Cornel Nistea a publicat recent o carte de proză scurtă cu un titlu de-a dreptul cuceritor, Vânzătorul de apă colorată, povestirile unite sub acest titlu făcând o dată în plus dovada priceperii sale în arta naraţiunii condensate, de mică întindere, a cărei încărcătură simbolistică şi etică stă sub semnul socialului scrutat cu ochiul critic al observatorului atent la detalii care scapă unui spirit mai puţin sensibil la aspecte aparent anodine, însă de multe ori cu o mare încărcătura tensională capabilă de a  agresa, ocolite când se petrec în public, dar izolate de cele mai multe ori în mediul sordid care le generează şi le potenţează până la deznodăminte dramatice, când e vorba de mediile urbane, şi cu accente nostalgice, calde, evocative când e vorba de cele cu o încărcătură emoţională cu totul specială, de rememorare a unor locuri, ţinuturi, obiceiuri, timpuri şi oameni care ocupă un loc privilegiat în sensibilitatea autorului.

Lectura produce impresia că scenele descrise sunt decupaje de cotidian şi de trecut apropiat, sunt atât de autentic şi veridic zugrăvite încât îţi creează senzaţia că au corespondenţă în realitate, ba chiar îţi dau convingerea că pornesc de la un sâmbure de fapt petrecut în viaţa sau sub ochii scriitorului, dar nu trebuie să ne lăsăm ademeniţi de aceste asemănări înşelătoare şi să le catalogăm drept simple momente biografice, deşi sunt cu certitudine meşteşugit intarsiate în ficţiunea şi funcţiunea povestirilor şi asemenea secvenţe existenţiale, dar schiţarea câte unei figuri adună în chenarul povestirii o sumă de însuşiri menite a fixa în desenul în peniţă trăsături fizice sau de caracter memorabile.

Cornel Nistea se distinge, se impune chiar de la început ca un excelent portretist pe spaţii reduse, şi-a însuşit profund tehnica genului şi a dobândit îndemânarea de a condensa în câteva secvenţe poveşti întregi, conştient că nu are la dispoziţie întinderea romanului ca să adauge rând pe rând câte o trăsătură, să nuanţeze o însuşire, aici totul se întâmplă repede, dintr-o dată, proza scurtă nu-şi poate permite lenea romanului, curgerea sa leneşă de fluviu, secvenţele de acţiune şi trăire se consumă dintr-o scăpărare, nu există reveniri, retuşări, completări, detalieri. Execută linii decise, apăsate, energice, fără şovăieli, desenele sale au acurateţea gravurilor vechi şi acelaşi efect de străluminare în profunzimile omeneşti.

Putem delimita câteva teme care revin la Nistea ca o nevoie de clarificare ori de aprofundare, de îmbogăţire cu sensuri ori de surprindere a aspectelor care în alte locuri nu puteau fi aglutinate situaţiei sau personajului, de întărire a tuşelor unor trăsături de caracter, dar şi câteva situaţii cu tentative de caricaturizare, de care autorul se apropie cu prudenţă, cu reţinere, cu sfială, ele nefiind în registrul epic al scriitorului instrumente pe care să le mânuiască cu precizia de detaliu a observatorului realist, nemilos, persiflator, dar poate tocmai un dram de compasiune faţă de subiectul în discuţie diluează acidul acestor povestiri, caz în care şi ceea ce ar putea părea o ezitare să dobândească valenţe pozitive. Nu voi putea lua la rând toate temele lui Nistea, le-am grupat însă în câteva categorii pe care le voi analiza din perspectiva imperativelor etice kantiene pe care le simţim în subteranele textelor, asumate onest de scriitor prin căldura cu care înfăţişează personajele care stau de partea „bună” a baricadei sociale. Printre acestea, locuri de primă importanţă ocupă senectutea, categorii sociale, ocupaţii, evocarea secvenţială a unui trecut de spaime şi umiliri, resemnări şi gesturi nebuneşti (ca în Spaime, despre care voi vorbi mai jos), rememorări de locuri şi oameni din timpuri vechi, toate învăluite în ţesătura fină şi indicibilă a sentimentelor, emoţiilor, atitudinilor, reacţiilor.

