Poeme de Constantin Abăluță, Lidija Dimbovska, Brandy Barasch, Monica Rohan și Ioan Barb

LUT

Am un bulgăre de lut viu în genunchi

Și firișoare de țărână în degetele mâinii

O pasăre îmi ciugulește semințe din lutul umed de pe frunte

Parcă scos acum dintr-o groapă

Săpată în curtea casei mele căci altfel

Nu se explică tremurul acesta al întregului trup

Zguduit ca de-un cutremur

Ori parcă venindu-mi rău într-o excursie în munți un rău total

Citește în continuare →

Constantin Abăluță – Minerul dispărut

Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Întâmplările unui roman-graffiti

Constantin-Abaluta__Elicea-lui-Urmuz-Roman-graffiti__606-700-919-4-785334337401

Inovativ, de gesticulație fragmentară, cu tușe suprarealiste și accente ale absurdului care trimit ostentativ la Daniil Harms, romanul-grafitti* semnat de prolificul Constantin Abăluță ia forma unei dispuneri alfabetice a străzilor Bucureștiului pe care defilează, deposedate de orice formă de (auto)control, „sute de schije de vieți disparate” (Eugen Negrici). Dacă în onomasticonul lui Mircea Horia Simionescu numele „naște” individul, cu expresia lui Manolescu, în romanul lui Abăluță, indivizii sunt plasați implacabil sub semnul determinismului topografic. Sau, altfel spus, strada „naște” individul. Citește în continuare →

Constantin ABĂLUŢĂ – Insula secretă a lui Prometeu

abaluta

Cap. 1

Atunci când sun vine cineva şi-mi aduce un covrig şi un pahar cu apă. Dacă-i cer portocale, peste cîteva minute îmi aduce o portocală. Pe fereastra odăii se vede o curte mare cu trei copaci. Copacii au trunchiul negru, frunze verzi. Cerul e albastru printre crengi. Nu văd prea departe. Acolo unde se termină curtea parcă sunt alte case. Casele şi copacii, ce lucruri frumoase. Dacă pe case ar creşte iarbă ar fi şi mai frumos. Încerc să nu-mi mai rod unghiile. Desfac portocala. Dau drumul la radio. Am stricat televizorul, nu-mi place. Sunetele se-mprăştie în toată camera, se lovesc de pereţi şi e bine. Sunetele mă duc departe şi miros a portocală. La ora unsprezece apare bătrînul în balcon. Citeşte un ziar şi eu îi fac cu mîna. Îmi răspunde în acelaşi fel. Îi fac semn să-mi arunce ziarul, dar el nu-nţelege. Nici n-aş vrea să mi-l arunce. Cînd e soare ziarul e însorit. Unde să pun ziarul? În odaie nu e loc pentru ziar. Ziarul se citeşte pe balcon. Uneori dimineaţa nu văd cînd vine poştaşul. Nu văd cînd aduce ziarul. Poate aduce mai multe ziare odată. Dar bătrînul le citeşte pe rînd, cîte unul în fiecare zi. Citește în continuare →

Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru

Constantin ABĂLUȚĂ

 

8 poeme simple

 abaluta

 

Piramida de mere   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,

ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.

Bunicul îi spunea Paznicul

căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă

după ce prunele deveniseră demult ţuică.

Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină

iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi

mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă

că nu puteam să fur nici un măr,

nici măcar pe cel din vârf,

piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

Citește în continuare →