Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea… Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.
(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!…)
Citește în continuare →
Pentru David Collings și Salar Mohandesi de la Bowdoin College
În Undoing the Demos: Revoluția Tăcută a Neoliberalismului, Wendy Brown argumentează că „pentru Aristotel, Arendt și Marx, potențialul speciei umane se realizează nu prin intermediul, ci dincolo de lupta pentru existență și acumularea bogăției.”1 Realizarea potențialului speciei umane este subiectul unor mari dezbateri în zilele noastre, în timp ce tinerii, precum sunt și eu în cazul de față, suntem încurajați să ne raportăm la acesta dintr-un unghi antreprenorial, al acumulării de capital și al dezvoltării unor afaceri. Munca de atingere a potențialului speciei umane este închisă într-o paradigmă foarte strictă, care privește tot ceea ce se află în afara ei fie ca o pierdere de timp, fie ca o lene sau un concept vechi care trebuie depășit. Pe baza acestui fapt, Wendy Brown afirmă că „raționalitatea neoliberală elimină ceea ce acești gânditori numeau „viața bună ”(Aristotel) sau „adevăratul tărâm al libertății ”(Marx), prin care nu se refereau la lux, tihnă sau răsfăț, ci mai degrabă la cultivarea și exprimarea capacităților umane distincte pentru libertate etică și politică, creativitate, reflecție nelimitată sau invenție.”2
Citește în continuare →
Studiul de față a fost scris în limba franceză și a apărut inițial, cu titlul „Georg Lukács et le stalinisme”, în numărul 563 (iunie 1993) al revistei Les Temps modernes. De curând, domnul George Horodincă, fiul lui N. Tertulian, a găsit printre fișierele rămase în calculatorul tatălui său o versiune românească a textului, cel mai probabil realizată de mama sa (și soția profesorului Tertulian), scriitoarea Georgeta Horodincă. În cursul pregătirii pentru tipar a traducerii, am constatat că varianta în limba română nu se suprapune exact cu originalul francez; prin urmare, am restituit tacit cea mai mare parte a fragmentelor care lipseau și în același timp am păstrat cele câteva scurte completări, întrucât am presupus că aparțin autorului. De asemenea, tot în mod tacit, am operat și o serie de modificări ale traducerii. Dorim să-i mulțumim domnului George Horodincă pentru că ne-a pus la dispoziție acest material și a fost imediat de acord cu publicarea lui. (N. red., Andrei State)
Citește în continuare →
Dezintegrarea satului este invizibilă, dar există. Satul secolului XIX, autarhic, izolat, cu propriile sale valori și sisteme de simboluri, e înlocuit în sec. XX de alt sat, un sat conectat cu lumea prin căi ferate și ziare. Satul, deși pare neatins, e profund modificat : după intrarea televizorului, toate valorile satului se schimbă. Chiar și cei care nu pleacă nicăieri se regăsesc în altă lume.
Citește în continuare →
Senida POENARIU
Dimensiunea socială a romanelor feminității
Mai mult decât intenția unei reprezentări a „actualității”, se remarcă în proza autoarelor de astăzi, de la Gabriela Adameșteanu și Marta Petreu până la Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie, Lavinia Braniște, Alina Nelega, Diana Bădică, Corina Sabău, Cristina Vremeș și lista poate continua, o propensiune pentru romanul dramei familiale, o explorare „a vârstelor dintâi”, cum le numea Paul Cernat1, plasate „pe fundalul teribil al unei epoci în care intimitatea este condiționată politic”2 cu prelungiri apoi în perioada confuză a postcomunismului. Din acest punct de vedere, romanele feminității (scrise de, cu și despre femei) de dată recentă sunt mai degrabă romane ale comunismului decât ale postcomunismului. Se poate specula că această tendință se explică atât prin natura extrem de ofertantă în traume colective și individuale ale perioadei cu pricina și care pot oferi un material extrem de fertil cu succes aproape garantat, fie și numai prin prisma dramatismului inerent, cât și prin, desigur, vârsta biologică a autoarelor, care fie au copilărit sau și-au trăit tinerețea în comunism, fie au crescut cu poveștile / respectiv ororile auzite din gura părinților / bunicilor / rudelor etc.
Citește în continuare →
Mihai Dinu GHEORGHIU
Întoarcerea sociologismului?
