Vasile IGNA
Singurul cititor blamabil e cititorul indiferent
Etichetă / dosar
Lectură, cititor, carte (3/8): Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Coroiu, Ovidiu Moceanu și Ana Selejan
Mircea MUTHU
Teorii ale lecturii
După anii ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – Teoria literaturii -, pusă frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler în Literary Theory, 1997), Teoria literaturii – tehnicizată excesiv prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de cinci direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv orientarea avangardistă, fenomenologică, sociologică, ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative” în lecţiunea lui Theodor Adorno) şi analitică teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr aproape egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc), semiologică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei : aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940 dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (2/8): Florin Manolescu, Mircea Braga, Mirela Roznoveanu, Gheorghe Grigurcu și Zoe Petre
Florin MANOLESCU
Lectura ca normalitate
Paul Cornea şi Matei Călinescu au scris două foarte instructive cărţi pe această temă, şi de pe la mijlocul secolului trecut încoace, odată cu configurarea unui nou drum al teoriei literare, cel interesat de lectură şi de cititori şi numit estetica receptării, bibliotecile, mai ales cele universitare, s-au umplut de alte numeroase studii savante, interesate de aceleaşi chestiuni. Nu mai vorbesc de abordările pedagogice, psihologice sau sociologice, care sînt şi mai vechi. Sau de ingenioasele puncte de vedere al unor mari scriitori, din care s-a informat şi teoria literară. Aşadar, sînt zeci şi sute de răspunsuri posibile la întrebările dvs. Citește în continuare →
Marius POPA – Postmodernismul românesc în poezie
Antologiile de poezie publicate în ultimele trei decenii (şi care au reuşit să atragă, în repetate rânduri, reacţia ferventă a criticii) se instituie, cu certitudine, ca documente autentice ale istoriei literare, „autorizate“ nu doar de calitatea estetică a textelor restituite (ea însăşi probantă), ci şi de tendinţele lor de a selecta şi de a sistematiza, teoretizând, nu o dată, direcţiile programatice ale generaţiilor şi participând la procesul – activ încă – de definitivare a canonului literar. Nu întâmplător, în acest interval, a fost înregistrată o serie întreagă de nume (devenite) celebre care au intuit, în această opţiune de „a ieşi“ pe scena literară cu o „nouă“ antologie, una dintre soluţiile cele mai eficiente de afirmare în cadrul dificil al fiecărei decade. Ne limităm la a aminti, bunăoară, faimoasele Aer cu diamante (în care au semnat Mircea Cărtărescu, Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), Cinci (cu poeme de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina), ambele publicate în anii ’80, dar şi câteva dintre antologiile semnificative ale douămiiştilor: Generaţia 2000 (sub coordonarea lui Marin Mincu, apărută în 2004), Poezia antiutopică (realizată de Daniel D. Marin şi publicată în 2010) sau Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (editată, în 2011, de Dan Coman şi Petru Romoşan). O altă antologie notorie şi, fără îndoială, importantă de reţinut este cea coordonată de Dumitru Chioaru, Noua poezie nouă (Limes, Cluj-Napoca, 2011), care îşi propune să recupereze – în chip „reconciliant“ – autori din promoţii diferite, de la un Andrei Bodiu sau Leo Butnaru, de pildă, la un Daniel Bănulescu ori Teodor Dună. Citește în continuare →
Cosmin BORZA – Ficțiuni
