să vezi cum se bucură Iova când îl regăsește pe Stratan la o lectură. Aici am și văzut-o pe Mariana Marin refuzând să își laude un prieten atunci când poemele pe care le auzise erau slabe: „Măi, Traiane, ție nu ți-e rușine să citești așa ceva… Păi cum am ieșit noi cu Ninsoarea electică, bucuroși că se poate și ce faci tu aici…”. Erau poemele pe care, până la urmă, Coșovei le-a publicat în „Greva căpșunelor”.

Cu totul altă poveste se întâmpla la Uniunea Scriitorilor, unde Nora Iuga, Octavian Soviany, Constantin Abăluță și Valeriu Mircea Popa ne strângeau săptămânal să ne citim unii altora. Sau în bibliotecile în care poeta Nina Vasile își ținea periodic atelierele de scris. Fracturi era testul de anduranță, unde știai că, dacă vrei să auzi cât mai multe păreri despre ce scrii, trebuie să reușești să îi enervezi cu ce scrii pe cât mai mulți dintre cei care asistă. Mie, oricum, lucrurile astea mi s-a părut mereu că se întâmplă toate în același timp.

Ego și metodă

De obicei, întâlnirile pentru citit și comentat texte literare erau plictisitoare. Acum, când stau să mă gândesc cum se scorojeau pereții la câte o lectură, mă și mir că am trecut prin atâtea întâlniri de felul ăsta. Foarte rar se poate spune că un cenaclu este la fel în toate întâlnirile.

Cine este curios să vadă cum se întâmplau lucrurile astea poate să treacă prin multele volume lăsate de serile Euridice unde Marin Mincu a transcris discuțiile din Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor și din Rotonda MLR.

De la prima întâlnire din seria Euridice, se vedea că treaba cu cenaclul a trecut în altă ligă. Marin Mincu făcuse parteneriate cu ziarul Ziua care publica o cronică săptămânală a poveștii și selecții din textele citite. Dar tot acolo am văzut ce ușor se sparg lucrurile care funcționează. Criticul de la Pontica și Paradigma insistase să programeze autori care tocmai debutau dar reușita întâlnirilor e și acum că au lăsat în urmă nu doar seria de volume Dosarul Cenaclului Euridice, ci și un model de interacțiune.

În primă instanță, Uniunea Scriitorilor a crezut că Marin Mincu își juca propriile lui meciuri cu generațiile ’80, ’90, așa că a schimbat coordonatorul întâlnirilor cu Mircea Martin. Criticul de la Universitas a încercat să impună un oarecare echilibru între lecturi, dar echilibrul nu era ceea ce intenționa instituția, așa că, după câteva întâlniri în care oficialii USR au considerat că tot se aud prea multe critici la adresa lor, poetul Cezar Ivănescu a fost impus cu scopul destul de transparent de a reduce tot ce se întâmpla acolo la nivelul cârcotelilor de serviciu pe care literatura funcționarilor era deja obișnuită să le manipuleze cum avea chef.

Dacă tot mi-am amintit lucrurile astea, trebuie să recunosc: și azi mediocritatea este principalul produs al domeniului… dar ce bucurie este să vezi cum se reglează de la sine unele lucruri!

Și astea sunt doar lucrurile pe care le-am văzut în București. În Timișoara am văzut ani de zile mai multe valuri de autori tineri adunați în jurul lui Eugen Bunaru la cenacul Pavel Dan. La Suceava, Iași sau Târgoviște și Constanța am văzut cum poezia poate să schimbe viața unor tineri pornind de la profesori pasionați din licee (Gheorghe Cârstian, Emil Munteanu). Prin Sibiu, Bistrița sau Târgoviște scriitori ca Radu Vancu, Marin Mălaicu Hondrari, Dan Coman sau Ioana Geacăr au făcut din poezie o treabă serioasă pentru cei mai tineri, iar în Iași am văzut un eveniment, Casa Poeziei, pus pe picioare în cadrul FILIT doar de pasiunea Corinei Bernic pentru poezie. Pentru mine, jocul cenaclurilor se termină odată cu pofta teribilă a grupurilor de a refuza dialogul cu ceilalți.

Alternativele fac regula

De câteva ori am văzut în Brăila niște întâlniri pe care le prezida Laurențiu Ulici pe la sfârșitul anilor ’90. Partiturile păreau împărțite pe baza unor înțelegeri tacite. Chiar și protestul avea colțul lui. Fiecare cenaclu pe care l-am văzut cred că se împarte în câteva momente:

– Lectura cu surprize sau cu peltele cărora îți doreai doar să le supraviețuiești

– Dezbaterile mai mult sau mai puțin furtunoase

– Concluziile și continuarea după întâlnire, fie pe o terasă, fie printr-un loc ferit.

Când m-am apucat să țin „Poeticile cotidianului” în Club A chiar aveam iluzia că are cineva chef de vreo alternativă. În realitate, cei pe care i-am simțit că susțineau încercările de a găsi alte formule de prezentare a literaturii erau foarte puțini. Paul Radu, care vroia să vadă o continuare a serilor Fracturi din primii ani 2000, Cosmin Dragomir își trecuse în program prezența constantă la eveniment, Viviana Mușa sau Sociu după ce se mutase în București, cei de la clubul Expirat/OtherSide în 2009-2010 ultimele sezoane ale evenimentului. În rest, răspunsurile se limitau la seara care putea să trezească cuiva interesul într-un fel sau altul. Și asta mi-a plăcut.

Ceea ce nu m-a mai încântat atât de mult este victoria pe toată linia a întâlnirilor publice în jurul unui nume și mai puțin în jurul lucrurilor pe care le are de zis. Mai întâi, subiectele de discuție s-au mutat pe internet. Și pe Club Literar și pe alte site-uri. Jocul de glezne al celor care și-au făcut o estetică din pretenția că fac literatură doar imitând ceea ce pare să aibă legătură cu scrisul a urcat repede și aici. Ba chiar și autori care păreau să fie interesați de ce au de scris și de citit au trecut la mimarea literaturii și a jocurilor de influență.

Au apărut, în schimb, câteva întâlniri în care cei mai tineri autori de azi citesc texte cât se poate de provocatoare (Licart, etc.). De cele mai multe ori nici măcar ei nu apucă să afle ce lucruri uluitoare respiră în ce au scris. Toți vin de pe bloguri, din concursuri pe care cândva le ignoram. Au revistele lor ca Zona Nouă sau Alecart și vorbesc o cu totul altă limbă decât pasionații diferitelor culturi ale personalității. Sunt primii care remarcă alunecările din România Literară ori succesul unei traduceri din Poesis Internațional și sunt gata să jure că nu vor debuta în volum decât atunci când vor fi siguri că are rost. Sigur, au tot timpul să vadă că orice vor reuși va cunoaște destul de repede replici oficiale în cele mai palide variante. Și imitațiile acelea vor avea viața lor. Oricât de atomizată este lumea blogurilor, un lucru pare să-l fi învățat bine din poezie: textul meu are sens doar alături de toate celelalte texte, oricât le ironizez sau le critic (ba chiar din acest motiv). Este și acesta un exercițiu.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iunie 10, 2015august 10, 2015 de VATRA

Vatra nr. 5/2015

Pdf: Vatra_5_2015

iunie 9, 2015iunie 9, 2015 de VATRA

Târguri, certuri și abuzuri

Vara a venit cu o serie de evenimente culturale încinse. Sau măcar călduțe.

Între 20-24 mai a avut loc la București anualul târg de carte Bookfest. Printre cele mai importante cărți nou lansate: la ficțiune, primul volum din opera poetică a lui Paul Celan în traducerea lui George State (Polirom) și primul volum al Povestirilor din Kolima de Varlam Șalamov, traduse de Ana Maria Brezuleanu și Magda Archim (Polirom). În zona teoriei, o selecție fie și extrem de exigentă ar trebui să includă măcar cele două volume excelente de eseuri aparținând unor tineri autori români – Roman polițist de Mihai Iovănel și Incursiuni fenomenologice în noul cinema românesc de Christian Ferencz-Flatz (editura Tact, ambele) – dar și traducerile fundamentale din Thomas Pikkety, Capitalul în secolul XXI (Litera, traducere de Irina Brateș și Lucia Popovici) – cartea de teorie a anului trecut pe „piața internațională” a ideilor, cel puțin ca dezbatere și receptare – și Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger, în traducerea Andreei Rațiu (Tact), o carte ca un meteorit în orizontul local de receptare reverențioasă, mitizantă a lui Heidegger, fie ea dinspre stânga sau dreapta.

Tot în categoria evenimentelor culturale periodice, cu un istoric deja respectabil și un ritual mediatic încetățenit, se cuvine să înscriem și recentul scandal Breban – Liiceanu & Patapievici. Ultima ediție a festivalului de autovictimizare a „boierilor minții” a fost prilejuită de o remarcă făcută, pare-se, de Nicolae Breban într-o ședință a Academiei, potrivit căreia, cel puțin dintr-o perspectivă poloneză, Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici ar fi meritat să fi fost împușcați. Pe cât de grosieră, desigur, remarca a picat cum nu se poate mai bine din punctul de vedere al acumulării și reproducerii de capital simbolic. Era demult de când grupul gedesist șoma ca misiune socială și reprezentare publică. Demult de când Vladimir Tismăneanu căuta săptămânal pe contributors pe cineva – oricine – să mai facă efortul de a se scandaliza de anticomunismul său devenit pe cât de reductiv, pe atât de repetitiv. Trist dar firesc, în fond, să fie așa. De când capitalismul local a ieșit din faza romantică – de când cu criza, cel puțin, așadar – rolul de articulant al ideologiei dominante a trecut din mâinile intelectualilor umaniști-generaliști, reprezentați până atunci cu brio de trioul Pleșu-Liiceanu-Patapievici și ariergarda, în mâinile mai precise, dar și mai realiste ale tehnocraților și experților în politici publice. Cam greu să justifici austeritatea prin anticomunism, când una din trăsăturile de bază ale anticomunismului, dimensiunea sa acut-materială și cea mai pregnantă în memoria colectivă, a fost tocmai anti-austeritatea. Pentru așa ceva ai nevoie de statistici. Bătălia, atenția și granturile s-au mutat, așadar, în altă parte. Or, în acest context de tristă dezolare, un inamic public declarat de talia și temperamentul lui Nicolae Breban e – se înțelege – ceva nesperat. O campanie de strângere de semnături și solidarizare a societății civile cu această mare cauză culturală – neîmpușcarea lui Liiceanu și Patapievici – a fost demarată în revista 22.