Tema acestei anchete ascunde o provocare. Încerc să-i deslușesc capcanele, asumându-mi limitele: am părăsit critica literară de ceva vreme, iar lecturile mele de romane românești sunt sporadice. Mi-am luat însă drept ghid pentru orientarea în teren recenta Istorie a literaturii române contemporane, 1990-2020 (Mihai Iovănel, Polirom, 2021), lucrare cu totul remarcabilă. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă în aceste trei decenii s-a petrecut un fenomen de deliteraturizare a culturii române, oarecum asemănător cu acela al dezindustrializării economiei. Este doar o ipoteză de lucru, care ar trebui discutată și apoi empiric validată, sau nu. Romanul ocupă în această discuție o poziție aparte, voi explica mai încolo de ce, răspunzând astfel, oarecum oblic, și la întrebările anchetei.
Citește în continuare →
III. Problematizări
Costi ROGOZANU
Literatura anti-aspirațională. Greaua renaștere a „socialul”-ului
Prin „social” în literatură se poate desemna cam orice, parcă de fiecare dată lumea pare să știe exact despre ce vorbim când spunem social. Uite așa am ajuns la consensul că literatura română a ultimului deceniu a redescoperit „socialul”.
Citește în continuare →
La scurtă vreme după ce regimul lui George Bush a folosit nefericita expresie „war on terror”, publicul internațional a avut o revelație. Grație incompetenței cu care s-au manipulat jumătățile de adevăr, a început să apară expresia în oglindă „war on truth”, atât prin jurnale academice,1 cât și pe la poalele internetului. Între timp, expresia și-a câștigat o viață a ei și poate fi găsită, la o căutare pe google, în peste jumătate de milion de instanțe, inclusiv în formă versificată, pusă pe muzică.2
Citește în continuare →
Inteligenţa Artificială: între progres şi regres*
Contrar credinţei populare, scriitorii de SF încearcă să preîntâmpine viitorul, mai degrabă decât să-l prezică – scria Arthur C. Clarke într-un epilog târziu la 2001: O odisee spațială. Nu ştim exact cum a ajuns HAL 9000 – Inteligenţa Artificială (IA) care controlează nava, la decizia de a ucide echipajul de la bord. Autorul ne dă câteva piste de interpretare: conflictul între comenzile programate (a spune vs. a ascunde informaţii), instinctul de a-şi asigura propria supravieţuire, posibil chiar o xenofobie implicită1, dublate de vina pentru imperfecţiuni, ar fi contribuit la psihoza lui HAL. Ironia scenariului este că, în încercarea de a programa o inteligenţă perfectă, lipsită de aşa zisele erori umane, programatorii lui HAL au ajuns să reproducă propriile bias-uri, conflicte interioare şi vulnerabilităţi cognitive.
Citește în continuare →
Nu pare că românii și-ar fi consumat relația de subordonare față de Occident, nici că ar fi înțeles-o în consecințele ei. Trăim încă în mentalitatea împrumuturilor salvatoare, prin care altoim idealuri simbolice ale unui Vest solar pe trunchiul națiunii pentru ca, ajutați de ele, să ne salvăm pe noi de noi înșine și de propria noastră mediocritate marginală. Desigur, în fața pleiadei intelectuale care ne-a anunțat de fiecare dată, uneori exasperată, că suntem cu mult în urma imaginii de excelență culturală occidentală la care ne-am închipuit că trebuie să ajungem, au apărut întotdeauna reacții mereu complexate și s-au găsit școli care să pretindă un trecut românesc și unic, și superior; nu e nimic nou aici, germanii au făcut-o în secolul XIX fără rușine, ei, care în Europa au fost multă vreme complexații de serviciu. Conștiința ascunsă a propriei mediocrități culturale generează – mai mult sau mai puțin conștient – pretenții pe atât de mari pe cât e orgoliul național mai ușor de rănit. Mai greu este să te scoți – printr-un act reflexiv – din oscilarea descurajantă dintre „nu suntem buni de nimic” și „am produs și noi lucruri admirabile” care e obositoare și nu se înțelege pe sine cu claritate niciodată, pentru că ce o împinge de la spate e mereu o specie de vanitate, și încă de vanitate rănită.
Citește în continuare →
revistavatra.org 