Prima chestiune la care mă opresc este chiar o temă devenită extrem de delicată în ultima vreme, ca un cartof fierbinte, tot mai fierbinte, un caz social mereu pasat, mereu amânat, mereu insolubil pentru toate regimurile, considerat de toate mai la îndemână să-l nesocotească decât să caute soluţii, rezolvări, sperând nemărturisit într-o ecuaţie miraculoasă de asimilare, nerecunoscând niciodată că organismul social îi tratează ca pe o grefă, este vorba de ţigani, desigur, trecuţi la identitatea confuză de rom printr-o decizie politică ipocrită, de fapt, care recunoaşte neputinţa şi-i amplifică în timp şi consecinţele. Trei dintre povestirile lui Nistea, care are înţelepciunea de nu aborda sociologic, ci numai uman acest grup discriminat în mod tradiţional în toate societăţile (la care ar trebui să se ataşeze o abordare istorică lucidă, care ar explica o sumedenie dintre tarele care se perpetuează, se rostogolesc pe principiul bulgărelui de zăpadă, până va deveni mult prea mare pentru a mai putea fi stăpânit), îi are ca protagonişti pe aceşti semeni cu totul speciali în multe dintre ipostazele lor, dar şi reversul este la fel de tăios şi incredibil de supărător. Este vorba de povestirile Micii cerşetori, Liber profesionist şi Copilul cu ghiocul, în care lumea aceasta sordidă este prezentată în culori violente, nedomolite de tuşa moale a vreunui epitet: „fu înconjurat de cinci-şase copilaşi, ţigănuşi nespălaţi şi flămânzi din cartier, ieşiţi la cerşit. (…) Asaltat cum era, deodată avu imaginea din adolescenţă, înconjurat de o haită de câini de la o stână, gata să-l sfâşie, dacă nu i-ar fi venit în ajutor ciobanii…” (Micii cerşetori), care au devenit şi mai agresivi din clipa în care omul, văzând că nu are destui bani mărunţi, comite greşeala de a scotoci după alţii în portmoneu şi-i lasă să zărească bancnota de cincizeci de lei, ei bine, din clipa aceea nu mai pot fi refuzaţi, pentru că ştiu cu certitudine că are bani, se simt părtaşi ai sumei şi-şi cer partea. Cum am spus, Nistea are înţelepciunea de a nu judeca, de a nu reproşa ori culpabiliza pe cineva, se mulţumeşte să descrie, dar gestul de a nu trece pe lângă subiect dovedeşte că el încă n-a trecut hotarul indiferenţei, chiar şi dacă ştie că nu rezolvă nimic dând „un leu unui cerşetor”. O pată de culoare a povestirii o reprezintă în ceata de copii „singurul cu păr bălai dintre toţi ceilalţi, bruneţi”, un copil cu ochi albaştri, ca o proiecţie de lumină într-o speranţă.