Un alt eveniment recent din aceeași categorie, tragic cu aparențe de farsă, a avut loc în același spațiu de deasupra lui Green hours: mazilirea lui Erwin Kessler din rolul de critic de artă contemporană al revistei 22. Cel care ani la rândul a apărat, săptămânal și incisiv, neobosit, conservatorismul artei românești de tentațiile moderniste a căzut, acum câteva săptămâni, în păcatul unui exces de spirit critic: a chestionat Muzeul Național al Comunismului. Drept pentru care revista a găzduit imediat o spontană mirare colectivă din partea redactorilor și colaboratorilor săi: până la urmă, de ce publică Erwin Kessler printre noi? „Dacă citești revista 22 de săptămâna trecută până la pagina de cronică de artă semnată de Erwin Kessler, nu poți să nu apreciezi calitatea profesionistă înaltă pe care paginile ei o degajă ca de obicei, probitatea și analiza echidistantă pe care redacția le manifestă față de temele puse în discuție, competența științifică și prețuirea sinceră a ideilor pe care le au semnatarii textelor și, nu în ultimul rând, tonul civilizat. Toate acestea lipsesc în mod flagrant și sistematic din textul de săptămâna trecută și, în general, din textele semnate de Erwin Kessler (EK) în revista 22… Mă întreb dacă alți colaboratori ai revistei 22, intelectuali de calitate care scriu cu responsabilitate și sobru, precum Andrei Cornea, Brîndușa Armanca, Alexandru Gussi, Raluca Alexandrescu, Andrei Oișteanu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Laura Ștefan sau Daniel Cristea-Enache, nu au decât de pierdut semnând alături de EK în paginile revistei 22.” („Cazul E.K.”, Magda Cârneci, 22, ediția 28.04.2015) Odată pus astfel intrusul la colț în fața colegilor de revistă, chestiunea insubordonării – deci neapartenenței – sale la elita manierelor culturale a fost tranșată și elevată de Andrei Pleșu după cum urmează: „Nu ştiu dacă agitaţia asta bătăioasă [a lui EK] e un simplu exerciţiu de marketing (caz în care eşecul e garantat, întrucît cititorul ştie dinainte, plictisit, ce va citi), sau e expresia vreunui obscur complex, născut în jurul unei înţelegeri greşite a ideii de „virilitate“. Cînd îl vezi, dl Kessler nu arată prea periculos. Nu simţi în el gladiatorul, fiara neînfricată. E, mai curînd, un caz clasic de decompensare”. Dacă victima acestui tratament boieresc n-ar fi fost el însuși inițiatorul atât de fervent și constant al unor atacuri similare – descalificându-l, de pildă, pe artistul Daniel Knorr pe motivul omofoniei cu cubulețele Knorr –, dacă nu ar fi fost el însuși atâta timp unul din apărătorii și propagatorii ideologiei extrem-conservatoare a cărei gazetă de perete este și a fost revista din care tocmai a fost exclus, și dacă repercusiunile scandalului ar fi fost totuși ceva mai grave decât simpla marginalizare a lui EK din grupul de prestigiu pe care îl hăituia Breban în paragraful de mai sus, situația ar fi fost, poate, gravă. Până una alta, petiția pentru demascarea lui Erwin Kessler poate fi semnată de pe aceeași pagină cu petiția pentru ocrotirea lui Liiceanu și Patapievici.

În fine, un scandal cultural cu adevărat grav, cu semnificații largi, mult dincolo de focarul său de manifestare, este cel care a izbucnit la UNATC-ul bucureștean la finele lunii mai. Începuturile acestui conflict se situează, de fapt, în toamna anului trecut, prima mutare constând în decizia rectoratului de a reduce la jumătate tirajul și finanțarea revistei studențești Film Menu. (Despre calitatea și consistența acestei remarcabile reviste, de când cu încredințarea direcției ei în grija lectorilor Andrei Rus și Andrei Gorzo, am avut deja ocazia să vorbim în paginile noastre (v. numărul 6-7/2014)). O foarte bună trecere în revistă a evenimentelor petrecute din toamnă până acum a fost realizată de Andrei Gorzo pe platforma LeftEast – http://www.criticatac.ro/lefteast/turmoil-in-bucharests-national-university-of-theatre-and-film-a-step-by-step-narrative-of-the-events/. Și, la cum au evoluat evenimentele, o astfel de trecere în revistă e absolut necesară. Suficient să spunem că ceea ce a început ca o presiune din partea conducerii asupra revistei Film Menu a explodat în decizia recentă a Consiliului de Etică al UNATC de a-l demite pe lectorul Andrei Rus. Între cele două evenimente, multe încercări eșuate din partea insurgenților Rus și Gorzo de a soluționa problema pe căile instituționale intra-universitare (solicitări de explicații mereu ignorate din partea conducerii), multe probleme extrem de grave din modul de funcționare al UNATC (dar nu numai) care au ieșit la lumină grație scandalului (cum ar fi problema meditațiilor oferite studenților candidați chiar de personalul din comisiile de admitere), și neașteptat de multe și grosolane răbufniri de autoritate lezată, de homofobie-rasism-antisemitism din partea monștrilor sacrii care populează etajele superioare ale structurii UNATC. În cele din urmă, în ciuda corectitudinii procedurale și legitimității principiale a mutărilor lui Rus-Gorzo, în ciuda solidarizării largi și a demascării în public a tratamentului la care au fost supuși, în ciuda brutalității și rinocerismului de manual ale taberei rectorale, lui Andrei Rus i-a fost deschis contractul pe motivul denigrării imaginii universității, și sunt toate șansele ca pe Andrei Gorzo să-l aștepte aceeași soartă în octombrie. Scandalos aici e nu doar această motivare a demiterii lectorului de la UNATC (când toată munca de denigrare a imaginii universității a fost dusă, în acest scandal, în chip nonșalant, spontan dar totuși neobosit, tocmai de reprezentanții poziției rectorale), ci faptul că, procedural vorbind, „denigrarea imaginii universității” trece drept motiv valabil pentru desfacerea contractelor cadrelor didactice. Cât de arbitrară poate fi aplicarea unui asemenea criteriu de demitere o putem vedea în toată splendoarea sa în acest conflict. De aceea, pentru transparentizarea instituțiilor universitare, propunem înlocuirea acestei clauze obscure cu una mai clară – poate fi dat afară din universitate oricine comentează în fața rectoratului. Asta dacă nu vrem să pierdem vremea cu conflictele de interese (profesori care meditează studenți asupra a căror admitere chipurile decid apoi în mod imparțial), abuzurile de poziție și mentalitățile de ev mediu ce caracterizează ierarhiile superioare ale structurilor academice. Ceea ce ar fi, desigur, puțin mai complicat. (A.C.)

[Vatra, nr. 5/2015]

iunie 6, 2015iunie 18, 2015 de VATRA

Amintiri cu cenacluri – Liviu Ioan Stoiciu și Radu Țuculescu

Liviu Ioan STOICIU

N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe

N-o să scriu despre istoria cenaclurilor literare, nici despre ce rol au avut și au ele în evoluția literaturii noastre. Voi da doar exemplul meu (care nu trebuie urmat, firește; „singurătatea e grea”).

Aș zice că am avut cenaclu întâi cu mine însumi (în mine fiind mai multe capete de adolescent înfierbântate): la 14, 15 și 16 ani, în anii 1964-1965-1966 am debutat în „revistele” mele (scrise de mână pe file A 3, îndoite, dublate) cu poezie, proză, dramaturgie, publicistică, eseu-cronici (genuri ce pot fi puse în ghilimele, calitatea lor având un anumit nivel de naivitate). Șapte titluri de „reviste” ale mele citite de colegi de liceu și profesori, sau de cei din familia mea (aveau și preț de vânzare!). Eram la Adjud, la un liceu teoretic (terminat în 1967, la 17 ani; am fost dat la 6 ani la școală; după ce am primit diploma de bacalaureat, am părăsit locurile natale). Am dat amănunte în „Cartea zădărniciei” (Editura Pallas, 2008). În orice caz, mi-am regularizat scrisul cu aceste „reviste” ale mele, intuitiv. În liceu am forțat și apariția unei gazete de perete literare (după ce am fost exmatriculat trei zile fiindcă am afișat la „colțurile roșii” ale liceului poezii infamante; am fost obligat să stau la internatul liceului, o dată reînmatriculat, urmărit îndeaproape disciplinar, internat ce era la câteva sute de metri de casa părintească), gazetă de perete ce implica existența unui cenaclu, am uitat, sau a unor consultări între cei ce „publicau” aici, de care eu răspundeam (profesorul „de română” coordonator, Ion Croitoru, autor al unor cărți mai degrabă de „cronici rimate”, publicate după Revoluție, trăiește și azi). După terminarea liceului am intrat într-o perioadă de boemă dusă la extrem – boemă încheiată după ce mi s-a născut un copil (și după ce m-am căsătorit), în 1975, retras la Focșani. Boemă dominată de „băutură, tutun, femei”, când am schimbat mai multe locuri de muncă (trebuind să supraviețuiesc) și meserii, în întreaga țară, de la miner la ziarist; plus ratare pe plan „profesional” (abandonare cursuri), cenacluri literare, tentative de sinucidere… Dar să mă refer la partea de cenaclu. În 1971, în redacția Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (unde eram corector și șef al secției scrisori, ziar în care publicam articole incomode; în noiembrie 1971 redactorul-șef, un activist PCR cu care intrasem în conflict deschis, m-a trimis la București la facultatea de ziaristică „Ștefan Gheorghiu” să mă învăț minte; bineînțeles, nu am trecut pragul aceste facultăți), exista un nucleu creator „cenaclier”, el având să mă încurajeze să scriu (au confirmat în timp, cu multe cărți publicate ale lor, prozatorul Ioan Nete și poetul Calistrat Costin, azi președintele Filialei USR Bacău). În 1972 am venit la București (unde am avut locuri de muncă și am mers la cursuri de filologie) – am frecventat cenacluri de care habar nu am cum aflasem, ținute în sedii diferite și de scriitori de toată mâna, de tip „George Bacovia”, „Tudor Vianu” sau „Sburătorul”, „Ienăchiță Văcărescu” sau ”Tudor Arghezi” și „Salonul literar” (al sectorului 4), de care eram profund nemulțumit. Așa se face că în noiembrie 1972 am devenit fondatorul unui alt tip de cenaclu decât cele obișnuite, inițial intitulat „Grup 7”, apoi „Grup 13” – apoi „Cenaclul Pi, 3,14”, în Casa de cultură din Str. Mântuleasa, coordonat oficial la început de un prozator, Corneliu Omescu (el asigura invitații, scriitori de primă mână). Spunem că era un alt tip de cenaclu: la ședințele lui săptămânale toți membrii lui erau obligați să citească texte ale lor originale. Așa se face că ședințele durau multe ore la rând, atunci când s-a înmulțit numărul membrilor lui (am condus acest cenaclu studențesc doi-trei ani; cât l-am condus, am împrospătat rândul membrilor, aducând cenacliști de la alte cenacluri; în paranteză fie zis, pe prozatoarea Doina Popa, cea ce avea să-mi devină soție, am adus-o de la cenaclul „Luceafărul”, în 1974). Ideea era că așa ne regularizam scrisul fiecare, în particular. Obligația de a citi săptămânal la „Cenaclul 3,14” îi ținea pe toți membrii lui în priză – și cum nu făceau toți față „sfâșierilor” critice, mulți se retrăgeau. Să nu uit, la finalul anului 1972 eu am primit, prin concurs, un premiul pentru proză de la revista Vatra (din vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer și Mihai Sin), care a fost un sprijin moral nesperat. Dar în 1973 am tras o linie și am considerat că am eșuat pe toate planurile (inclusiv în cel social și literar) – așa că am avut șapte tentative de sinucidere (și șapte salvatori). În 1974 (la 24 de ani), recules mai degrabă decât regăsit în propria-mi piele, am definitivat (și dactilografiat) primul meu volum de versuri – apăruseră concursurile de debut editorial. Inutil, juriile acestora mi-au ignorat volumele de versuri. A trebuit să aștept șase ani (să definitivez alte și alte volume de versuri în manuscris) să debutez cu „La fanion”, prin concurs, în 1979, la Editura Albatros (mergând pe mâna lui Laurențiu Ulici; „La fanion” a apărut în 1980). După ce am apărut în două Caiete ale debutanților la Editura Albatros, pe anii 1977 și 1978 (apărute în 1978 și 1979) cu două cicluri de versuri… Am debutat editorial când deja renunțasem la boemă, eram „om serios” cu familie, retras la Focșani! Să mă întorc însă la anul 1974, când m-a prezentat original, în revista Familia, Ștefan Aug. Doinaș și eu m-am luat în serios. În toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj Napoca (în speranța că-mi găsesc un loc de muncă și-mi reiau studiile la filozofie; speranță deșartă) însoțit de Doina Popa – locuiam la gazdă în cartierul Dâmbul Rotund, cel ce avea să dea numele unui cenaclu… familial (chiar așa se numea: Cenaclu familial „Dâmbul Rotund”), la care aveam obligația să citim texte originale la fiecare ședință, adică aveam aceeași obsesie a regularizării scrisului, mergând pe propria mână… Ce s-o mai lungesc, după ce m-am căsătorit (cu copil născut în anul căsătoriei) și stabilit la Focșani, la 25 de ani, în 1975, nici un gen de cenaclu literar nu m-a mai interesat. Erau cenacluri și în Focșani, în principal „de amatori”, nu le-am frecventat (ba chiar a apărut unul politizat al „profesioniștilor”, membri ai USR, intitulat Cenaclul Uniunii Scriitorilor Vrancea, la Focșani; o formă de ținere sub observație a tuturor celor ce scriau și publicau în reviste sau la edituri; vă reamintesc, eu n-am fost primit în USR până la Revoluție, având dosar de urmărire informativă operativă la Securitate și nefiind membru PCR; deși până la Revoluție eu am publicat patru volume de versuri; acest cenaclu al USR organiza șezători literare, la care eu citeam de regulă, dacă eram invitat, poeme… „provocatoare”, de pe urma cărora cenacliștii-șefi, membri ai USR, trebuiau să dea rapoarte). Pe de altă parte, până să debutez editorial am venit la București, invitat de la Focșani, și am citit la cenaclurile ”Amfiteatru” și „Nicolae Labiș” (se înțelege că nu le-am frecventat). Am evitat Cenaclul de Luni, pe care îl consideram exclusivist… Ceea ce am înțeles tot timpul a fost că trebuie să mă perfecționez și să-mi regularizez scrisul în particular, nu la cenacluri, să nu ascult de nici o părere critică și să-mi văd singur de drum. Important e să scriu și atât, să mă dezvolt sau să involuez de la sine, să dau la o parte ceea ce e scris neinspirat, prost și să încerc să promovez ceea ce mi se pare a fi valabil în ceea ce scriu. Nu contează că mă tot înșel. Am marele păcat că nu dau doi bani pe destinul meu și că am mari îndoieli la masa de scris (că are valoare ceea ce scriu) – dar această nemulțumire permanentă e și un motor care nu mă lasă să mă opresc și, mai ales, să mă repet. De când mă știu scriu numai pentru sertar, motiv să mă simt liber la masa de scris, fără nici o presiune, nu-s obsedat de faptul că alții scriu numai capodopere, că au succes de public (și eu nu am) – efectiv nu mă interesează reacția în bine sau în rău a celor ce mă citesc (sau, rar, mă ascultă recitând), consider că n-am nici o obligație față de nimeni și că-mi fac datoria numai față de mine scriind (având sentimentul că așa, scriind, nu trăiesc degeaba; sigur, mă aștept să-mi fie aruncate la gunoi după ce mor toate cele ce-mi aparțin, din sertar). Cred resemnat că „atât mi s-a dat de la Dumnezeu”, natural, dacă nu ating nu știu ce culmi. Nu-mi plac nici laudele tip cenaclu, nici lingușelile. Discutabil, colegii de cenaclu n-au avut nici o influență la masa mea de scris (în afară că mă făceau să mă simt bine între ei la un pahar, în perioada mea de boemă), exercițiile lor critice m-au lăsat rece. N-am avut un model pe care să-l urmez în viața literară și în general m-am tot temut să aprofundez ce am citit poezie (lăsând pe seama criticilor și teoreticienilor această aprofundare), să fiu sigur că nu-mi joacă feste subconștientul la masa de scris, m-am ținut departe de tot ce mi-a plăcut.

