Portretul unui cărturar

Dispariţia lui Nicolae Balotă lasă un gol nu doar în rândul celor care l-au cunoscut, apreciat şi stimat pe cărturar, ci şi într-un spaţiu important al literaturii române, marcat de prezenţa Cercului literar de la Sibiu. L-am cunoscut pe Nicolae Balotă mai întâi din eseurile, cărţile şi intervenţiile sale la Europa Liberă. Apoi dintr-un dialog epistolar pe care l-am întreprins în anul 2008, atunci când pregăteam un dosar tematic al revistei Vatra intitulat Portret de cărturar: Nicolae Balotă. O parte din acest dialog epistolar (purtat prin mijlocirea poştei electronice) este reprodusă la finalul acestor texte in memoriam. E greu de spus care sunt trăsăturile criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă ce nu au fost enunţate, enumerate, descifrate de receptarea literară până acum. S-a vorbit, pe drept cuvânt, despre erudiţia autorului Literaturii absurdului, despre aspiraţia spre clasicitate a autorului Umanităţilor, de vocaţia sintezei sau de fervoarea analitică, de dramatismul intelectului ce se străvede dedesubtul paginilor cu ţinută apolinică, s-a vorbit de tensiunea spirituală şi de pregnanţa ideatică a enunţurilor. O particularitate de prim ordin a criticii lui Nicolae Balotă e tocmai detenta reflexivă a frazei, capacitatea autorului, cu alte cuvinte, de a orienta chiar observaţiile cu caracter subiectiv, sau cele consacrate contingentului înspre elevaţia semnificaţiei filosofice. Gheorghe Grigurcu sesizează o astfel de caracteristică, atunci când vorbeşte despre „forţa de transfigurare reflexivă” ce controlează viziunile şi enunţurile lui Nicolae Balotă: „Asemeni regelui Midas, «hermeneutul» transformă tot ce intră în raza percepţiei sale în asociaţii filozofico-estetice, în substanţă intelectualizantă. Admirarea unui peisaj desfăşurat dintr-un punct privilegiat al Apusenilor îi îndrumă astfel meditaţia către geometrii eline, către viziuni, printr-o relevantă incidenţă etimologică, universale”. Fără îndoială că putem identifica, în volumele de eseuri ale lui Nicolae Balotă, o limpede apetenţă pentru asocieri, pentru expunerea sintetică şi pentru panoramarea unor tablouri ample ale literaturilor. După cum se remarcă şi un demers superior didactic, în măsura în care frazarea dezvăluie, mai degrabă aluziv, o anume pedagogie a valorilor, a idealurilor estetice şi a modelelor literare şi culturale pe care aceste pagini le expun cu rafinament expresiv. Nicolae Balotă este eseistul prin excelenţă, în sensul asumării unei posturi paradoxale, oarecum maniheice, în cadrul căreia precizia aserţiunilor, rigoarea investigaţiei se conjugă în chip deliberat cu o frenezie a asocierilor, cu o fervoare a analogiilor, cu o elocventă libertate a enunţării şi cu o veritabilă pasiune a digresiunii.

Fără îndoială că există şi o anume gravitate esenţială a criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă. Cărţile sale au ca resort esenţial o tensiune ideatică ce le structurează substanţa, o tensiune ce relativizează aserţiunile prea nete, pune sub semnul întrebării poncifele literaturii, dramatizează sensuri ale operelor literare, îşi asumă îndoiala metodică, ritualul unei nelinişti gnoseologice şi ontologice, ca modalitate privilegiată de acces la esenţa operei literare. De altfel, referindu-se la specificul criticii literare, Nicolae Balotă subliniază fundamentele filosofice, estetice şi antropologice ale acestei discipline a spiritului uman: „Există o dublă fundamentare antropologică şi axiologic-estetică a intenţionalităţii critice. Pe de o parte, conştiinţa critică este solicitată din afară, ascultă un apel şi răspunde. Pe de altă parte, literaritatea operei, în funcţie de valorile pe care le reprezintă şi în primul rând de cele estetice, incită conştiinţa”. Revelarea valorilor umanului prin intermediul excursului eseistic reprezintă o evidenţă în textele lui Nicolae Balotă. Sunt texte ce se raportează nu doar la opere literare concrete, la figurile unor autori mai mult sau mai puţin proeminenţi, dar şi la valorile perene ale culturii universale. Criticul este, aşa cum apreciază Mircea Iorgulescu, „un cărturar cu vocaţie pedagogică, un învăţat care scrie doct şi metodic despre orice în scopul de a instrui, un literat fin care a asimilat numeroase cunoştinţe de pe variate tărâmuri şi le împărtăşeşte cu fervoare”. Pe de altă parte, figura cărturarului, efigia sa ascetică, de alură didacticist-livrescă, e dominată de o atitudine impersonală, de o pregnanţă apolinică a trăsăturilor şi atitudinilor, de moderaţie şi sobrietate. Într-un sugestiv Solilocviu în amurg¸ Nicolae Balotă rosteşte o adevărată profesiune de credinţă, nu numai literară: „Am căutat să slujesc Cuvântul frumos (nu mi-e ruşine de acest epitet azi aparent vetust) în sfera literelor: dar am năzuit (şi, vai, am reuşit prea puţin) să-l slujesc şi în adevăr, căci am avut chemarea Logosului. Cel mai nevrednic am fost în slujba în care mi se cerea o altă, mai înaltă vrednicie, în slujba Verbului divin”.