Antologia Ficțiuni (1992) se sustrage, în bună măsură, unei evaluări estetice, de vreme ce caracterul programatic, iar nu valoarea literară, pare să fi fost principalul criteriul de selecție a textelor. Vădit demonstrative, prozele și poemele semnate de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici, cu toții membri ai cenaclului bucureștean Clubul literar, compun mai degrabă un amplu manifest artistic. Cel teoretic fusese publicat în „România literară” (nr. 29, 18 iulie 1990) și conținea preponderent principii și atitudini specifice frondei adolescentine, deci lipsite de o deschidere conceptuală propriu-zisă: respingerea „rețetelor”, „înserierii”, recuzarea oricăror filiații generaționiste, promovarea „onestității, francheței, intransigenței”, a „cerebralității” menite să garanteze că „percutanța” constituie „o calitate obligatorie a textului literar”, susținerea implicării politice, considerată „un act de igienă intelectuală şi o «reparaţie morală»”, pledoaria pentru „un nou concept global al literaturii, în cadrul căruia relaţia cult/trivial, trecut/prezent, rutină/inovaţie, realitate manifestă/realitate latentă să devină una de acomodare reciprocă”. Mult mai consistentă rămâne, în schimb, postularea unei noi sensibilități estetice, născute din apropierea literaturii de artele vizuale. Din perspectiva autorilor „nouăzeciști”, combinarea „experienţei şi timpurilor psihologic, real şi cultural” ar produce o „dilatare a-perceptivă” având drept rezultat „regăsirea identităţii, prin integralism şi sincronicitate”, anume o reorientare a „pulverizării entropice dinspre distrugere, deconstrucţie şi negaţie (criza postmodernismului) către o coerenţă afirmativă”. Mai precis, în termenii lui Ion Manolescu din două eseuri ulterioare cu valoare de program literar (Mersul romanului, în „Contrapunct”, nr. 8, 13 martie 1992, respectiv Un manifest postmodernist, în „România literară”, nr. 5, 7 februarie 1996), literatura anilor ʼ90, spre deosebire de aceea dezvoltată de predecesorii optzeciști, este cea dintâi pe deplin îndreptățită să reflecteze trăsăturile distinctive ale lumii postmoderne, înglobând, în structura sa fracturată, „videoclipată”, inspirată de „teoria fractalilor”, „sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist și fantasmele Pop-art”, „pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică”. Citește în continuare →
Adriana STAN – Pauză de respirație
De la presa întoarsă într-o actualitate multă vreme ascunsă sub preș, la scriitorii înșiși, grăbiți să profite de redeschiderea instituțiilor, anii ’90 au început, inclusiv literar, sub semnul reinserției în real. Asta era însă o veste foarte bună pentru programul poetic al cvartetului brașovean lansat în volumul Pauză de respirație din 1991. Căci Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au vederi consonante despre coborârea poeziei în stradă și împărtășesc entuziasmul unor noi Beatleși de a face versuri sincere, care să stea aproape de inima omului și să vorbească, pe cât posibil, în limba celor mulți. „Credința” lui Andrei Bodiu în „puterea vieții de zi cu zi de a sugera ceea ce este esențial pentru om”, dorința (altfel, hipereruditului) Caius Dobrescu de a reda în discursul literar „situații reale de comunicare” sau numeroasele încercări ale Simonei Popescu de a deconstrui limbajele „înalte” în profitul „vieții” și-al „simțirii” – exemplifică opțiunile creatoare ale tinerilor poeți, opțiuni sincrone și stabile, de vreme ce au fost formulate în mod asemănător de la finele anilor ’80 până în decursul anilor 2000. Citește în continuare →
Lucia ȚURCANU – Generația ’80 din Basarabia
Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generaţia care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române. Vădind o pregnantă conștiință a apartenenței la grup încă de la debut (în 1982, apare volumul colectiv Aer cu diamante, prefațat de Nicolae Manolescu), autoomologându-se drept generație (Alexandru Mușina, el însuși poet optzecist, publică, în 1993, Antologia poeziei generației ’80, cu o prefață având titlu de manifest, O poezie pentru mileniul III), formulându-și, din interior, conceptele și inventându-și uneltele metatextuale (în 1994, Gheorghe Crăciun, unul dintre capii generației, editează antologia Competiția continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice), optzeciștii s-au impus ca cel mai lucrat și mai cu bătaie lungă proiect generaționist.