Azi, „după o viață de om”, nu încurajez grupurile de „scriere creatoare”, crezând că un scriitor adevărat trebuie să fie ghidat de propriile intuiții. Cenaclurile au scos mii de creatori, pe bandă și i-au îngropat de vii (nici măcar n-au devenit cititori mai buni). Au fost și excepții, firește, optzeciștii au fost în marea lor majoritate produse ale unor cenacluri studențești (Echinox, Cenaclul de Luni sau Junimea), având mentori extraordinari – eu n-am avut acest noroc, nici să ies „la grămadă”, să fiu promovat de grup. N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe (din contră).

6 februarie 2015. București

***

Radu ȚUCULESCU

Amintiri cenacliste, vesele și triste…

Nu am fost un om al cenaclurilor, nici pe vremea cînd ele erau în vogă. Nu mă atrăgea ideea de a „teoretiza” în grup, de a scrie într-o anumită formă, de a adera la vreunul dintre ismele ajunse și la noi la modă, după ce păliseră prin alte țări. Am crescut într-un orășel de provincie, la o margine de pădure. Pe strada noastră, seara se întorceau vacile de la pășunat. Apoi m-am trezit în marele oraș Cluj, înregimentat într-un internat al unei foste mănăstiri franciscane. Curtea interioara de aici semăna afurisit de tare cu un loc pentru plimbarea deținuților. Pătrată, cenușie, înconjurată de groase ziduri mînjite de igrasie. Apoi a urmat conservatorul (actualmente academie…) de muzică unde am înființat prima (și singura) revistă a facultății numită Intermezzo. Adunările redacționale le-aș putea asemănă, oarecum, cu un cenaclu. Muzică și literatură. În paralel, am înființat și condus o trupă de teatru și pantomimă extrem de activă cîțiva ani, pînă am fost interziși. Tot un soi de cenaclu…În astfel de „ansambluri” mă simțeam mult mai bine. Echinoxiștii, cei dintîi, (mieii primi, îmi vine să-i numesc…), îmi vizionau spectacolele, oarecum contrariați că un individ care nu este filolog își montează propriile piese de teatru și nu trece întîi…prin cenaclul lor. Am fost invitat, m-am dus doar de două ori apoi am renunțat. Aveam mult de studiat la vioară plus repetițiile pe scenă dar, mai ales, eram cuprins de-un sentiment de stînjeneală, datorită faptul că, nefiind filolog, nu aveam dexteritatea aplicării unui limbaj elevat. Dar revista s-a ocupat de piesele mele de teatru, mi-a publicat proză, comentarii, interviuri așa că, în cele din urmă, Marian Papahagi mi-a pus „ pecetea ” de echinoxist, ceea ce, desigur, mi-a umflat pieptul de mîndrie. Apoi, optzeciștii au complotat între ei și m-au cooptat în rîndurile lor. Doar nu erau să mă lase așa, de unul singur, de capul meu! Mi-am făcut cîțiva prieteni, dar mi-am urmat drumul propriu într-ale scrisului. Și totuși, am fost cenaclist. De aceea am răspuns solicitării revistei Vatra, nu doar să profit de ocazie și să mai strecor oarece date din cv-ul personal.

Cînd am absolvit conservatorul, am predat un volum de portrete literaro-muzicale scrise într-o formă care încerca, prin cuvinte, să pună-n practică ideile esteticii lui Stravinsky. Am fost frumușel refuzat, de la bun început. Lucrurile arată prea complicate, mi s-a spus, mai bine adu-ne tu un volum de povestiri. Credeau că scapă de mine dar…aveam și un volum de povestiri gata terminat! L-am predat și…am început să aștept. Ani. Mereu amînat, din varii motive. Nu făceam parte din nici o grupare, trebuia să aștept. Și atunci am simțit nevoie să ies oarecum în public, să citesc undeva pe-un podium, să audă și să vadă lumea că scriu proză. Așa am ajuns la cenaclul Saeculum din Dej unde m-am simțit excelent, din prima clipă și unde am rămas pînă la desființarea lui de către organele vigilente ale vremii. Un cenaclu condus de temperamentalul critic Radu Săplăcan (plecat prea devreme în neființă) unde participanții erau de toate vîrstele, consacrați ori mai puțin consacrați, dar toți convinși că pun umărul la construirea viitorului luminos al literaturii române. Înțepături, schimb de replici alerte, mai dure ori mai ponderate, aprecieri sincere, ironii amicale, polemici nu doar de dragul polemicii, desigur, cîte o ceartă mai abruptă, mai cîte o înjurătură duioasă. Un cenaclu plin de viață, dinamic, fără persoane „crispate” într-o atitudine de imbecilă superioritate. Pentru mine, momentul de vîrf al perioadei dejene a fost cînd Nicu Steinhardt mi-a înmînat premiul Saeculum pentru romanul Vînzătorul de aripi, un premiu care-i purta numele dar care nu a mai apucat să-l primească și altcineva. Cenaclul a fost nevoit să se mute la Beclean. Lanțul devenea tot mai strîns iar „ băieții ” angajați să raporteze (tot dintre noi, desigur) comentariile asupra vremurilor și glumele rostite, din ce în ce mai exigenți. La ultima ședință a cenaclului, am citit un fragment din romanul Degetele lui Marsias. Lîngă mine, culcat cu capul pe masă, se afla Virgil Mazilescu. Eram convins că dormea. Dar imediat cum am terminat de citit, a țîșnit în picioare și a început să comenteze cele auzite, cu o limpezime și precizie suprinzătoare, apreciindu-mi fragmentul fără rețineri. Apoi s-a așezat la loc, și-a pus capul pe masă, reluîndu-și poziția din care sprintase. Sala era arhiplină, ca niciodată. Toți parcă presimțeau că participau la ultima întîlnire. Cenacliștii mă rugară să cînt ceva la vioară, în încheierea ședinței. Am ales un Adagio de Bach. Suna ca o rugăciune ( ca un prohod, asta am priceput-o mai tîrziu…), fără cuvinte. În timp ce cîntam, am sesizat respirația profundă a poetului culcat pe masă. În sfîrșit, reușisem să-l adorm…

Peste cîteva zile, la Cluj, am fost chemat la sediul securității de pe strada Traian unde tov. maior Tatu m-a supus unui blînd interogatoriu în forma ostinato. Ca-n Boleroul lui Ravel!! Dar fără strălucirea și explozia de bucurie ale acestuia. A ținut să-mi precizeze că este absolvent de filologie și că răspunde, atenție!, și de filarmonica clujeană! să-mi intre-n cap chestia asta! Adică acolo unde fusesem nevoit să ocup un scaun, după ce am fost dat afară de la Radio Cluj. Deci, e constant cu ochii (și urechile ) pe mine… Tovarășe Țuculescu, nu-i chiar așa cum scrii dumneata, cam vezi realitatea din unghiuri sucite, îmi repeta maiorul din cînd în cînd iar eu nu reacționam în nici un fel. Nu mă interesa deloc să aud vreo explicație la afirmațiile sale. Le lăsam să rămînă suspendate în aer, în încăperea dominată de portretul conducătorului suprem. Apoi am avut și o percheziție acasă dar acesta e un alt subiect.