Cealaltă povestire, Liber profesionist, e ceva mai întinsă şi concentrează un mic roman în câteva file, relatând cu sintaxă frustă, decantată, esenţializată, povestea vieţii unui cerşetor „profesionist”, devenit un maestru al „artei cerşitului”, „cea mai bănoasă afacere”, cu care a reuşit în câţiva ani să pună fundaţia unei adevărate vile, pe care a şi ridicat-o, dar nu pentru sine, ci pentru nevastă şi copii, el nu avea loc în ea, stătea într-un cotlon de la subsol şi nu avea dreptul de a ieşi din curte prin faţă când se ducea la cerşit, ci prin fundul grădinii, dar pentru că „familia avea pretenţii tot mai mari (…), şi-a sporit abilităţile de a cerşi” cu gândul să-şi facă plozii fericiţi, să-i dea la şcoală şi să-i facă domni, la şcoală spuneau că tatăl lor este liber-profesionist, asta suna de parcă ar fi om de afaceri, „cerşea pe orice vreme, pe arşiţă, pe ploaie, pe ger, fără odihnă. În câteva rânduri s-a îmbolnăvit, o dată a făcut pneumonie şi a fost câte pe ce să se cureţe”. A continuat să-şi ţină familia, dar n-a reuşit să facă din ei decât nişte profitori, risipitori, paraziţi, băiatul un împătimit al jocurilor de noroc, fata măritată cu un trântor, nevasta împătimită de zorzoane de aur, el rămânând în aceleaşi zdrenţe de ani de zile. La un moment dat, când încearcă să-şi educe tardiv copilul, primeşte un răspuns năucitor: „nu câştigi destul ca să fiu domn”, un răspuns trezitor într-un fel, apoi îi moare soţia, ginerele îl ameninţă pentru bani, îl cuprinde o amărăciune răvăşitoare şi nu se mai duce acasă, înnoptează sub un pod de cale ferată, ascultând „ţăcănitul roţilor trenurilor care treceau pe deasupra lui”, dar era tomnă târzie, dăduseră primele îngheţuri, noaptea s-a trezit leoarcă de sudoare, conştient din toate simptomele pe care le avea că sfârşitul e foarte aproape. Povestea este construită în cerc, debutează cu momentul acesta de luciditate, după care se rememorează orbitarea grăbită pe firul vieţii şi se revine în clipa resimţită ca eliberare. Orice comentariu în plus pe marginea povestirii n-ar face decât să repete inutil câteva din miile de opinii mai mult sau mai puţin veninoase, ironice, acide, raţionale, pătimaşe ori absurde brodate pe această temă de-a lungul timpului. Câinii latră, şatra trece.

A treia povestire e Copilul cu ghiocul, povestea ţiganilor nomazi care îşi instalează şatrele la marginea satului, lângă pădure, şi se îndeletnicesc „cu făcutul căldărilor de cupru şi cu repararea unor vase stricate ale sătenilor, iar femeile bântuiau satul cu ghiocul”, dând de multe ori peste „creduli cărora le goleau gospodăria de cereale, de găini, de-un purcel de lapte”. Stârnesc o seamă de nemulţumiri, apar furturile într-un loc unde nu se furase până atunci, se confruntă două moduri de viaţă reduse la două celule sociale. După plecarea lor, un sătean se duce la pădure să taie lemne şi dă peste „un pui de om. Un băieţel bălai de vreo patru anişori”, care se juca cu broaştele dintr-o baltă de parcă s-ar fi aflat într-un rai golit de orice ameninţare. Îl ia acasă, ce era să facă, nu-l putea abandona în pădure, e spălat, i se dă de mâncare, dar când vrea să anunţe autorităţile, la poliţie găseşte uşa închisă, primarul e neputincios, apoi e şatra de negăsit, nu se ştie al cui e copilul. Când, într-un târziu, se dă de urma şatrei şi se găsesc părinţii copilului şi sunt aduşi să-l ia acasă, fac un tărăboi de pomină, caracteristic, care a făcut faima neamului lor, reproşându-le ţăranilor că l-au „pus în puf” pe purdan şi l-au săturat, că de-acum nu-l mai pot lua înapoi, că ar muri după revenirea la viaţa de dinainte, apoi tatăl sare în căruţă şi dă bice cailor şi-l abandonează la familia adoptivă de ocazie. E vorba iarăşi de un copil blond, părăsit fără regrete, nedorit, respins ca străin, diferit. Privitor la legile acestor frânturi de triburi, noi nu cunoaştem decât legende care ne contrariază, ne aruncă într-o noapte istorică în care nu găsim explicaţii şi noimă. N-am avut intenţia de a zăbovi prea mult la această temă, dar sunt scene atât de obstinat prezente în realitate încât subconştientul domină prin pârghii nelămurite voinţa şi ne trezim despicând în patru un fir deja despicat în douăzeci şi patru.

