Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexul ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Pot alege, cu un efort al vederii, dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate, sau între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Fiindcă persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent ele coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă.

Citește în continuare →

Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune. Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai acordat. Citește în continuare →

Pe vremea aceea locuiam singur într-un mic apartament de la marginea Bacăului. Lucram la o sucursală Petrom, nu ca inginer petrolist, ci ca administrator al rețelei de calculatoare. Învățasem singur să pornesc și să opresc un calculator, apoi să intru pe internet, apoi câteva cuvinte în limba engleză, cu ajutorul cărora am înțeles cam despre ce e vorba, când e vorba despre rețele de calculatoare. Toate femeile din Contabilitate și cele de la Aprovizionare erau uimite de cât de priceput eram. Când computerul se bloca sau pe ecranul lui apăreau niște chestii de neînțeles, mă chemau să le scot din încurcătură, și primul lucru despre care le întrebam era:

– Cum l-ați stricat? Citește în continuare →