Acum există o mulțime de rețele literare pe internet, scrie oricine cînd simte nevoia (ba chiar și cînd n-o simte…), discuțiile se poartă pe ecran, dacă te deranjează și nu ai argumente contra, treci în bucătărie să bei apă ori închizi ori te faci că plouă. Dialogurile au o cu totul altă formă, cu întrebări fără răspuns, cu afirmații fără susținere, se trece rapid de la exaltare la înjurătură, comunicarea e rece, distantă, „ecranată”, pulsînd lumina palidă, ca un quasar. Toată lumea scrie, toată lumea știe, dă like-uri în mod automat, și tot mai puțină lume citește. Mai sunt și cenacluri în vechiul sens al cuvîntului, au un număr redus de participanți, am auzit, dar e bine, totuși, că mai există. Așa cred. E plăcut să te mai întîlnești și personal, să ai curajul de a dezbate nu doar pe calea internetului. Să simți emoția, s-o transmiți, s-o propui, s-o amplifici. Să dibui sinceritatea ori fariseismul. După tonalitățile vocii, după grimasele chipului… Să descoperi „pe viu” emoția artistică. Emoția actului creator. Și să mai speri că în literatură, încă nu este totul pierdut…

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iunie 4, 2015iunie 14, 2015 de VATRA

Alte perspective critice asupra cenaclurilor literare: Andreea Mironescu, Adrian Jicu, Felix Nicolau, Adrian Mureșan și Irina Petraș

Andreea MIRONESCU

Zone ale complicității colective

Comunitățile literare (cenacluri, confrerii și societăți culturale, cluburi sau „generații”, grupuri on-line) reprezintă fără-ndoială un capitol fascinant din istoria în desfășurare a scrisului autohton. Ele au fost, de-a lungul timpului, nu numai spații ale adeziunii la un program cultural sau literar, ci și zone ale unei complicități colective care degaja – îmi pot imagina, fiindcă nu am frecventat niciodată un cenaclu – o stranie intimitate, căci auto-impusă, între membrii lor. O întreagă colecție de excentricități cenacliere poate fi găsită în istoriile literaturii sau în mărturiile „victimelor”. Sobrii bărbați de la Junimea fac haz – e drept, un haz cu morgă academică – de previzibila dinamică a membrilor societății, care, încă dinainte de începerea lecturii, se împart spontan în clase intelectuale, ironizându-i în special pe „cei opt care nu pricepeau și nu înțelegeau niciodată nimic”. Aceeași Junime are stabilită, anual, o lectură de texte umoristice și vag pornografice, cum șade bine unei cultivate și elitiste societăți masculine de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În strada Dorobanților, Macedonski oficiază de la înălțimea tronului său pictat, cu trei trepte, oferind asistenței – și aceasta, parțial travestită în veșminte ciudate – inele cu rubine false. Despre mitologia de cenaclu de la Sburătorul a scris în câteva rânduri Ligia Tudurachi, dar instructive sunt și medalioanele pe care amfitrionul le dedică ritmic oaspeților săi, literați de ambe sexe. Aceste grupuri sunt dominate de figura unui pater cenaculi care domină spațiul întâlnirilor (care au loc, cel mai adesea, în locuința privată a mentorului, într-o odaie special amenajată) și distribuie celorlalți roluri, într-o scenografie care devine aproape ritualică. În atmosfera de intimitate ușor stingheră stabilită la întâlnirile cenacliere, un loc aparte îl joacă violența, mai mult sau mai puțin simbolică, de la ofensa literaturii grele asupra bunului simț burghez (vezi cazul lecturii Sărmanului Dionis) până la, de exemplu, tradiționala execuție a „provincialilor” la Cenaclul de Luni sau la botezul debutanților de la Euridice.

Despre un rol al acestor comunități în „evoluția” literaturii române se poate vorbi, mai cu seamă, în secolele XIX și XX, când sentimentul de asociație elitistă și comuniune burgheză începe să lase loc individualismului modern. Dar și un singuratic precum Paul Zarifopol, care susține că saloanele doamnelor din înalta societate au stricat până târziu arta franceză, poate să fi avut dreptate, cu toată malițiozitatea afirmației. Sub comunism, cenaclurile din universități reprezintă o anticameră pentru exersarea subversiunii, adesea în corelație cu revistele studențești, cum a fost cazul Dialogului ieșean. Vorbim aici de un alt fel de solidaritate a grupului, în care încrederea reciprocă se stabilește nu o dată pe baza unor afinități livrești din Fondul secret al literaturii.

Un caz aparte al acestei perioade, în care instituția cenaclului pătrunde odată cu abonamentul la Scânteia și în comunitățile rurale, este Cenaclul Flacăra, al cărui animator devine treptat un om-orchestră. Nu știu în ce măsură putem considera Flacăra un cenaclu (unul flotant și alternativ, poate?), însă un studiu de caz dedicat acestei manifestări de canto-poezie din anii 70-80, cu aer de mare sărbătoare în aer liber, s-ar putea dovedi interesant nu numai din punct de vedere sociologic. E posibil ca epoca de aur să ne fi lăsat moștenire, printre alte relicve, un cenaclu popular și democratic, care își ținea „ședințele” pe stadioane fiindcă sălile caselor de cultură deveniseră neîncăpătoare și unde participarea se traduce prin simpla prezență în atmosfera electrizantă a freneziei colective.

După 1990, spiritului cenaclier se redefinește, în special în spațiile de tradiție ale Facultăților de Litere din București, Iași, Cluj, dar nu numai. Nouăzeciștii și douămiiștii primului val sunt probabil ultima generație care provine, în marea ei majoritate, din cenacluri „tradiționale”, deși la Outopos-ul ieșean (și, probabil, nu numai aici) domnește deja egalitatea între mentorul, mai degrabă onorific, și membrii ordinari. Unii dintre reprezentanții acestor generații, astăzi coordonatori ai colecțiilor de literatură tânără, susțin încă necesitatea unui cenaclu, unde scriitorii aspiranți de astăzi să-și însușească o pedagogie a scrisului. Cu siguranță că într-un astfel de cadru, care să îmbine tradiția cenaclieră studențească și elemente de creative writing, se pot deprinde nu doar bunele maniere literare, ci și comportamentul de scriitor (există, se pare, și în această zonă, comportamente dezirabile și indezirabile). Douămiiștii tineri și cei care au venit după au parte, cred, de o altă dinamică a vieții literare organizate. Ei frecventează cenacluri virtuale, dintre care cel mai cunoscut rămâne fostul Club Literar, unde adeziunea se vota, dacă nu mă înșel, democratic. Prin 2004, se anunțase chiar transformarea cenaclului Euridice al USR în cenaclu on-line, însă ideea a fost abandonată. Substituirea mentorului de un simplu administrator nu este un fenomen care să țină de specificitatea noilor media, de vreme ce au existat critici literari care să țină cenaclu (sau seminarii de literatură?) pe pagina personală de Facebook, spre delectarea (dar și învățătura) prietenilor internauți. Oricum, comunitățile literare on-line sunt acum numeroase și proeminente, nu o dată constituite spontan pe forumurile revistelor, unde se practică postmoderne jocuri de identitate și tăioase exerciții de admirație sau dispreț. De cele mai multe ori se judecă, inversând vorba lui Kogălniceanu, și cartea, și persoana. În sfârșit, în mediul universitar de astăzi, cenaclurile, în special cele de literatură, funcționează, îndrăznesc să afirm, în virtutea inerției (Zona noua de la Sibiu este mult mai mult decât un cenaclu). Nu este cu totul exclus ca nostalgia vechilor generații de cenacliști universitari să-și fi găsit debușeul în noile forme de viață academică, printre tinere echipe & workshop-uri exploratorii.

***

Adrian JICU

De la Casa Pogor la cenaclul virtual. Formatori, deformatori și manipulatori

Voi începe răspunsul la această anchetă printr-o scurtă evocare. Sunt în privința cenaclurilor inițiat până la genunchiul broaștei în această problemă. Experiența mea se reduce la o singură participare la o întrunire (de lucru?) organizată, prin 2005, de Asociația „Octavian Voicu”, arondată Filierei Bacău a Uniunii Scriitorilor, la care n-am putut rezista mai mult de jumătate de ceas… Ar mai fi de amintit aici „Junimea studențească băcăuană”, cenaclu cu o denumire de un mimetism înfiorător, înființat în 2004 de muzeograful Constantin Parascan. L-am secondat cu plăcere fiindcă aici atmosfera era respirabilă. Făceam concurență târgului de mașini și bisericilor, întrucât ne întâlneam duminică dimineața, pe la 10, iar tinerii care participau chiar erau deschiși la minte. Rezultatele au fost însă pe măsura coordonatorilor, adică spre zero. Doi sau trei dintre participanți au publicat în „Ateneu” sau „Convorbiri literare”, iar unul a scos chiar un volum, dar nimeni nu a rupt gura târgului, căci ea era deja ruptă, interesul pentru poezie fiind, după cum se știe, sublim…

„Junimea studențească băcăuană” a ajuns pe culmile gloriei în 2006 când l-a avut ca invitat pe Floooorin Piersic. A fost o întâlnire de pomină, crepuscular-clorotică. În sala unde urma să descindă marele actor, am găsit câțiva muncitori care se căzneau să taie, cu un aparat de sudură rudimentar, caloriferele vechi. Plutea un abur fantastic, iar atmosfera era irespirabilă. Când le-am explicat cine urmează să vină și-au strâns aparatura plini de respect și s-au mutat în sala vecină, continuându-și treaba. La ora anunțată (17.00) și-a făcut apariția Florin Piersic, în aplauzele unei săli arhipline, cum n-am mai văzut. Era un amurg violet (Bacovia dixit), iar maestrul abia se încălzise dând drumul poveștilor sale nesfârșite. Entuziasmul publicului îl stimula căci se săturase de „turneul” din timpul zilei, când fusese purtat, ca sfintele moaște, pe la Primărie, Prefectură, Consiliul Județean, rectorat etc. Când vorbea mai cu foc, străduindu-se să acopere zgomotele produse de aparatul de sudură din sala alăturată, inevitabilul s-a produs: siguranțele din panoul electric al clădirii au cedat (cel mai deștept cedează primul, nu-i așa?) și în amfiteatru a venit întunericul (Bacovia dixit again). Din fericire, un neon minuscul, cu alimentare pe baterii, plantat deasupra tablei, s-a încăpățânat să reziste, emanând o lumină violacee, de tip disco. Piersic a continuat să povestească unui public avid, care l-a ascultat vrăjit. Aș fi spus că l-a sorbit din priviri, dar adevărul e că umbra lui Piersic la… Bacău abia se profila pe fundalul neonic. Cert e că au fost aproape patru ore memorabile, actorul încăpățânându-se să rămână înșurubat pe scaun, deși i se tot amintea că era așteptat la o cină festivă, cu notabilitățile orașului, încă de la ora 19.00. Când a declarat, emfatic, faptul că se simte foarte bine în mijlocul tinerilor și, mai ales, al tinerelor (pe care doar le intuia în sală), a câștigat definitiv inimile publicului. A plecat, într-un târziu, lăsând în urmă o poveste cu miros greu de carbid…

Revenind acum la întrebările anchetei, trebuie să spun că nu prea cred în puterea cenaclurilor de a crea scriitori. În schimb au avut meritul (horribile dictu) de a fi stimulat manifestarea unor energii creatoare sau, uneori, de a-i fi impus. Rolul cenaclurilor în evoluția literaturii române este totuși greu de cuantificat căci lucrurile diferă de la o epocă la alta, cerându-se contextualizate. De la soarelele găzduite de Pogor și Maiorescu la grupurile și blogurile de astăzi, e-o cale-atât de lungă…

Într-un fel stau lucrurile în secolul al XIX-lea, când „Junimea” exercită o influență covârșitoare asupra culturii române și altfel astăzi, când cenaclurile sunt lipsite de puterea de a mai influența ceva. Să nu uităm însă că junimiștii nu erau doar scriitori, ci și oameni politici, societatea ieșeană acționând ca un grup de presiune, cu legături în rândul lojilor masonice, fapt ce le-a permis să câștige „prima bătălie canonică”. Numai așa îmi explic de ce un gazetar ca Radu Ionescu (autor al unor articole de teorie literară consistente) rămâne astăzi un cvasinecunoscut în vreme ce contemporanul său Maiorescu a acaparat poziția de îndrumător (după unii de critic) oficial pentru epoca respectivă. Nu altfel stau lucrurile cu Eminescu și Macedonski, poeți talentați, cu evoluții diferite, influențate de afilierea la anumite cenacluri/grupări. Așa încât înclin să cred că articolul lui Caragiale „Gâște și gaște literare” își păstrează actualitatea.

