Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)

dan-cirjan-small

1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale

În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.

Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas­-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.

Citește în continuare →

Daniel LAZARE – Răzbunarea lui Ernst Nolte

(FILES) This file photo taken on November 25, 2002 shows German historian Ernst Nolte posing during a TV debate in Paris. Nolte, 93, died on August 18, 2016. / AFP PHOTO / DANIEL JANIN

Ernst Nolte, apologetul lui Hitler care le-a provocat istoricilor liberali germani un atac de cord colectiv în anii 1980, a murit în această vară, la Berlin, la vârsta de 93 de ani.

Pentru o vreme, Nolte a părut să fie marele învins al faimoasei Historikerstreit, sau disputa istoricilor, care a aprins scena intelectuală germană pentru câteva luni începând din iunie 1986. Ostracizat pentru eforturile sale abia deghizate de a scuza crimele de război naziste, s-a retras într-o viață de exil interior, ignorat de colegi și uitat de presă.

În acest timp, principalul său oponent, sociologul Jürgen Habermas, a devenit eroul zilei, modelul însuși de intelectual public care apără democrația atunci când nu ține prelegeri în sala de curs. Nu se întâmplă prea des ca stânga să iasă victorioasă, dar asta a fost una din aceste rare ocazii. Citește în continuare →

Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte

ernst-nolte-1

În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim. Citește în continuare →

Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință

doina-rusti

Sfârșit de secol al 18-lea. O femeie se hotărăște să facă o faptă bună. Viața ei este pe sfârșite. A fost măritată de două ori și a cunoscut bucuriile vieții. Tocmai de aceea, ar vrea să lase în urmă o amintire de neșters și multe lumânări aprinse. Numele ei este Casandra Ciptoreanca.

Într-o zi de ianuarie a anului 1786, acesta cheamă acasă câțiva popi, ca martori ai hotărârii ei, și iartă de robie trei țigani, împreună cu progeniturile lor1.

Ca să nu fie nicio neînțelegere, Ciptoreanca insistă să se scrie în actul dezrobirii că țiganii respectivi sunt aduși de-acasă, de la părinții ei, fiind moșteniți din vremuri vechi. Sunt „bunurile” ei din copilărie, prin urmare, menționate și în actul de zestre. Probabil s-au jucat împreună, au visat împreună. Este vorba despre un cuplu (Gheorghe și nevasta lui, Chița Țiganca) plus un bătrân (Neagu), acesta din urmă mort imediat după aflarea veștii. Bineînțeles, există și o dorință în contul acestei filotimii. Casandra Ciptoreanca notează în actul de eliberare că sloboziții sunt datori „să dee și ei la biserica unde e îngropată stăpâna lor câte două oca de ceară pentru pomenirea ei”. Iar ca să fie sigură că cei trei se vor ține de cuvânt, adaugă: „iar cine se va încumeta să-i strămută pomenirea să fie sub blestem”. Chiar și fără anatemă, cererea era cât se poate de rezonabilă, având în vedere că oamenii scăpau de sub jug, într-o perioadă în care încă nu se vorbea despre desființarea robiei. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Lungul an ’68. Cazul italian

mai 68 10

Văzut sub lupa receptării şi interpretării sale, „mai 68”-ul reprezintă ceea ce s-ar putea numi, paradoxal, un consens în dezacord (sau invers). Pe de o parte, puţine evenimente istorice au reuşit să împartă atât de tranşant opinia publică în două blocuri aflate încă la cuţite, chiar şi la patruzeci de ani de la consumarea faptelor. Pe de altă parte, rareori s-a mai întâmplat ca atât criticii, cât şi apologeţii unui eveniment să-şi legitimeze lectura faptelor şi, implicit, poziţia antagonistă prin exact acelaşi argument ca şi adversarii. Pentru criticii 68-ului, mişcările de protest care au zguduit acea perioadă au fost un fel de inexplicabilă infantilizare generală, o neruşinată răbufnire de tupeu la nivel planetar, o momentary lapse of reason a spiritului – altfel înţelept – al istoriei. Pentru nostalgici, 68-ul a fost structurat pe modelul unui vânt de primăvară, reprezentând o victorie – inevitabil trecătoare – a imaginaţiei şi creativităţii asupra organizării ierarhice, birourilor cenuşii şi fatalei zile de luni[i]. De unde rezultă că, în ambele interpretări, mai 68-ul a fost un fel de chef. Cu asta par să fie de acord ambele echipe de interpreţi. Atâta doar că unii arată cu degetul mustrător sticlele sparte, în vreme ce ceilalţi insistă asupra faptului că măcar s-a băut. Citește în continuare →