Situația e oarecum diferită în cazul optzeciștilor din Basarabia, autori prin care, s-a afirmat de mai multe ori, se produce sincronizarea formulelor poetice din stânga Prutului cu cele din Țară. Optzeciştii de la Chișinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat la început printr-un spirit generaţionist la fel de puternic precum cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsaţi de critici-mentori care să-i formeze în cenacluri (cum a fost Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Ovid. S. Crohmălniceanu la Cenaclul Junimea, Mircea Martin la Cenaclul Universitas), ei fiindu-şi sieşi critici şi teoreticieni (la câţiva ani de la debutul celor mai mulţi dintre optzecişti – Nicolae Popa, 1983; Lorina Bălteanu, 1984; Emilian Galaicu-Păun, 1986; Teo Chiriac, 1987; Eugen Cioclea, 1988 –, apar câteva articole, semnate, în mare, de aceiaşi autori, care anunţă schimbarea de paradigmă: Emilian Galaicu-Păun – Anul literar 1989, în „Tinerimea Moldovei”, 1990, şi Poezia la Post-Restant, în „Literatura şi arta”, 1990; Nicolae Popa – Momentul poetic-90, în Supliment la „Sfatul Ţării”, 1991; iar puţin mai târziu, Vasile Gârneţ – Generaţia ’80 – schiţă de portret, în „Contrafort”, 1994, Nicolae Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, în „Semn”, 1995). Citește în continuare →
Anca CHIOREAN – Generația ’80 experimentală
Istoria literară se face prin decupaje şi montaje subiective, programatice, polemice, deci poate părea cât se poate de nesinceră. Se întâmplă şi la casele cele mai mari. Antologiile sunt cu atât mai mult predispuse la nesinceritate, în ciuda intenţiilor fundamental bune. Decupajul şi montajul crează spectacolul de lumini şi umbre pentru care castingul a fost făcut în funcţie de ciudăţeniile fiecăruia în perioadele lor de început. Ceea ce nici nu e un lucru rău. Antologia Experimentul literar românesc postbelic (Piteşti, Editura Paralela 45, 1998) aduce la lumină viziunile regizorale ale lui Ion Bogdan Lefter, ale Monicăi Spiridon şi ale lui Gheorghe Crăciun, care îşi iau toate precauţiile necesare acestui tip de decupaj grupat sub un concept aparent la modă şi problematic. Creaţia antologată îi grupează, sub anii ’60, pe Gellu Naum, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, George Bălăiţă, iar sub anii ’70 pe Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Dorin Tudoran, Constantin Abăluţă, Dumitru Ţepeneag, Al. Monciu-Sudinski, Norman Manea, Vasile Andru, Ion Iovan şi Livius Ciocârlie. Anii ’80 aduc fragmente din Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Călin Vasile, Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu, Nicolae Iliescu, Bedros Horasangian, Viorel Marineasa și Daniel Vighi. Anii ’90, ultimul grupaj de texte al volumului, aduc sub aceeași umbrelă temporală fragmente din Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Cristian Popescu, Marius Daniel Popescu, Dumitru Crudu, Adrian Oțoiu, Gabriel Marineasa și T. O. Bobe. Citește în continuare →
Robert CINCU – Generația ’80 în texte teoretice
Antologia Competiția continuă, editată de Gheorghe Crăciun, constituie, la ora actuală, un reper bibliografic esențial în raport cu subiectul literaturii anilor ’80 din spațiul românesc. Așa cum sugerează și subtitlul (Generația ’80 în texte teoretice), articolele antologate problematizează diferite aspecte ale fenomenului literar catalogat generic drept Generația ’80. Inovațiile estetice propuse de optzeciști, tradiția literară recuperată de aceștia, caracterul postmodern al textelor sau însăși ideea de generație sunt doar câteva dintre subiectele dezbătute în aceste articole care, la rândul lor, au fost publicate tot în perioada 1979-1989. Vorbim, așadar, de reconstituirea unei imaginii de ansamblu privind literatura română a anilor ’80, o imagine de ansamblu creată, de asemenea, prin intervenții venind din aceeași perioadă.
Intenția lui Gheorghe Crăciun, așa cum mărturisește acesta în prefața de la prima ediție a cărții (din 1994; prefața a fost republicată ulterior și la finalul celei de-a doua ediții din 1999), era aceea de a relansa discuția despre optzecism în contextul anilor ’90, ani în care, observă autorul, începea să se manifeste o oarecare indiferență față de fenomenul literar ce acaparase cultura română în deceniul precedent: „discuția pe care își propune să o reia această antologie are în vedere un fenomen considerat la timpul lui important nu doar din punct de vedere artistic, ci și ca viziune socială și atitudine etică. În toată perioada deceniului trecut capul de afiș al literaturii noastre l-a constituit spectacolul oferit de apariția și manifestarea Generației ’80 […] Or, discuțiile acestea n-au fost nici până astăzi duse până la capăt și optzecismul e un fenomen despre care acum nimeni nu mai are chef să vorbească. Nu cred că se manifestă atât oboseala sau plictiseala percepției […], ci mai degrabă un sentiment de insatisfacție” (Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția continuă, ediția a II-a, Paralela 45, Pitești, 1999, pp. 499-500). Citește în continuare →
Călin TEUTIȘAN – Generaţia ’80 în proza scurtă
revistavatra.org 