Cu toată ţinuta apolinică pe care o presupun cărţile sale, Nicolae Balotă s-a implicat şi în polemicile literare curente. De amintit articolul Direcţia nouă şi călinescianismul, în care criticul consideră că modelul călinescian nu mai poate fi urmat, pe latura sa impresionistă, sugerând ideea că o critică estetică şi filosofică, fără a fi dogmatică sau excesiv normativă, e mult mai adecvată generaţiilor noi de scriitori. Evident, opţiunea lui Nicolae Balotă se susţine mai ales prin preeminenţa pe care o acordă eseistul unei fundamentări filosofice a literaturii, care se dezvoltă concomitent cu repudierea confuziei valorilor şi a efluviilor subiectiv-impresioniste în cadrul criticii literare. Metoda critică pe care o asumă, cu supleţe interpretativă, desigur, Nicolae Balotă porneşte de la analiza atentă, minuţioasă adesea, a operei literare sesizată în structurile sale particulare, pentru ca mai apoi, prin analogii, comparaţii, corespondenţe şi filiaţii stabilite cu rigoare să se ajungă la un cadru de referinţă conceptual, la anumite constante ale semnificaţiilor generale în care opera respectivă poate fi circumscrisă. Nicolae Manolescu subliniază, la rândul său, această „înclinaţie filosofică” a eseistului, dar, în acelaşi timp, remarcă şi accentele de „pedagogie critică” pe care cărţile lui Nicolae Balotă le asumă: „Autorul lui Euphorion gustă literatura numai după ce a explorat-o (filosofic, tehnic) şi, înainte de a admira la el un stil, admirăm o metodă, ceea ce ne convinge fiind nu geniul, explozia ideii şi a sensibilităţii, ci aşa-zicând ingeniul, pedagogia critică. El posedă ceva din arta meşteşugarului care construieşte planificat şi temeinic, o desfăşurare masivă de energie intelectuală în cea mai simplă demonstraţie care preschimbă critica într-o foarte serioasă şi metodică disciplină uzând în orice clipă de toate categoriile filosofiei sau ale istoriei culturii”. Eseurile şi studiile critice ale lui Nicolae Balotă conturează, în dimensiunile lor de profunzime, arhitectura personalităţii autorului lor, cu sensibilitatea, ticurile şi preferinţele sale culturale, cu relieful său afectiv dictat, înainte de toate, de o pasiune livrescă incontestabilă, de valorile unui umanism de esenţă iluministă.

Pe de altă parte, formula de jurnal la care aderă Nicolae Balotă nu se bazează atât pe tribulaţiile corporalităţii, pe avatarurile cotidiene ale eului diurn, deşi există şi o astfel de latură, documentară, în Caietul albastru, ci mai curând pe înregistrarea devenirii spirituale. Spasmul cărnii e, de cele mai multe ori, estompat în beneficiul transcrierii unor reflecţii filosofice sau morale, de incontestabilă anvergură şi substanţialitate. Tânărul scriitor resimte, însă, irepresibilă uneori, şi nevoia clarificării propriului demers scriptural. Modulaţiile frazei, paralelismul afect/ scris, dinamica enunţurilor, cu arhitectura lor secretă, cu resorturile greu de bănuit, sunt câteva dintre toposurile pe care diaristul le dezbate, în cel mai neconcesiv şi, în acelaşi timp, sugestiv mod. Caietul albastru este, cu certitudine, una dintre cele mai importante realizări ale literaturii autobiografice ale epocii noastre. E o carte-document, alcătuită din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric. Tulburătoare Şi, în egală măsură, edificatoare, paginile de jurnal ale lui Nicolae Balotă pun în scenă neliniştile, obsesiile şi aspiraţiile unui eu marcat decisiv de spaţiul culturii, al cărţii, de întâlnirile exemplare cu marii autori ai trecutului, dar şi cu câţiva scriitori importanţi ai unui timp precar ca alcătuire, asupra căruia demonia comunismului şi-a aşezat o pecete tragică, dureroasă. Între temele ce străbat, cu semnificativă recurenţă, însemnările lui Nicolae Balotă, îmi par revelatoare tema recluziunii într-o ţară confiscată de anomaliile istoriei şi cea, corelativă, a spaţiilor compensatorii în care tânărul intelectual îşi mai putea afla o modalitate de refugiu. Între jos şi înalt, între claustrarea într-o lume a alienării şi dezumanizării prin exerciţiul dogmelor comuniste şi revelaţia înălţării, a excursului purificator spre spiritualitate se stabileşte o relaţie dialectică, relaţia între contrarii care, până la urmă, se împacă, în dimensiunea conştiinţei nefericite, neliniştite a autorului: „Cum să descifrezi Invizibilul? Ceea ce este monstruos în comunismul ambiant nu e doar neputinţa la care ne reduce, starea de nonlibertate generalizată, ca şi deturnarea adevărului înlocuit prin minciuna proferată sfidător, ci închiderea oricărui orizont. Încotro priveşti, încotro te îndrepţi, ziduri. Dincolo de acestea orizontul? Tocmai acest orizont „de dincolo“ este obturat, interzis, negat prin zidul comunist. Nu putem trăi fără orizont, fără acest dincolo de toate limitele posibile, fără acest nelimitat, singurul care îngăduie orice sens”.

