Dosarul de față a fost gândit în tandem cu cel de anul trecut, astfel încât poezia și proza scrise de femei să se completeze și să se lumineze reciproc și să redea imaginea cât mai fidelă a acestui îmbucurător fenomen din literatura autohtonă contemporană. Incontestabilul reviriment al literaturii scrise de femei a fost probat prin apariția a două importante antologii, care mi-au și ghidat demersul realizării celor două dosare tematice: Un secol de poezie română scrisă de femei, vol. I, 1990-2019, (Editura Cartier, 2019), coord. Alina Purcaru și Paula Erizanu și Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45, 2023), coord. Cristina Ispas.
Colaboratoare permanentă a revistei „Vatra”, Ruxandra Cesereanu împlineşte în acest an o vârstă frumoasă. Ruxandra este una dintre cele mai importante scriitoare ale generaţiei sale, cărţile sale bucurându-se de succes, de apreciere şi notorietate. O trăsătură definitorie a creaţiei sale e coerenţa de conţinut şi de viziune, consubstanţialitatea temelor şi obsesiilor, ce se regăsesc deopotrivă în eseuri, proză sau poezie, într-o scriitură ce se distinge mai ales prin autenticităţii rostirii. Eseurile despre gulag, despre comunism, despre tortura politică, despre deconstrucţia revoluţiei de la ʼ89, despre imaginarul violent, despre năravuri româneşti şi evadări, despre biblioteci stranii şi lumi de ficţiune (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Imaginarul violent al românilor, Decembrie ʼ89. Deconstrucția unei revoluții, Năravuri românești, Biblioteca stranie, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, Lumi de ficțiune, lumi de realitate) sunt emblematice pentru angajarea etică a autoarei, pentru tentaţia reevaluării unor toposuri şi poncife, pentru tensiunea analitică şi vocaţia sintezei. Poezia (Zona vie, Grădina deliciilor, Oceanul Schizoidian,Femeia-cruciat, Coma etc.) stă sub semnul neliniştii interogative şi al introspecţiei. În versuri autoreflexive şi lucide, poeta meditează asupra propriului scris, îşi expune conceptul interiorităţii în versuri crispate, agonale, fără retorism intelectualizant, propriile trăiri, gesturi şi intenţii fiind dispuse cu tranşanţă în oglinda versului.
Lirica lui Nichita Stănescu (1933-1983) este dublată de o lucidă conştiinţă „poietică”, meditaţiile asupra condiţiei creaţiei şi a creatorului alcătuind o preocupare constantă a autorului Necuvintelor. Fenomenul este ilustrat atât prin numeroase poeme cu valoare programatică, cât şi printr-o serie de volume de eseuri precum Carteaderecitire (1972), Respirări (1982), Antimetafizica (1985), Amintiridinprezent (1985) sau Fiziologiapoeziei (1990). Dar aceste lucrări nu reprezintă doar nişte meditaţii eseist-poematice despre scrierea poeziei, ci tot atâtea autoportrete purtând semnătura celui mai important poet român postbelic. Lirica stănesciană reprezintă o perpetuă meditaţie asupra statutului „eului” şi a relaţiei sale cu lumea, relaţie ce se instaurează mai ales prin privire şi care este mediată cu predilecţie prin cuvânt. Motivul privirii este esenţial în lirica lui Nichita Stănescu, privirea dobândind în primele volume de versuri puternice accente vizionare, specifice poeziei romantice şi postromantice.
Nichita Stănescu este unul din puținele exemple de scriitor dedicat integral vocației sale poetice. Printr-un efort deliberat, el a renunțat la tot ceea ce este îndeobște considerat o „viață normală”, pentru a se identifica rolului de poet, înțeles ca un mod de existență. Printr-o alchimie de profunzime, el a lăsat poezia să-i impregneze și să-i modifice structurile psihice, în așa măsură încât a sfârșit prin a nu mai gândi și a nu mai vorbi în manieră comună. El a fost un fel de „mutant”, care trăia o „stare poetică” generalizată și permanentă. Mutația de care vorbim nu este o metaforă, ci o metamorfoză efectivă, ființială, cu toate angoasele de alienare presupuse de ea, cu pericolele de izolare și schizofrenie, cu o tensiune continuă, compensată prin alcoolism, pe care probabil poetul a și plătit-o cu o moarte prematură.
Pe 31 martie 2023 se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu iar pe 13 decembrie, anul acesta, patru decenii de la moartea scriitorului. Între cele două date, aflăm viața și opera marelui poet traversând o jumătate de secol. Cei cincizeci de ani de viață și parcursul literar își așteaptă biografia și bibliografia, nescrise încă, deși era vremea de mult. Nu există volume asemănătoare cu cele publicate de Georgeta Oniscu Ion Pillat 1891-1945: biobibliografie (631p.) și Adrian Maniu 1891-1968: biobibliografie (666 p.), după cum nu există nici pentru alți scriitori majori ai literaturii române. Deși s-au scris despre Nichita Stănescu mii de pagini de eseuri și analize, de amintiri și interviuri, câteva cărți, și deși este, de departe, cel mai percutant creator, un vizionar și inovator în limba și literatura română din secolul XX.