Cealaltă categorie de povestiri, tot trei la număr, Poeţi, aplauze şi petrol, Scriitoarea şi Brânduşa şi maestrul, pun în pagină o cumplit, de nu chiar dramatic de greşit înţeleasă „chemare” spre scris, devalorizând prin grafomanie înclinată spre patologic actul estetic în sine şi sfidând instituţia critică prin determinarea îndărătnică de a continua în ciuda oricăror dovezi de inadecvare şi incongruenţă. Un amestec de vanitate, egolatrie, amatorism, confuzie, cultură subţire, elitism neînţeles şi râvnirea unui statut cu o aură de mister îi împinge într-o competiţie de vânare a unei iluzii. În prima povestire se descrie un mod anacronic de mediere între cultură şi public, din prima epocă de culturalizare a maselor, numită „luna cărţii la sate”, când câţiva scriitori, în special poeţi, erau duşi în aşezări uitate de Dumnezeu ca să citească în faţa unor ţărani strânşi acolo cu forţa versuri mai cu seamă patriotice şi ideologice, oameni pe care răbdarea greu îi ţinea pe loc, dar în povestirea lui Nistea sunt suspect de entuziaşti, şi la final aflăm şi de ce: li se va distribui petrol fără obligativitatea livrării a zece ouă pentru un litru, ca urmare aplauzele şi rumoarea aveau o explicaţie, şi de îndată ce au scăpat de corvoada familiarizării cu literatura s-au înghesuit să-şi primească porţia, „cu cât mai multe aplauze, cu atât mai mult petrol”, „că lumea aşa merge în ziua de azi”, cu o mică întrunire de păhărele la urmă, ca după o treabă bine făcută, numai că poetul care află toate astea le cam strică petrecerea cu „nazurile” sale idealiste.

În a doua povestire, Scriitoarea, autorul descrie vizita unui redactor de revistă la o  „scriitoare care publicase câteva cărţi nebăgate în seamă”, care afişează o boemă nepotrivită, ridicolă, cu poze şi gesturi de geniu romantic neînţeles, dar şi de eroină modernă a luptei împotriva unui „sistem” care o respinge din resentiment, crede ea, şi un dram consistent de invidie. Şi degeaba i-ai spune că a sărit calul, narcisismul ei ar deveni agresiv, jignitor, primitiv, ea crede cu patimă în propria valoare, nu contează că e singură împotriva tuturor, „ăsta-i destinul celor aleşi”, pare să spună ea şi să-şi asume tragismul condiţiei artistului aruncat în ghearele disperării numai şi numai pentru a putea fi pe deplin autentic în zugrăvirea existenţei. Că e cu totul extranee înţelegerii cadrului firesc în care se desfăşoară viaţa literară şi a literaţilor o dovedeşte cel mai bine descrierea vestimentaţiei ţipătoare (pantaloni negri şi sarafan roşu) şi a interiorului locuinţei (camere îmbâcsite, lipsa cărţilor, nici măcar o bibliotecă încropită de scos ochii vizitatorilor), ideea dobândirii succesului prin organizarea unor lansări pretenţioase şi costisitoare de carte, cu lăudători plătiţi şi ascultători amatori de o mică agapă, ba chiar şi invitaţia redactorului face parte din aceeaşi strategie de vânare a succesului cu o strânsură de vorbe. Spiritul lui Caragiale răzbate dintre rânduri, dar nu cu ironia muşcătoare a aceluia, ci cu îngăduitoarea sapienţă şi milă transilvană pentru prostie.