O etică a scrisului şi a adevărului, o etică a refuzului oricărui compromis cu dogmatismul şi impostura comunistă, o etică a autenticităţii creatoare. Un portret alcătuit din linii ferme, insinuant-expresive, datorat lui Gheorghe Grigurcu pare să desemneze cu reali sorţi de adevăr şi autenticitate efigia cărturarului: „Nicolae Balotă are ceva din înfăţişarea unui sacerdot al cărţii, tolerant-sever, cu o mare ambiţie ascunsă sub aparenţe de permeabilitate şi politeţe. E de statură măruntă, subţiratic, negricios, bine ras, în creştet cu o veritabilă tonsure, cu ochi orientali mari, aproape imobili sub arcade hieratice, dar străbătuţi de imperceptibili curenţi de nelinişte, cu o gură subţire, strânsă napoleonian, trădând gustul afirmării (…). Sobru în viaţa de toate zilele (deşi înveşmântat cu mare îngrijire), e un avid sublimat ce-şi rezervă apetenţele pentru zona ideală, cea scriptică. Dar de la altitudinea acesteia pare a jindui existenţialul a-i reface diligenţele şi îndoielile, elanurile şi slăbiciunile. O pendulare continuă între absolut şi contingent, între contemplativ şi practic îl distinge, răsucindu-i marea erudiţie către un anume pitoresc, nuanţându-i osârdia cu note omeneşti-preaomeneşti”. Cărţile lui Nicolae Balotă, alcătuite din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric, reprezintă repere luminoase şi de temeinică alcătuire într-o cultură ce nu conteneşte să-şi caute identitatea şi legitimitatea.

Iulian BOLDEA

Ultimul homo universalis al culturii române: Nicolae Balotă

Când am pornit spre Sibiu, în mai 2010, pentru a-l cunoaşte pe Profesorul Nicolae Balotă, ca proaspătă doctorandă, încercând să realizez scheletul unei teze despre opera sa, eram deja copleşită de conştiinţa responsabilităţii pe care mi-o asumasem – să deconstruiesc şi să descifrez mesajul unui Op impresionant atât prin dimensiunea sa cât, mai ales, prin conţinutul său de idei. Perspectiva de a-l cunoaşte pe autorul cărţilor care deveniseră provocarea intelectuală a vieţii mele, mă umpluse de o emoţie dublă: pe de-o parte, speram să pot obţine de la Domnia sa o cheie de lectură care să asigure coerenţa demersului meu analitic, iar pe de altă parte mă temeam de o atitudine condescendentă faţă de modesta mea persoană. Mă apropiam, aşadar, cu o sfială aproape nefirească de Aula Universităţii „Lucian Blaga”.

Prezentat elogios, cum era de aşteptat, de către gazde, Profesorul a deschis conferinţa sa, frapându-ne dintru început prin însuşi titlul ei: Cercul câinilor muzicanţi. Splendidă metaforă a Cercului literar de la Sibiu, însă ceea ce m-a impresionat atunci, dincolo de măiestria academică şi tuşa literară a eseului a fost tinereţea şi eleganţa pe care o emana întreaga persoană a vorbitorului: o mimică discretă, desăvârşită printr-un zâmbet şăgalnic, o gestică asemenea magisteriului unui dirijor, ce armoniza ritmul discursului său cu bătăile inimii ascultărilor, o voce caldă şi pătunzătoare de înamorat al cuvântului. L-am privit şi l-am ascultat fascinată, iar senzaţia de stânjeneală cu care intrasem s-a volatilizat, făcând loc unei senzaţii de căldură şi confort interior, pe care rar le-am trăit „în lume”.

