Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Cap. 1

Atunci când sun vine cineva şi-mi aduce un covrig şi un pahar cu apă. Dacă-i cer portocale, peste cîteva minute îmi aduce o portocală. Pe fereastra odăii se vede o curte mare cu trei copaci. Copacii au trunchiul negru, frunze verzi. Cerul e albastru printre crengi. Nu văd prea departe. Acolo unde se termină curtea parcă sunt alte case. Casele şi copacii, ce lucruri frumoase. Dacă pe case ar creşte iarbă ar fi şi mai frumos. Încerc să nu-mi mai rod unghiile. Desfac portocala. Dau drumul la radio. Am stricat televizorul, nu-mi place. Sunetele se-mprăştie în toată camera, se lovesc de pereţi şi e bine. Sunetele mă duc departe şi miros a portocală. La ora unsprezece apare bătrînul în balcon. Citeşte un ziar şi eu îi fac cu mîna. Îmi răspunde în acelaşi fel. Îi fac semn să-mi arunce ziarul, dar el nu-nţelege. Nici n-aş vrea să mi-l arunce. Cînd e soare ziarul e însorit. Unde să pun ziarul? În odaie nu e loc pentru ziar. Ziarul se citeşte pe balcon. Uneori dimineaţa nu văd cînd vine poştaşul. Nu văd cînd aduce ziarul. Poate aduce mai multe ziare odată. Dar bătrînul le citeşte pe rînd, cîte unul în fiecare zi. Citește în continuare →