În Brânduşa şi maestrul, Nistea vorbeşte despre sateliţii care orbitează în jurul câte unui maestru şi strălucesc de la lumina transferată asupra lor. Brânduşa, o elevă de liceu cu adieri lirice adolescentine, este „descoperită” de maestrul gazetei literare locale şi promovată cu poezii „retuşate” aproape în întregime de maestru, fapt care n-o deranjează câtuşi de puţin, ea crede că e ceva normal, urmează apoi aventura ei în capitală, intrarea la restaurantul scriitorilor, cunoştinţele pe care le face, recursul la „ajutorul” maestrului pentru a apărea într-o revistă centrală, apogeul strălucirii, premii peste hotare, cartea tipărită, depozitată în pivniţă, după care mama pragmatică pune piciorul în prag şi o constrânge să se mărite cu Nuţu, un „mototol” de meseriaş pe lângă care îşi poate hrăni în continuare iluziile, cu sprijinul la fel de „dezinteresat” al maestrului. Mărturisesc, mintea sâcâitoare nu mi-a dat pace şi m-a îndemnat să caut asemenea comete şi steluţe căzătoare în literatura noastră – recunosc că suspectez a fi găsit câteva, dar n-ar avea nici un sens să rostesc nume pe care oricum nu şi le va mai aminti nimeni.

Dintre povestirile din mediul urban, mă opresc puţin la cea intitulată Spaime, pentru că îmi aminteşte de simpaticul bătrânel întâlnit pe vremuri într-un tren aglomerat, evocat de mine într-o notă: „În tren, un bătrânel simpatic şi puţin pilit, guraliv peste măsură, relua mereu, cu o stranie duioşie în glas şi un fel de subînţeles şiret, acest ciudat refren al gândului său: «Săracu’ nenea Poporul, multe poate el îndura». Prin gesturi, vorbă şi mimică, acompaniate de sticla de vodcă, mi­i amintea pe mujicii lui Cehov, ai domnului Cehov”. În povestirea lui Cornel Nistea, omul care traversa oraşul strigând, înjurând şi bătându-şi măgarul: „Na, Stalin, na!…”, „nu putea fi unul dintre cei abia ieşiţi din puşcărie, cel mult putea să fie vreun frate sau văr al celor arestaţi atunci” (revoltele de solidaritate cu revoluţia budapestană, n.m.), trebuia să fi fost „un calic din suburbiile oraşului sau din vreun sat din apropiere”, dar simplul fapt că în acele vremuri cineva a avut nebunia de a-şi boteza măgarul cu acest nume dovedeşte ori că şi-o căuta cu lumânarea, ori că era chiar nebun de legat. Celălalt personaj evocat în aceleaşi circumstanţe, trecând pe stradă la o zi distanţă, „o matahală de om, cu înfăţişare de cerşetor, călca apăsat chiar pe mijlocul carosabilului, gesticulând în semn de deznădejde” şi striga: „Unde eşti, Avrame? Unde eşti, Avrame? Vino de-ţi vezi poporul!…”, nu pare să conştientizeze că pentru el strada aceea nu avea capăt, nu va ajunge să-i vadă capătul, pentru că atunci nici oamenii cu mintea rătăcită n-aveau voie să aibă gura slobodă, deveneau într-o clipă pacienţii psihiatrilor şi nu mai deranjau cu gălăgioasa lor prezenţă timpanul social.

Multe dintre povestirile din mediul citadin se rezumă la câte o secvenţă memorabilă, în jurul ei ţesându-se un fundal de linii şi culori, fiecare vehiculând un sens moral sau metaforic. Între ele, Profesorul digresionist are o savoare aparte prin atitudinea şi fondul mistic al acestuia; admirator al lui Dante şi convins că nu poate fi tradus inefabilul originalului Divinei Comedii, are convingeri care, la alt nivel, îl pun în rând cu cei doi „nebuni” din povestirea Spaime, dacă are curajul să afirme în contra ideologiei că „numai omul îşi duce puiul în braţe”, dovadă irefutabilă că nu se trage din maimuţă şi „a venit pe pământ de pe o altă planetă”, ca puţin mai încolo să afirme la fel de nonşalant că „dacă asistăm la un spectacol al unei tragedii greceşti sau dacă citim Cartea Căii şi a Virtuţii a lui Lao Tsu, ne izbeşte adevărul extraordinar că mintea omului n-a evoluat în ultimii cinci mii de ani mai deloc, a făcut numai depozite de inteligenţă”.