Deși sub alte auspicii și cu alte forme de manifestare, la fel de importante s-au dovedit grupări și cenacluri precum „Literatorul” sau „Sburătorul”, ca amintim doar două dintre cele mai cunoscute exemple. Interesant este cazul cenaclurilor din perioada comunistă, în care aș vedea un soi de supape intelectuale, cu voie de la partid, care au putut da iluzia unei oarecare libertăți. Numai așa se poate înțelege (fie și parțial) succesul cenaclului „Flacăra”, fenomen de masă unic în felul său, dar și greutatea unor cenacluri cum ar cel de luni, de marți, „Universitas” sau cele din Iași, Cluj-Napoca, Timișoara etc. unde s-au afirmat autori importanți. De altminteri, numărul lor trebuie să fi fost de ordinul sutelor în toată țara. Cenaclul a reprezentat una dintre principalele forme de manifestare a literaturii române în perioada comunist-ceaușistă.

Cât privește prezentul acestor cenacluri, lucrurile sunt mai complicate. „Spiritul de cenaclu” mai există, dar se manifestă orgolios, individualist, refractar la ideea de autoritate și de (auto)control. Numai așa îmi explic abundența blogurilor și a siturilor cu tematică literară/culturală, majoritatea lipsite de autoritate și chiar de credibilitate. În condițiile amestecului valorilor și al scăderii dramatice a autorității criticii s-a ajuns la o babilonie în care e foarte greu de distins talentul unui autor și valoarea textelor sale.

Cât privește „tipologia formatorilor”, am senzația că s-ar putea mai degrabă vorbi despre o „tipologie a deformatorilor” și despre una „a manipulatorilor”, căci, atât cât îmi pot da seama urmărind sporadic o mică parte a acestui meta- și mega-cenaclu numit Internet (și cu precădere secția Facebook), postacii nu fac altceva decât să-și descarce acolo frustrările, neputințele, amărăciunile, să-și afișeze (ostentativ sau nu) orgoliile și să-și promoveze marfa culturală. Sunt, e adevărat, și opinii credibile, verticale, dar ele riscă să fie acoperite de multitudinea „vocilor critice”. Habar nu am dacă își propune așa ceva, dar una dintre ele este aceea a lui Radu Vancu, în care eu văd unul dintre foarte puținii formatori autentici, de tip cenaclu virtual.

***

Felix NICOLAU

Maşinării de atac-apărare

Cenaclurile literare întotdeauna au avut rol de coagulare şi de trasare a unor direcţii. Membrii cenaclurilor literare au rămas adesea în contact şi post-cenaclu, indiferent de locurile unde s-au stabilit ulterior. Pe plan social, aşadar, cenaclurile acumulează un capital de forţă prin promovarea cenacliştilor respectivi. Ideatic şi stilistic, cenaclurile propun abordări, maniere şi reţete nu de puţine ori mai „de succes” decât cele propuse de literaţii izolaţi. Iată că cenaclul are posibilitatea de a valida şi de a impune, funcţionând de multe ori ca un dispozitiv de propagandă. Beneficiile pot fi numeroase, dar nici riscurile nu sunt de ici de colo: imitaţie, manierism şi chiar sufocarea unui talent non-conformist şi non-gregar.

Dacă ne uităm în istoria îndepărtată şi în cea recentă, vedem că cenaclurile au funcţionat ca maşinării de atac ori de apărare, dar şi ca medii de conturare a identităţii. Junimea a contestat franţuzismul anterior, Sburătorul a cocincis cu revoluţia industrială în România, iar cenaclurile optzeciste au susţinut o abordare şi o falangă specifice lor. Această susţinere funcţionează chiar şi la decenii după suspendarea activităţii cenacliere respective. Probabil că această coeziune cenaclieră este stimulată de momente ale modificării arcelor stilistice, precum şi de totalitarismul unor epoci, când comunicarea este sabotată. În prima categorie s-ar integra cenaclurile din perioada 1990-2005, care au fost mult mai numeroase decât se bănuieşte. Un atlas al cenaclurilor post-Revoluţionare ar fi captivant şi util.

După cum s-a constatat în numeroase cazuri, şeful de cenaclu nu este neapărat cel mai valoros literat din acea grupare, însă are anvergură intelectuală mai mare. E adevărat că au existat şi lideri carismatici, cu toate caracteristicile acestei formule: gesticulaţie, energie şi simţ al necesităţilor momentului. În alte cazuri, „formatorul” este cel care vine cu un manifest şi îi stimulează pe adepţi să elaboreze un program.

„Spiritul de cenaclu” funcţionează încă, dovadă cenaclurile existente acum în România. Rezonanţa lor este însă mult redusă. Cenaclurile au cedat teren în faţa grupurilor de pe Facebook. Ce ar fi de remarcat este că nu mai există mari cenacluri ca acum 10-20 de ani, cele care îi interesau atât pe literaţi, cât şi pe amatori, fără ca prin acest public eterogen să se piardă ceva din valoare. Din contră, atmosfera cenaclieră era mult mai vie pe atunci (a se vedea Euridice de la USR şi Agonia, de la Teatrul Naţional). Acum, cenaclurile sunt fie elitiste, restrânse şi rigide ca acceptare a abordării literare, fie mamuţi cu peste 100 de participanţi, unde atracţia sunt folkiştii, iar nivelul estetic este cam pe la nivelul paradigmei şaizeciste, în cel mai bun caz.

***

Adrian MUREŞAN

„Câtă exigenţă, atâta prietenie”

Cum era firesc, cele mai vizibile tipuri de discurs, care abordează soarta cenaclurilor în peisajul contemporan, sunt acelea care o şi pecetluiesc. În radicalitatea lor, îşi măsoară forţele doi versanţi.

Primul lansează scurt, de pe poziţiile unui iconoclasm comod, inevitabilul mesaj-săgeată: Cenaclurile au murit – ideea că formula a obosit şi s-a învechit, că publicul caută un model restructurant (pragmatism şi viteză) şi nu unul ritualic – repetitiv, iar a mai întreţine flacăra vetustă a cenaclurilor de altădată echivalează cu a face un test driver pentru un motor 4×4 într-un templu budist.

Celălalt versant întrevede, dimpotrivă, un reviriment al cenaclului în anii care vin, pariind pe renaşterea acestui proiect cultural, sub o formulă „novatoare”: lecturile cu public, băile de mulţime ale scriitorilor, paşi bine controlaţi, soluţii eficiente de marketing.

Privite îndeaproape, cele două ipoteze par anume construite pentru a fi uşor sancţionate şi facil deconstruite: dacă prima teorie se limitează la o mai veche constatare de manual nouăzecist, cea de-a doua pare fantezistă, deoarece, deşi îşi freacă mâinile că ar fi dat lovitura, în fapt, confundă termenii: un cenaclu literar nu va echivala niciodată cu lectura publică a unui scriitor, fie el Cărtărescu ori un simplu debutant. Este adevărat, însă, că formele de subzistenţă ale cenaclurilor autohtone (mă refer strict la cele autentice aici) sunt cât se poate de diverse, ele supravieţuind amestecate, adesea camuflate, împreună cu alte tipuri de discurs cultural, de pildă, la pachet cu cel didactic, din universităţi şi până în şcoli de cartier. Fireşte că de aici şi până la mecanismul complex al funcţionării unui cenaclu autentic şi productiv, aşa cum au fost cândva „Sburătorul”, „Cercul Literar de la Sibiu”, „Cenaclul de Luni” sau „Saeculum”-ul, mai este, totuşi, cale lungă.

Sunt destul de îndreptăţit să cred că în peisajul contemporan, mult mai degrabă şi mult prea adesea, cenaclurile literare pier pre limba lor: se auto-subminează şi se auto-compromit cu conştiinciozitate şi perseverenţă. Programul acestei disoluţii seamănă cu sumarul unui spectacol de varietăţi, după cum vom vedea mai jos.

Dăinuie, într-o primă categorie, fel de fel de forme „cenacliere” (dacă e să-mi fie îngăduită licenţa) lovite năprasnic şi iremediabil de tarele unui provincialism senil. Victime ale surâsului serafic, cădelniţând în neştire sub ploile călduţe, ele nu fac decât să numere la nesfârşit ciupercile periferiei literare, reluând mereu numărătoarea de la zero.

Din a doua urnă fac parte formele de pseudo-cenaclu ale ambiţioşilor ridicoli şi semidocţi. Se remarcă uşor prin exotismul, îndrăzneala sau falsa „priză la realitate” a denumirilor pe care le îmbracă. (Stau şi mă întreb, dacă tot există un cenaclu „Artur Silvestri”, de ce nu s-ar face şi unul „C.V. Tudor”?). Limbajul de lemn, autosuficienţa vorbitorilor, delirul encomiastic, polemica agresivă, răbufnirea gălăgioasă a complexelor sub draparea unor ideologii de cameră – toate configurează portretul – robot al acestei aripe „extremiste”. Nu i-aş aborda niciodată pe membrii unui astfel de grup întrebându-i ce merite au în cultura română, cum poate mulţi se gândesc să o facă. Ar însemna să ni se suprapună discursurile. Mai nimerit ar fi să aruncăm o privire asupra tematicii abordate de aceşti retori înnăscuţi. Este suficient să citez la întâmplare, dintr-o destul de recentă „plenară” online a unei astfel de organizaţii („În şedinţa viitoare, se va dezbate tema: ‹‹Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară – o eroare morală şi estetică?››”), ca să-mi aduc aminte de remarca lui Paleologu din Epistolar, cu privire la „noicolatria” persistentă şi astăzi: „Există în ţară, la această oră, în cele mai variate medii şi cu osebire la euforicii verbali, o iconodulie noiciană îngrozitoare, alarmant de propice şi încurajatoare pentru semidoctismul proliferant.”. Paleologu oferă, de fapt, exemplul unui articol apărut pe atunci într-o revistă de provincie şi aparţinând unui „filozof noicolatru” care, deşi complet ignorant, îşi etala cu mândrie produsul scriitoricesc cu titlul: Eminescu sau o sopho-poieză românească… .

Ca să pătrundem cum se cuvine în universul celei de-a treia categorii din acest peisaj al auto-disoluţiei, trebuie să schimbăm decorurile şi media de vârstă a participanţilor. Din regie, vor face parte acum: alcoolul, fustele scurte, picioarele sexy, rujurile intense. Studenţi ori simpli adolescenţi, capabili să-şi deseneze cu carioca bărbi improvizate, tranşează problema valorii, între două fumuri de ţigară, într-un decor cu veleităţi de artă rupestră, peste care mai cad, din când în când, binecuvântările invectivei.

Dincolo de pastişe şi dincolo de ironii, aceste forme de cenaclu contemporan trebuie să se străduiască a aduce la viaţă cel puţin un inventar sumar, care să asigure o minimală funcţionare în parametri normali ai acestui organism complex: fără creaţie inedită, fără polemică de calitate, fără dezbatere, fără aluzie şi fără o subversiune culturală care să nu fie mimată de dragul frondei gratuite, nu există cenaclu.

Şansele acestei renaşteri – improbabile – a cenaclului românesc le întrevăd, totuşi, prin apelul la două strategii:

Prin aplecarea cu bunăvoinţă şi cu tact, asupra celei de a treia categorii mai sus menţionate, în vederea structurării, eficientizării şi responsabilizării ei. Fără ca proiectata confruntare cu opiniile celorlalţi să se facă în termenii bunului simţ şi în lipsa unor organizatori / mentori, această categorie ar semnifica un faliment în plus, pe lângă celelalte.
Prin coborârea „în cetate” a artistului, a universitarului, a didacticului.

