Andrei Bodiu, Opera poetică, este o reeditare târzie, dar compactă, recuperatoare, generoasă și obligatorie, la 10 ani de la moartea prematură a poetului, a tuturor volumelor sale de versuri. Cartea a fost prefațată de Simona Popescu, fiind rezultatul unui demers lăudabil, dar anevoios, de arhivar și al trudei detectivistice a acesteia, căci textele nu au fost ușor de găsit.
Citește în continuare →
Extincție (OMG, 2024) este volumul care l-a făcut pe George State să se simtă lovit (love it!) în plexul inimii, iar pe Mihai Iovănel să afirme că „poezia lui Miticov este deocamdată stadiul cel mai înaintat al douămiismului” (coperta a patra). Dincolo de elogii sau de ezitări (care s-au manifestat în legătură cu Dmitri: INTJ, publicat în 2023, o carte care cred cu tărie că va deveni, în timp, obiect de studiu), Dmitri Miticov este un poet aparte, practicant al unei stilistici eclectice, unde se combină elemente metamoderne, neoromantice și referințe la concepte științifice, într-o criptare pur personală, care-l fac să arate per ansamblu ca un antidouămiist, un antibiografist, dacă e să ne raportăm la generația atât de angajată social și politic a fracturiștilor, care au evitat programatic abstractizarea.
Citește în continuare →
Eduard Florinescu e un om nou al timpurilor noastre, IT-ist preocupat de spiritualitate și dialogul cu el, dincolo de subiectul în sine, cred că spune ceva și despre intelighenția de azi, în sensul mai larg al termenului, de om preocupat de spectacolul informației. (Dan Sociu)
Dan SOCIU: — Ai făcut un soft să transcrie jurnalele lui Philip K. Dick, câte pagini ai scos până la urmă?
Citește în continuare →
Nu te cerți
nu te cerți cu frigul care te răzbește pe dinăuntru,
nu te cerți cu arșița cu mii și mii de lipitori
care sug prin toți porii apa sărată a trupului tău,
nu te cerți cu vântul nici când adie,
nici când se face furtună ori uragan devastator,
nu te cerți cu umbra căzută de sus, de la nor
ori de la șoimul care se rotește alene,
Citește în continuare →
Întâia dată când l-am zărit pe Corin nu am știut cine este. Zărisem, într-o mare de oameni înghesuiți, care așteptau autobuzul în stația Gheorghe Barițiu, de lângă Parcul Central din Cluj, o fâșie albastră pe deasupra a sute de ochi cenușii. O fâșie albastră a doi ochi care nu se uitau la nimeni, își ajungeau lor înșiși, în albăstrimea lor aparte. Hmmm, mi-am zis, cine naiba să fie, cu o privire așa detașată de lume, întoarsă doar înăuntru, spre sine. Dacă aș fi fost în acea mulțime așteptând obosită autobuzul în care oricum nu ar fi încăput toată lumea, era în 1981, ceaușismul ajunsese deja la apogeu cu mizeria din țară, cu benzina raționalizată, cu cozile la alimente, deci dacă aș fi fost în acea mulțime, aș fi sărit poate cu o prăjină închipuită ca să mă aflu deasupra tuturor și să văd ce altceva se zărește decât dezolare. Asta aș fi făcut eu. Dar cei doi ochi albaștri, de fapt turcoaz era culoarea lor reală, pe care îi detectasem în acea mare de oameni, nu căutau pe nimeni, nu voiau să se lege de nicio altă privire, își ajungeau lor înșiși. Straniu personaj, ochi neobișnuiți, lăuntrici, mi-am zis. Era duminică.
