Cristina TIMAR
De la criza doctoratelor la criza literaturii carcerale postdecembriste
-
În căutarea „adevăraților Arnoteni”
Etichetă / dosar
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (4/5)
KOCSIS Francisko
Între avers şi revers
Petru Cimpoeşu ţine să ne prevină de la bun început, într-un scurt excurs explicativ, nici prea echivoc, nici deloc, ce conţine volumul Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite* şi cum au luat naştere povestirile pe care le vom citi; la o primă vedere, pare un apel la indulgenţă, ceea ce, să recunoaştem, n-ar da prea bine, de aceea nici nu mă las cu toată greutatea pe scaunul acesta şubred, măcar că sunt de bună credinţă şi nu-l suspectez de nici o tentativă de mistificare pe hâtrul autor moldovean, îl cred că încearcă să scuze stângăciile tânărului autor care, e de presupus, a făcut în anii formării sale tot felul de exerciţii de păcălire a cenzurii pe lângă micile concesii voite şi nevoite inerente, s-a molipsit de formule ori a căutat să-şi uşureze în vreun fel calea spre debutul editorial, lucruri cu totul de înţeles şi care nu merită să li se acorde o atenţie peste măsură de mare. Citește în continuare →
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (3/5)
Claudiu TURCUȘ
Simion Liftnicul, după 15 ani
Perioada de tranziție a societății românești dinspre comunism spre un capitalism haotic și ambiguu a fost marcată nu doar de lentoarea ineficientă a creării unor instituții democratice, ci și de o dinamică gradată a reprezentărilor identitare. În anii nouăzeci, pe fondul euforiei postcomuniste, dar și în absența unor edituri profesioniste și a unor mecanisme coerente de finanțare, literatura a fost lăsată în urmă, ca preocupare secundară. Cultura română avea o treabă mai importantă: trebuia să își confrunte – cum era oarecum normal după patruzeci de ani de comunism – trecutul. Efectul acestei datorii morale a însemnat un aflux de memorialistică. Citește în continuare →
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (2/5)
Ioan GROȘAN
Putere și orgoliu
Când am citit prima oară un text de Petru Cimpoeşu („Firesc”, unul din cele mai bune romane nu numai ale generaţiei optzeciste, ci ale întregii noastre proze postbelice, apărut în 1985), am fost foarte curios – şi, recunosc, temător, căci el mi se anunţa drept un concurent absolut redutabil – să văd cum va evolua autorul, care stăpânea foarte bine construcţia epică, avea o curgere… firească a paginilor, fără nimic redundant, cu personaje memorabile ş.a.m.d. Iar de ce mi-a fost frică, n-am scăpat: cu fiecare roman, Cimpoeşu îşi confirma şi augmenta calităţile iniţiale, în cărţi pe care nu le puteai lăsa din mână: „Povestea Marelui Brigand” (ce i-a plăcut mult şi lui Nicolae Breban), „Simion Liftnicul”, „Christina Domestica şi Vânătorii de suflete”, „Celălalt Simion”.
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (1/5)
Argument
Întâmplarea face ca dosarul tematic al primului număr al Vetrei pe anul 2018 să coincidă cu aniversarea prozatorului Petru Cimpoeșu (n. pe 20 ianuarie 1952), căruia îi este dedicat. Și momentele aniversare solicită, de regulă, retrospective și bilanțuri, iar dacă privim asupra celor aproximativ 35 de ani de activitate literară, materializați în nouă volume de proză publicate până în prezent, două de proză scurtă și șapte romane, ai scriitorului stabilit în Bacău, descoperim o operă de o certă greutate valorică, de o uimitoare coerență internă dar și oferind dovada incontesatabilă a capacității lui Cimpoeșu de a se reinventa de la un roman la altul, de a explora noi tehnici literare, păstrându-și nealterată freatica de fond și stilul atât de caracteristic. Citește în continuare →
„50 de ani de la Mai 68” – apel la contribuții
Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale: Citește în continuare →
Dialog cu Ştefan BORBÉLY: „Postmodernul e mai arhaic decât se doreşte el să fie…”
– Vă propun un dialog niţel mai neconvenţional, prin care să scoatem la suprafaţă „secretele” omului retractil care sunteţi. Aveţi secrete? Lucruri despre care nu v-a întrebat nimeni până acum?
– „Omul retractil” la care faceţi referire derivă din „impersonalitatea” teoretizată de către T.S. Eliot, despre care se spune că nu mânca niciodată în public, pentru a nu le oferi indiscreţilor din jur gesturi intime, neobiective. Ne vorbeau despre ea Ioana şi Liviu Petrescu, ilustrând-o prin comportament personal. Acesta a fost motivul pentru care m-am supărat atunci când jurnalul Ioanei Em. Petrescu a fost făcut public: arunca o lumină indiscretă asupra omului pe care cei doi doreau să-l facă uitat atunci când creau.
La mine, retractilitatea se combină în adâncime cu timiditatea, aliajul rezultat nefiind, de fiecare dată, dintre cele mai fericite. Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)
Comentarii de carte
Georgeta MOARCĂS
Ştefan Borbély şi calea dionisiacă
În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →
Ţintă fixă: Ştefan Borbély (3/5)
Comentarii globale şi tematice
Mircea MUTHU
„De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă?”
Un comentariu sistemic grefat, eventual, pe straturile tematice din eruditele pagini imprimate periodic sub apostila colegului şi profesorului Ştefan Borbély – astăzi un veritabil doctissimus, la meridianul nostru, în mitologie, psihoistorie şi comparatistică (nu numai) literară – ar fi necesar să circumscrie, în primul rând, eşafodajul teoretic şi, implicit, metodologic al acestora. Autorul Civilizaţiilor de sticlă (2013) sau al Eseurilor biblice (2015) trăieşte şi astăzi, după debutul editorial din 1995, „bucuria descoperirii cotidiene prin lectură”, îl atrage „misterul intelectual al detaliului, provocarea hermeneutică de a înţelege şi de a descifra ceea ce pare sibilinic”. Nu este „profesorul pedant şi scrobit”, prins în captivitatea bibliografiei de-a dreptul enciclopedică, deşi cărţile sale, variate ca subiect şi perspectivă de tratare, sunt încheiate la toţi nasturii conexiunilor şi argumentărilor cu finalităţi prioritar conceptuale. Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (2/5)
Evocări, portrete
Cătălin GHIŢĂ
Portretul intelectualului la maturitatea deplină:
Ştefan Borbély şi meritele investigaţiei comparatiste