Polemicile de calitate sunt, după cum spuneam, esenţiale: ele atrag publicul, îl incită, îl dezbină şi îl reconciliază, constituind astfel, în mod practic, o formă elementară de igienă publică. Didacticul poate consolida şcoala gândirii critice, a discernământului, universitarul aduce rafinamentul, problematizarea, nuanţele, etalonul. Underground-ul şi subversiunea culturală le văd ca trebuind a fi păstrate cu sfinţenie. De acolo poate răsări oricând noul „Saeculum”. Cu bun simţ şi cu realism, cu organizatori precum era cândva Radu Săplăcan, al cărui dicton i l-am citat în titlul acestei intervenţii, şi cu o momeală bună, nu se ştie când îi putem pescui de acolo pe noul Groşan, pe noul Ion Mureşan sau chiar pe noul Cărtărescu. Material există, prietenia e cheia.

***

Irina PETRAŞ

Despre cenacluri

Cred că nevoia de cenaclu şi rolul acestuia în societatea nu doar scriitoricească depind de timpul istoric, de contexte şi aşteptări.

Junimea, Literatorul, Sburătorul au fost, pentru cultura română, centre de coagulare şi propagare de energii culturale. Ele au funcţionat ca miez al lucrurilor, puncte de fugă şi de reper pentru o societate în care spaţiile de enunţare (cenacluri, reviste, cercuri de lectură) erau încă puţine şi restrânse ca influenţă. Reuniuni, şezători, cercuri, soaréle – ele exersau spiritul critic prin intermediul unui conducător (Maiorescu, Macedonski, Lovinescu etc.) cu clare şi neascunse aptitudini didactice, ajustau expresia şi canalizau talentele cu gândul la consistenţa literaturii naţionale, dar şi cu acela, mai ambiţios, al alinierii ei la standarde europene. Anvergura lor devenea „naţională” în modul cel mai firesc, iar ecoul în viaţa social-politică era nemijlocit. Se iveau direcţii, curente, mişcări, perspective, norme.

În Ardeal, cercurile de lectură aveau, în plus, substratul rezistenţei la efectele asupririi străine. ASTRA, pe de-o parte, Asociaţia Tinerilor Scriitori Ardeleni (1932) şi Societatea Scriitorilor Români din Ardeal (Victor Papilian, 1936), pe de altă parte, organizează şezători literare cu un pronunţat caracter de manifest în apărarea limbii române şi a fiinţei naţionale, în linia, inevitabilă şi neevitată, a Şcolii Ardelene. Comandamentele acesteia din urmă rămân active şi actuale şi după Marea Unire, fiindcă se construieşte încă multă vreme sub ameninţare. Ba, exagerând uşor, aş spune că n-au dispărut niciodată.

După cel de-al Doilea război mondial, cenaclurile – să le numim aşa cu un termen generic – parcurg, în mare, două etape: prima, sub stindard politic direct şi indiscutabil, introduce propaganda pe calea şezătorilor literare organizate (în sensul cel mai autoritar) până la nivel de cartier şi de stradă/uliţă. Proiectul alfabetizării şi al ridicării prin cultură era strâns secondat de educaţia partinică, dar cu o vigilenţă întotdeauna fragilă ori parţial ignorată/ignorabilă. Descinderea în rândul maselor populare cu texte literare de propagandă este însoţită de lecturi (alese, desigur) din clasici. Scriitorii nu se întâlnesc încă din impuls propriu pentru a confrunta idei şi formule (sau o fac foarte discret, din motive evidente), ci îndeplinesc un rol scris până la virgulă de alţii. Derogările de la litera oficială, nu încape îndoială, s-au manifestat neîntrerupt. Asta şi fiindcă un cititor e deja un om mai greu de îngenuncheat – adevăr scăpat din vedere de autorităţi. Doar la Şcoala de literatură, din câte ştiu, se puteau încinge, sporadic, dezbateri aproape de ideea de cenaclu. A doua etapă e cea a conştiinţei de sine a scriitorului român care frecventează structuri discret subversive şi cultivă diferenţa prin lectură. Cenaclul „Nicolae Labiş“ este deja „un cenaclu de foarte bună calitate” (Ion Pop), căci condus de un mare scriitor, Eugen Barbu, talentul său punând în umbră adeziunile politice zgomotoase. La Cluj, Cenaclul Tribuna adună lume multă şi stârneşte confruntări iuţi. Dar mai ales Echinoxul clujean dublează şcolile de literatură şi cultivă libertatea spiritului critic. Spun mai ales Echinox fiindcă acesta a reuşit performanţa unică, la noi, de a forma o şcoală durabilă în jurul revistei omonime şi un spirit al „prieteniei exigente”, cum s-a spus, de o nobleţe/eficienţă de nimeni contestată. Ioan Groşan spune pe bună dreptate că „sângele cultural” al Echinoxului „apă nu se face.”

Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, are şi el o biografie consistentă, deşi mai scurtă. Cenaclul Universitas (Mircea Martin), Cenaclul de critică, condus de Eugen Simion, cel de Marţi (condus de Marin Mincu, care conduce şi Cenaclul Euridice) marchează deja noul trend, acela al constituirii unei puzderii de centre care să satisfacă orgolii ale vreunui conducător în divorţ declarat cu ceilalţi. După o aparentă acalmie (dată şi de forfota haotică a anilor 90, cu alte, neclare, dar imperioase priorităţi), cenaclurile se înmulţesc, din nou, ca ciupercile după ploaie. Atomizarea indusă de o detensionare bruscă şi adesea nesăbuită a normelor are urmări previzibile. Cenacluri efemere apar/dispar peste tot, cu manifeste fragile şi repede eclipsate de o nouă platformă, grăbită şi fără disciplina unei întreprinderi lucide. Greu de găsit un orăşel care să nu aibă un cenaclu. Cei care scriu se adună periodic pentru a primi certificate de bună purtare scripturală. De multe ori, cei care dau verdicte abia de au absolvit ei înşişi clasele primare ale scrisului. Dar se asigură astfel zumzetul de fundal al interesului pentru literatură, se perfuzează importanţă unui organism considerat de toată lumea în suferinţă. În mod ciudat, deşi feed-back-ul poate fi obţinut instantaneu printr-un like pe net, rămâne ori revine nevoia de a citi faţă în faţă şi de a-l auzi pe celălalt vorbind despre ce ai scris. Blogurile şi conturile facebook sunt „cenacluri” atât de frivol universale, atât de primejdios deschise, încât contabilizarea entuziastă a like-urilor nu ascunde nesiguranţa, insatisfacţia, teama de a vorbi, în cele din urmă, în pustiu. Chiar asta este împrejurarea care a dus la resuscitarea cenaclurilor „pe viu”: o audienţă uriaşă, dar fără chip şi de o generozitate nemăsurată nu poate înlocui nevoia de a fi cântărit şi apreciat de unul care ştie mai bine.

Cenaclul e, totuşi, pentru începători, el lucrează în paralel cu şcoala şi cu instanţa critică a zilei. Astăzi, nu mai suntem începători. Literatura română s-a maturizat de mult. Timiditatea, reticenţa, tatonarea, ascultarea vocii vreunui „înţelept” nu intră în fişa de comportament a tânărului scriitor. El ştie deja mai bine cum stau lucrurile. Uneori chiar ştie, căci numărul tinerilor tobă de carte nu e în scădere, iar dezinvoltura nu le strică defel. Alţii, mulţi şi ei, şi-au constituit mici haite internetice care furnizează aplauzele necesare. Condiţia de începător a fost înlocuită azi de cea de ameninţat. Cenaclul e din nou la modă. Dar el nu mai e chemat să instruiască, ci să apere. Nu face excepţie nici tânărul Cenaclu UBB condus de Ion Mureşan.

Un adaos confesiv: nu cred în cenacluri. Nu confrunt nici un text al meu cu vreun judecător înainte de a-l publica. El, textul, trebuie să rămână întreg al meu. M-au uimit mereu listele de „mulţumiri” care însoţesc multe dintre cărţi (mă gândesc la cele pe bune, nu la prefăcutele mulţumiri către familia care a suportat cu stoicism „dedicaţiunea” egoistă a autorului pentru opera sa), abia de mai rămâne ceva care să nu fi fost dus la bun sfârşit prin colaborare şi trudă umăr la umăr. Nu e vorba de o încredere nemăsurată în ceea ce scriu, nici vorbă, ci, poate, de o exagerată înţelegere a originalităţii. Citesc în singurătate cărţile din bibliotecă, mă consult cu ele şi cu experienţa mea de viaţă, pe urmă scriu. Singură. Fără galerie. Oricât ar fi ea de competentă şi de săritoare.

Din experienţa mea cenaclieră, pot evoca doar o participare la Cenaclul Tribuna, prin 1966-67. Lume multă, fum să-l tai cu cuţitul, vânzoleală, zgomot. Vreo doi se iau la harţă, se întretaie vocile, nu se mai înţelege nimic. Se ridică atunci Eugen Uricaru şi întreabă bubuitor: „Cui prodest?” Nu ştiu la ce se referea, nu mai ţin minte care era tema de luptă, dar întrebarea mi s-a părut că mă vizează. Cui foloseşte?! Mi-am răspuns şoptit: „mie nu!” Şi n-am mai călcat niciodată prin vreun cenaclu. Vorba lui Robert Şerban, „cred că cel mai bun cenaclu este biblioteca mea”.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

iunie 1, 2015iunie 14, 2015 de VATRA

Cenaclurile literare, din perspectiva lui Dan Țăranu, Gabriela Gheorghișor și Robert Șerban

Dan ŢĂRANU

Maximalisme care mă lasă rece

Nu am avut onoarea de a participa la un cenaclu literar decât o singură dată, prin 2000 și nu cred că am regretat vreodată că nu am fost mai des. La Brașov, după ce Andrei Bodiu nu a mai organizat cenaclul despre care ziceam mai sus, au funcționat și funcționează încă cursurile și seminarele de creative writing, cu o structură și finalități distincte, teoretic, de cele specifice unui cenaclu. Despre ce cred în legătură cu de scrierea creatoare ca materie de studiu am scris în revista Steaua și, fiind lucruri de bun-simț, nu simt că e necesar să le repet aici. Am rămas totuși, după această scurtă experiență, cu ideea că un cenaclu ar trebui să fie un forum al gândirii libere, exercitate pe și plecând de la texte vii, (temporal și, în mod ideal, stilistic) fresh, indiferent de calitatea lor. Dincolo de rama didactică și de presiunile ei normative, cred că asta reușea să facă Alexandru Mușina cu seminarele de creative writing și asta încerc și eu să fac în cenaclul Corpul T, pe care îl organizez împreună cu colegul meu, Virgil Borcan, la Facultatea de Litere. Orice depășește dorința de a aduna împreună oameni inteligenți, tineri și cu chef de literatură sau de cultură, în general, mi se pare a merge înspre un maximalism care mă lasă rece. Asta nu înseamnă că pledez pentru renunțarea la tradiția de cenaclu sau, mai exact, la tradiția unui alt tip de cenaclu, centrat pe charisma unui scriitor sau construit în jurul unor mitologii de grup, tradiție care, de la Macedonski încoace, a avut rezultate de excepție în cadrul literaturii și se poate argumenta (cu destule dificultăți, e drept) că, uneori, a fost una dintre pârghiile renovării etice a câmpului literar, măcar ca grup de contra-presiune și de ofertă culturală alternativă. Prefer însă o formulă exoterică, orientată nu doar către lecturile nesigure ale foarte tinerilor scriitori, ci și, alternativ, către popularizarea altor tineri deja publicați, pe care îi analizăm și decorticăm pe loc, tineri scriitori care, nu cred că trebuie să mai adaug, nu sunt citiți de către studenții de la Litere. De aceea, cenaclul este deschis, normal, și pentru studenții de la alte facultăți sau pentru elevii de liceu. Mai importantă decât fasonarea viitoarelor vedete ale literaturii autohtone, mi se pare crearea unei atmosfere în care literatura contemporană să fie percepută ca semnificativă cu adevărat. Dacă formula este hibridă și nu respectă definiția cenaclului, e ok, mă mulțumesc cu hibriditatea.