Audienţa personală de după conferinţă a fost o nouă revelaţie. Deşi ne vedeam şi vorbeam pentru prima oară, m-a îmbrăţişat cu privirea şi mi-a strâns puternic mâna, parcă ar fi încercat să-mi citească sufletul. Apoi, m-a întrebat firesc: „Despre ce vrei să scrii?” M-am simţit ca unul dintre elevii mei prins cu tema nefăcută, căci nu-mi era deloc clar ce şi mai ales cum voi scrie. I-am prezentat totuşi variantele de plan la care mă gândisem…erau foarte eclectice şi neconvingătoare, ştiu asta acuma, dar Domnia sa m-a ascultat cu o atenţie ascetică, după care mi-a spus: „Văd că ai citit deja mult, dar cred că trebuie să te opreşti şi să-ţi decantezi opţiunile. Îţi voi da un singur sfat: încearcă să-ţi circumscrii foarte bine tema, căci altfel vei scrie despre toate şi nimic.” Apoi a deviat firul discuţiei, punându-mi întrebări personale şi vorbindu-mi despre legăturile sale cu Sibiul. Mi-a permis să-i scriu şi să-i telefonez pentru orice lămuriri de care aş fi avut nevoie şi astfel s-a legat, pas cu pas, o prietenie inegalabilă din punctul meu de vedere. Aşa cum Nicolae Balotă găsise în Profesorul Lucian Blaga pe magistrul său, tot astfel descoperisem eu, la vârsta deplinei maturităţi intelectuale, mentorul pe care-l aşteptasem întreaga viaţă, ceea ce m-a transformat ad hoc într-un novice, având privilegul de a participa la cursuri private de literatură comparată şi filozofie oferite cu inegalabila sa generozitate de către marele cărturar. Am scris apoi cu fervoare şi cu o pasiune nestăvilită „o lucrare ieşită dintr-o mare admiraţie pentru unul dintre spiritele cele mai înalte şi mai cuprinzătoare ale criticii româneşti, care umple un gol inexplicabil în metacritica românească actuală, lipsa unei exegeze dedicată legăturii lui Nicolae Balotă cu literele româneşti”, aşa cum avea să afirme doctorvater-ul meu, Profesorul Ion Simuţ.

Şi totuşi, am plecat atunci de la Sibiu cu un gust amar. Mă aşteptasem ca la un asemenea invitat, sala de conferinţe să geamă de lume avidă de întâlniri academice (atât de rare), iar în realitate audienţa nu a depăşit douăzeci – treizeci de persoane. Am crezut că e, poate, o eroare organizatorică, dar, din păcate, nu a fost aşa căci, iată, recenta sa plecare din lumea celor vii a trecut aproape neobservată, ceea ce vorbeşte desluşit despre răsturnarea valorilor într-o societate aflată într-o profundă criză a identităţii sale. Desigur, vreun cârcotaş va putea contesta ataşamentul deplin al lui Nicolae Balotă la sentimentul naţional. Da, Domnia sa a fost un cetăţean european, însă Patria sa a rămas pe veci limba română, în care şi-a scris întreaga operă. Darul acesta făcut culturii române ar fi meritat, credem, mult mai multă atenţie din partea opiniei publice autohtone. Ceea ce s-a făcut, însă, a fost încercarea josnică de denigrare, prin încadrarea lui în categoria „turnătorilor” Securităţii. Sunt puţini cei care ştiu cât de mult l-a afectat această murdărie, total nefondată, pentru că, în discreţia sa, de perfect gentilom, nu a răspuns niciodată acuzaţiilor, dar a aprobat şi a susţinut activitatea noastră de cercetare a dosarelor, pe care sperăm să le putem publica, spre umilirea definitivă a unor pretinşi intelectuali, pozând în vajnici apărători ai salubrităţii morale a mediului cultural românesc, care ar fi trebuit să aibă minima decenţă de a studia problema în profunzime înainte e a se lansa în astfel de acuzaţii. Însă gestul lor, ca şi tăcerea complice a majorităţii intelectualilor care îl cunoşteau pe Nicolae Balotă nu fac decât să confirme perenitatea satirei eminesciene: „…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii/ Nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mâna de pământ.” E timpul totuşi ca cineva să-şi pună întrebarea dacă este întâmplătoare apariţia acelor diatribe tocmai în perioada când numeroase voci ale lumii literare şi academice susţineau cu tărie (opinii parţial făcute publice print-un sondaj al revistei Contemporanul) primirea lui Nicolae Balotă în rândurile Academiei Române. „Bravos naţiune. Halal să-ţi fie!”

„Oricine va citi opera lui Nicolae Balotă în integralitatea ei, se va întreba uimit cum a putut acesta să asimileze şi să prelucreze o informaţie culturală şi spirituală de o asemenea amploare? Să fie oare doar structura sa cognitivă superioară, memoria impecabilă, capacitatea de a sintetiza o copleşitoare informaţie livrescă sau râvna benedictină, pe care a pus-o în slujba Cuvântului? Considerăm că, pe lângă aceste atribute indiscutabile, Opera sa stă cu adevărat sub semnul inspiraţiei transcendente, chiar şi în acele domenii aparent atât de îndepărtate de filonul religios, cum ar fi critica literară. Cărturarul umanist priveşte panorama culturii umanităţii dintr-un loc privilegiat de unde i se deschid perspective nebănuite şi inaccesibile omului neiniţiat, oricât de instruit ar fi. Este un har, însă mai ales un dar pe care Pronia divină i l-a oferit, acela al vizionarului, care ştie firele nevăzute ce leagă veacuri de cugetare şi expresie a umanităţii, pe care Nicolae Balotă, cu generozitatea sa inconfundabilă ni-l oferă nouă spre apropierea de Adevăr, ţelul suprem la care el însuşi aspiră.”, conchidem în volumul Nicolae Balotă şi literele române, Editura Academiei Române, 2014.

