Etichetă / Christian Moraru

de VATRA

Al. Cistelecan – Sfîrșitul Epocii foiletonistice

Să-ncep și eu cu tonul radical și emfatic al tuturor căuzașilor din Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, Cluj, 2024): nu există decît o singură cale pentru a face critică literară onestă și riguroasă – calea lui Livius Ciocârlie. Adică, pe scurt, a n-o face. Orice carte/operă trebuie încadrată în sistemul mondial literar, iar pentru a face asta în mod corect ar trebui nu doar să fi citit toate cărțile lumii apărute înaintea ei, dar să le și ții minte în amănunt și să folosești toată aparatura investigativă și evaluativă – ori măcar cea adecvată la pretențiile și propunerile operei. Deocamdată așa ceva e omenește peste puteri – cel puțin pînă cînd inteligența artificială nu ne va sta în ajutor documentar -, așa că facem ce putem, pe bucățele mai mici ori mai mari și cu instrumente și calități personale cum dă Domnul și sîrguința. Orice investigație, cît de complexă, e doar parțială și orice interpretare limitată și insuficientă. Asta ca să nu creadă cineva că nu e critica literară o vocație a dezamăgirii. Firește, nu toată lumea are casanța lui Livius Ciocârlie și sînt mulți oameni curajoși care riscă în limitele propriilor puteri, cu tactici și strategii mai primitive ori mai sofisticate, unele mereu înnoite, altele încremenite. Din cînd în cînd au loc revoluții metodologice și se dau alarme despre criza (eternă, congenitală, căci de acolo i se și trage numele) a criticii, iar în cazuri grave se lansează manifeste de urgență. Dar totdeauna lucrurile se calmează și revin la șansele – sporite cu fiecare insurgență inovativă – de a raționaliza bucuria (ori dimpotrivă) unei lecturi și de a justifica plăcerea literară în sine. Căci dacă literatura nu produce plăcere, nu produce nimic. Deși, firește, literatura e mai mult decît literatură (dacă e cu adevărat literatură).   

Citește în continuare →
de VATRA

Christian Moraru – Șaizecizarea optzecismului. Contemporaneitate și decontemporaneizare în literatura română de azi

Am ezitat o vreme să fac publică această intervenție. Unul dintre motive a fost atașamentul sentimental față de proiectul cultural al generației mele, în special așa cum a fost el rearticulat și clarificat odată cu nașterea revistei Contrapunct în decembrie 1989 și renașterea ei ca Observator cultural. Ion Bogdan Lefter și alții au extins atunci acest proiect în direcții mai pronunțat politice, multiculturaliste, antinaționaliste și antibigote, cu opțiuni răspicate privind problematica identității individuale și colective și referințe indispensabile la gender, sexualitate, religie, etnie, pluralism, minorități, internaționalism, tradiție, formarea istorică a canonului literar și alternativele la cel moștenit, monist și muzeal. Dar chiar în forma ei originală și dincolo de ce a însemnat ea practic în ultimul deceniu comunist, agenda optzecistă a fost – și oricum, a vrut să fie de la început – una critică în sens criticist-transformator. Ea exprima o aspirație de schimbare și conținea rudimentele unui program care a rămas pentru mai bine de zece ani insuficient tematizat. Eram sau ne simțeam în quasi-totalitatea noastră nu numai marginali și indezirabili social, politic și cultural în anii ʼ80, dar chiar opozanți. La limită, unii dintre noi, ce-i drept, puțini – Dan Petrescu, de pildă – pot revendica statutul de disidenți în regimul Ceaușescu. Literatura, critica și teoria pe care o scriam documentau, larg vorbind, această poziție. Ea poate fi calificată drept „anti-sistem”, deși – iar aceasta rămâne o ciudățenie a socialismului târziu în fostul Est – atitudinile de acest tip au fost frecvent sponsorizate de sistemul însuși într-un mod deloc necomparabil cu capitalismul care, din nou și din nou, produce, încorporează și se regenerează din propria-i critică.