Altfel, a-ți lăsa amprentele pe tinerii care vin la cenaclu îmi amintește de un copil care a mâncat Finetti și nu are chef să se spele pe mâini (cu variațiile de rigoare: care știe că nu s-a spălat și o face pentru că vrea atenție și nu știe cum să o obțină altfel sau e doar absorbit de propriul univers și de o naivitate enervant-dezarmantă etc.). Cred că e frumos să îți deconspiri de la început așteptările, modul de abordare, chiar valorile, dacă le ai sau ești conștient de ele, pentru a putea fi la rândul tău evaluat în raport cu ceva. Să oferi un feedback spontan, dar articulat, să încerci să răspunzi într-o formă flexibilă, dar coerentă căutărilor lor, de multe ori incoerente, all over the place, fără a-i încorseta, ci străduindu-te să le oferi repere, la rândul lor subiective și limitate, dar asumate și în relație organică cu textele citite, să creezi deci exerciții de gândire sensibilă, aplicată. Esențial mi se pare și să oferi, fără bruiaje și agende personale sau suprapersonale, șansa celor care citesc de a urmări live cum reacționează un cititor, dezinteresat, sau, dacă termenul este controversat, fără prejudecăți și presetări definitive, ce mecanisme se produc în descifrarea unui text produs de ele/ei sau ce capricii și idiosincrazii blochează acele mecanisme.

Sigur că un cenaclu este și o formă de agregare sub-instituțională care, uneori, aspiră să devină (sau devine pe nesimțite) o instituție în sine, lansând dinamici frustrante, competiții subterane și ierarhii paralele, alternative, la fel de rigide, poate, ca cele oficiale, proces care pare, lucid vorbind, inevitabil, fiind generat de tot felul de autorități și capitaluri simbolice, de fascinația puterii și a controlului literar, o pasiune care nu își atinge niciodată scopul, dar nici nu se epuizează încercând să îl atingă și așa mai departe. Cu toate aceste dezvoltări, de multe ori triste, uneori fertile, generând mișcări adverse care promit că vor funcționa altfel, cenaclurile trebuie să existe și vor exista, indiferent de opinia mea sau a altcuiva, într-un mediu sau altul, sub o denumire sau alta. Apropo de asta, dacă blogurile, grupurile de pe facebook, siteurile cu acces limitat, forumurile atomizează, ele o fac reproducând și multiplicând tot structuri de regulă închise, condiționate de spațiul fizic, pe care le sparg doar pentru a se regenera molecular-virtual în capsule la fel de etanșe. Nu este desigur o regulă, doar o probabilitate statistică. Cine a avut această experiență online poate să dezvolte și să o contrazică. Există deja cazuri celebre de micro-cenacluri pe net, cu atuurile și debilitățile lor, cu elitismul și spiritul lor de coeziune necesar senzației de apartenență, și nu doar în câmpul literar. E un fenomen normal, nu știu ce ar fi de spus în plus, în afară de a urmări ce se va întâmpla cu ele, cum vor evolua, ce vor realiza (sau nu; sper că scopul unei astfel de grupări nu e primordial acela de a „produce” sau de a-și „realiza” membrii). Spectaculos mi s-ar părea dacă aceste grupuri ar comunica realmente, prin dialog cu aceiași termeni sau cu același subiect sau printr-o competiție care să stimuleze și altceva decât orgolii și instinctul de, vorba scriitorului, proprietate și posesiune a unor parcele / megabytes de prestigiu. Din punctul acesta de vedere încă nu văd schimbări profunde, suntem pe același model autarhic de funcționare, egal valid în cârciumi fumegoase, saloane cu jilț și bijuterii prețioase false, săli gălbui de curs, chat rooms sau căsuțe de comentariu.

***

Gabriela GHEORGHIŞOR

Privind înapoi, cu nostalgie

Istoria literaturii române moderne este indiscriminabil legată de existența cenaclurilor literare. În ședințele Societății Junimea, patronate de Titu Maiorescu, au citit cei care astăzi sunt etichetați de Școală drept „clasicii“ noștri: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Din Literatorul lui Alexandru Macedonski au ieșit simboliștii români. În salonul cenaclului Sburătorul, sub privirea ascuțită a lui E. Lovinescu, a eclozat modernismul literar interbelic. Gruparea Cercului literar de la Sibiu s-a manifestat inițial în cadrul unui cenaclu și a reafirmat, în anii ʼ40, adeziunea la modernismul lovinescian. Din Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (care a funcționat în intervalul 1977-1983), a erupt generația ʼ80 (desantul poetic, îndeosebi), asimilabilă, în genere, postmodernismului românesc. La acesta se adaugă, în epocă, cenaclul de proză Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cercul de critică al lui Eugen Simion, Cenaclul din Tei al revistei Viața studențească (cu Mircea Iorgulescu), Cenaclul Echinox al Literelor clujene (cu Ion Pop, Ion Vartic și Marian Papahagi), cenaclul de pe lângă Dialogul studențesc ieșean (cu Alexandru Călinescu), Cenaclul „Pavel Dan“ al Casei Studenților din Timișoara (cu Livius Ciocârlie), cenaclul revistei Ramuri (cu Marin Sorescu). Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin (și înființat în primăvara lui 1983), a crescut nouăzeciștii, aceștia pendulând încă, la nivelul discursului criticilor, între promoție și generație literară. Post ʼ89, se pot aminti Cenaclul Litere, cu magister ludi Mircea Cărtărescu (frecventat de scriitori precum Sorin Ghergut, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid), grupul literar ieșean Club 8 (antologia oZone friendly adună nume ca O. Nimigean, Dan Lungu, Radu Andriescu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Gabriel H. Decuble, Constantin Acosmei, Michael Astner, Șerban Alexandru), Cenaclul Euridice, sub oblăduirea lui Marin Mincu și Cenaclul Fracturi al lui Marius Ianuș, cele două din urmă fiind responsabile de formarea și afirmarea generației 2000.

Acesta ar fi, în linii mari, tabloul cenaclurilor literare cu rol fundamental în evoluția literaturii române, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până azi. Activitatea cenaclieră a creat coeziune în cadrul unor generații, a produs manifeste, programe și volume colective. Din acest punct de vedere, ea sporește vizibilitatea unei generații de creație. „Prin chiar logica dezvoltării sale, orice grup politic (partid) sau literar (cenaclu) este obligat să acţioneze ca grup de presiune (subl.n.), şi îşi menţine coeziunea, identitatea, apărându-se şi atacându-şi adversarii. Scopurile sale sunt «în mod natural» acelea de a ajunge la putere şi de a o păstra o perioadă cât mai lungă cu putinţă.“ – scria Sorin Alexandrescu, analizând Junimea (v. Privind înapoi, modernitatea). În plus, formarea și impunerea unor noi „generații de creație“, marile „bătălii canonice“ s-au produs sub magisteriul și prin autoritatea unor critici literari „de direcție“. Maiorescu a stabilit o o nouă „direcție“ prin două articole programatice (În contra direcției de astăzi în cultura română și Direcția nouă în poezia și proza română), Lovinescu a așezat literatura română interbelică pe traseul sincronizării cu Occidentul, Manolescu, fără să fie un „apostol“ al postmodernismului, a promovat o generație care se rupea de neomodernismul recuperator al șaizeciștilor (în comunism, „direcția“ lui Manolescu, precum și a altor critici literari de vază, a fost aceea a autonomiei esteticului, a promovării și apărării valorilor literare veritabile în dauna „mutanților“ ideologici). În contextul libertății post-revoluționare, rolul major al mentorului de cenaclu a fost susținut și de strategiile de marketing ale unor edituri (v. campania „Votați literatura tânără!“ a Editurii Polirom). Forța unei generații de creație se vede însă în durata lungă a timpului, prin realizările individuale ale membrilor săi.

Fără o determinare strictă, se poate spune că există o anume relație între contextele social-culturale și nevoia cenaclurilor literare. O societate abia intrată pe drumul modernizării, avea nevoie, pe plan cultural, de un „deget luminos“ care să-i indice direcția corectă, de un spiritus rector ca Maiorescu. În jurul său, s-au strâns mai ales tinerii vremii școliți prin străinătățuri. După apariția unor curente minore ca sămănătorismul și poporanismul începutului de secol, în fața rezistenței tradiționalismului, forțele creative înnoitoare au găsit în Lovinescu un combatant tenace și un îndrumător de marcă. În perioada dictaturii comuniste, cenaclurile erau și niște spații ale libertății de gândire (creatoare), ale prieteniei autentice, ale bonomiei spiritului, conform vechii devize junimiste „anecdota primează!“. Cu toate acestea, nu se puteau sustrage ochiului și urechii vigilente ale sistemului, care avea peste tot „informatori“ și privea cu suspiciune orice idee de „grup“, perceput ca un potențial pericol (conspiraționist-subversiv). Dovadă că Cenaclul de Luni a fost interzis în toamna lui 1983.

Dacă ar fi să conturăm o tipologie a „formatorilor“, vom observa că cei mai importanți au fost profesori și că au avut vocația construcției culturale sau critice. Le este comună o personalitate critică accentuată, definită sintetic prin fraza manolesciană: „Canonul se face, nu se discută“. Nu se poate stabili cu precizie în ce măsură și-au lăsat ei amprenta asupra produselor de cenaclu în genere, dar există informații și indicii că în unele cazuri acțiunea sau influența lor a contat decisiv (v. modificările pe care le-a operat Maiorescu în ediția antumă a Poesiilor lui Eminescu, trecerea scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu de la „subiectivismul“ impresionist și liric de la început spre „obiectivare“, în sensul cerut de Lovinescu).

În „actualitatea tot mai atomizată de civilizația blogurilor și a rețelelor de socializare“, cu greu mai poate funcționa „spiritul de cenaclu“. Spiritul de cenaclu presupune nu doar mentalitate și solidaritate de grup (creativ-intelectual), ci și dezbatere de idei și examen critic nemilos (v. mărturiile despre ședințele Junimii, Sburătorului, Cenaclului de Luni sau ale Universitas-ului). Tinerii de azi, majoritar, par să aibă alergie la ideea de magistru și de instanță critică. Preferă audiența „populară“, aprecierea mono- & bisilabică („super“, „cool“, „mișto“ etc.) sau prin like-ul de pe facebook. Editurile recomandă autorilor să scrie produse vandabile, să se plieze pe gusturile publicului avid de entertainment. Criticii înșiși, unii dintre ei, au ajuns să proclame inutilitatea sau moartea criticii estetice. Când mizele sociale ori publicitare primează, cenaclurile, dacă vor mai ființa, se vor adapta acestor timpuri. Multă presiune, spirit puțin.