Conştiinţa noastră colectivă ar trebui să fie vigilă, căci prin dispariţia lui Nicolae Balotă s-a stins ultimul homo universalis al culturii române. Odihnă veşnică, suflet nobil!

Date biobibliografice: S-a născut sub semnul Vărsătorului, la 26 ianuarie 1925 la Cluj, ca fiu al avocatului Gheorghe Balotă şi al Adelinei Balotă (înainte de căsătorie, Dragoman, pseudonim la care, în publicistica sa, a recurs adeseori). Urmează anii şcolarităţii la Cluj, Blaj, Sibiu, iar în 1943, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, refugiată temporar la Sibiu. Aici are şansa de-a audia cursurile unor profesori de elită, precum Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu sau Yves Auger şi de a fi remarcat de către mai vârstnicii săi viitori prieteni, membrii Cercului Literar de la Sibiu, tineri cu aspiraţii literare şi culturale înalte, dintre care mulţi au devenit nume de referinţă în istoria literaturii române: I. Negoiţescu, Stefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Cornel Regman, Radu Enescu ş.a. După terminarea războiului (1945-1947) îşi continuă studiile universitare la Cluj (luându-şi licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză). Între 1946-1948 a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj. Însă în 1948 este arestat în mod abuziv „pentru deţinere şi raspândire de material subversiv“ şi condamnat la închisoare, fiind eliberat în 1949. Lucrează apoi, în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, dar în 1955 este din nou arestat, anchetat vreme de nouă luni şi condamnat pentru „înalta trădare“ la şapte ani de închisoare (redactase, împreună cu fraţii Boilă, un manifest-memorandum, adresat străinatăţii, privind situaţia din România, aflată sub ocupaţie sovietică). Supravieţuieşte regimului de exterminare rezervat deţinutilor politici, trecând prin închisori cu reputaţie sumbră, precum Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti sau Dej şi ispăşeste în continuare doi ani de domiciliu obligatoriu, la Lăteşti, în Bărăgan, fiind eliberat în 1964, datorită graţierii generale din acel an. Este redactor al revistei orădene Familia între 1965 şi 1969, iar apoi, timp de doi ani, este suplinitor al lui Sorin Alexandrescu la Catedra de Literatura Universală şi Comparată a Universităţii din Bucureşti. Obţine titlul de Doctor în Literatură Comparată în 1970, cu o excepţională teză despre Literatura absurdului, iar din 1971 devine cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară „G. Călinescu“. În perioada 1979-1981 este invitat ca „visiting professor” la Universitatea din München, iar din 1981 (când se stabileşte definitiv în Franţa) funcţionează ca profesor titular la Universitatea „François Rabelais“ din Tours. În ultimii cinci ani de activitate, predă concomitent şi la Universitatea din Le Mans. După 1990, când revine în ţară, predă literatura comparată, ca profesor invitat, la Universităţile din Bucureşti şi Cluj. Ţine conferinţe la numeroase alte universităţi europene, în limbi de largă circulaţie (inclusiv după pensionarea sa, în 1990). Colaborează la postul de radio „Europa Liberă”. Din 2005 s-a stabilit la Nisa, unde s-a stins din viaţă la 20 august 2014.

Debutul său publicistic are loc abia la vârsta de 40 de ani. Atunci începe să ardă, într-un ritm debordant, etape ale vieţii sale creatoare şi să se integreze firesc în viaţa culturală a momentului. Profitând de acel moment auroral din cultura noastră, după cum însuşi numeşte perioada şaizecistă, publică cu fervoare peste 600 articole de critică literară şi eseuri, mai întâi în revistele Luceafărul şi Familia, iar apoi, în paralel, în toate revistele literare şi de cultură importante ale momentului: Contemporanul, Tribuna, Steaua, Luceafărul, Secolul 20, România literară.

În 1969 are loc debutul său editorial cu monumentalul volum de eseuri Euphorion. Acestuia i se adaugă, în foarte scurt timp, o impresionantă serie de cărţi de eseuri: Despre pasiuni, Labirint, Umanităţi, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române şi străine, Arta lecturii, Mapamond literar, Parisul e o carte, Eminescu, poet al iniţierii în poezie. Poète de l’initiation à la poésie. Als Poet der Einweihung in die Poesie, De la Homer la Joyce; critică literară: Urmuz, Lupta cu absurdul, Iacob Burkhardt, un umanist modern, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre; cărora li se adaugă meditaţiile religioase din Calea, adevărul şi viaţa, precum şi impresionanta sa carte de memorii, Caietul albastru. Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998. Recunoaşterea meritelor sale s-a făcut în mod categoric insuficient: în 1971 i se decernează Premiul ,,B.P. Haşdeu” al Academiei Române, în 1974 Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul De la Ion la Ioanide, iar în 1999 Premiul Naţional pentru Literatură. Este Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Cluj-Napoca, Sibiu şi Baia-Mare.