În fiecare an, de mai bine de un deceniu încoace, de când am preluat cursul de Poezie modernă în cadrul Departamentului de literatură comparată de la Literele clujene, Nichita Stănescu este unul dintre poeții la care nu vreau să renunț în a fi citit (recitit) și analizat cu studenții. Tocmai întrucât există două atitudini actuale (și oficiale, în spațiul literar) extreme față de poezia lui, autorul fiind fie exaltat și omagiat ca un zeu, fie negat și criticat cu vehemență acută. Poemele pe care le analizez cu studenții sunt toate din volumul Noduri și semne, publicat în 1982. Este vorba despre opt poeme (Semn 1, Nod 1, Prin tunelul oranj, Nod 4, Nod 6, Semn 4, Prin tunelul oranj, Nod 12), alese anume pentru a facilita înțelegerea despre modalitatea în care autorul jonglează (abisal) cu trei regimuri pe care le alternează și le opune (după o teorie susținută și publicată de Corin Braga – a se vedea volumul Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, apărută în mai multe ediții, 1993, 2002, 2013, precum și antologia Nichita Stănescu – O sută una de poezii, apărută la Editura Academiei, în 2017): regimul fizic, cel metafizic și cel anti-metafizic, prin intermediul rupturii dintre materie și idee, dintre concret și abstract.
Cu siguranță, vă amintiți cuvintele de mai sus. Ele fac parte din poemul O seară la Operă, de Mircea Cărtărescu. După ce Femeia îl oprise brusc din excursul imitativ prin poezia românească, spunându-i: „ – stai, ajunge, lasă-le-ncolo de poezii, că nu de vorbe proaste îmi arde mie…”, Maimuțoiul vine cu această replică. Ce-i drept, el nu-i decât „spiritul de imitație al poetului tânăr”. Și Mircea Cărtărescu, sau, mai degrabă, dublul său (unul dintre ele), ține să precizeze: „înainte de a-și găsi o voce originală, el (acest spirit tânăr, n.n.) reia stilurile «clasice» ale poeziei care îl precedă și pe care el, primul, le iubește și le admiră cel mai mult”.
La 40 de ani de la dispariția poetului (și la 90 de ani de la naștere), revista „Vatra” își propune să redeschidă „dosarul Nichita Stănescu” prin reevaluarea poziției sale în istoria literaturii române. Demersul nostru pornește de la premisa că, deși Nichita Stănescu rămâne una dintre figurile importante ale canonului școlar, receptarea sa critică a intrat în ultimele decenii mai degrabă într-un con de umbră. Toate bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste – fie că e vorba despre optzeciști sau despre douămiiști – au vizat delimitări canonice față de opera lui. Mai mult, seria revizuirilor „est-etice” post-nouăzeciste, dacă nu și-a făcut o țintă predilectă din deconstruirea imaginii scriitorului (așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marin Preda), nici n-a contribuit la menținerea „mitului Nichita Stănescu”, în condițiile în care civismul n-a reprezentat o miză centrală a operei sau a conduitei poetului.
În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.
În prefața colecției de eseuri Crez și istorie a lui Bretter György (1932-1977), tradusă în limba română la editura Kriterion în 1979, N. I. Tertulian îi creionează un profil intelectual remarcabil: apropiat al discipolilor lui György Lukács (așa-numita „Școală de la Budapesta”); dialectician preocupat de problema limbajului, mai ales în ceea ce privește rolul acestuia în menținerea ordinii sociale; interpret abil al lui Fichte și Lukács (inclusiv ca editor și prefațator al colecției de eseuri Tanulmányok I–II, Kriterion, 1973); gânditor anti-dogmatic în probleme de literatură și estetică; și traducător și comentator al lui D. D. Roșca în limba maghiară (A tragikus lét, Kriterion, 1971).i Bretter a îngrijit și prefațat și traducerea în limba maghiară a colecții de texte de Althusser publicată în limba română, în traducerea Adinei Pavel și a lui Apostol Pavel, ca Citindu-l pe Marx (Editura Politică, 1970): Olvassuk Marxot (Kriterion, 1977). În ciuda interferențelor evidente între preocupările lui Bretter și cele ale filozofilor marxiști români din aceeași perioadă, Bretter a rămas în mare parte necunoscut printre intelectualii români din afara mediului clujean. Jumătate de secol mai târziu, contextul intelectual al filozofiei marxiste de limbă maghiară din România reclamă o cercetare atentă la intersecția afinităților cu filozofia Lukácsiană din Ungaria, a dialogului cu filozofia marxistă locală de limbă română și nu în ultimul rând a dinamicilor generaționale ale intelectualilor maghiari din România. Textul „Ipoteza despre limba dublă a generațiilor”, o analiză ingenioasă a diferențelor dintre generații la nivel lingvistic, cât și prin prisma teoretică a lui Karl Mannheim, poate fi citit și în această cheie: în 1974 Bretter a editat Szövegek és körülmények (Texte și împrejurări), un volum de eseuri ale tinerii generații de teoreticieni maghiari din România (Ágoston Vilmos, Huszár Vilmos, Molnár Gusztáv, Szilágyi N. Sándor și Tamás Gáspár Miklós), parte a așa-numitei „a treia generație Forrás”. Volumul, descris la momentul respectiv ca un „act colectiv de război”ii, a marcat un efort de critică a dogmatismului marxist din diferite perspective, inspirate de scrierile de tinerețe ale lui Marx, refuzând paradigma marxistă în întregime, ori continuând să se raporteze la ea însă doar oportunist sau cu superficialitate.iii
Grupajul despre filozofia marxistă din România comunistă se încheie astfel cu acest gest de pasare a ștafetei către generația următoare și către cel care avea să devină unul din cei mai importanți autori marxiști contemporani din Europa de Est, regretatul Tamás Gáspár Miklós, recent dispărut dintre noi. (AH)
revistavatra.org 