O temă recurentă a lui Nistea o reprezintă universul rural cu peisaje, locuri cunoscute, unchi, mătuşi, verişoare, moţi, mineri, aurul Apusenilor, în care descrie totul cu o empatie radiantă, între ele Nuţica şi Grinda cu răboj sunt două amprente de sensibilitate. Tot în aceste povestiri este abordată tema delicată şi dureroasă a senectuţii, a satelor îmbătrânite, fără viitor, care privesc în urmă, aşteptând parcă soluţii care n-au cum să vină din direcţia aceea: Parmena, Motântoaia, Sub acelaşi patrafir, Scorbura cu bolovanul de aur, Amar, dar dulce şi altele. Aceste povestiri îi facilitează lui Nistea recursul la vocabularul neaoş, la arhaisme de o savoare aparte, fără a abuza însă, cum face Pentru M. Ardelean în Zile arse (de înţeles totuşi, pentru că rostul însuşi al cărţii era acesta, cred eu) sau Ion Ilie Mileşan în Sub zodia patimilor, dând frazei o curgere mai domolită, mai calmă. Între ele, câteva la care ţin să apară aici: ultoi, citav, stălaj, ratotă, coptorariţă, ştramă, schintă, conie, palant, poiată.

Am lăsat la urmă povestirea care dă titlul volumului, Vânzătorul de apă colorată, în care descoperim personajul omniprezent al vremurilor noastre, comerciantul de mărunţişuri şi mărfuri dubioase apărut imediat după revoluţie, itinerant şi ambulant la început, buticar mai apoi şi om de afaceri la sfârşit, întâlnit în toate oraşele şi comunele mai de doamne-ajută, personajul pentru care măsura tuturor lucrurilor a devenit banul, pentru care nu contează onestitate, moralitate, legalitate sau ce o mai fi mişcând resorturile vieţii sociale cât de cât normale, totul pentru profit, asta pare să fie deviza lui şi se ţine de ea mai ceva decât benedictinul de tipic. Vânzătorul lui Nistea e un „calic” autorizat de primărie să vândă în spaţiul public sucuri colorate la pahar, preparate în condiţii precare de igienă din siropuri concentrate, servite în câteva pahare spălate după fiecare consumator într-o găleată cu apă nu prea des schimbată (nici vorbă de clătire cu apă curată), alături de care mai comercializa acadele (preparate în casă, se pare) şi îngheţată la bidon. Nimeni n-a ţinut seama niciodată de pericolul infecţios pe care îl reprezenta, a fost lăsat să colinde oraşul, târgurile şi să agonisească din afacerea lui de subzistenţă, cum părea, o adevărată avere, pe care o investeşte în construirea unui castel-cetate pe post de pensiune turistică şi unde continuă să servească aceeaşi „apă colorată în aceleaşi păhăruţe pe care le folosea altădată în târgurile de ţară”. Iar acadelele sunt mândria casei… Îl descoperi oriunde te-ai duce, este un personaj central al ultimelor două decenii ale istoriei noastre, este omul care şi-a sacrificat viaţa pentru chiverniseală şi apoi îşi exhibă lipsa de gust prin felul în care o afişează.

Pe scurt, Cornel Nistea este un abil desenator de profiluri umane reprezentative pentru epoca sa. Avem sentimentul că în galeria figurilor sale îi descoperim pe toţi cei cu care ne-am intersectat la un moment dat în viaţă, sunt chipuri zugrăvite cu atâta acurateţe şi autenticitate încât par secvenţe rupte din realitate. O realitate trecută însă prin filtrul de fin observator al scriitorului, transferată în ficţiunea literară cu priceperea şlefuitorului de metale preţioase.

_______

* Cornel Nistea, Vânzătorul de apă colorată, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015.

[Vatra, nr. 3-4/2016]