Carmen Elena ANDREI

EPISTOLAR NICOLAE BALOTĂ

Mesajele de mai jos mi-au fost trimise de Nicolae Balotă prin intermediul poştei electronice şi au fost prilejuite de pregătirea unui număr al revistei Vatra care era consacrat personalităţii cărturarului. De aici, unele referinţe la aspecte legate de elaborarea acestui dosar tematic, la posibili colaboratori, la texte personale sau fotografii care trebuiau să ilustreze textele. Reproducem mai jos aceste scrisori, cu unele îndreptări tacite ale unor erori de culegere şi, bineînţeles, cu speranţa că ele vor putea readuce în memorie latura afectiv-umană a scriitorului, eseistului şi criticului literar Nicolae Balotă. (I.B.)

24 martie 2008

 Stimate Domnule Boldea, dragă prietene,

 Întorcându-mă de la Paris şi intrând în sărbătorirea Sfintelor Paşti, am primit cu bucurie mesajul Domniei-tale, pentru care îţi mulţumesc mult. Mă surprinde, desigur foarte plăcut, numărul şi numele colaboratorilor la proiectatul număr al Vetrei. Câţiva dintre ei îmi sunt necunoscuţi. Dar ceea ce mă miră este că, deşi demult departe de ţară în care mă întorc tot mai rar şi pentru mai puţină vreme, deşi închis şi aici în scrisul meu (nu ca un rob, ci întocmai unui monah care a ales sihăstria pentru zilele şi lucrările ce i-au mai rămas cu voia Domnului de îndeplinit), deşi nu mai am decât prea puţini prieteni, şi dintre cei vechi mai niciunul, sunt atâţia care au bunăvoinţa să-mi consacre gânduri şi cuvinte, adică tocmai ceea ce are preţ pentru mine. Ca să nu vorbesc de inimă.

 Dar pentru că veni vorba de inimă, am un vechi, dacă nu cumva cel mai vechi prieten, har Domnului, în viaţă. Este Matei Boilă, prieten bun din copilărie şi mai ales din puşcărie, ca să nu mai amintesc deşartele, deşi inimoasele noastre „lupte” politice duse pe aceiaşi şubredă baricada. Nu ştiu dacă îl ştii. Mărturisesc că m-aş bucura să am din partea lui o fluturare de mâna sau de până. Nu vreau să impun oamenilor sarcini împovărătoare. Aş fi bucuros de o frază-două. Pentru orice eventualitate dau numărul de telefon al lui Matei: (0264) 55.44.88.

 Iar acum despre textele mele. Mă străduiesc să trimit răspunsurile la interviul revistei, răspunsurile revizuite de la emisiunea lui Pecican, ca şi un text din Abisul luminat la care lucrez până la 1 aprilie. Ar rămâne textul confesiv şi încă unul pe care îl propun, dar care este tot ceva ce ţine de inimă. E vorba de câteva pagini închinate Biancăi, soţiei mele, care ar fi fost bucuroasă, ce zic, fericită, în orice caz mult mai fericită decât mine de acest număr al Vetrei, ea care îmi împărtăşea, cu înzecită ardoare necazurile şi împlinirile. Ar fi un text din caietul care îi e dedicat, din care am publicat, cu reticenţe, paginile întitulate ad-hoc Plimbare prin Paris, într-un număr recent din România literară. Aceste ultime texte le veţi avea în orice caz în prima decadă a lui aprilie. Deci doresc să fiu binişor gata înainte de termenul limită de la 20 aprilie. Şi nu voi uita fotografiile.

 Mulţumesc mult pentru orice scrieţi în legătură cu Caietul albastru. Cum cred că spuneam, ţin la această carte mai mult decât la oricare pe care am publicat-o. Din păcate, nu ştiu dacă a fost prea citită (acest „prea” e întrucâtva eufemistic). Poate este prea voluminoasă, dar atunci la ce să mă aştept pentru Abisul luminat? Scrie, îmi zic când mă umbreşte un fel şi negura, şi apoi cititori se vor găsi, chiar dacă nu s-au născut încă şi în orice caz n-ai să-i apuci.

 Primeşte te rog, dragă domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balotă

20 aprilie 2008

 Dragă Domnule Boldea,

 Am ajuns, iată, şi la data fatidica de 20 aprilie, pe care aţi stabilit-o ca o limită pentru predarea textelor pentru numărul cu pricina. M-am străduit să respect această dată şi am reuşit, slavă Domnului, după cum veţi vedea. Aveţi că texte ataşate la acest mail cele patru emisiuni TV făcute cu prietenul nostru Pecican. Refacerea acestor texte după transcrierile teribil de încâlcite şi deficitare ale studenţilor a fost mai laborioasa decât mă aşteptam şi mi-a luat mai mult timp. Aş fi preferat să scriu aceste texte fără să le am de refăcut. Am păstrat o anumită oralitate a lor, ceea ce implică şi unele repetiţii, dar cred că aceasta ajuta la lizibilitatea şi la inteligibilitatea lor.

 Textul „confesiv”, pe care l-am intitulat Pe marginea abisului îl primiţi ca ataşat la un al doilea mail pe care vi-l trimit îndată după acesta. De fapt, în afară de caracterul său mai general ca un fel de mărturisire, cuprinde un fel de comentar introductiv la Abisul luminat, opul la care lucrez şi despre care vorbesc prin celelalte texte trimise.

 Vor mai rămâne de trimis fotografiile. Am unele din acestea la Cluj, dar va trebui să tratez cu amicii în legătură cu acestea.

 Adevărul este că nu numai data-limită mă grăbea să termin, ci şi faptul că mâine urmează să plec pentru opt zile la Veneţia. Îndată după întoarcere am să vă contactez. Vă rog să-mi scrieţi tot ce credeţi că ar mai trebui făcut pentru acel număr al revistei.

 Vă mulţumesc pentru răbdare şi vă rog să primiţi, dragă Domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase,

 Nicolae Balota

12 mai.2008

Dragă Domnule Boldea,

  Vei spune poate, deschizând acest mesaj: „În sfârşit, a dat Domnul!…” Sper că nu eşti prea supărat pe mine din pricina întârzierii trimiterii imaginilor promise. Mi-ar părea rău, mai ales că am citit, cu mare întârziere, frumoasele pagini pe care ai avut amabilitatea să mi le închini în Apostrof. Ele dovedesc o empatie critică, dar şi amicală pe care n-aş vrea să o tulbur. Îţi mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o. Cred că mă înţelegi că nu cer altceva de la cei a căror opinie contează pentru mine decât să mă citească.

 Dar să trec la obiect. După o destul de lungă întrerupere pricinuită de trei fapte cu totul diferite între ele: naşterea fericită a nepoţelului meu Pierre-Antoine, o şedere de opt zile în magică Veneţie şi terminarea unei lucrări, iată-mă gata cu adunarea, ordonarea şi trimiterea fotografiilor pentru revistă. Mi-a luat şi treaba aceasta, mărturisesc, ceva timp. Bineînţeles, cum era de aşteptat, am făcut şi acum o treabă excesivă. În loc să mă mulţumesc cu câteva ilustraţii, am trecut în revista aproape tot fondul meu de amintiri fotografice şi am făcut nici mai mult dar nici mai puţin decât un sinopsis foto al vieţii mele. Vei fi năpădit de o avalanşă de poze, în patru-cinci e-mailuri succesive. Bineînţeles, ştiu că zecile de imagini n-au cum să intre într-un număr de revista normal. Vei binevoi (îmi pare rău că îţi cer acest efort) să faci o selecţie, după cum vei crede de cuviinţă, după posibilităţile de publicare, după calitatea sau interesul imaginii. Dacă le vei avea pe toate (le trimit succesiv ca texte ataşate la câteva e-mailuri), vei vedea că merg de la mica mea copilărie (inclusiv părinţi, bunica, străbunica) până la nepoţelul meu nou născut (cu imaginea chiar din primele ore după naştere).Te vor amuza unele poze, dar vei fi poate singurul privitor al acestei panorame.

 Încep trimiterea, cu multe şi calde salutări.

 Nicolae Balota

P.s. Te rog confirmă primirea e-malurilor. Fotografiile sunt vizibile chiar în cuprinsul scrisorii, dar dacă deschizi attachement-ele vei avea şi legenda fiecărei imagini. Te rog comunică-mi dacă s-au recepţionat corect. Voi mai reveni cu o scrisoare referitoare la numărul de revista proiectat.

17 mai 2008

Dragă Domnule Boldea,

  Mă bucur că fotografiile au ajuns cu bine şi că vor putea fi de folos pentru numărul proiectat al revistei. Deşi îmi dau seama că „orele fiind înaintate”, nu se mai pot face eventuale adăugiri la un număr şi aşa foarte încărcat, devenit dublu, dar mi-am dat seama că în proiectul nostru, pe care aţi avut deosebita amabilitate de a-l propune şi realiza, lipseşte – poate – ceva, şi anume: Târgu-Mureşul. Să mă explic. Am uitat să menţionez în corespondenţa noastră că am câteva cunoştinţe în oraşul Dumneavoastră care, poate, v-ar fi putut ajuta prin câteva cuvinte, prin vreo informaţie, şi că vor putea fi, probabil, lezate prin faptul că nu le-am pomenit. Să le amintesc. O doamnă profesoară din Târgu-Mureş, Doamna Mirela Dredeţianu este – după cunoştinţa mea – singura persoană care până acum a susţinut (la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu) o teză de doctorat consacrata mie. Am luat cunoştinţă, din nefericire, târziu de această lucrare. Era în faza susţinerii, deci n-am putut să-i dau o mâna de ajutor în cursul elaborării, ceea ce ar fi eliminat o serie de erori şi poate ar fi îmbogăţit perspectiva. Dar să nu critic un efort lăudabil. Şi-apoi, în curând după susţinerea tezei, am intrat în perioada cea mai neagră a vieţii mele, aceea a suferinţelor soţiei mele, deci nu m-am mai interesat câtuşi de puţin de soarta acestei lucrări, nici n-am ţinut legătura cu autoarea ei. Nici nu ştiu dacă va fi publicat ceva din ea. Dar nu la o asemenea publicare mă gândesc acum, ci pur şi simplu la consultarea acestei cercetătoare în legătură cu numărul din Vatra.

 Semnalez apoi ca la Târgu-Mureş am foarte puţini prieteni (sau poate nu-i ştiu eu) dar printre aceştia sunt soţii Dr. Ştef. O întâmplare fastă m-a făcut să-i întâlnesc şi să-i cunosc aici la Nisa, unde veniseră la fiul lor, medic. Acest fiu a fost un adevărat înger păzitor, un medic mai devotat decât oricare altul în tot timpul bolii soţiei mele. Am descoperit între timp că tatăl, medic veterinar, este un pasionat al picturii şi încă unul devotat reprezentării picturale a Ardealului nostru. Am avut plăcerea să scriu un cuvânt înainte la un catalog al expoziţiei sale din Târgu-Mureş consacrate bisericilor vechi din Transilvania.

 În sfârşit – last but not least – este Părintele Ioan Iovan. Am vorbit despre el ca despre unul dintre cei mai dragi, mai apropiaţi fraţi de credinţa ai mei. Cum ştiţi este la Mănăstirea Recea de lângă Târgu-Mureş. Aş fi fericit că, într-un fel sau altul, să fie prezent în această publicaţie, care devine foarte reprezentativă pentru viaţa şi munca mea. În orice caz, vă rog mult să-i transmiteţi din partea mea cea mai călduroasă îmbrăţişare în Cristos, Domnul nostru.

 Vă rog să mă înţelegeţi. Nu doresc texte scrise sau vreun alt efort din partea acestor persoane. Ceea ce cred că ar fi bine venit ar fi poate o prezenţă a lor, o pomenire a lor în acest număr.

 Şi mai e ceva, nelegat propriu zis de Târgu-Mureş. Am mai amintit că aş dori o prezenţă a vreunui confrate maghiar la acest număr. Îl pomenesc pe universitarul şi scriitorul Viski; o preţuiesc de asemenea pe eseista şi scriitoarea Vallasek Julia (traducătoare a mea; a apărut nu prea demult, în traducerea ei, ediţia maghiară a cărţii mele despre Scriitorii maghiari din România (apărută la Mentor Kiado din Târgu Mureş în 2007). Aş dori, cum spun, să fie prezent vreun confrate maghiar în acest număr.

 Şi două ultime observaţii. Pentru date bio-bibliografice referitoare la mine, cea mai sigură sursă este tabelul cronologic întocmit de Bianca, pentru ediţia din BPT a cărţii mele Arte poetice ale secolului XX. E adevărat că, apărută în 1997, lipsesc o serie de date din ultimii 10 ani, dar, în sfârşit… În orice caz, vă rog să mă scutiţi de indicarea informaţiei false repetate de toate dicţionarele (Zaciu, Sasu etc.) cu privire la „debutul meu în poezie” prin volumul Din spuma mărilor” al unui alt Nicolae Balota, comandor de marină, volumaş apărut în prima sa ediţie când aveam vreo trei ani.

 Vă rog, dragă Domnule Boldea, să-mi spuneţi (în afara oricărei legături cu numărul) ce anume din cărţile mele vă lipseşte. Aş putea (chiar dacă nu dispun aici de toate) să vi le pun într-un fel sau altul la dispoziţie. Vă pomenesc, de pildă, o ediţie nouă, cel puţin dublată dacă nu triplata şi refăcuta a cărţuliei mele vechi Despre pasiuni, apărută nu demult la Bistriţa (editura Pergamon).

 Şi acum, permiteţi-mi să vă fac o invitaţie. Sunteţi oricând bine venit aici la Nisa. Aş dori să vă am aici, să stăm de vorbă, să facem plimbări prin localităţile de pe Coasta de Azur. Sunt cu adevărat bucuros de oaspeţi prieteni.

 În aşteptarea unei asemenea ocazii, vă rog să primiţi, odată cu mulţumirile mele, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balota

[Vatra, nr. 8-9/2014]