Citește în continuare →
Razne. De la Pașadia la Cioran
Pare că Emil Cioran ar fi inventat acest substantiv (razne) provenit dintr-un adverb (din expresia a o lua razna), din moment ce ne apare ca o noutate lexicală absolută în fruntea unei cărți sau a unui carnet de însemnări. Sub forma banală (razna), întâlnim cuvântul în titlul unei cărți de călătorii în Grecia, aparținând lui Radu D. Rosetti, Razna… (1912, volum reeditat în 1925). L-o fi văzut și Emil Cioran în tinerețea-i tumultuoasă, intersectată meteoric cu viața literară abia după 1930. Dar altă genealogie a „raznelor” e mai relevantă.
Citește în continuare →
(dintr-un caiet vechi)
Mi se întâmplă uneori să văd brusc lumea ca și cum ar fi deja trecută, așa cum ar vedea-o cineva din viitor, ca și cum aș fi un duh atemporal oprit împotriva voinței lui într-o epocă căreia îi simte caducitatea inerentă. Ca un arheolog, văd toate lucrurile brusc învechite, ruginite, mâncate de vreme, și toți oamenii dimprejur morți, inclusiv eu însămi. Atunci totul se așază brusc în alte tipare, stranii, fulgurante, parcă nu mai văd clipa ci curgerea, eonul mai mare al istoriei ca o enormă clepsidră cu nisip. Parcă aș fi undeva în adânc, sub mari straturi de apă sau de timp – și tot eu, de undeva de sus, de departe și din viitor, mă privesc pe mine însămi ca pe un exponat de muzeu, ca pe un mic capitol într-o carte de istorie, sau ca pe o relicvă trecută, un eșantion minuscul sub o lamă de microscop. Sentimentul acesta e disperant, plin de o adâncă tristețe, și în același timp liniștitor, totul se distanțează, se relativizează, devine cuprinzător, parcă aluneci mai ușor prin membranele existenței, căci totul devine mai puțin consistent, mai fantomatic. E un exercițiu de închipuire util, ca și cel al morții personale și cât se poate de proprii – singurele închipuiri cu adevărat necesare, dincolo de pierzania inerentă fantazării în gol. (1984)
Citește în continuare →
Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă din februarie 2020 care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îi marca existența, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrâni „Cuvioasa Nazaria”, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus chiar atunci la telefon Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean (care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir) și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizând seria cu unul care ne implica pe amândoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2002).1 Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în câteva rânduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar câteva fragmente au și apărut (v. Alexandru Zub, Sorin Antohi, „O convorbire la Văratec”, Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25). Oricum, filmele realizate profesional în martie2023 de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Tîrgu-Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny în aceeași serie (ediția LXXXV).
Citește în continuare →
scurtă proză
Voi m-ați lăsat mai în urmă, dinadins. Și roaba Domnului, Cătălina, fosta mea colegă din studenție (soția ta, acum, Aurele) era vizibil (pentru mine) provocatoare.
Era spre dimineață, putea fi
și spre seară. Ne-am oprit, lăsându-i pe Lianu și pe Aurel să intre
în cantină, la nuntă. Erau instrumentiști, trebuiau să cânte, noi nu. Și-așa.
Citește în continuare →
Poate că e momentul potrivit pentru niște reflecții, deși mă aștept ca unii dintre voi să obiecteze: poate că nu! Totuși, mi se pare normal ca uneori să ne punem întrebări profunde, adică acele întrebări majore care surprind realitatea nepregătită, obligând-o să dea răspunsuri greșite. De exemplu: cum funcționează Chirurgia Astrală, cum să recuperăm anumite informații despre viețile anterioare și cum poate fi deblocat potențialul de autovindecare fără medicamente sau tratamente convenționale, pentru a scăpa de viermii intestinali. Un prim răspuns ar fi că, înainte de orice, trebuie să ne purificăm interiorul, fiindcă tot ceea ce apare în viețile noastre este proiecția unor programe preexistente, astfel încât nu are rost să ne batem capul. Dar mai sunt și altele, setea metafizică a oamenilor fiind practic nelimitată, uneori dureroasă și imposibil de rezolvat cu pastile, iar asta explică multe.
Citește în continuare →
revistavatra.org 