***

Robert ȘERBAN

Mlădiţe

Revistele literare și cenaclurile au fost motoarele care au împins înainte literatura română, atât pe cea de la începuturile ei, cât și pe cea contemporană. Scriitorii generațiilor ‘80 și ‘90 sunt, majoritatea, formați în cenacluri mai mari ori mai mici. Când au apărut cenaclurile pe internet, dar mai ales după explozia facebook, am fost convins că lumea cenaclurilor va migra în virtual. E mai comod, mai safe, mai necruțător. Postezi un text (sau un grupaj de texte) și aștepți verdicul. Măcelul. Dacă ești o fire combativă, chiar așa, hăcuit cum vei fi, reacționezi și tu. Dacă nu, taci și înghiți. Dacă crezi în vocația ta (chiar dacă toți îți spun că n-ai brumă de talent și că virusezi spațiul virtual cu trăirile tale), nu-ți va păsa, vei scrie înainte, poate mai puțin patetic, mai rece, dar la fel de anost și plicticos. Dacă doar ai încercat marea cu degetul, conștientizezi că ai rămas fără mână și te lași naibii de scris. Din fericire, cenaclurile… clasice nu au dispărut și nu vor dispărea. Cred că dacă vrei să fii scriitor nu te poți ascunde în spatele unui nume (care nici nu e cel al tău, căci ți-ai luat… pseudonym) și în spatele ecranului unui calculator. E imposibil să nu vrei să cunoști oameni care, ca tine, scriu și citesc, care – ca tine – vor să afle dacă literatura lor place sau nu, are valoare au ba. Care ar bea o bere, ar spune un banc, ar recomanda sau împrumuta o carte, ar râde cu gura până la urechi, s-ar emoționa și ar încerca să ascundă, ca un cocoș, asta. Care sunt vii și au ochi.

Am mers la cenaclu de la 13 ani. Se chema, cum altfel, Mlădițe. Am mers apoi la cenaclu în liceu, în facultate și încă vreo doi-trei-patru ani după terminarea ei. Astăzi n-aș mai avea răbdare să fac asta. Adică, să ascult lectura unor texte, apoi a unor comentarii și, mai apoi, să comentez și eu, după putințe, cele auzite. Mi-ar fi aproape imposibil să îi spun unui om tânăr că literatura lui e suferindă. Că el n-are talent, că n-are rost să piardă, astfel, timpul. Nici măcar între patru ochi nu cred că aș putea face asta. Sunt atâția care i-o vor spune, bărbătește, în față. Nu eu.

Bucuria scrisului e una dintre cele mai inofensive. Iluzia că ești scriitor și că ești, astfel, creator, puternic, nu face rău omenirii. Dar nici nu aș lăuda texte slabe, autori fără vlagă. Prin urmare, m-aș duce degeaba la un cenaclu, n-aș fi folositor nimănui. Prefer să citesc acasă un manuscris și să-i spun autorului, pe text, ce cred eu că ar trebui făcut cu o pagină, un rând,un cuvânt. Și chiar fac asta, deseori. Iar, la răstimpuri, când am încheiat de scris o carte de poezie, rog doi-trei prieteni să citească manuscrisul și să-mi spună, detaliat, pe… text, ce cred despre el.

Chiar dacă nu mai merg la cenacluri, cred că ele sunt foarte necesare pentru tinerii care vor să facă literatură. Fie și numai pentru că acolo au șansa să vadă și să cunoască, pe viu, oameni care le seamănă. Și care, ca ei, iubesc literatura.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

mai 30, 2015iunie 4, 2015 de VATRA

Cluburi de lectură vs. societăți literare

Doris MIRONESCU

Cenaclurile fac parte din reprezentarea narativizată a istoriei literaturii române, fiind văzute de obicei ca niște grupuri eroice care au contribuit dintr-o postură dezavantajoasă la – vorba lui Maiorescu – „progresul adevărului”. Adesea, tinerii aleg această formă de asociere, cea mai puțin pretențioasă dintre toate, astfel că schimbul de generații ia forma unei lupte între forțe disproporționate: un cenaclu și o Academie, de exemplu. Contribuie la această imagine carismatică postura inspirată, mesianică, a unora dintre conducătorii de cenaclu; mă gândesc, de exemplu, la Macedonski și „Literatorul”. Mai contează și faptul că istoria literaturii este scrisă adesea de către foști membri ai unor cenacluri, că aceste grupuri creează solidarități ce durează uneori mai mult decât cenaclurile propriu-zise, că cenaclul este și o adunare de prieteni, a căror coabitare e fertilă inclusiv pentru literatura pe care o scriu, unii pentru alții.

Văd cenaclurile literare împărțindu-se, istoric, în două categorii: cluburi de lectură și societăți literare.

Cluburile de lectură, compuse din scriitori ce aderă la același curent literar, au funcția de a întări încrederea tinerilor scriitori în sine înșiși, oferindu-le totodată și un cadru instituțional care îi legitimează. Ele servesc ca loc de adunare și ca anticameră literară pentru scriitori tineri ce urmează să se „lanseze” mai târziu; ca „saloane ale refuzaților”, ele par a înmagazina adevărul artei viitoare, păstrându-l pentru vremuri mai bune. De la „Literatorul” la „Cenaclul de Luni”, aceste instituții au o importanță considerabilă, profitând de pe urma aurei mesianice pe care le-o împrumută tradiția. Cred că și grupările pașoptiste, adesea neglijate, intră tot aici. Despre revoluționarii munteni a publicat acum doi ani o carte Angela Jianu în Anglia care se numește A Circle of Friends, accentuând faptul că, dincolo de comuniunea de idealuri, oamenii aceia erau chiar prieteni. Despre sociabilitatea pașoptiștilor moldoveni există numeroase mărturii: aceștia nu făceau doar proclamații și reviste împreună, ci călătoreau în munți și jucau pe scenă unii în piesele altora.

Probabil tocmai aura dată de tradiție e ceea ce i-a stânjenit pe avangardiștii noștri, care nu au creat cenacluri. Sociabilitatea avangardistă era una exigentă și bazată mai mult pe excomunicări reciproce decât pe asociere la un program comun. Pentru avangardiști, cenaclul reprezenta o instituție prea respectabilă ca să merite a fi frecventată de către niște radicali veritabili. Și tot prestigiul tradiției a făcut și ca forma aceasta de asociere să se răspândească pretutindeni, pierzându-și adesea relevanța. Astfel, cenaclurile s-au înmulțit în timpul comunismului ca ciupercile, prin orașe provinciale, case de cultură și biblioteci ale întreprinderilor. În plin totalitarism, ele nu puteau decât să maimuțărească postura eroică a cenaclurilor arhetipale, deoarece radicalismul (estetic, ca și politic) era scos din ecuație într-o lume dominată de sistemul de stat. Aceeași impotență, ornată cu veșnice lamentații cu privire la lipsa de grijă a „societății” pentru cultură, se mai poate face auzită, în multe locuri, și astăzi.

Pe de altă parte, tot clubul de lectură este și forma de asociere literară cea mai frecventă și mai promițătoare astăzi. „Institutul Blecher” sau „Nepotu lui Thoreau” sunt, din câte aud, cele mai reputate cenacluri scriitoricești. Nu sunt singurele. Zona aceasta este una vivace, gregarismul ei este fertil, și nu va dispărea cu una, cu două.

A doua categorie de cenacluri este societatea literară. Ilustrată prin „Junimea” și „Sburătorul”, aceasta are un rol istoric bine consolidat, definind mai mult decât un curent sau o generație: o epocă. Societatea literară nu este doar o adunare de scriitori, ci un grup blindat cu o idee-forță și animat de critici și ideologi. Apariția scriitorilor veritabili este o condiție esențială aici, altfel vorbim de o simplă ideologie, de o conjurație de critici. Și modul de acțiune publică al acestora este unul care le definește ca niște instituții literare respectabile. Societățile literare caută să-și facă cunoscută doctrina și să câștige influență în câmpul literar: creează reviste care angajează polemici, fac conferințe, propun teorii, acționează și la alte niveluri decât prin promovarea unui nou tip de frumos artistic. Societățile literare nu își asumă minoratul și marginalitatea, socotindu-le erori momentane de percepție publică. Având un scop pozitiv de modificare a ideologiei literare, ele sunt mai tolerante și mai deschise negocierii decât exclusivistele cenacluri de scriitori. Ideologia lor este o formă de luptă democratică în republica literelor. În cazul lor se poate, într-adevăr, vorbi despre o „necesitate” social-culturală a apariției. Dar și aici prezența unor lideri carismatici poate fi esențială: Maiorescu, Lovinescu. Ei reușesc să propună nu doar o teorie, un set de concepte culturale sau literare, ci și un model de sociabilitate: olimpianismul imparțial, credința în validitatea demonstrabilă a produselor literare – în cazul lui Maiorescu, și etica neabătută a celui refuzat de Academie, care se jertfește pentru noua literatură – în cazul lui Lovinescu. Probabil că și carisma de critic a lui Negoițescu a funcționat în cazul „Cercului literar de la Sibiu”, doar că aici logica clubului de lectură și a cercului de prieteni a fost și ea implicată. Un alt caz de societate literară ar fi „Criterion”, care beneficiază de energia de lider a lui Eliade. Din păcate, grupului acestuia de ideologi i-au cam lipsit scriitorii (excepții, Eliade însuși și flotantul Sebastian), dar îi putem alipi aici și pe unii marginali de talent precum Eugen Ionescu, dacă nu chiar, după dorința lui Mihai Zamfir, și pe Blecher. Distincția nu este foarte netă, există multe fenomene de interferență.

Un caz aparte, care trebuie judecat prin condiționările sale istorice, este cel al cenaclurilor studențești din anii 70-80 din București, Iași și Cluj. Inițiate cu acordul oficialităților și funcționând printr-un sistem al rotației promoțiilor de studenți, ele dădeau un aspect mai „cuminte” grupărilor inevitabil suversive de tineri artiști adunați în ofensivă estetică. Cu toate acestea, unele dintre ele (Iașul și Bucureștiul) cotesc în anii 80 spre disidența politică, radicalizându-se și căpătând consistență ideologică.

O reverență datorez cenaclului pe care l-am frecventat în studenție: „Outopos”, Iași, la sfârșitul anilor 90. Găzduit de scriitorul Șerban Alexandru la Casa Dosoftei, clubul îi aduna, între alții, pe Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila, Codrin Dinu Vasiliu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Livia Iacob, Șerban Axinte. A fost un „club de lectură” tipic, nu foarte clar orientat doctrinar, dar care a produs câțiva scriitori adevărați. Și a fost, în orice caz, o epocă frumoasă.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

mai 30, 2015iulie 14, 2015 de VATRA

Vatra nr. 3-4/2015

Pdf: Vatra_3_4_2015 (2)

Costel ONOFRAŞ

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu eu, frankenstein

new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii & poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără: zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

Cătălina SUDITU

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă

și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam

******

o vreme am crezut că de aici vine salvarea

din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt

sau dintr-o călătorie cu trenul

doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte

copii strigând după dulciuri controlorul

urlând că fără bilet nu se ajunge

departe

și cine zice că nu-i adevărat

la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc

și spune că ai atins everestul

Horia ŞERBAN

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

a)

știam că până la urmă vom ajunge aici

dar e mai bine

sunt mult prea obosit și-așa

b)

camera bântuită de o liniște densă

iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

mica distanța ce se întindea

înaintea noastră

nu era deloc verosimilă

c)

în fața inefabilului

aș fi vorbit toate nimicurile

dar pastilele mă priveau insistent

cu ochii unor pisici înfometate

d)

niște pisici care-și vor mânca stăpânul

după ce acesta va muri

și nu vor mai avea nimic altceva

e)

ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

ea cu vin alb

eu cu lapte rece

dimineața începea să capete acea nuanță

vineție

urma să fie o zi însorită

sau cine poate ști

f)

gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

tremura desculță pe podea

și încerca să prindă covorul

între degetele de la picioare

își dădea ochii peste cap

iar părul îi intra în gură cu fiecare

efort pe care-l făcea

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă