Autor / VATRA

de VATRA

Proza scurtă a anilor 2000. Autosuficienţa realului

Alex GOLDIŞ

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Mult mai mult decât o simplă antologie poate fi considerată cartea apărută anul trecut în coordonarea lui Marius Chivu, Best of. Proza scurtă a anilor 2000. Şi asta, pentru că mizele editorului depăşesc simpla colecţionare a celor mai bune fragmente dintr-un deceniu pentru a urmări, în fond, redimensionarea unui gen. Prefaţa criticului de la Dilema veche e, în primul rând, textul unui fan al prozei scurte – care, dacă nu face de-a dreptul oficiu de militantism, e pus măcar pe servicii de manageriere a imaginii ei în context românesc. Îl califică pe Marius Chivu tocmai experienţa în domeniu, probată prin coordonarea unei serii de volume tematice (printre care Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Iubire 12, ART, 2010), dar şi insistenţa asupra genului în cronicile literare din ultimii 10 ani. Din acest unghi, Marius Chivu e, probabil, singurul critic al ultimei generaţii – de nu singurul din ultimele decenii! – specializat pe genul scurt.

De ce avem proză scurtă?

Din multe puncte de vedere, aşadar, semnalul de alarmă pe care-l trage Chivu cu privire la absenţa genului la noi e perfect justificat. Mai ales că dinamica genurilor post-revoluţionare e paradoxală. Toată lumea deplângea cu lacrimi de crocodil moartea poeziei, în timp ce poezia o ducea bine-mersi. În schimb, proza scurtă suferea în tăcere, fără ca vreun critic să-i dedice vreo vorbă bună. Până la Marius Chivu, desigur, care încearcă să identifice şi explicaţiile pentru această „comă” prelungită a genului: „De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicaţii. În primul rând, lipsa tradiţiei, dar şi dificultatea genului placate pe mentalitatea scriitorului român care are prejudecata genului minor şi vede în roman oportunitatea scriitorului prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortazar, Cheever, Carver, Munro etc.), la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum şi, fireşte, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală şi de viziune a majorităţii editorilor care nu încurajează, nu susţin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreţinută şi de lipsa oricărui stimulent instituţional”.

De acord cu Marius Chivu per total. Ar fi de plasat, însă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, câteva nuanţe care ţin de contextele literaturii române. Dinamica gen scurt-roman e mai complexă decât pare la prima vedere şi ea răspunde, de fapt, în fiecare epocă, mizelor de etapă ale literaturii române. Înainte de a se vorbi, aşadar, grăbit şi general despre absenţa dintotdeauna a genului la noi (ca un soi de fatalitate sau ca indice al nivelului retrograd al literaturii române), trebuie repuse pe tapet circumstanţele acestei dinamici. E clar că perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de schiţă şi de nuvelă, fapt care-l face pe Mihail Ralea să analizeze, în 1927, cauzele absenţei romanului (altfel decât în formule imitate din romanţurile franţuzeşti). Situaţia se modifică însă radical şi perioada interbelică devine, într-adevăr, o perioadă de exclusivitate a romanului, în care genul scurt abia se mai vede. E clar, însă, că în relieful acestei pledoarii neobosite pentru roman se ascund complexele literaturii române înseşi. Nevoia racordării la cultura europeană echivalează, într-adevăr, cu nevoia de creaţie pe spaţii largi şi, cum se spune, de suflu epopeic. Epoca interbelică a romanului corespunde, nu întâmplător, cu epoca de expansiune (răutăcioşii ar spune, poate, chiar de „expandare”) a literaturii române. E de înţeles, de aceea, de ce genul scurt rămâne cu totul marginal. Când e practicat, totuşi, el aparţine literaturii pitoreşti, exotice şi fantastice (de tipul Vasile Voiculescu-Gala Galaction), fără miză în evoluţia formelor.

Lucrurile nu trebuie simplificate, însă, aşa cum o face Marius Chivu, cu privire la literatura postbelică. Există cel puţin două momente în care genul scurt iese la iveală drept modalitate privilegiată de exprimare a prozatorului. Pe de o parte, e vorba de prima parte a anilor ’60, acea perioadă de dezgheţ timid în care scriitorii rămâneau încă indecişi între politica realismului socialist şi poetica autonomiei esteticului. E perioada în care prozatori – unii dintre ei uitaţi azi, e drept – precum Nicolae Ţic, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu încearcă să scape de dogmele stalinismului printr-o serie de povestiri enigmatice şi pitoreşti, care au în centrul lor personaje bizare, „sucite”, de nealiniat politic. Prin caracterul său nefinisat, de felie de viaţă neînseriabilă unui scenariu ideologic prestabilit, proza scurtă devenea o formă (timidă, ce-i drept) de tranziţie dinspre perioada hard a realismului socialist spre „dezgheţul” literar.

E aproape de neînţeles, apoi, ignorarea, de către prefaţator, a anilor ’80, când genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii. A doua perioadă de expandare a romanului, din anii ’60-’70, când i se conferă misiunea imposibilă de a rezolva din unghi metafizic cam toate dilemele morale şi sociale ale individului sub totalitarism, e urmată de acest duş rece al prozei scurte, care refuză jumătăţile de adevăruri înalte în favoarea integralităţii adevărului mărunt şi la îndemână. Afirmaţia că desantul optzeciştilor „a rămas, în prea mare măsură, tributar experimentalismului textualist, şi doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu au continuat şi confirmat cu adevărat în povestire” e de neînţeles din două puncte de vedere: pe de o parte, nu tot optzecismul românesc poate fi plasat sub eticheta peiorativă de textualism, de vreme ce prozatorilor sus-menţionaţi li se pot alătura destui autori de proză scurtă care n-au nici în clin, nici în mânecă cu curentul lansat de Nedelciu: Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Daniel Vighi, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu şi alţii. Pe de altă parte, nu văd de ce „a fi tributar experimentalismului textualist” reprezintă, pentru Chivu, o modalitate descalificantă pentru proza scurtă. T. O. Bobe, Luca Dinulescu sau Adrian Georgescu sunt doar trei dintre prozatorii antologaţi în Best of care practică azi – şi încă într-o manieră epigonică! – textualismul. Mai plauzibilă e ipoteza că, pentru a deveni promotorul nr. 1 al prozei scurte româneşti, Marius Chivu a preferat să şteargă din condei aportul unei generaţii care a practicat şi a teoretizat ca nicio alta înainte genul scurt. Cele două antologii, ale lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1998), respectiv Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă (1999), de referinţă în istoria genului la noi, sunt trecute sub preş de prefaţa lui Chivu.    E drept că perioada imediat postrevoluţionară a lăsat-o mai moale cu proza scurtă şi că moştenirea imediată a optzeciştilor e aproape insesizabilă. Dictonul „când doi se ceartă, al treilea câştigă” e ilustrat perfect de perioada post-decembristă, când din confruntarea dintre proza scurtă şi roman câştigă jurnalul. Ascensiunea memorialisticii a pus în umbră, pentru un deceniu, cam toate genurile ficţionale româneşti. Iar revirimentul ficţiunii din jurul anilor 2000 n-a însemnat neapărat şi o redescoperire a prozei scurte. Întoarcerea la story despre care s-a tot vorbit în ultimii ani a echivalat cu o redescoperire a romanului. Doar sporadic şi de data aceasta cu totul fără program a mai reuşit să ţină proza scurtă capul de afiş al contemporaneităţii.

Faptul că Marius Chivu omite mai mult sau mai puţin intenţionat aceste roluri episodice ale prozei scurte în istoria literaturii române nu înseamnă că el n-are dreptate în ce priveşte imaginea globală: proza scurtă n-a reprezentat, în cultura autohtonă, un gen predilect. Vinovată e, într-adevăr, o anumită prejudecată a construcţiei emfatice, la care se adaugă mecanismul greoi al literaturii ca instituţie, de nu al societăţii româneşti în general. H. E. Bates consideră că ascensiunea prozei scurte în America e legată tocmai de faptul că „people are talking faster, moving faster, and apparently thinking faster”. Ca niciun alt gen, proza scurtă e legată de dezvoltarea literaturii de consum, fie că merge la pas cu ea (ca în cazul short story-urilor publicate în publicistica de largă circulaţie), fie că merge în paralel sau chiar contra curentului. O mare parte din proza scurtă a modernismului, de la fragmentele lui Henry James sau Joyce până la Virginia Woolf sau Frank O’Connor dezvoltă tehnici de ermetizare şi de omisiune din exasperarea polemică faţă de literatura de consum. Or, absenţa acestui segment al literaturii române, fie că-i spunem de consum sau de divertisment, e responsabilă, cred, pentru slaba tradiţie a prozei scurte (dar şi a prozei SF, a romanului poliţist, a romanului erotic etc). A scrie literatură în cultura română, la fel ca în alte culturi sud-est europene, a echivalat, foarte adesea, cu a scrie Literatură: a construi, adică, durabil şi grandilocvent, a pune o cărămidă la edificiul literar naţional. Or, e clar că romanul sau poezia reprezintă vehiculele cele mai adecvate ale acestui grand narrative literar-naţional, care s-a reactivat în cultura română atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică, după hiatusul stalinist.

 

Oul prozei scurte şi găina Noului Val Cinematografic

  Poate că cea mai importantă calitate a antologiei lui Marius Chivu rezidă, însă, în contrarierea pesimismului teoretic din prefaţă şi în demonstraţia că există, iată, o proză scurtă actuală demnă de luat în seamă. Din acest punct de vedere, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 seamănă cu un act de scamatorie, cu jocul de-a „uite-o, nu e”. Căci, deşi n-a ţinut capul de afiş al scriiturii douămiiste (unde poezia şi critica au fost considerate genurile predilecte), proză scurtă s-a scris, totuşi, după cum reiese din numărul mare de scriitori antologaţi şi mai ales din calitatea fragmentelor alese. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, prozei scurte îi lipsea un ghiont de marketing, dublat de un bun gust critic, ambele asumate acum cu brio de Marius Chivu. Cei douăzeci şi trei de autori sunt reuniţi nu după vreun criteriu generaţionist, ci după cel al debutului („să fi debutat în preajma anului 2000”, zice editorul), ceea ce asigură cărţii o varietate considerabilă a scriiturilor. Alături de autori oarecum consacraţi într-ale prozei scurte şi/sau vedete ale prozei ultimilor ani (atenţie, niciunul pe care să nu-l fi tentat şi romanul!) precum Radu Parachivescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Baetica Marpurgo, T. O. Bobe stau prozatori care n-au ocupat niciodată prim-planul discuţiilor literare precum Lavinia Branişte, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşeanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truţă. Lângă ei, poetul reconvertit temporar la proză Dan Coman şi eseistul/criticul Angelo Mitchievici. Un peisaj divers şi degajat, lipsit de delimitări istorico-literare prea drastice.

Nici diferenţele de vârstă (literară), nici calibrul diferit al scriitorilor antologaţi de Marius Chivu nu dăunează omogenităţii valorice a volumului. Dimpotrivă. Cele patruzeci de bucăţi alese sunt surprinzător de apropiate valoric şi cine n-a citit în întregime volumele din care sunt extrase s-ar putea să rămână cu impresia că proza scurtă românească e, de la un capăt până la celălalt, excelentă. Nu mă înham aici nici la o analiză tematic-stilistică, nici la una valorică (ar fi imposibil de omogenizat tendinţele centripete ale autorilor antologaţi), însă nu mă pot abţine să nu reţin câteva lucruri: că, în momentele ei de vârf, proza scurtă a anilor 2000 e o proză realistă, foarte atentă la detalii, însă sensibilă la paradoxurile societăţii de tranziţie. Nu ştiu care a fost primul, oul sau găina, în ecuaţia literatură douămiistă – Noul Val cinematografic românesc, însă multe dintre scenele prozei lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (cei mai talentaţi prozatori ai generaţiei, cărora li se adaugă newcomer-ii foarte interesanţi Mihai Mateiu şi Lavinia Branişte) par coextensive imaginarului lui Cristi Puiu-Cristian Mungiu. Aceeaşi umanitate măruntă, acelaşi umor uşor burlesc, aceeaşi asumare cinică, lipsită de impulsuri (auto)iluzionante, a realităţii. Cu singura diferenţă că, spre deosebire de Noul Val, prozatorii realişti ai douămiismului par mai puţin înclinaţi spre experiment şi mai puţin radicali – atât stilistic, cât şi imaginar. În spatele decupajelor semnificative de real ale acestor prozatori se mai simt încă, din păcate, concesiile făcute publicului – orice s-ar spune, o problemă mai stringentă pentru literaţi decât pentru oamenii de film. Fragmentele antologate de Marius Chivu aici ar putea furniza o bază îndeajuns de solidă nu doar pentru inventariarea temelor specifice noii generaţii de scriitori, ci şi pentru discutarea celor mai importante tendinţe formale. De notat doar că, exceptând câteva fragmente semnate de Luca Dinulescu, Dan Coman, Călin Torsan sau Marian Truţă, proza fantasy şi/sau SF lipseşte cu desăvârşire ori e tratată în regim parodic. Ceea ce înseamnă, în principiu, două lucruri: că proza scurtă a anilor 2000 se mulţumeşte cu realul – n-are nevoie, adică, să transgreseze limitele lui pentru a identifica scenele asupra căruia să-şi activeze blitz-ul. Dar şi că acest ataşament faţă de real, care s-ar putea să rămână o etichetă a prozei, de nu a întregii literaturi a perioadei, provine din faptul că (s-a mai spus de atâtea ori) fantasy-ul, burlescul sau absurdul sunt de regăsit, imediat după Revoluţie, în viaţa de zi cu zi. Un real autosuficient, gata să înglobeze cele mai fantastice scenarii cotidiene. Aşa cum reiese din antologia lui Marius Chivu, absurdul de zi cu zi e marea temă a prozei scurte şi nu ştiu alt gen post-revoluţionar mai calificat pentru transcrierea lui.

Nu mai lungesc vorba, las cititorul să exclame pe cont propriu, după parcurgerea celor peste 400 de pagini, „Habemus proză scurtă!”.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poeme de Carmen Veronica STEICIUC, Ioan Tudor IOVIAN, Violeta ION, Crista BILCIU, Daniel D. MARIN

poetry

Carmen Veronica STEICIUC

 

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate

şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor

 

prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin

mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,

 

în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

de la o vreme ploile

 

 

de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui

tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama

 

când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc

uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară

 

ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite

preschimbă cuvintele albe în fluturi

 

din puzzle-ul care sunt eu

 

rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu

deja alunec incompletă prin tine şi prin mine

 

la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale

memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des

 

dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc

himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

…

 

Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.

Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.

Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.

Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.

Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.

Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.

Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.

Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.

Şi un fluture alb.

Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.

Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.

O livadă de portocali.

…

 

Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.

În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.

Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.

El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.

Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.

Caen îi ţine pe toţi în braţe.

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

…

Era cald şi bine acolo.

În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.

Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.

Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.

Da, aţi înţeles bine.

Era o ea.

 

Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.

Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.

 

Mai erau şi visele ei.

Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.

A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.

Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.

Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.

 

Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.

Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.

Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.

Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.

Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.

Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.

 

Era cald acolo. Şi era bine.

…

Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?

Sigur.

Vă răspund cu plăcere.

 

Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.

Până aici, nimic deosebit.

Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.

 

La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.

Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.

Eu chicoteam.

Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.

De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.

De nenumărate ori.

 

Era, de fapt, un proces de modelare.

Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…

Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.

 

A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.

 

Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.

 

În scurt timp am realizat că am aripi.

Apoi un trup.

Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.

Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.

Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.

 

O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.

 

O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.

 

Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.

O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.

 

Cam asta ar fi.

Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?

Da, se poate spune şi aşa.

 

…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.

Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.

 

Da, aţi înţeles bine.

Umbre.

Am spus umbre intenţionat.

Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.

 

Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.

Abia târziu am înţeles jocul.

Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.

Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.

Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.

 

El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.

Dar simţea că aşa trebuie să fie.

 

Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.

 

Ea nu m-a uitat.

Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.

Şi prin asta m-a cucerit definitiv.

…

V-a plăcut mutarea mea?

Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…

 

Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.

Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.

Eu eram dorinţa ei.

 

Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.

Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.

 

Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.

De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.

Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.

 

O formă de magie? Nu. Nicidecum.

Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.

 

Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.

Momentul zero.

Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.

Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.

Un bulgăre care definea împlinirea.

Împlinirea dorinţei.

 

 

Ioan Tudor IOVIAN             

 

frigul

 

a cam venit vremea să luăm o altă cale

 

e frig în patul vraişte al copilăriei

e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara

e frig în minte

e frig în stele

între noi e distanţa dintre două continente

deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării

 

e frig ca într-o salină în inima ta

„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –

 

de frig şi de linişte rea

pereţii minţii crapă

ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii

cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală

 

copilul moare fără să fi aflat de ce

în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol

 

frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise

 

te rog

nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină

fiindcă nu de sus vine

 

şi e atât de frig în lume

e atât de târziu

e atât de amar

 

 

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

 

aş vrea să deschid

uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine

inima care n-a luat foc niciodată din dragoste

mormântul atâtor zăpezi

lada cu un El Dorado uriaş

 

cu bocancii plini de noroi grei ca moartea

dansez în ploaie

frământând

frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi

beat beat

cu o cheie în mână –

de aur de lumină de carne de pământ

 

în jur nebuneşte

rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă

dinţi cariaţi teii în floare

 

dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic

 

„aşa să mă ţineţi minte” – zic –

„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte

cu picătura de sânge în colţul gurii –

trandafir vânăt

pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”

zic –

 

„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

în noroaiele El Dorado-ului

fericit

ca Vaca Domnului sub frunza de vişin

ca prigoria-n vântul

lui aprilie

ca roza înmulţindu-se-n carne

 

cu bocancii grei

cu inima şi mai grea

cu gura uscată de arşiţă

 

in deserto clamando”

 

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

– desprindere II –

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

mă bălăcesc

între muzici lascive bere şi mititei aioşi

muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan

cu Suzana şi Lolita

trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

în baraca miracolelor

 

şi roata norocului din adn-ul meu

produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră

produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi

de pe Dâmboviţa & Tâmpa

pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice

pentru ministerele nimicului cu scârlionţ

 

şi roata norocului din mintea distrusă produce

în valuri kalaşnikov

realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii

pentru generaţiile copy-paste copy-paste

 

dar roata norocului

cu slove de foc şi slove făurite

 cu litere tipărite cu fierul roşu în carne

produce

între Carpaţi Dunăre şi Mare

printre hăulituri cu ghionturi mioritice

atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele

să mă arunc în ziua de ieri

pentru totdeauna

 

dar vai

dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă

în întunericul erotic

Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei

ambetat absolut undeva în Cişmigiu

ascuns

cum numai marea sub clopotele verzi

 

 

hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă

să ne întoarcem sufletele pe dos

să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă

 

să facem măscări prin

paradisurile artificiale

 în care

 goală şi vopsită în verde de paris

 baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat

cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică

 

dar

hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor

sticlă pisată şi merde afrodiziac

hai să ne tăvălim beţi-turtă

prin praf de puşcă şi piper şi creier

făcut zob cu ranga iubirii de oameni

în academia scrobită

ţeapănă de atâta gravitate

 

-mausoleul merdului tricolor –

 

hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare

cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş

între oameni de câlţi

oameni de gumă

oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare

 

o să vă vând contra cost cu pipeta

esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă

celor în care gloanţele dum-dum

fac să înflorească

psihedelic

iadul

 

pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita

să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi

să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis

 

cu iarba fiarelor

o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate

ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei

 

hai să vi-l arăt

dincolo

pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze

care vinde pisată mărunt

piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –

e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare

pentru săpat şanţuri în Pacific

pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului

din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute

pe scara Richter

 

ia faceţi voi mumos-mumos

ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul

licoarea poeziei

cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii

cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte

şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii

 

şi

le spun

celor dispuşi

să privească în ochii mari şi minunaţi

 moartea din ei înşişi

până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi

rătăciţi între acum şi atunci

 

 

( şi nici un om nu o va atinge aici

– şi ea va zbura

liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează

pe deasupra gunoaielor

din oraşele frigului

a munţilor măcinaţi de boli

a morţii în travesti )

 

dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău

 

 

 

Violeta ION

 

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

 

Deasupra Ardealului

 

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni

palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave

răsucite a ploaie şi linişte.

Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.

Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,

din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă

din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi

toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care

ţîşneşte sînge gros, bun

ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul

cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.

După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire

se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus

de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş

se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei

bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros

şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.

Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.

N-am aflat niciodată ce caută.

 

 

Mă uit la femeia asta

 

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam

în spatele geamului oameni lungi

oameni prietenoşi

unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra

îşi agită mîinile în gol.

Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi

o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.

Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută

şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine

se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.

În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă

şi în fiecare noapte văd o femeie care trage

un leş în sus pe scări pînă în creier

 

 

Asta e a doua noapte

 

în care visez morţi care nu fac parte

din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine

pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai

trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie

nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!

Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?

Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?

Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!

A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.

Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,

mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare

lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.

Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!

Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.

Se cam clatină că el a început de aseară.

N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă

un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune

o ţuică sănătoasă de prună

îţi cumpără tata carne pentru fripturi

le perpelim frumos la cuptor

luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.

Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea

să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.

Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă

pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,

şi curg pînă se umple sufrageria

şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.

 

 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

Crista BILCIU

 

EVANGHELIA DUPĂ LILIT

în 13 cânturi deşucheate

(POEMA DESNUDA – Cartea 2)

Prolog

 

 

Ascultă-mă

dar nu cu urechea,

 ci cu sexul lipit de textul prin care respir…

Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar

nu orice purtător de penis e bărbat, după cum

nu orice purtător de pix e critic literar

pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –

unele mai blânde zgârie rău

altele rânjesc doar (cele de Cheshire)

iar altele bătrâne fac zeama bună –

dar, de cele mai multe ori,

precum oul care dă lecţii de gătit găinii

aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă

căci, vai, nu orice critic literar are pix

(nu orice pix zgârie rău)

unii critici au sex

iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa

Lilit râde în somn căci

Ce naşte din poezie critici literari mănâncă

 

 

Introducere

(Odă mie însămi)

 

-Cine eşti tu?

-Sunt Lilit. Lilitu…

Cartea a doua nu e cine ştie ce

În ea veţi face cunoştinţă

cu ceea ce a mai rămas din

personajul numit Laura

cu o versiune adăugită, peticită

şi îmbunătăţită

Deci, eu, Laura

scriu

înşir cuvinte în mansarda mea

de pe Căderea Bastiliei

alături de partenerul meu neobosit

şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume

Gândac Gândescovici Raskolnikov

El stă în chiuveta mea care picură

iese din instalaţia de scurgere

şi aşteaptă

aşteaptă să îl observ

şi să îmi fie frică şi greaţă

(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)

atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre

şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău

eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă

eu ţi le voi purta în jos

prin instalaţia de scurgere

până în casele oamenilor

eu ţi le voi sălta spre urechile

şi decolteurile gospodinelor

spre urechile intelectualilor

Iar mansarda ta va fi un focar de cultură

Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet

voi lipi abţibilduri cu chipul tău

şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,

ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă

şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică

atunci când vei muri,

tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,

şi în manualele alternative,

în ştirile de la ora 5,

chiar în „Times” şi „Sunday News”

şi de acolo, ţup!

în subconştientul colectiv.

Şi viaţa ta nu va fi degeaba

nimic nu va fi degeaba

aliluia aliluia aliluia…

 

Ascultă.

Aşa reflectam eu în timp ce

mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului

(mint când spun că străzile sunt prăfuite –

de fapt, inventez,

ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine

încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –

nici măcar la tine care mă citeşti,

probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,

te plictiseşti

Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)

Chiar acum, creierul meu scrie,

Corpul meu nici nu e aici,

paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice

în zig-zagul supermagazinelor,

sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,

ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,

te vezi pe tine în ea

şi rămâi tâmpit, ca Narcis,

Dar sufletul meu e departe de a se extazia

de netezimea obrazului său,

sufletul meu e orb

şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,

îşi tatonează încet, cu tentaculele,

fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –

pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,

altfel de unde apa din cală,

de unde oscilaţiile periculoase ale navei,

gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,

de unde fuga îngrozită

a şobolanilor lucidităţii,

care preferă să se înece decât să însoţească

o astfel de corabie bolnavă (nu beată).

Rana – cauza bolii – spărtura mare

prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,

fluierând a pagubă,

credem că a fost făcută de ochii lui albaştri

de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…

 

STOP!

Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.

Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?

Şi de ce sunt albaştri?

Şi cine eşti tu?

Sunt Lilit. lilitu.

Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?

 

Atunci Laura se trezi din somn.

 

 

 

Daniel D. MARIN

 

 

Lumea într-un cip

 

Trăiesc în bunăstare şi apatie.

În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.

Când traiul ăsta dă semne de oboseală,

lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.

Dacă aş putea introduce lumea

într-un cip pe care l-aş putea activa oricând

m-aş putea crede un dumnezeu-copil.

În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,

obedientă ca un roboţel-spion

dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu

de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.

Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.

 

 

Lecţia de cinism

 

Învăţ să fiu un bun cinic.

Mă ajută să trec peste.

Cinismul de împrumut îmi

vine perfect. În noua mea haină

defilez calm prin societate.

Cota de popularitate

îmi creşte invers proporţional

cu puţina îngăduinţă

de care dau dovadă. Însă tot

nu reuşesc să trec peste.

Cu cinismul la vedere, trec

prin societate ca un superb

manechin anorexic pe catwalk.

 

 

respiro

 

Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.

Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn

castronul cu mâncare al pisicii

în mijlocul camerei, smotocesc pisica,

mă învârt în jurul camerei,

sar până dau cu capul de tavan.

Un vecin îmi bate în ţeavă

să mă potolesc, altul mă întreabă

direct prin peretele lavabil

ce m-a apucat. Şi ce-mi place

să-i las în suspans! Din păcate

nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.

Sunt cuminte şi mă doare.

Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.

Pisica stă în mijlocul camerei

în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri

de birmaneză, total confuză.

 

 

Levitaţia

 

Se mai întâmplă să-mi iasă exact

invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.

Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,

dar paranoia mi-a invadat mintea.

Din paranoia am trecut printr-un

inexplicabil proces direct la extaz.

Buddha mă privea şi parcă mă invidia.

Mie nu-mi păsa. Nici nu mai

ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia

aura în jurul capului. Mai s-o ating,

dar extazul te consumă şi se consumă

rapid. M-am trezit în metrou.

Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic

roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii

se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.

 

 

Nediferenţiatul

 

Încerc să fiu eu.

Nu-mi iese.

Împrumut voci, figuri,

uneori chiar gânduri.

Fără voie. Nu mai ştiu unde

încep eu şi unde încep

ceilalţi. Nediferenţierea îşi face

de cap în propriul meu cap.

 

 

Motor!

 

Mi-e foarte greu să accept

că în realitate nu e foarte greu.

Mă ascund ca un tâlhar

cu şişul în mânecă după tihnă

şi trândăveală, să pot

la un moment anume ales

să înfig şişul în oricine-mi perturbă

reveriile bizare. Dar nimeni,

nimeni nu se sinchiseşte.

Atâta plictis încât las bizareriile

deoparte şi trec la acţiune.

O imensă energie benefică

îmi inundă trupul. Întorc totul

pe toate părţile. Sunt în plină

acţiune de cercetare. În curând

voi fi în deplină acţiune.

Deja mă trece un fior când

mă gândesc la tot ce-aş putea face.

 

 

Direct spre soare

 

Mi-am luat un automobil.

Numai bun pentru drumurile noastre.

Nu consumă mult. Numai

că de câte ori sunt la

volan mă transform în altcineva.

Nimeni nu mă recunoaşte.

Şi mă ţin de farse.

Până mă plictisesc. Atunci

mă dau jos din automobil şi redevin eu.

Mi-a venit meseriaşa

idee să-i ataşez nişte aripi.

Să fie un nou automobil zburător

prin lume. Dar de unde aripi?

Prind un arheopterix

şi-i retez aripile, apoi precum

Dedalus le ataşez cu ceară

la automobilul meu. Şi pornesc motorul.

Şi îmi iau zborul direct spre soare.

Însă gelos pe mine nimeni nu-i.

Sunt prea multe avioane.

 

 

câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

pe iarba crudă şi umedă

copilul ţine un câine invizibil în braţe

îl mângâie pe blana deasă şi moale

îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată

câinele invizibil pricepe desigur totul

(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)

şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret

 

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte

o muşcătură el două câinele invizibil

 

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

un copil cât un purice

se joacă în blana moale şi deasă

a unui câine invizibil

care creşte tot creşte

cât blocul de vis-a-vis

cât un transatlantic.

 

 

Individualitate

 

Vine o vreme când toate îţi par

aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,

fluxuri energetice şi electromagnetice,

sunt o masă omogen structurată

ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla

totul e indistinct. Mai grav,

tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.

Încerci să-ţi recapeţi

individualitatea, dar ea nu dă semne

că ar vrea sau ar putea fi recuperată.

Te gândeşti că poate acesta e un semnal

că un nucleu al individualităţii tale

a rezistat totuşi. Încerci să construieşti

în jurul lui straturi de individualitate.

Aproape că ai reuşit, ai o puternică

individualitate, dar abia ieşi în stradă

printre mii de oameni că straturile

cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.

Îţi subminezi

până la extincţie

propriul nucleu de individualitate.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

EKG

Paul TUMANIAN

06-poemul-duminica

Singur cu asistenta în cabinetul de electrocardiografie, Filimon s-a lungit pe canapeaua tare peste care e întins un cearşaf alb şi o mică foaie de muşama cărămizie la picioare. Asistenta, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi bine făcută, chiar cu alură sportivă s-ar putea spune, încearcă, profesionist, să le transmită pacienţilor, în particular lui Filimon, starea ei de încredere şi de relaxare, reală sau doar pentru uzul acestora. În timp ce, aşezată la măsuţa de la perete, trece în registru datele de pe biletul de trimitere, face, vorbind cu Filimon, o asociere neaşteptată între electrocardiograf şi poligraf… E vorba de detectorul de minciuni, precizează ea pe un ton neutru pentru cazul când el n-ar cunoaşte termenul… Filimon se amuză cu gândul că bine ar fi ca tulburările sale de ritm cardiac care îl neliniştesc de o vreme încoace să fie dovedite drept minciună… Aplecată peste registru, asistenta îi vorbeşte apoi, atingând subiectul cumva tangenţial, de radiaţiile emise de aparatele medicale, şi nu numai de cele de-aici din cabinet. Probabil că aşa se şi explică asocierea făcută de ea între electrocardiograf şi poligraf. Nu pare a fi deloc încântată de eterul saturat de electromagnetism, luat în ansamblu, în care îşi duce viaţa, care include şi contribuţia aparatelor electrocasnice de acasă. Ar putea fi o diversiune din partea ei, menită să abată atenţia pacientului de la obsesia bolii. Dar nu, mai degrabă e vorba de o preocupare reală a asistentei…

Cu doar câteva minute înainte, Filimon îşi aştepta rândul afară, pe holul destul de neprimitor, unde în general pacienţii fie se închid în muţenie, fie, dimpotrivă, se confesează unii altora în chip impudic, dezvăluind detalii ale suferinţelor lor, care pe tine, stătător de o parte, te dezgustă şi te înspăimântă în acelaşi timp…

Filimon simte pe piept contactele reci pe care i le fixează unul câte unul asistenta. Operaţie premergătoare unei execuţii! Iată un gând nostim, pe care Filimon, pentru a intra în jocul diversionist al asistentei, i-l împărtăşeşte. E bine că aveţi simţul umorului, apreciază asistenta. Dar mai important e să gândiţi pozitiv. Şi adaugă: Să gândim pozitiv şi să evităm stresul. De fapt, la stres voia să ajungă.

Stresul, desigur – asta e convingerea asistentei c-ar fi cauza bolilor de inimă. Şi nu numai. Poate că a tuturor bolilor… Lume stresată, fără ca cineva anume să fie vinovat… Zice: Ridicaţi-vă puţin mijlocul… Aşa. Râde politicos în timp ce îi strecoară pe dedesubt un elastic cu care îi fixează pe piept alte contacte reci. Acum, gata – zice –, nu mai vorbiţi. Staţi liniştit. Relaxaţi-vă… Filimon îşi dă toată silinţa: încearcă să se autosugestioneze că are destulă putere asupra propriului său corp, şi să-şi insufle încrederea că prin exerciţiu şi-l va stăpâni în totalitate. I se pare, apropo de prezenţa lui în cabinetul de electrocardiografie, că găseşte o oarecare linişte în gândul că oamenii, cum-necum, se ajută totuşi între ei. Ca să te eliberezi de teamă, îşi zice, trebuie doar să te laşi ajutat, să fii în rând cu ceilalţi… Dar care ar urma să fie contribuţia ta la liniştea semenilor? Altădată i se părea atât de complicat… O clipă, zice asistenta, s-a desprins un contact aici pe piept. Filimon simte îndemnul să-şi ia un aer familiar când îi răspunde glumind: N-am nicio vină… Sigur că n-aveţi, acceptă asistenta zâmbind. E din cauza pilozităţii.

Filimon o priveşte cu coada ochiului. Se întreabă dacă ceea ce vede pe faţa ei e un zâmbet strict profesional, sau uşor viciat de aluzia la unul din atributele sale masculine; în definitiv e şi ea femeie, şi încă destul de tânără. Asistenta arată ca o femeie independentă, destul de probabil nemăritată. Sau divorţată. Filimon se întreabă dacă are un partener pe măsura ei, adică unul înalt, solid, cu alură de sportiv, cumpătat şi, opus ei, scump la vorbă. Poate. Şi ar mai fi o variantă: să fie lesbiană. De multe ori i-au ajuns la ureche istorioare cu lesbiene dar niciodată n-a cunoscut vreuna şi nici nu s-a interesat de ele în detaliu. Oare, la fel ca şi la bărbaţi, una din partenere e activă, iar cealaltă pasivă? Dacă aşa stau lucrurile, asistenta, cu aerul ei voluntar (şi totuşi feminin), ar trebuie să fie activă. Dar în ce ar putea consta activitatea şi pasivitatea la femei? Mai multă sau mai puţină iniţiativă? Capricii acceptate din partea partenerei?…

Închide ochii şi ascultă. Înregistrarea a început de câteva secunde. Peniţele fâşâie continuu pe banda care se derulează, înregistrând ce? Oricât ai gândi de pozitiv, e greu de presupus că după aritmiile repetate din ultima vreme, electrocardiograma va arăta o inimă intactă…

Fâşâitul acului a încetat. Asistenta spune: Gata, asta o fost tot. Aţi scăpat de radiaţii!… Începe să desprindă contactele şi strânge sârmele colac. Şi adaugă pe acelaşi ton glumeţ: Aveţi grijă să vă feriţi de alte rele… Cam la ce rele să mă aştept? întreabă Filimon… O, sunt multe, răspunde asistenta cu un aer de cunoscătoare. Dacă nu le simţiţi vă puteţi considera un om fericit! Vorbeşte din nou în timp ce desprinde contactele de deasupra gleznelor, fără legătură cu meseria ei de asistentă, dezvoltând ideea cu relele care ne pândesc pretutindeni. Carnea de vită şi în general orice carne de culoare roşie… Eu una mă feresc de ele ca de dracu’! Carnea roşie conţine energii negative care, prin îngurgitare, te afectează din interior… Energii negative? Lui Filimon îi vine din nou să glumească: Doar prin îngurgitare, sau la simpla apropiere de respectiva carne? Se abţine însă.

Asistenta rupe din aparat fâşia de hârtie care conţine amprenta răului cuibărit în inima lui Filimon şi îşi aruncă privirea pe ea — o privire voit fugitivă, ca să nu lase impresia că o cercetare atentă din partea ei, o simplă asistentă, ar putea fi interpretată de către pacient drept pretenţie de a se substitui doctorului. O fi ea cunoscătoare, dar până la un punct. Spune: Mie nu mi se pare că sunt modificări importante… Mă rog, poate c-ar fi câte ceva… Dar… o să se pronunţe domnu’ doctor.

Îi înmânează lui Filimon fâşia de hârtie cu înregistrarea şi îl însoţeşte până la uşă pentru a-l invita pe pacientul următor.

Doctorul e un tip încă tânăr, de cel mult patruzeci de ani. Şade la biroul său, adâncit în studierea electrocardiogramei. Electrocardiograma lui Filimon. O baleiază cu privirea, sare de la o pistă la alta, îşi apropie faţa, şi-o îndepărtează, compară. Filimon ocupă scaunul din faţa sa şi, oricât ar dori să se autosugestioneze că nu-i decât un hop pe care o să-l treacă cu bine, aşteaptă totuşi cu nelinişte în suflet. Brusc, doctorul îşi ridică ochii spre Filimon, îl aţinteşte cu o privire intensă, hipnotizatoare, care parcă spune: Acum eu am să-ţi dau o veste proastă iar tu n-ai să te pierzi cu firea. Dar ai s-o iei în serios. Promiţi? Vine o întrebare: Aţi simţit în ultima perioadă o durere în piept, aşa, ca o gheară? Filimon tresare până în străfundul sufletului: joaca s-a terminat, am trecut la lucruri sumbre! A recunoscut imediat expresia aceea fatidică – gheară în piept. Aşadar infarct. E suspect de infarct… Nu, nu-şi aminteşte de nicio durere. Doar aritmiile de care i-a vorbit… Doctorul insistă, îşi îndulceşte tonul: Nu neapărat recent. Poate mai demult, ia încercaţi să vă aduceţi aminte. Se poate să se fi întâmplat chiar cu ani în urmă. Ştiţi, lucrurile astea lasă urme… Cu ani în urmă? Nu, Filimon n-a simţit nici mai demult o asemenea durere. Nu se poate înşela, e sigur. Nu, pur şi simplu nu-şi aminteşte… Doctorul nu-l mai scrutează cu privirea. Nu-i cazul să vă îngrijoraţi, se poate trăi foarte bine şi cu infarct, atâta doar că e nevoie de mai multă prudenţă. Şi oricum, în nicio situaţie prudenţa nu strică. Aşa că nu vi se cere nimic în plus. (A fost doar o glumă.) Am să vă dau o trimitere pentru un set de analize. Asta o să clarifice lucrurile. Doctorul acţionează ca unul care nu se află în faţa primului astfel de caz: se apleacă şi scrie dintr-o bucată biletul de trimitere pentru analize. Îşi aminteşte fără greş tot ce trebuie. După care, cu rezultatele în faţă, vor sta de vorbă pe îndelete.

Acuma da, e momentul să gândim pozitiv. Cine poate.

Filimon a părăsit policlinica fără să ia liftul. La ce bun să se grăbească? Încotro să se mai grăbească? A coborât încet pe scară, etaj după etaj… A plecat dintr-o lume şi iată că s-a pomenit într-alta. Înainte şi după. Aici soarele are mai puţină putere decât în lumea de dinainte. Insinuantă, o împăcare cu tot şi cu toate stă să i se infiltreze în viaţă. La cafeaua de după, în casa melancoliei, împreună cu noua sa prietenă care nu aşteaptă nimic de la el, şi nici el de la ea — şi de la nimeni. Un văl albăstrui atenuează petele de soare de pe străzi dar deopotrivă şi petele de umbră, atenuează totul, ca şi cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii. Se întreabă: să însemne asta oare nelinişte? Sau resemnare?

Lumea însăşi are un răspuns pentru toate: între cele două e domnia incertitudinii, blândă şi anestezică.

Lasă în urmă policlinica şi o ia pe strada Luigi Cazzavillan, îndreptându-se la întâmplare spre capătul tramvaielor 6 şi 20, la doi paşi de catedrala Sf. Iosif. Păşeşte de-a lungul unui zid împrejmuitor, cu sufletul toropit de acea incertitudine blând-adormitoare, cu înclinare spre speranţă – totuşi. Crengi albăstrii, frunze albăstrii, copaci albăstrii se înalţă aerian peste creasta acelui zid. O casă părăsită, veche de la început de secol 20 sau de la sfârşit de secol 19, se iveşte pe partea cealaltă a străzii, aşa, ca o recompensă pentru cât a fost – şi este încă – Filimon de dăruit trecutului. Acea casă, necunoscută, şi poarta de fier forjat de la stradă, atârnând într-o balama, legată cu un lanţ cu lacăt, toate la fel de ruginite, se armonizează între ele şi cu ceea ce simte acum… Îşi aminteşte disperarea care l-a cuprins când a spart cu câţiva ani în urmă, din neatenţie, o farfurie scumpă de porţelan de Meissen, patrimoniu al familiei. O revede în amintire: linii curbe albastre, margine ajurată, ciorchini de struguri cu frunze de viţă şi vrejuri răsucite… Doamne, cât de ireparabilă i s-a părut spargerea farfuriei, ce rană în suflet! Motiv de sinucidere, nu alta! Reconstituie în minte secvenţa scăpării din mână a farfuriei, îşi imaginează mişcările rapide – şi inspirate – pe care le-ar fi putut face pentru a preîntâmpina dezastrul. Pierderea farfuriei a devenit între timp o amărăciune aproape plăcută… Priveşte cu o curiozitate vlăguită, dincolo de poarta ferecată, casa părăginită dar chiar şi aşa impunătoare şi se întreabă cum de n-a încăput pe mâna vreunui potentat al regimului după ce proprietarul a fugit din ţară. Se întreabă dacă regimul îi va permite vreodată să se întoarcă şi să reia casa în posesie. Ghiceşte drama pe care proprietarul a trăit-o cu mulţi ani în urmă şi totodată i se pare de mirare că asemenea lucruri, iată, încă îl mai preocupă în noua sa condiţie… Ei, dar lumea nu începe şi se sfârşeşte odată cu el. N-a realizat asta pe când deasupra capului său nu plutea nicio ameninţare, în schimb o simte acum. Situaţia sa însăşi o percepe ca pe o amărăciune înfiorată, lipsită de orice orizont şi de orice finalitate. Dacă pierderea farfuriei de Meissen ar fi putut-o preîntâmpina, poate, făcând uz de una din dexterităţile sale latente, curmarea iminentă a vieţii, acum, prin ce dexteritate ar putea-o oare evita?

Cu câţiva ani în urmă a trebuit să facă o serie de şedinţe de fizioterapie pentru a-şi trata spondiloza. Un fleac la urma urmei, dar s-a gândit să nu neglijeze totuşi boala… Pentru a ajunge la pavilionul de fizioterapie a trebuit să străbată curtea spitalului „Dr. Camil Oncescu” împreună cu un asistent care, binevoitor, s-a oferit să-l însoţească pentru a-i arăta drumul. Dintr-o curte interioară se ajungea într-o altă curte interioară, mai mare, trecând printr-un scurt gang boltit. Acolo, în umbra acelui gang era uşa ce dădea în morga spitalului. Întâmplarea a făcut ca exact în momentul când Filimon a trecut pe acolo să fie scoase de la morgă, purtate pe brancarde, două trupuri moarte. A avut loc un schimb rapid de priviri cu luciri de nelinişte între Filimon şi asistent, care a ridicat uşor din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat pentru nefericita întâmplare. Morţii erau doi tineri în costume de baie; nisipul se uscase pe trupurile lor înţepenite, pe faţă şi în păr, peste tot, de parcă trupurile moarte ar fi fost ele însele făcute din nisip. Ce apă înşelătoare i-a ademenit în adâncimea ei, în acea dimineaţă ori cu o zi înainte, Filimon nu va şti niciodată. Brancardele au trecut chiar prin faţa lui Filimon şi a asistentului, la doar doi paşi distanţă. Moartea a defilat prin faţa lui, triumfală, cu o trenă de tăcere şi de încremenire. Braţele unuia din cei doi tineri rămăseseră înţepenite într-o îmbrăţişare stranie, în jurul a ceva între timp dispărut, de a cărui dispariţie tânărul de nisip nu prinsese nici acum de veste. Ceva îi scăpase din braţe şi el nu ştia…

Cei doi tineri înecaţi au fost purtaţi pe brancarde către o dubă mortuară care îi aştepta în mijlocul celei de-a doua curţi interioare, cu uşile de la spate larg deschise. Trupurile au dispărut împinse în interior în timp ce o femeie tânără plângea, încovoiată de durere, sprijinindu-se cu braţul întins de peretele dubei.

N-au avut noroc cei doi tineri necunoscuţi – luaţi pe nepregătite, n-au avut timp să se gândească.

El în schimb, cu mai mult noroc, a avut aproape o viaţă întreagă la dispoziţie să mediteze la întâmplarea care ar fi putut să-l prefacă şi pe el într-un om de nisip, încremenit, poate îmbrăţişând şi el ceva scăpat pentru totdeauna.

…De pe plaja plină de lume, unde abia s-a instalat, Filimon priveşte peste întinderea mării care umple tot spaţiul de vuiet profund şi continuu, ca o uriaşă cascadă – şi nu sesizează niciun pericol…

A intrat în apă mergând pe fund, a înaintat destul de mult, până dincolo de capătul estacadei de promenadă, tot jucându-se, aruncându-se cu capul în fiecare val, tot fără a presimţi pericolul, împins de fiecare val fără să bage de seamă. Până când s-a pomenit la apă mare. Când a încercat să se întoarcă spre locul unde mai înainte picioarele îi atingeau cu uşurinţă fundul de nisip şuvoiul mării i s-a împotrivit cu înverşunare…

Plimbându-se pe străzi, Filimon îşi reaminteşte acea zi de început de august, la Mamaia, ca şi cum între timp nimic nu s-ar fi schimbat: aceleaşi nelinişti, acelaşi soare arzător, acelaşi fanion albastru ridicat pe plajă pentru a-i avertiza pe amatorii de aventură să nu se avânte în larg, acelaşi vuiet de cascadă al mării…

E deja acolo, în apă, undeva unde nu trebuia să ajungă… E prea târziu acum?… Pe terasa din capătul estacadei câţiva inşi stau cu coatele rezemate de balustradă şi privesc nepăsător spre larg. Filimon îşi învinge orgoliul, strigă după ajutor, îşi agită braţul ridicat. De fapt acum nu mai contează orgoliul, nu mai contează nimic… Colaci de salvare stau agăţaţi de parapetul estacadei. Ce uşor ar fi să i se arunce unul. Un pic de avânt, şi ar ajunge până la el. S-ar prinde de colac, s-ar salva. Dar valurile înalte şi zgomotul mării îi împiedică pe cei de pe estacadă să-şi dea seama că la o distanţă nu prea mare, în apa învolburată, cineva are nevoie disperată de o mână de ajutor. În ochii celor ce privesc în larg de pe estacadă, un braţ agitându-se deasupra apei, în mijlocul valurilor, ce-ar putea însemna? Mai nimic. Poate un semn voios către nişte prieteni? O joacă? Nimeni de pe estacadă nu vede nimic dramatic. Vreo trei înotători l-au înconjurat pe Filimon, călcând apa, păstrând însă o distanţă prudentă, incitaţi şi în acelaşi timp temători. Ezită să se apropie. Filimon ştie, are prezent în minte avertismentul către salvatori: dacă nu eşti sigur că te pricepi s-o faci, nu te apropia de cel ce se îneacă – rişti să te duci la fund odată cu el. De aceea pe cei trei, oricât ar fi de disperat, nici nu-i condamnă că rămân la distanţă. Totuşi unul din ei s-a încumetat să se apropie, lăsându-l pe Filimon să se ţină de el. Nu pentru mult timp…

Filimon hoinăreşte pe Calea Victoriei sub acelaşi soare lipsit de putere. Nu-i vine să se ducă acasă, n-are niciun chef să înceapă să dea explicaţii. Ajungerea acasă ar fi echivala cu sfârşitul libertăţii de a fi melancolic, cu necesitatea nu numai de a da cuvenitele explicaţii ci şi de a purcede, cu asistenţa familiei, la măsuri practice de supravieţuire, care or fi fiind acestea. Tincuţa va accentua negreşit că e important să aştepte mai întâi rezultatul analizei de sânge, după care om mai vedea, poate se infirmă verdictul. Iar mama ei va dezvolta subiectul cu lux de amănunte, ea care este expertul casei – autodidact – în materie de optimism, regimuri alimentare şi în general viaţă ordonată şi echilibrată.

Lui Filimon îi vine în minte o secvenţă dintr-un film al cărui titlu l-a uitat, cu un condamnat la moarte, cu tot cortegiul de gesturi umanitare pe care societatea se simte datoare să le facă faţă de fiinţa umană sortită dispariţiei. Printre altele, aşa cum se pare că se întâmplă de obicei, ultima dorinţă pe care o cer condamnaţii şi care li se îndeplineşte cu maximă bunăvoinţă este să fie lăsaţi să fumeze o ţigară. Dar acum ceva nou s-a putut vedea în secvenţă. Camera l-a urmărit pe condamnat fumând, în prezenţa oficianţilor execuţiei, preocupat, meditativ, iluzionându-se că îşi lungeşte clipele, că după clipa prezentă mai urmează încă o clipă de viaţă, şi încă o clipă, şi încă o clipă. Camera l-a urmărit stăruitor şi cu răbdare, gest cu gest, până când condamnatul a ajuns la ultimul fum – şi la ultima clipă. Gardianul i-a întins scrumiera pentru a strivi în ea chiştocul. Şi atunci omul şi-a dat seama că odată cu depunerea chiştocului i se vor fi irosit toate clipele vieţii şi că următoarea clipă nu este decât… Iraţional, s-a zbătut disperat să scape, iar gardienii l-au imobilizat prompt. După zbatere venea, inevitabil, resemnarea.

…Înotătorul s-a dovedit a fi până la urmă temător şi el, la fel ca ceilalţi doi, şi Filimon l-a lăsat să se îndepărteze, fără a se agăţa de el. A ales să se supună sorţii, să nu pericliteze viaţa altuia. E conştient că prin asta a contrazis ce se spune despre comportamentul disperat al celui ce se îneacă. Se surprinde chiar descoperind, undeva la marginea conştiinţei sale, orgoliul de a fi altfel. Totodată i se pare neverosimil să aibă reflecţii despre lucruri, aici în vecinătatea morţii. Şi totuşi reflectează… A rămas el singur cu valurile. Apa i-a trecut deja peste cap şi el se agaţă de viaţă încercând să sară de pe fund şi să mai apuce o gură de aer. Deasupra capului soarele s-a lichefiat, alb, şi s-a lăbărţat, clătinându-se în oglinzile strâmbe ale valurilor ce vin peste el. A obosit să mai lupte pentru viaţă. Sare pentru ultima oară să iasă cu gura deasupra apei. Şi dacă tot e ultima săritură, cu plânset în suflet desface braţele în sus către soare şi îşi ia adio. A fost un gest teatral, se gândeşte. Deci chiar şi intrând în moarte, conştiinţa lucrează. E o concluzie. Sufletul său încearcă să iasă. Sufletul apei încearcă să intre, pulverizându-se în băşicuţe de aer care îi crapă în urechi. E greu, e cumplit de greu. Un ultim gând se preface într-o ultimă întrebare: cum de unii sinucigaşi preferă să-şi ia viaţa alegând calea înecului – căci moartea prin înec e un chin. Uite vezi, e un chin.

Există un Univers-Fiinţă Unică ce cuprinde în el toţi aştrii şi toate planetele şi toate corpurile cereşti. Se vorbeşte de echilibrul sferelor, de rotirea lină a planetelor într-o linişte galactică, şi se vorbeşte de armonia celestă. Dar Universul-Fiinţă, el, Unicul, are o conştiinţă şi se dovedeşte că lucrurile stau altfel. Aştrii, planetele se întrepătrund în traiectoriile lor şi se sucesc într-o suferinţă cumplită, fără de sfârşit, atât de cumplită că toate scot un prelung, sfâşietor şi nesfârşit vaiet de jale. Iar Universul-Fiinţă, el, Unicul, prin însăşi alcătuirea lui din toată acea jale infinită a puzderiei de corpuri cereşti, suferă. Nimeni nu s-a gândit vreodată la Univers ca la o Fiinţă Unică ce suferă. Este ca o fiinţă umană care strânge în ea şi se resimte de pe urma suferinţei tuturor celulelor alcătuitoare. Universul–Fiinţă redevine Filimon, iar murmurul tânguitor al aştrilor şi al planetelor redevine murmurul mulţimii strânse în jurul lui, pe plajă, în soarele fierbinte. Suferinţa nu este a Universului-Fiinţă ci este propria suferinţă a lui Filimon. O suferinţă greu de îndurat. Dar este suferinţa unuia care trăieşte. Are un corp, viu, se răsuceşte pe-o parte şi vomită. Poate că suferinţa se atenuează. Realizează că mulţimea păstrează o anumită distanţă în jurul său. Şi realizează că a fost salvat. L-au scos din apă, apoi cineva s-a aplecat peste el, i-a făcut respiraţie artificială, l-a readus la viaţă. Nu ştie cine a fost, dar recunoştinţa îi inundă sufletul. Simte îndemnul să le mulţumească tuturor, chiar dacă nu-i sigur că de pe buzele sale se ridică vreo şoaptă articulată. Dar le mulţumeşte fierbinte tuturor.

Să nu vină nimeni să-i dea lecţii de optimism. Dacă ar fi să mai aibă ceva de făcut pe lumea asta, acum, până la rezultatul analizelor de sânge, care să confirme – sau nu – verdictul, ar fi să se gândească la cei trei care l-au abandonat în mijlocul valurilor. Să-i înţeleagă, aşa cum i-a înţeles atunci, în plină pustiire, şi să-i ierte că le-a fost prea dragă propria lor viaţă şi au stat de o parte. Ar fi să se gândească, în primul rând, la cel ce l-a readus la viaţă, pe plajă la Mamaia, şi să-i fie recunoscător, indiferent pentru câţi ani l-a redat vieţii.

Într-un fel sau altul, medicul cel încă tânăr, care i-a examinat electrocardiograma, s-a înşelat, asta e sigur.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Boris GROYS – Google: cuvinte dincolo de gramatică

miles_featureimage_1

Viaţa umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea şi e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – şi de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări şi aşteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că fiinţa umană este un animal raţional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorinţă. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziţii filosofice care îi definesc mediul şi forma retorică.

Citește în continuare →

de VATRA

O problemă de ghilimele

Valeriu-A. CUC

res_a67d68c9ea9fc867f05b6cafb83466f1

Într-o recenzie entuziastă la traducerea lui Bogdan Ghiu a cărţii Mii de platouri a lui Deleuze şi Guattari (apărută anul trecut), Cezar Gheorghe face o constatare destul de francă (şi poate într-un mod puţin prea frust) despre cultura română: „De 20 de ani, ne vine foarte greu să scoatem capul din Fiinţă şi timp.1” Nu cred că s-a meditat îndeajuns asupra acestei idei pe care, desigur, o putem lua drept evidentă, urmând să-i oferim câteva nuanţe de bun simţ. Cert este că, după căderea comunismului, perioadă în care – cel puţin în ultimii 15 ani ai lui – cuvântul filozof a fost prin excelenţă reprezentat de Constantin Noica în imaginarul cultural, cei care au fost legitimaţi drept elita intelectuală a ţării au impus un anumit model. Desigur, acestei impuneri de modele (firească până la un punct) i-au venit în ajutor şi anumite strategii economice, politice şi universitare (spre exemplu, preluarea infrastructurii Editurii Politice de către Gabriel Liiceanu şi transformarea ei în cea mai prestigioasă editură românească, Humanitas, în perioada în care Andrei Pleşu era Ministru al Culturii). Putem spune că acest model a fost în mare, în cazul filozofiei, reprezentat de studiile fenomenologice şi studiile heideggeriene.

S-a discutat destul de mult pe marginea acestor probleme (de legitimare ca elită), însă ceea ce cred că e interesant este felul în care s-au succedat generaţiile trecând prin diferite „certuri cu filozofia”. Cei interesaţi de fenomenul Păltiniş (al cărui mit fondator îl reprezintă Jurnalul de la Păltiniş) ştiu despre planurile şi visele culturale cel puţin fanteziste ale lui Constantin Noica. Aşa cum se întâmplă deseori în istoria filozofiei, „paricidul” lui Gabriel Liiceanu a survenit în mod natural ca reacţie la aceste planuri ale maestrului său căruia Heidegger, cel de care Liiceanu s-a ocupat în mod extins, nu-i spunea mare lucru. În treacăt fie spus, putem specula că acest „paricid” a avut şi un alt efect, destul de curios: încă nu avem nicio ediţie completă sau critică la operele lui Noica, acestea reeditându-se sporadic, după cum dictează, probabil, cerinţele pieţei. Ulterior, Gabriel Liiceanu a devenit profesor universitar şi maestru la rândul lui, strângând în jurul lui o mână de tineri extraordinar de capabili şi prolifici în realizarea studiilor şi traducerilor din Heidegger şi Husserl. Ceea ce cred că este şi mai interesant în acest proces de succesiune generaţională este acest fapt: deşi în mod „obişnuit”, să zicem, depăşirea maestrului se face printr-o deplasare către un alt domeniu, în care se investeşte cel puţin la fel de multă „pasiune”, atât Gabriel Liiceanu cât şi o parte din studenţii săi au atins un punct în care au simţit că e necesară – din varii motive existenţiale, în principal – o despărţire de filozofie. Este vorba, desigur, de „Cearta cu filozofia academica, cearta cu sistemul, cu livrescul şi cultura de aparat”, ca să citez de pe coperta a 4-a a cărţii Cearta cu filozofia. O afirmaţie cel puţin paradoxală venind din partea „patronului” elitei culturale filozofice, profesorul Gabriel Liiceanu.

Din genul acesta de consideraţii am putea înţelege că, în fond, pe lângă diferitele nepotriviri existenţiale pe care ar putea să le sufere adepţii ei, problema filozofiei româneşti e problema educaţiei filozofice din România. Lucru corect, de altfel. Până în punctul în care înţelegem că filozofia nu prea există înafara sistemului educaţional şi universitar. Desigur, există câteva excepţii: Colegiul Noua Europă, care însă oferă burse de cercetare în domenii destul de variate, în niciun caz exclusiv filozofice sau Colegiul European (din Cluj) care se axează, în principal, pe studii filozofice îmbinate cu studii din domenii conexe precum psihanaliza şi care e legat, încă destul de mult, de mediul universitar clujean. Pe lângă acestea două, există şi Societatea Română de Fenomenologie, centru de cercetare în ambianţa căruia s-au format studenţii domnului Liiceanu menţionaţi mai sus. Unul dintre aceştia este Christian Ferencz-Flatz.

La doar 33 de ani, lista de publicaţii ale lui Ferencz-Flatz, pe care o găsim pe site-ul Institutului de Filozofie „Alexandru Dragomir” (creat sub auspiciile SRF), este impresionantă. Nu mai puţin de 7 cărţi de fenomenologie traduse (Husserl şi Heidegger), pe lângă cele 4 cărţi tot pe tematici fenomenologice publicate deja (sau în curs de apariţie). Avem de-a face, aşadar, cu un specialist, iar ultima sa carte, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, o meditaţie asupra fenomenologiei şi asupra trecutului din perspectivă fenomenologică, aşa cum ni se promite, apare într-un moment propice, deoarece ne aflăm în plin proces de redescoperire a teoriei critice, post-structuralismului şi deconstrucţiei, marxismului şi psihanalizei lacaniene.

E vorba de o colecţie de unsprezece studii a cărei coerenţă este mai degrabă internă. Ea porneşte de la două premise destul de simple şi, aşa cum am sugerat mai sus, deloc surprinzătoare: motivul existenţial – „Cartea de faţă este rodul unei anumite deziluzii pe care autorul său a încercat-o cu privire la fenomenologie.2” – şi motivul declinului filozofiei, aici în varianta declinului fenomenologiei. Ceea ce face un serviciu seriozităţii acestei colecţii este faptul că Ferencz-Flatz reuşeşte să vadă dincolo de nepotrivirile existenţiale ale cercetătorului (care, de altfel, nu sunt deloc tematizate) şi să sugereze că deziluzia provine din cel de-al doilea motiv, central studiilor. Totuşi, în spiritul propriu fenomenologiei, o anumită ceartă cu academismul este inevitabil prezentă.

În acest sens, primul capitol, care ar trebui să reprezinte punctul de început al firului roşu care traversează studiile, prezintă situaţia fenomenologiei astăzi într-o cheie deloc optimistă. În ciuda faptului că „«fenomenologia» cuprinde astăzi un ansamblu vast de întreprinderi”, ea nu se mai ocupă de cercetarea „lucrurilor însele”, conform dictonului husserlian, ci mai mult de exegeza textelor fenomenologice (ghilimelele vin să ne atenţioneze asupra unei diferenţe pe care autorul o face de la început între „fenomenologia academică” (dacă putem să-i spunem aşa, forţând nota) şi fenomenologia „autentică”. Motivul principal pentru care s-a ajuns la o asemenea situaţie pare să fie neînţelegerea şi diferenţele de perspective dintre concepţia husserliană asupra fenomenologiei şi a felului în care îşi desfăşoară analizele şi cea heideggeriană. Mai precis, odată cu Heidegger „lucrurile însele” nu mai pot fi interpretate ca atare, fiecare dintre ele fiind produse ale istoriei proprii, istorie care trebuie, în consecinţă, disecată. Acest lucru s-a numit „turnura hermeneutică” survenită odată cu Heidegger. Mai mult, exegeza fenomenologică de astăzi e criticată şi din perspectiva infidelităţii tocmai palierelor de interpretare propuse de Heidegger, în 3 puncte: neglijenţa exegezei în faţa tematizării sistematice a propriei cotidianităţi istorice, neglijenţa în faţa clarificării faptului „istoric fundamental că ea este exegeză3”şi lipsa problematizării propriilor concepte. În consecinţă, demersul „fenomenologiei” nu este nici istoric, nici sistematic.

După un asemenea început entuziasmant, trecem la al doilea studiu care se ocupă, în continuare, despre exegeză şi fenomenologie în care se discută diferite probleme, dintre care cea mai importantă pare să fie cea a „vestigiilor la Heidegger” pentru a relua ideea în final, introdusă de Heidegger în perioada Fiinţă şi timp, că obiectul nu are altă istoricitate specifică decât aceea pe care i-o conferă poziţia de „culisă în cadrul unei istorii eminamente a subiectului.4” Pe lângă analizele pertinente asupra conceptelor heideggeriene, Ferencz-Flatz alege, în treacăt, un exemplu din opera filozofului care, în felul în care este discutat, mi se pare că ilustrează perfect neajunsurile acestei colecţii – pe care le voi menţiona mai jos. La pagina 119, în mijlocul unei analize asupra obiectelor istorice aşa cum sunt ele concepute de Heidegger, găsim extrasul următor: „Cum anume stau lucrurile bunăoară cu elicea de avion şi cu turaţiile sale? Elicea poate să se învârtească zile întregi – şi cu toate acestea să nu survină (geschieht) nimic din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, e limpede că, dacă avionul respectiv îl duce pe Führer de la München la Mussolini, la Veneţia, atunci, da, survine istoria.5” Pentru Ferencz-Flatz, aşa cum ne avertizează, singura problemă cu acest pasaj este că e „de un gust istoric destul de îndoielnic…6”

Pentru a nu face un rezumat inutil al acestor studii destul de stufoase şi alambicate (fapt care demonstrează că Ferencz-Flatz este un cititor abil şi tenace al operelor lui Husserl şi Heidegger), mă voi opri asupra unuia dintre ele. Nu din întâmplare am adus vorba de generaţii, deoarece studiul cel mai extins al colecţiei se intitulează chiar Ideea „generaţiilor” şi fenomenologia. În el, Ferencz-Flatz porneşte de la două tipuri de tematizări fenomenologice ale experienţei istorice, care se leagă de discuţia începută în primul capitol, conceptul generaţiei fiind util, conform autorului, în a înţelege diferenţa metodologică dintre Husserl – care tematizează experienţa istorică în mod constructiv – şi Heidegger – în mod deconstructiv. Pe lângă analizele aproape „miniaturiste” asupra conceptelor precum cel de generativitate al lui Husserl sau intersubiectivitate, autorul încearcă o schiţă de construcţie fenomenologică a conceptului istoric al generaţiei. Discursiv, el procedează asemeni decojirii cepei, dezvăluind trei paliere implicite acestui concept: vârsta, raportul de vârstă, solidaritatea şi rezonanţa. Ceea ce mi se pare că lipseşte în mod simptomatic acestei analize (una dintre puţinele care ar putea fi numite fenomenologice fără riscul ghilimelelor) este tematizarea limbajului care, chiar dacă nu face obiectul principal al schiţelor, este absentă în discuţia despre felul în care apar racordurile tacite în fenomenul intercorporalităţii.7 În continuare, sunt reluate disecţiile conceptuale asupra părţilor din operele heideggeriană şi husserliană în care Ferencz-Flatz găseşte problematica generaţiei, iar acest lucru îi oferă ocazia unei scurte critici a propriei noastre situaţii istorice care e „funciar lipsită de precedent şi nu se lasă sesizată prin analogie.8” Ceea ce dă caracterul de excepţionalitate situaţiei actuale nu este foarte clar explicat, rămânând la nivelul de sugestie: „această perspectivă exclude în egală măsură însăşi ideea unui canon al problemelor filozofice milenare, transmise de la o generaţie la alta.9” Studiul se încheie, la fel ca aproape toate celelalte, într-o deziluzie: până la urmă, concepţiile despre generaţie nu sunt asumate nici de Heidegger, nici de Husserl, iar întreg studiul a avut drept scop evidenţierea conceptului de generaţie luat ca o ipostază a inconştientului istoric, „aşadar o figură a istoriei înţeleasă ca «unghi mort» al discursului fenomenologic.10”Concept ale cărui fenomenologizări sunt „fără şansă”.

Citită cap-coadă şi asumând ideea că ar avea o logică internă (însă în mod necesar destul de vizibilă) această colecţie de studii este o mică dezamăgire. Christian Ferencz-Flatz pare să cadă în păcatul pe care tocmai el îl impută fenomenologiei contemporane, din cauza faptului că sunt mult prea puţine momente în care analizele sale nu sunt, ca să zicem aşa, „fenomenologice”. Mai mult, deşi autorul este abil şi tenace în desecarea operelor diferiţilor filozofi şi chiar dacă nu se rezumă doar la Husserl şi Heidegger (Benjamin este discutat în mod extensiv în ultimul text), luată ca întreg, cartea lasă impresia pe alocuri a unui exeget autist, chiar dacă net superior colegilor lui de generaţie. Pe de altă parte, se resimte foarte acut lipsa oricărei tematizări reale a situaţiei istorice actuale şi a celei în care conceptele analizate au fost gândite (de unde şi remarca mai degrabă estetică şi foarte stranie la faptul că Heidegger alege tocmai exemplul cu Führerul şi Mussolini). Totuşi, urmărind traiectoria încă de la început a lui Christian Ferencz-Flatz, putem să facem supoziţia unei schimbări benefice de paradigmă de cercetare – acum că a apărut Stradă cu sens unic a lui Walter Benjamin, în traducerea sa. În plus, autorul pare în mod evident să fie fascinat de mediul cinematografiei; pe lângă studiile care discută în mod explicit concepte ale fotografiei şi cinematografiei în sens filozofic, apar nu de puţine ori termeni din aceste domenii folosiţi pentru a clarifica alte concepte filozofice. Mai mult, un articol despre noul film al lui Corneliu Porumboiu din Dilema Veche (care începe cu discutarea conceptului situaţionist de deturnare!) cred că poate să ne sugereze ceea ce ne aşteaptă, în viitor, din partea acestui autor promiţător.

__________

* Christian Ferencz-Flatz, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, Humanitas, Bucureşti, 2014

  1. Cezar Gheorghe, „Ficţiunile” lumii culturale şi regenerarea gândirii critice în Observatorul cultural, nr. 702/2013.

  2. Christian Ferencz-Flatz, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, Humanitas, 2014, p. 9.

  3. Ibid., p. 41.

  4. Ibid., p.119.

  5. Martin Heidegger, GA 38, p. 83, citat de CF-F, p. 119.

  6. Christian Ferencz-Flatz, op. cit., p.119.

  7. Ibid., p. 148.

  8. Ibid., p. 164.

  9. Ibid.

  10. Ibid., p.192.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Mereu în căutarea libertăţii

Cristina TIMAR

res_44c1767b72472be0b9e5753b90f5f71d

Romancier de cursă lungă, nu neapărat prolific, cât temeinic, Radu Mareş, având la activ, din momentul debutului cu Anna sau pasărea paradisului (1972), urmat de excepţionalul roman Caii sălbatici (1981), până acum, cinci romane, două ante, celelalte trei postrevoluţionare, dintre care trebuie amintit Când ne vom întoarce (2010), revine în forţă în 2014 cu un volum de proze, Sindromul Robinson, ceea ce pare atipic pentru un prozator ce părea dedicat construcţiilor romaneşti. Probabil a existat şi la noi, în ultimii ani, o nevoie de revitalizare a prozei scurte, încurajate şi de Premiul Nobel atribuit anul trecut lui Alice Munro, prozatoarea canadiană specializată pe genul scurt, fără însă a se atinge la noi amploarea unui fenomen. Întrebat, într-un interviu recent, de ce nu a dezvoltat cel puţin două din cele patru nuvele care alcătuiesc Sindromul Robinson în roman, întrucât materialul epic îi permitea o asemenea extindere, Radu Mareş are propriile răspunsuri1.

Aşadar, condiţia prozei scurte e o mai veche preocupare a prozatorului, care a coincis, la un moment dat, cu o sensibilă creştere a receptivităţii faţă de genul scurt şi în spaţiul authton. Volumul cuprinde doar patru proze, de dimensiuni inegale deşi, potrivit mărturisirii scriitorului, numărul celor scrise ar fi mai mare. O parte dintre ele au fost publicate în ultimii ani în paginile Vetrei. Cele patru alese de prozator în corpul volumului de faţă au însă în comun, în ciuda conţinuturilor variate, preferinţa pentru o naraţiune subiectivă, mai pronunţat confesivă în cea de-a doua povestire, care dă şi titlul volumului, un veritabil jurnal de scriitor, întins pe durata a două-trei săptămâni. Convenţia personajului-narator şi a scriiturii subiective e tehnica abordată în primele trei povestiri (O bătaie în uşă, Sindromul Robinson şi Antimetafizica), plăcerea povestirii fiind dublată, în subsidiar, de tot atâtea meditaţii metatextuale, autoreflexive, care par să testeze limitele şi să lumineze faţetele convenţiei alese şi totodată, ale ficţiunii însăşi. În ultima proză (Linii şi cercuri), cea mai extinsă cantitativ (aproape jumătate din volum), de dimensiunile unui microroman, omogenitatea convenţiei narative din primele trei piese e, cel puţin aparent, abandonată. De această dată, se preferă ca pretext pentru autenticitatea scriiturii, varianta transpunerii scriptice a vieţii unei emigrante românce în Italia, la al cărei restaurant scriitorul poposeşte întâmplător. În ciuda schimbării opticii narative, de la una pronunţat subiectivă, la una obiectivă, conştiinţa auctorială e la fel de prezentă, dacă nu, paradoxal, chiar mai prezentă decât în cele trei povestiri anterioare. Un scurt prolog avertizează cititorul că cele ce urmează se inspiră din fapte reale, narează viaţa suficient de bogată existenţal a cuiva care îi speculează bogăţia, adică protagonista însăşi, arhitecta extrem de talentată Irina, devenită în Italia patroana unui restaurant, dar se declară incapabilă să o transpună pe hârtie, fapt pentru care apelează la serviciile unui scriitor profesionist, căruia, odată cu actul mărturisirii, îi acordă şi toată încrederea reuşitei demersului scriitoricesc: „- Sunt şi eu româncă, mă cheamă Irina, mi-a zis. Am tras cu urechea şi am înţeles că eşti scriitor. Povestea ei nu e dintre cele peste care să treci şi s-o uiţi.”(p.133)

Desigur, ar fi fost interesant şi un epilog, care să conţină un feed-back al eroinei povestirii dar, ca şi în cazul celorlalte povestiri, nu eroul sau eroina au ultimul cuvânt, ci scriitorul, care optează unanim pentru un final de tip opera aperta. Astfel, în cele patru povestiri, care nu testează doar limitele singurătăţii (după cum sugerează chiar titlul) şi ale libertăţii (după cum vom vedea), ci şi ale ficţiunii, sau, mai degrabă, ale continuum-ului realitate-ficţiune, conştiinţa auctorială e protagonista sau, mai precis, modul în care ea reflectă spectacolul, uneori grotesc, alteori misterios sau senzaţional al lumii, ei îi revine ultimul cuvânt deşi, în maniera scriiturii palimpsest, acest lucru se devoalează abia la o lectură secundă. Lectura aparent facilă a unor povestiri care surprind instantanee de viaţă nu mai e atât de light, dacă luăm în considerare paradoxul pe care sunt construite: evenimentul de ordin excepţional provoacă scrisul sau conştiinţa auctorială selectează şi ficţionalizează banalul cotidian, dându-i alte valori.

Există o atracţie pentru excepţionalitate în toate cele patru povestiri: una a singurătăţii voite, căutate, iar ce-a de-a doua a faptului de natură excepţională. În prima, în ciuda ambiguităţii identităţii tânărului care bate la uşa pensiunii situate pe o insulă grecească, căutând o gazdă pentru a petrece trei zile de vacanţă, pe care o şi găseşte în persoana misterioasei Eleni, bănuim un scriitor sau, în orice caz, un potenţial scriitor, căruia evenimentele intense trăite pe insulă îi declanşează apetitul pentru scris. Chipul auster al proprietarei, care-l întâmpină fără ocolişuri curtenitoare, întrebându-l „Eşti cumva terorist?”, jocul seducţiei dintre el şi adolescenta însărcinată, de un erotism irezistibil, Eleni, pe care o cucereşte povestindu-i în rezumat două opere celebre, sondarea ungherelor casei, al cărei mister devine şi mai intrigant pe măsură ce descoperă cu surprindere pe un raft două cărţi propagandistice – „cărticica roşie” a lui Mao şi „Problemele leninismului” a lui Stalin, toate dau un aer insolit escapadei. Dar vom reveni asupra primei povestiri, întrucât o considerăm reprezentativă pentru viziunea întregului volum.

În cea de-a doua, personajul-narator e un scriitor veritabil, retras pentru câteva luni în liniştea unei cabane din munţi pentru a scrie un roman. Sondarea imaginilor copilăriei scoate la iveală chipul mamei şi scena ce pare să-i fi marcat definitiv copilăria: momentul culminant al plânsului hohotit al mamei, împovărată de greutăţile vieţii. În contrast cu aceasta şi întrerupând brutal reveria scriitoricească, e apariţia ţigăncuşei, salvată de personajul-narator de la moarte prin asfixiere în propria maşină luxoasă. Luxul ostentativ afişat de ţingăncuşă şi apariţia, la fel de inopinată, a clanului de ţigani gălăgioşi, sosiţi s-o readucă în sânul comunităţii pe evadată, gestul ţiganului lider, care mototoleşte foile scriitorului şi le aruncă pe podea înainte de plecare, par uşor senzaţionale, dar nu fac decât să atragă atenţia asupra kitsch-ului, inculturii şi grosolăniei care ne găsesc oriunde ne-am afla, maculând chiar şi tihna şi rarefierea spirituală a unei cabane înzăpezite.

O brutalitate de o altă natură, care distruge relaţia filială de această dată, regăsim în cea de-a treia şi cea mai scurtă povestire. Cinismul epocii ultracivilizate pe care o traversăm se regăseşte pe chipul bătrânului de viţă nobilă, silit să-şi înstrăineze bunurile învestite cu cea mai înaltă valoare spirituală (cărţi, obiecte de artă) de către fiica plecată în străinătate, care le repudiază grosso modo. Goliciunea stranie e vechiului conac, văduvit de ceea ce-i dădea frumuseţea retro, e înspăimântătoare. Pentru bătrânul erudit aflat în pragul morţii, imobilizat într-un scaun cu rotile, înstrăinarea obiectelor la cererea fiicei, simboluri ale valorilor în care a crezut, echivalează cu o vidare de propria interioritate şi libertate şi, prin urmare, la nivel moral, cu un paricid. Nu întâmplător, discuţia cu amicul scriitor alunecă spre tema morţii asistate, a execuţiilor capitale, a sinuciderii.

Ultima povestire, având în centru o eroină, e liantul celor două epoci. Provenind dintr-o familie de nomenclaturişti, Irina e o răsfăţată a regimului, are parte de cea mai bună educaţie şi de o mulţime de alte privilegii, dar acest lucru nu o scuteşte de sentimentul de inadaptabilitate. Ajunsă arhitectă în capitală în preajma căderii regimului, ea se refugiază în apartamentul ultramodern, dar spaţiul acesta aparent securizant nu-i prieşte. Îndrăgostită de un misterios vecin, îl urmăreşte prin oraş într-o dimineaţă de iarnă, dar îi pierde urma în scurtă vreme. Ajutată de prietenul ei Doru, tot arhitect, dar gay, ea adoarme după ce ia câteva somnifere. Trezită de telefonul unui alt amic, alarmat de veştile care veneau dinspre capitală în provincie, Irina iese buimacă pe străzi, pentru a se descoperi în mijlocul revoluţionarilor. Urmează momente halucinante, când descoperă trupul decapitat şi capul aşezat pe o anvelopă, al bărbatului de care era îndrăgostită, având alături un carton cu inscripţia: terorist. Spaima o conduce spre o supradoză de somnifere şi ulterior, în stare de semiconştienţă, e scoasă afară din ţară cu o ambulanţă.

Întorcându-ne la prima povestire, se cuvine să notăm că e singura în care avem de-a face cu o revenire la locul faptei. Nostalgia iubirii din vara trecută îl readuce pe insulă şi oferă epilogul celor trei zile dilatate la maximum. Personajul-narator află cu stupoare, din relatarea unui ospătar, că atât casa de pe stâncă, cât şi Eleni pieriseră într-un atentat cu bombă. De existenţa tinerei seducătoare, barmanul nu părea să aibă ştiinţă, dar ea nici nu mai contează atât de mult, prezenţa ei fiind tot mai estompată chiar şi în amintire, dacă nu chiar fantasmatică. Celor doi nu le rămâne decât să speculeze pe marginea activităţilor subversive derulate în casa lui Eleni, cu acordul şi adeziunea ei totală. Deloc întâmplător, iubirea dispare din scenă în final, părând rodul imaginaţiei unui narator necreditabil, după cum au notat unii comentatori. Mai degrabă, ea e pur şi simplu zdrobită de mâna de fier a politicului, prezent mai estompat în prima parte – prin ştirile urmărite asiduu de Eleni la televizor, privind înăbuşirea revoltelor cetăţenilor de forţele de ordine – trimitere fără echivoc la mişcările şi ciocnirile violente din Atena din timpul recesiunii economice. Moartea tragică şi suspectă a femeii nu pare fără legătură cu revolta abia ţinută în frâu. În timp ce urmărea scenele dramatice din capitală, transmise live de posturile tv, mimica femeii, ce trăda emoţii intense, e notată lapidar de narator: „Furia, dacă nu ura, se citea cu atâta claritate, încât am încremenit.”(p.21) Iar dacă în anul anterior, prin fulguranţa iubirii, politicul mai putea fi ignorat, în finalul povestirii el îşi reclamă supremaţia absolută şi angoasantă. Chiar şi o insulă aparent izolată în frumuseţea ei paradisiacă, metaforă a evadării din cotidianul imediat, cade sub securea politicului şi a morţii. Neliniştea, spaima, suspiciunea faţă de semen, perceput ca o alteritate maximă, limbajul cenzurat, furia reapar în imaginea barmanului, dublul masculin al lui Eleni. Eşecul iubirii e dublat de un eşec al singurătăţii şi deci al libertăţii, pe care doar singurătatea i-o garantează. Căci, finalmente, ce e sindromul robinsonian dacă nu o naufragiere autoimpusă a unor indivizi siliţi să devină antisociali, pentru care claustrarea în locuri de un magnetism aparte (insule mediteraneene, munţi, propria casă) devine necesitate vitală şi singura formă de autoprotecţie, fragilă, ce-i drept, în faţa unui mediu politic şi economic tot mai invaziv şi nepăsător cu individualităţile.

Atitudinea antisistem, care îmbracă forma evaziunii, nu a revoltei directe, violente, nu-i este deloc străină lui Radu Mareş, e chiar o constantă a operei sale, pe care o regăsim şi în marele său roman, Caii sălbatici. Cele două cărţi întreţin un dialog fertil peste timp asupra posibilităţilor libertăţii interioare în cadre sociale tot mai procustiene: în totalitarism, respectiv în democraţie. Meditaţia asupra libertăţii capătă accente mai dramatice în volumul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dacă totalitarismul îşi clama antipatia faţă de orice formă de libertate individuală, democraţia o postulează drept ideologie fondatoare. Dacă înainte individul cunoştea faţa hidoasă a adversarului, acum ea e mai ascunsă şi adversarul mai subtil, adăpostindu-se confortabil sub aparenţa binelui. Iar dacă, aşa cum constata Florin Corneliu Popovici la finalul studiului său dedicat Cailor sălbatici, toate formele de evadare ale personajului din universul sufocant al epocii comuniste se dovedesc a fi „forme iluzorii ale libertăţii”2, nu e alta concluzia privitoare la personajele volumului de proze. Perioada actuală nu este nici pe plan local, nici european mai îngăduitoare cu nevoia de libertate interioară a omului, violentând-o sistematic prin intruziunea politicului, economicului şi nonvalorii. Ea nu e garantată decât formal şi nicidecum pe termen lung. Fiecare individ trebuie s-o recucerească pentru sine, iar acest lucru se întâmplă în momente privilegiate. Pentru aceste oaze de libertate pledează fiecare dintre cele patru povestiri. Ne aflăm, în fapt, în faţa unui volum excepţional care sondează natura excepţională a adevăratei libertăţi.

_____

Note:

1 Acolo, între cuţite şi pahare, s-a dezbătut îndelung şi adesea polemic condiţia prozei scurte, în general, în lume, dar şi la noi, în special. Dacă proba talentului e sau nu proza scurtă, pentru că, se-nţelege, să scrie roman, text lăbărţat, destructurat, poate oricine. Dacă tendinţa (moda) imperialistă a romanului a fost impusă de editori care-şi ştiu doar propriile interese sau e un pas natural, misterios, dar natural al vieţii literaturii. Dacă n-ar fi interesant un demers cu forţe conjugate de resuscitare a prozei scurte, demers de asumat pe termen lung şi cu bună pregătire de artilerie. Dacă n-ar fi aici soluţia recâştigării cititorului de literatură, care azi nu are timp şi nici tragere de inimă pentru sute de pagini de text bătucit. Dacă o asemenea aventură contra curentului n-ar reoxigena apele cam mâloase ale stagnării. Etc. În acest climat dilematic, dinozauresc, nici nu ştiu cum, dar cu mari voluptăţi, am scris câteva (sunt mai multe!) proze de scurt si mediu metraj, fără să am în minte alternativa romanelor posibile ce puteau fi trase din acelaşi material epic.” (Suplimentul de cultură, 2 iunie 2014).

2 Florin Corneliu Popovici, Anotimpul regăsirii, în Cărţile supravieţuitoare, coordonator Virgil Podoabă, Editura Aula, Braşov, 2008, p. 316

_____

*Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom, 2014

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Rasism. Cu ștaif și fără

3680867795_1b483c8c77

Textul Adinei Popescu, „Vecinii mei țigani”, din Dilema veche a produs deja o controversă substanțială prin spațiul public săptămânile trecute – pe facebook, desigur, dar pe-unde altundeva mai circulă weltgeist-ul astăzi? Articolul a fost acuzat, pe de o parte, și pe bună dreptate, de rasism flagrant, chiar dacă dichisit după toate regulile finețului intelectual à la Dilema, după cum a fost apărat, trist și previzibil, pe de altă parte, ca simplă descriere obiectiv-afectivă, antropologie directă și mărturie autentică, imună la orice încadrare rigidă și isterie tipică a political correctness-ului oricum totalitar.

Commenturile au fost aruncate, unfriend-urile au fost date. Discuția și taberele par tranșate. De aceea, poate n-ar strica să încercăm să dinamizăm puțin scena, revenind asupra unui aspect ceva mai puțin remarcat din textul Adinei Popescu. Un aspect care, nu întâmplător, privește tocmai o anumită dinamică a textului, o anumită procesualitate a lui – mai exact, faptul că există două registre și, implicit, două specimene de rasism în acest text și că elementul cel mai relevant – chiar dacă aparent cel mai irelevant – este tocmai cel care declanșează trecerea de la un registru la altul. Or, tocmai această ambiguitate și alunecare a tonului explică atât de ce semnalele de alarmă au fost mai numeroase și mai vehemente în cazul acestui text – deși nu e prima dată când din paginile bonome, voioase și totodată sfătoase ale Dilemei transpar mesaje problematice dpdv politic și social – , cât și de ce apărătorii textului au putut, ca de obicei, să se ascundă sub pretextul mărturiei personale și a adevărului asumat, denunțând astfel noua campanie de prigoană din partea political correctness-ului desigur oricum totalitar.

În fond, în cea mai mare parte a reportajului controversat, nu avem de-a face cu mai nimic nou – să ne înțelegem: nu-i vorba că n-ar fi loc de acuze justificate de rasism, însă textul e atât de vizibil încărcat de lirism, observație atentă, sensibilitate și eleganță încât se încadrează în aceeași zonă ambiguă de înțelepciune și poem în proză, sociologie și memorialistică în care se încadrează de regulă direcția revistei:

„Ţigani bătrîni, plini de tatuaje vechi şi şterse, cu ochi urduroşi, fără dinţi, care molfăie eclere cu ciocolată la 2 lei. Ţigani tineri, agitaţi, care vin cu BMW-ul zece metri, se înfig în berea la PET şi iau alune şi seminţe vărsate, la pungă. Copiii trimişi cu un scop anume (de multe ori pentru multe pîini, cîte cinci-şase) îşi numără mărunţişul ca să vadă dacă le mai ajunge şi de-o bomboană. Ţigănci bătrîne, „matroane“, cu voci gîjîite de la ţigări, care niciodată nu stau la coadă, se bagă în faţă, „dă şi mie…“, ca şi cum doar simplul fapt că sînt în vîrstă le-ar da un anumit statut…

În principiu, nu fac nimic deranjant şi se retrag devreme prin casele lor. Fumează „ţigări la bucată“, cumpărate de la buticul din colţ (îi zic vînzătoarei: „Vreau şi eu două bombonele!“), beau Cola sau alte sucuri mai ieftine şi mai chimice, butonează şi vorbesc la telefoanele smart cu gagicile şi gagiii de pe străzile vecine. Venind noaptea tîrziu, am asistat fără voia mea la mai multe idile sub clar de lună. M-am lămurit: adolescenţii ţigani se pupă şi se îmbrăţişează la fel ca toţi ceilalţi…

E un obicei „local“ ca ţigăncile adulte, proaspăt îmbăiate şi parfumate, îmbrăcate în halate roz şi pufoase, cu cîte un prosop pe cap şi în şlapi, să iasă pînă la butic ca să-şi ia cîte o cafea la pahar, o ţigară, o bere la PET pentru soţ. Cred că face parte din ritualul lor de curăţire a corpului, de înfrumuseţare, care trebuie să fie şi el (ca multe altele) „la vedere“, ca nu cumva să zică vecinele despre ele că ar fi murdare…”

 Cu tonul acesta suntem obișnuiți. Cu tonul acesta, de înțelegere și distanță, atenție și superioritate, antropologie paternalistă și sfătoșenie clasistă ne-am mai întâlnit – doar că alteori, de obicei, era aplicat unor categorii mai neutre și mai puțin biologizante precum săracii, căpșunarii, clasa muncitoare, hipsterimea etc.

Ultimul paragraf schimbă însă tonul, subînțelesul rasist iese de sub masca zâmbetului bonom și ceea ce până în acel punct pretindea a fi un jurnal nevinovat de bună conviețuire cu vecinii noștri, țiganii, se transformă într-un mic tratat de ciocnirea civilizațiilor și asaltul omului alb:

„…lucrurile pînă la urmă sînt relative. Tăcînd, le-am recunoscut supremaţia. Strada e a lor. Românii nu vor scandal, nu vor bătăi de cap şi cedează. Aici se vede nivelul de civilizaţie dintre unii şi alţii. Aparent, acest articol e o pledoarie pentru integrare şi bună vecinătate. Pentru toleranţă. Însă toleranţa vine de obicei din partea noastră, nu a lor, nu este reciprocă. Şi, uneori, e suficientă doar o scînteie ca să apară un conflict pe care nu-l poţi rezolva explicînd, „vorbindu-le frumos“. După mai bine de un an de „vecinătate“, pot să trag şi o concluzie – au o lume curioasă, fascinantă chiar, dar nu sînt ca noi. Şi aici e o problemă de identitate. Cu cît un popor este mai civilizat, mai cult, iar nivelul lui de toleranţă creşte, cu atît el devine mai maleabil şi mai docil, iar identitatea lui începe să pălească. Cu cît un neam este mai unit în formele lui primitive, „tradiţionale“, de a-şi trăi şi a-şi organiza viaţa, cu atît identitatea e mai puternică, sufocantă, copleşitoare pentru cei din jur”.

Acum nu ne mai uităm amuzați pe geam la vecinii noștri cum încearcă să coboare din copac și să se adapteze, stângaci și nevinovați, la civilizația noastră superioară. Acum tragem serios un semnal de alarmă că dacă îi mai tolerăm mult – și din păcate tocmai civilizația noastră ne predispune fatal la această toleranță, la maleabilitate și docilitate – primitivii de-alături ne vor sufoca și copleși cu soliditatea și imperialismul subversiv al tradițiilor lor. Acest ton și acest mesaj sunt într-adevăr excesive chiar și pentru o revistă de clasă atât de înaltă precum Dilema.

Dar ce s-a întâmplat între timp, cum a deraiat în așa fel registrul discursului, de la un jurnal amuzat de călătorie la decretarea stării de asediu asupra cetății omului alb? S-a întâmplat un incident mărunt, ai zice, dar deloc neînsemnat: s-a întâmplat că autoarea a fost admonestată, într-o bună zi, de doi dintre vecinii ei, țiganii, pentru faptul că însoțitorul său, câinele, a binevoit să urineze în mijlocul drumului, tocmai în spațiul adiacent locuințelor persoanelor susnumite. Cam acesta a fost declicul care ne-a adus de la interbelicul românesc la intrabelicul nemțesc, de la o poveste pitorească despre rămășițele Bucureștiului de demult la un proiect de design pentru ghetourile de mâine.

De-aici avem două concluzii, una lungă și una scurtă.

Cea lungă insistă psihanalitic asupra punctului neglijat, obiectul a din mijlocul acestui tablou de clasă și rasă – câinele. Căci ce avem aici dacă nu un conflict asupra uzurilor eminamente politice, de clasă ale acestui dispozitiv însuflețit: ținut în curte de către vecinii preistorici, în scopuri pur utilitare, de câine de pază, sau plimbat la purtător ca supliment ready made de afecțiune și intimitate pentru însingurata clasă de mijloc; și o corespondentă ciocnire între două regimuri diferite de teritorialitate pe care aceste uzuri de clasă ale cățelului le presupun: cine se joacă în mijlocul drumului pentru că n-are altundeva vs. cine își face nevoile în mijlocul drumului pentru că înăuntru miroase. Așa privind lucrurile, pata de culoare din mijlocul pastelului nostru – cățelul, cea care declanșează alunecarea registrelor și dispariția zâmbetelor, se dovedește a fi o veritabilă anamorfoză lacaniană, un punct opac dar care distribuie și ține laolaltă de fapt perspectivele întregului tablou.

Ceea ce ne conduce la cealaltă concluzie, cea scurtă: de la un rasism la celălalt, de la poza de antropologie lejeră, exotizantă, la răbufnirea de white suprematism crema noastră culturală n-a trebuit decât să fie puțintel călcată pe coadă. Și nici măcar pe-a ei. Să încercăm atunci s-avem totuși ceva mai multe ștampile, formulare și funcționari la turul 2.

 (Alex Cistelecan)

de VATRA

Încercînd să ne căţărăm pe scara lui Ion Pop

Al. CISTELECAN

res_f694ce9d4bdfbdad680af9848227c432

Şi Ion Pop e pornit, mai nou, împotriva impresionismului. Nu foarte tare, dar tocmai!, cu cît pornirea contra e mai senină, cu atît pare – sau chiar e – mai întemeiată. Nu e Ion Pop primul (şi, fireşte, nu va fi nici ultimul) critic oarecum supărat pe impresionişti şi pe impresionismul lor. De la bun început au fost oameni – care se credeau deplin ne-impresionişti – cărora nu prea le-a căzut bine la inimă „succesul” impresionist şi care au încercat să-l relativizeze ca acţiune critică şi să-l împingă spre gratuitatea exegetică (zicînd, în esenţă, că-i simplu spectacol de narcisism). Un om cu doctrină cum era Mihail Dragomirescu a spus-o, probabil, cel mai răspicat, atunci cînd, în Directive­-le lui, opunea, foarte favorabil pentru propria poziţie, „critica impresionistă” celei „doctrinare”. „Critica impresionistă – zicea el – place, iar cea doctrinară impune. Una tinde către frumos, cealaltă către adevăr; una are graţia, cealaltă, autoritatea.” Aşa o fi, doar că în critică nu există autoritate fără graţie (şi nici adevăr fără pregnanţă expresivă). Critica, deşi făcută – cel puţin pînă-n ultima vreme – mai mult de bărbaţi, e, pe fond, activitate feminină, nefiind altceva decît analitica unei seducţii (uneori a unui eşec seductiv). Chiar dacă e făcută cu raţiuni trase din animus (fiind lucrare de inteligenţă în primul rînd, de nu şi-n ultimul), ea e, de fapt, cum bine a zis Susan, o erotică (oricum, ar trebui să fie şi cînd nu e), motivînd doar – şi traducînd în argumente – o fascinaţie (sau, cum ziceam, cred, destul de limpede, frustrarea de ea). Aşa stînd lucrurile, nu se poate dispensa de graţie, căci în erotici – indiferent de natura lor – nu se lucrează din topor, ci mai cu fineţe şi mai ”impresionabil”. Analiza unei seducţii – ori descrierea ei, totuna – pretinde şi ea retorică seductivă. Bieţi oameni seduşi, criticii sunt, la rîndul lor, nişte seducători. Ion Pop crede, probabil, că nu-i destul de seducător şi de aceea zice vorbe rele (în Argument-ul la Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013; profit de paranteză pentru a sugera editurii prezenţa unui corector riguros; e păcat de o editură tot mai prezentă cu lucruri bune!) de ”purul impresionism” (dar există aşa ceva?!), care ar fi el ”agreabil, jucăuş” şi ”poate el jongla pînă la subtilităţi manieriste cu formulele ingenios descoperite ori inventate”, primind ”pe loc meritatele aplauze”, dar nu se poate compara cu ”lectura lentă”, un adevărat ”derivat senzual al palpării cuvintelor celuilalt” (ziceam de erotică, nu?; după Sontag, desigur, dar iată-l pe Ion Pop în flagrant programatic şi pragmatic de senzualitate directă!), singura ”lectură adevărată,” cea care ”vrea să se convingă şi să convingă”. (Poate aici e marea diferenţă: impresionistul e deja convins – nu mai ”vrea să se convingă” – şi doar îşi etalează seducţia, pe puncte şi conform unui desfăşurător argumentativ; nu cred că Ion Pop ar crede, la rîndul lui, că e doar o problemă de ”formule ingenios descoperite ori inventate”). Eu (cel puţin eu dintre toţi impresioniştii; dar cred că şi ceilalţi) sunt întru totul de partea lui Ion Pop cînd e vorba de ”lectura înceată,” mai cu seamă în cazul poeziei, unde lectura trebuie făcută nu doar pe litere, ci chiar şi pe paşii de dans corporal pre-literar/pre-verbal. Nu ne certăm, aşadar, cu Ion Pop şi nici n-o să-l dăm afară din tagma (am mandat), oricît de frivolă i s-ar părea, impresionistă; din contră, îl ţinem ca pe unul dintre impresioniştii de prim rang, cu acută vocaţie analitică şi cu voluptatea răsfăţului interpretativ în detalii.

Între cele ale lui Ion Pop, Scara din bibliotecă e dintre cărţile (puţine, faţă de cele cu arhitectură tematică şi ideatică riguroasă ori doar centrate pe un autor, pe o operă sau pe un fenomen) cu construcţie mai fluidă, fiind, cum zice singur, un ”mozaic eseistic”, împărţit în patru panouri inegale ca întindere, dar cu ”unitatea vederii” asigurată (deşi Ion Pop îşi face oarece griji). Lucruri de excelenţă, fie că e vorba de plimbarea cu opriri şi cotiri imprevizibile din prima secţiune (de-a lungul istoriei literare), fie că e vorba de sectorul de critică a criticii. Dar secţiunea care-mi pare cea mai incitantă e cea de Priviri spre mişcarea literaturii, un panou de actualităţi tratate ca-ntr-un fel de sinteze concentrate, abordînd chestiuni la ordinea zilei – şi toate destul de delicate. În prima dintre ele – Note despre ”subversiunea esteticului” şi limbajul ”esopic” neomodernist – Ion Pop (de pe o poziţie defensivă) apără generaţia ’60 de acuza de evazionism în metaforă şi ambiguitate, subliniind punctele cu atingere subversivă din acţiunea acesteia. Sunt argumente puse limpede în evidenţă şi cam greu de ignorat sau subestimat (deşi tocmai asta s-a făcut, de unde reacţia lui Ion Pop). Tabloul subversivităţii şaizeciste începe chiar cu „recîştigarea specificului limbajului poetic” (p. 318), a dreptului la conotativitate şi sugestivitate, la plurisemantism (împotriva semnificaţiei univoce pretinse de dogma proletcultistă). „Evazionismului” însuşi – care era/e marea acuză anti-şaizecistă – i se relevă faţa pozitivă (în sens oarecum şi civic, nu doar literar), măcar în măsura în care era o fugă ”de caietul cu teme date şi de codurile simpliste ale comunicării” (idem), recucerirea ”esteticului” fiind prin sine, la acea vreme, un act subversiv. E o contra-argumentaţie nuanţată, care nu trece cu vederea nici impactul unor gesturi ceva mai frontale (dar, fireşte, tot înlăuntrul esteticului), cum ar fi „scrisul pe dedesubt”, lirismul problematizant, parabolicul, ironicul – şi-n general toate valenţele de „tranzitivitate” ale unei poezii considerate cam prea repede strict „intranzitivă.” O apărare, aşadar, bine pusă la punct, nuanţată şi echilibrată, fără „eroisme” inventate, dar care, cu siguranţă, va părea tot fragilă impetuozităţii ”acuzative”.

Celelalte trei-patru intervenţii în actualitatea fenomenului poetic sunt, într-adevăr, priviri panoramice şi pot reprezenta, singure, o contrasă fenomenologie a poeziei din ultimele decenii. În Note despre poezia anilor ’90 problema abordată este cea a identităţii de grup a pretinsei ”generaţii ’90” (între timp, fireşte, chiar şi militanţii au lăsat-o baltă cu această pretenţie), pe care Ion Pop o vede (pe bun temei) doar ca pe o prelungire mai radicalizată a generaţiei ’80. Concluzia e trasă după ce sunt trecute în revistă toate punctele programatice (de la filonul existenţial la noua autenticitate şi la atitudinea ironică şi ludică) şi – nu mai puţin – traducerea lor în fapte creative. În trecere, şi tot pe bună dreptate, Ion Pop ironizează mentalitatea ”generaţională” potrivit căreia ”plaiul mioritic e născător de noi generaţii” de fiecare dată cînd ”bate orologiul cosmic” zece ani (sau şi mai puţin) şi cînd ”din cazarma lirică naţională trebuie să iasă în costume periate o trupă de şi mai fercheşi soldaţi” de lirism (p. 330). (Fie spus în treacăt că acest soi de ironie destul de tăioasă apare mereu de-a lungul cărţii, mai cu seamă aici, dar şi în prima parte, cu diverse prilejuri parentetice). Obiecţia cea mai gravă – poate chiar de o gravitate dramatică – pe care Ion Pop o aduce poeziei noului val – obiecţie ce va fi reluată şi mai accentuat cînd va vorbi despre valul următor, douămiist – e cea referitoare la rarefierea ”substanţei” şi la eludarea ”dimensiunii autentic interogative a spiritului” (p. 333). Recapitulări-le care urmează pun postmodernismul optzecist – şi întreg optzecismul, şi cel ne-postmodern – într-o grilă de istorie a atitudinilor poetice din care rezultă o bună componentă de continuitate (îndeosebi cu spiritul avangardist), marcînd cu ironia cuvenită şi traducerea certificatului de postmodern în ”calificativ al valorii” (p. 338). O cercetare atentă, de nu şi consistentă e În jurul ”generaţiei 2000”, cu concluzia că ”diferenţele” aduse de aceasta ar fi ”mai mult de accent şi de nuanţă” (p. 342) în raport cu optzecismul, fiind vorba, în esenţă, de continuarea aceluiaşi ”proiect autenticist” (p. 343). Minimalismul – de două nivele, zice Ion Pop, ”al trăirii şi al expresiei ei” – nu e prea pe placul lui Ion Pop, iar exhibiţionismul ”băieţilor de băieţi” (p. 347) (dar şi al ”fetelor de fete”, se-nţelege) cu atît mai puţin. Rezervele – spuse cu oarecare tristeţe şi îngrijorare – îmi par toate întemeiate, cu atît mai mult cu cît minimalismul sporeşte în clăi anuale parcă interminabile. O asumare mai gravă şi mai nuanţată, nu doar pur viscerală şi visceralizantă, a dimensiunii existenţiale (altminteri, punct programatic fix) e exigenţa pe care Ion Pop o pune de-a curmezişul minimalismului. Implicit – dar poate că Ion Pop ar fi trebuit să le-o spună şi explicit – s-ar impune şi reabilitarea imaginarului şi imaginaţiei, căci de atîta pornire antimetaforică s-a ajuns la un fel de imaginaţie plată, strict consemnativă (optzeciştii s-au pronunţat şi ei contra poeticii ”metaforei”, dar prin intermediul ei). În fine, poezia va merge pe unde vrea ea, dar nostalgiile şi îngrijorările lui Ion Pop au toată justificarea. Oare şi toată gratuitatea?!

 ______

*Ion Pop, Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Minirecenzii (3)

Jonathan Wilson, Inverting the Pyramid. The History of Football Tactics, new edition

Orion Books, London, 2014

 inverting-the-pyramid

Există mai multe feluri în care fotbalul e mai mult decât fotbal. Există, mai întâi, varianta Traian Ungureanu, în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport ne(prea)fiind niciodată de fapt aşa ceva: aici, isprăvile individuale de pe teren sunt expresia imediată a unor mari destine naţional-culturale, reflecţia spontană a unor conjuncturi epocale şi evoluţii civilizaţionale. Viteza şi uşurinţa cu care pasele şi driblingurile sunt traduse în semne ale declinului occidental, mărturii ale triumfului barbariei sau indecşi ai spiritului protestant te fac să te-ntrebi de ce mai pierd vremea bieţii jucători alergând de colo-colo pe teren când ar putea face direct Cultură Mare. Cealaltă variantă, ilustrată excelent de Jonathan Wilson, e cea în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport nefiind totuşi altceva decât fotbal: adică, un microsistem (două echipe de 11 jucători, confruntându-se după un anumit sistem de reguli) care generează o anumită dinamică şi îşi scrie o anumită istorie tocmai ca rezultat al inovaţiilor tactice pe care le permite şi provoacă acest microsistem. Pe scurt, o lectură structural-istorică, diametral opusă cifrului suprastructural-destinal în care se prezintă pentru TRU fenomenul fotbalistic. Dacă, în mâinile lui TRU, fotbalul se transformă într-un joc cu mingea la perete, în care golurile şi ratările ricoşează imediat în confirmări ale obsesiilor neoconservatoare ale autorului, la Jonathan Wilson relevanţa socială a fenomenului fotbalistic rezultă tocmai din insistenţa cu care autorul zăboveşte asupra fenomenului analizat, încercând să-i despacheteze istoria ca o serie de soluţii parţiale de articulare a tensiunilor care subîntind acest sistem (strategie vs. improvizaţie, tactică vs. talent, sistem vs. individ). Departe de a fi o istorie aridă a sistemelor şi contra-sistemelor tactice din fotbal, cartea lui Wilson ne arată, tocmai, că there’s plenty of drama in the structure şi că, într-un fel, tocmai prin asta, fotbalul ne spune ceva mai mult decât scorul.