Citește în continuare →
de VATRA

Christian Moraru – Pentru refundamentarea culturii critice românești

Unde ne aflăm în studiile literare sau, mai bine zis, literar-culturale? Dacă ne referim la situația internațională, asistăm, se poate spune, la o criză de creștere. Există, e adevărat, o criză a umanioarelor în sens infrastructural, în materie de resurse, în principal de funding, deși nici aici nu trebuie generalizat. De exemplu, în sfârșit China – evident, mă refer la regimul politic – a descoperit că studiile umanului sunt poate chiar mai importante decât hard sciences, că producția manufacturieră excesivă și submediocră nu poate suplini la infinit lipsa de creativitate în materie de design, de invenție, și că, în fine, o sursă majoră a creativității, dacă nu sursa principală, e reprezentată de human sciences. Și mai notabil e că înăuntrul disciplinelor umaniste asistăm la o excepțională efervescență epistemologică și metodologică. Aceasta este numai parțial generată de revoluția digitală. O cauză fundamentală, poate principală, este planeta însăși – criza sau crizele complexe prin care ea trece una după alta sau în același timp și felul în care ea își afirmă prezența, realitatea, în reacție la era crizei în care în mod manifest capitalocenul se află și cu el, lumea întreagă în toate ramificațiile ei eco-civilizaționale. Mi-am dat seama de proporțiile acestei transformări editând The Bloomsbury Handbook of World Theory. Întregi domenii ale cunoașterii sunt în mișcare, pe cale de reorganizare structurală, una care e de dorit dacă într-adevăr vrem să ținem pasul cu mutațiile dintr-o serie întreagă de sisteme dincolo de literatură, arte, cultură, uman și chiar sfera „viului”.

Citește în continuare →
de VATRA

Ce mai rămâne din Mai ’68? (3/12)

May_1968_800_543_80

Christian Moraru

Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică

 

Majoritatea întrebărilor formulate de revista Vatra în chestionarul ce aniversează cei 50 de ani de la momentul 1968 ar putea fi reduse la următoarea „Ur-interogație” formulată de Bruno Latour în titlul unui articol influent publicat în 2004 în Critical Inquiry: „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”. În cele ce urmează, nu o să acord prea multă atenție nici prezumțiozității implicate în prima parte a titlului lui Latour și nici detaliilor alambicate ale argumentului lui. Aș vrea să observ, în schimb, că eseul – care a marcat o turnură epistemologică largă si extrem de mediatizată – a fost receptat drept o mișcare de întoarcere la problematicile realismului, o schimbare împărtășită în Italia de derriderieni precum Gianni Vattimo și Maurizio Ferraris, o cotitură aprobată de Quentin Meillasoux și alții în Franța (numele lui Slavoj Žižek merită și el reținut aici, chiar dacă intervențiile sale trădează obsesia de a se afla mereu în centrul atenției) și reprodusă, dincolo de Ocean, de „noii materialiști” precum Ian Bogost sau Graham Harman. Citește în continuare →

de VATRA

Mihnea Bâlici – Mituri istoriografice. Remapping Romanian Literature

romanian literature

„The national has never been entirely national, but has always been embroiled with immanent cosmopolitan orientations” (Gerard Delanty). Așadar, depășirea unei viziuni atomizate (naționale) prin aproprierea unei metodologii transnaționale care poate să explice, în contextul actual și nu numai, tensiunile și întrepătrunderile tot mai complexe dintre local și global devine imperativă. Gerard Delanty propune, în The Cosmopolitan Imagination, o metodă viabilă de raportare la noile realități sociale, geopolitice și culturale. Ceea ce sociologul britanic denumește „imaginarul cosmopolit”, adică rețeaua supranațională care se formează în momentul contactului și dialogului dintre națiuni și culturi (uneori radical) diferite, este, în același timp, și platforma unei literaturi plurinaționale, plurilingve, care, văzută din această nouă perspectivă, își lărgește în mod considerabil posibilitățile de realizare. Este necesar, astfel, un nou aparat metodologic și conceptual în studiul literaturii lumii. Citește în continuare →