* 

Giorgio Agamben, Pilato e Gesu

Nottetempo, Roma, 2013

 

pilato-e-gesu-d227

În tradiţia deja încetăţenită de mici eseuri care însoţesc şi dezvoltă marginal proiectul Homo sacer, ultimul volum al lui Giorgio Agamben se opreşte asupra întâlnirii dintre Isus şi Pilat, pe care o citeşte ca pe o confruntare – în cele din urmă ratată – dintre ordinea lumii, supusă ideii de justiţie, şi ordinea divină, întemeiată pe principiul salvării. Judecarea lui Isus de către Pilat şi caracterul său paradoxal – un proces care nu se soldează cu o judecată, ci doar cu o condamnare – devin astfel punctul în care cele două lumi se întâlnesc pentru o clipă, doar pentru a se separa pentru totdeauna. Ceea ce devine astfel imposibil e, în acelaşi timp, o teologie politică creştină şi o justificare teologică a puterii profane. Dar, într-o mişcare tipică pentru abordarea lui Agamben, ceea ce pare a fi o condiţie originară, anistorică sau chiar pur etimologică, este identificat cu însuşi specificul istoriei şi al modernităţii: aici, neîntâlnirea dintre ordinea profană a justiţiei şi ordinea divină a salvării traduce însăşi natura modernităţii, înţeleasă ca proces nesfârşit şi fără posibilitate de judecată finală, altfel spus, criză permanentă.

(Alex Cistelecan)

***

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Polirom, Iaşi, 2014

 nevoia-de-miracol-fenomenul-pelerinajelor-in-romania-contemporana_1_fullsize

Romanul începe într-o gară, mai precis în Gara de Nord, iar zumzăiala matinală de babe evlavioase şi călugări somnoroşi acoperă primele însemnări ale autorului. Toate gările se aseamănă între ele. (…)

Se poate începe cronicheta best-seller-ului lui Mirel Bănică parafrazând primul alineat din Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Calvino. Atât doar că naraţiunea cercetătorului brăilean – locuieşte şi lucrează în Capitală, dar pomenirea frecventă a locului de baştină e o folositoare tehnică de acroşare a intervievaţilor – debutează pe 13 octombrie 2009, în trenul ce-i duce pe închinătorii sfintei Parascheva către Iaşi. Să spunem din capul locului că e o reuşită literară şi nu una întâmplătoare. Antropologul deghizat în pelerin sau, mai degrabă, pelerinul împăvăzat de studii antropologice socoate că scriitura poetică şi condeiul romancierului sunt singurele căi de pătrundere a pietăţii populare. Rămân în urma lecturii o mulţime de scene memorabile: perechea de gangsteri ce-şi fac loc către moaştele aducătoare de bunăstare prin cruzimea din priviri şi forţa unui BMW 4X4 cu care vor să treacă peste masa de credincioşi; jandarmul cultivat ce recunoaşte în cercetător un confrate în ale credinţei şi-i propune să-l strecoare fără aşteptare lângă racla sfinţită; ori poliţia în civil care-l „umflă” pe bietul specialist în sociologia religiei, văzând în carnetul de notiţe şi aparatul de fotografiat însemnele unei autorităţi concurente. Notele de teren ce ocupă trei sferturi din lucrare alcătuiesc totodată un tulburător roman social, prin vizitarea peste ani a aceloraşi locuri. Vedem în prima sa descindere la Suceava mândria unui vânzător de cute, ce-l ia peste picior pe curiosul orăşean care chipurile ar avea nevoie de o sculă de ascuţit coasa. Un an mai târziu, din ţăranul sfătos, criza economică, vârsta biologică şi răspândirea motocositoarelor mai lăsaseră doar un om necăjit.

Volumul ne reaminteşte că unealta principală a antropologului e trupul său şi că, spre deosebire de cerşetorul ce-şi expune rândurilor de pelerini mutilările spectaculoase, el trebuie să-şi folosească instrumentul cu discreţie, prin epuizarea în drumuri grele, pe trenuri de noapte şi în lungi aşteptări printre confraţii săi întru rugă. În cazul de faţă, un instrument la fel de important al analizei este conştiinţa scindată, dacă nu de-a dreptul nefericită, a „pelerinului între pelerini”, obligat să se dedubleze în cercetător obiectiv al fenomenului la care ia parte. Mirel Bănică e un scriitor al organicităţii maselor de oameni, al regrupărilor spontane şi aglutinărilor forţate, al schimburilor de pomeni şi păreri la ceas de seară, al mirosurilor aşteptării miilor de drumeţi adunaţi de relicvele binecuvântate. E în acelaşi timp un critic al privirii mass media care ratează ansamblul în căutarea detaliului răvăşitor, copleşitor, moralizator şi batjocoritor. Printre rânduri, sunt trimise câteva săgeţi şi către o intelectualitate ortodoxizantă, incapabilă de o apropiere de trăirile sincere ale conaţionalilor lor.

Nici titlul cărţii, nici cuvântul înainte nu avertizează că „România contemporană” invocată de autor e una mărginită la universul ortodox. Singura alteritate religioasă e prezenţa restrânsă a greco-catolicilor la locurile sfinte pravoslavnice. Ratează astfel marile pelerinaje catolice, cel bucovinean de la Cacica sau cel secuiesc de la Şumuleu (în treacăt fie spus, cel mai mare din ţară). Varietatea etnico-confesională a istoriei pelerinajelor din România e indicată în postfaţa lui Sorin Antohi, cu precizarea că recunoaşterea ei e o piatră de hotar pentru inimile pelerine. Dar şi pentru contextualizarea unei cercetări, am adăuga noi.

Sceptic în privinţa posibilităţii unei depline neutralităţi axiologice, autorul nu se refuză exerciţiului formulării unor judecăţi de valoare. Avem astfel „memoria lungă a comunismului” – sintagma chemată mai peste tot pentru a da seama de tensiunile dintre pelerini, de fricile provocate de aparatul de fotografiat, de aroganţa politicienilor, de comportamentul oprimant al jandarmilor, etc. Dar memorie înseamnă şi uitare, prin urmare e lăsată deoparte discuţia privind trecutul legionar al unor „sfinţi ai închisorii” recuperaţi de religiozitatea popular-televizuală. Cultul lor e îngăduit de BOR şi promovat uneori cu jumătate de gură, dar tot mai des cu gura întreagă, de istorici, politicieni, jurnalişti, ierarhi ecleziali, toţi slujind preschimbarea istoriei ortodoxiei sub comunism într-o martirologie.

Cartea risca să fie o capodoperă, dacă şi autorul risca să-şi pună în joc valorile religioase.

 *

Michael Walzer, Revoluţia sfinţilor. Un studiu despre originea politicii radicale

Traducere de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2013

 ???????????????????????????

Revoluţia înseamnă libertate! – iată o prejudecată surpată de analiza istorică a modernităţii, care ne arată că în spatele transformărilor politico-spirituale izbutite stau stăpânirea de sine, supravegherea celor apropiaţi şi constrângerile impuse societăţii.

Studiu clasic asupra politicii puritane şi al universului ideatic şi sentimental al făptuitorilor primei revoluţii moderne: Oliver Cromwell şi sfinţii calvinişti. Revoluţionarii iacobini şi bolşevici ar reproduce prin gravitatea şi autocontrolul lor această primă experienţă revoluţionară modernă.

Lucrările lui Norbert Elias ne-au obişnuit cu opoziţia dintre burghezul parizian, care imită în purtarea şi vorbirea sa pe curteanul de la Versailles, şi funcţionarul german, kleinbürger al cancelariilor sau universităţilor, dispreţuit de nobilimea germană francofonă. Cartea lui Walzer descrie fizionomia unui alt model de civilizare modernizatoare: pastorul puritan, format în exilul politic impus de regina Maria (Bloody Mary) sau în surghiunul voluntar al conştiinţei sale în mijlocul păcătoasei Londre. El pregăteşte apariţia comerciantului liberal al lui John Locke, care nu mai are nevoie de zelul şi controlul totalitar exercitat de primul asupra marii nobilimi excentrice, sărăcimii trândave sau negustorilor puşi pe căpătuială. Ei au nivelat societatea şi introdus un spirit egalitar şi contractual în familii şi în politică în scopul instalării în Marea Britanie a unei comunităţi sacre cu aşteptări milenariste. Opusul iese din căile bătute ale exegezei marilor nume ale filosofiei şi teologiei pentru a bate terenurile înţelenite ale predicaţiei populare.

Un rol important este acordat analizei războiului, care din luptă interioară cu demonii devine nouă strategie militară, testată mai întâi de trupele suedeze ale lui Gustav II Adolf, apoi de Noua Armată Model a parlamentarilor englezi antiregalişti din 1645-1648. Fideli analizei lui Michael Walzer, putem duce mai departe comparaţia între „victoriile providenţiale” ale trupelor lui Cromwell şi bătălia „miraculoasă” purtată de trupele revoluţionare franceze la Valmy (1792), unul din semnele naşterii Marii Armate napoleoniene. Putem alătura comparaţiei rolul disciplinei şi coerciţiei în constituirea Armatei Roşii în 1919 şi a victoriilor sale din prima jumătate a secolului XX.

Versiunea românească a Revoluţiei sfinţilor e un tur de virtuozitate a traducătorului care redă numeroase extrase din engleza pastorală a secolelor XVI-XVII, citate de Walzer. Intrăm în atmosfera de suspiciune totalitară a familiei puritane descrise de John Dod şi Robert Cleaver în A Godly Form of Household Government (1598):

„Copilul mic care stă în leagăn este în acelaşi timp îndărătnic şi plin de afecte; şi chiar dacă trupul său este mic, el are o inimă mare şi e cu totul înclinat spre rău (…). Dacă această scânteie este lăsată să crească, ea va mătura şi va arde complet întreaga casă. Căci noi suntem schimbaţi şi devenim buni nu prin naştere, ci prin educaţie. (…) Prin urmare, părinţii trebuie să fie precauţi şi circumspecţi (…) trebuie să îi admonesteze în mod corect şi tăios pe copiii lor pentru vorbe şi fapte rele.”

 *

Immanuel Wallerstein, Pentru a înţelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume

Traducere de Ovidiu Ţichindelean, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2013

 

pentru-intelege-lumea-206261

Un epitaf al lumii moderne! Asta încearcă să scrie şcoala de gândire socială pornită de la lucrarea lui Immanuel Wallerstein Sistemul mondial modern (1974). Gândind „revoluţia” cultural-societală din 1968 ca sfârşitul imaginii unei lumi care s-a construit începând cu secolul al XVI-lea, această filosofie istorică nu-şi atinge oare limitele? Mai e loc azi pentru conceperea unui sistem acolo unde nicio lume nu mai reuşeşte să se încropească: un (ne)loc al crizei continue şi al războiului fluid interminabil?

Avem aici un bilanţ al cercetării a sistemelor-lume din anii 70 până azi, redactat de capul acestui curent de istorie totală. Concepţia discutată s-a ivit din denunţarea specializării disciplinelor universitare care traduc o artificială divizare a umanului în economic, politic şi social, din expunerea iluziilor unei practici savante a istoriei moderne ce explica autonom evoluţia fiecărui stat, din critica etapizării timpului istoric în epoci (sclavagism, feudalism, capitalism) prin care toate popoarele ar trece mai devreme sau mai târziu. Explicaţiile globale produse de admiterea existenţei unui unic sistem-lume dau o viziune asupra umanităţii secolului XXI extrem de apropiată de doxa jurnalist-politică ce reduce prezentul la două fenomene: globalizarea şi terorismul. Apropierea celor două perspective înseamnă şi imposibilitatea suprapunerii lor, prima fiind o încercare de a da seama de complexitatea realităţii, cealaltă caricatura acestei descrieri.

Pentru relecturi şi confruntări cu alte viziuni ale modernităţii, traducătorul a pregătit un util glosar al terminologiei wallersteiniene.

 *

Leonardo Boff, Ética da vida. A nova centralidade,

Record, Rio de Janeiro, 2009

etica-da-vida-leonardo-boff-8501086878_200x200-PU6e466b0f_1

Ruptura dintre mişcările sociale sud-americane şi stânga europeană vine în parte şi din dimensiunea spirituală a celei dintâi, neînţeleasă de marxiştii Bătrânului Continent, rămaşi obedienţi faţă de un laicism pozitivist de secol XIX, camuflat uneori de fineţurile filosoficale postmoderne. În mod spontan, europenii consideră referinţele discursurilor emancipatoare din lumea latino la zeităţi precolumbiene sau la Hristos-ul nevoiaşilor ca rămăşiţe ale unei gândiri premoderne. În ciuda acestei dogme pseudo-iluministe profesată de progresişti la Londra sau Paris, credinţa era iniţial parte din învăţătura şi practica mişcărilor populare, cel puţin la Rousseau sau la Robespierre.

În cartea de faţă, cel mai prolific teoretician al Teologiei Eliberării descrie în culori sumbre criza ecologică şi spirituală a umanităţii. Fidel mesajului evanghelic, în scrierile şi cuvântările sale, el pune şi speranţa unei renaşteri în spatele catastrofelor, poate, purificatoare. Publicaţia reuneşte diverse intervenţii ale preotului brazilian în forumuri sociale în care claritatea sa filosofico-pastorală este reclamată. Leonardo Boff propune o lectură creştină a istoriei ultimilor 400 de ani în care omenirea a creat un sistem social generator de mizerie şi distrugător al naturii. Ecologia socială la care aderă denunţă prăbuşirea simultană a omului şi a Terrei, a avansării mână-n mână a sărăciei şi pustiului toxic. Nu vorbim de un teoretician retras, căci îl găsim implicat în luptele regionale cum e cea împotriva „hamburgerizării” Americii Centrale: distrugerea pădurii şi a aşezărilor din istmul american în scopul lărgirii păşunilor ce alimentează reţelele McDonald’s. Scriitorul sud-american caută să spiritualizeze aceste lupte căutând sprijin în diverse tradiţii sapienţiale şi religioase şi acuzând orgoliul bisericilor creştine de a se pretinde posesoare a monopolului revelaţiei divine şi a mijloacelor de mântuire. Totuşi, prin universalismul său constitutiv, creştinismul, crede Boff, ar putea să dea un temei noii lumi, în care destinul naţiunilor a apus, călăuzindu-ne spre formarea unei „comunităţi a Pământului” opuse „Imperiului”, actuala paradigmă a globalizării.

(Claudiu Gaiu)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]