Etichetă / istoria literaturii

de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (VI)

IV. RECENZII

Elisabeta MÂRZA

Modernismul periferic. Bacovia, de la decadentism la flâneurism

În ciuda riscului pe care îl implică revizitarea unui scriitor cu o receptare atât de vastă, volumul Bacovia. Modernismul periferic* reușește să se înscrie într-o lungă tradiție a studiilor literare românești de critică a textului bacovian, fără însă a aluneca în vreuna dintre extremele atât de tentante când subiectul este deja hiper-analizat. Astfel, Andrei Doboș operează pe două direcții principale, tratându-l pe Bacovia nu doar cu o lentilă formată în cadrul culturii naționale, modelată inevitabil de vârstele critice din trecut, ci legându-l pe autorul Plumbului și de contextul mai larg, internațional, în care poate fi poziționat. Pe de o parte, secvențele de metacritică oferă o expunere clară a receptării pe alocuri polemice de poezie bacoviană, dar, simultan, ele deschid calea și către o nuanțare atentă a treptelor dezvoltării modernității poetice românești și a modului în care acest context cultural (și nu numai) își lasă amprenta asupra opiniilor vehiculate. Pe de altă parte, inserarea elementului „străin” se realizează pe filiera lui Walter Benjamin – Andrei Doboș se folosește de conceptul de flâneur pentru a pune în lumină o dimensiune aparte a mișcării perpetue la Bacovia, o dinamică a locuitorului orașului marginal, care „așteaptă să fie surprins” precum parizianul secolului al XIX-lea. Acest contrast este simptomatic pentru dezvoltarea diferită a modernismului românesc în raport cu acela occidental.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (V)

III. Exegeze

Anastasia Fuioagă

Integrare asimetrică și tranzacții matrimoniale în Mara de Ioan Slavici

În cunoscuta organizare tripartită a romanului românesc din Arca lui Noe, Nicolae Manolescu încadrează Mara lui Slavici în secțiunea romanului doric. Particulară acestei categorii romanești ar fi omologia dintre conflictul individ – comunitate și raportul dintre narator și personaje. Astfel, în cazul romanului lui Slavici, după cum Persida și Națl sunt reintegrați în instanța colectivă, tot astfel o voce narativă supraindividuală absoarbe vocile personajelor, care își făceau simțită prezența prin stilul indirect liber (1). Manolescu notează faptul că Mara e „mai curând un roman burghez decât unul țărănesc” (2). Faptul că Mara ar fi prima businesswoman a literaturii române a devenit deja un loc comun în critica literară. Mai interesantă ar fi afirmația lui Manolescu conform căreia în Mara se găsește o „lume pestriță și totuși omogenă de târg transilvănean” (3), „o lume solidă și în progres” (4), în care ambițiile personajelor se materializează, iar munca e răsplătită. Cu toate că, într-adevăr, Slavici reface la finalul romanului, chiar artificial, unitatea comunității, în care sunt incluși acum și Persida cu Națl, drept cuplu legitim, omogenitatea acestei lumi e mai degrabă o iluzie a colaborării pe care Slavici o trasează între personaje. În fapt, romanul cartografiază un spațiu semi-periferic marcat de conflicte interetnice, confesionale și de gen, acela al Transilvaniei inter-imperiale din perioada dominației habsburgice de după 1848, așa cum se modifică el odată cu integrarea în sistemul-lume modern în mod asimetric. Mara ca businesswoman marchează, mai curând, procesul de „integrare-ca-periferalizare” (5) în urma extinderii capitalismului mondial, care înghite și adâncește inegalitățile și, implicit, tensiunile generate de diferențele de statut ale diferitelor populații într-un cadru inter-imperial.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (IV)

Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă

Argumente pentru o creolizare a teoriei (interviu)*

Alex Goldiș: Dragă Anca Pârvulescu, dragă Manuela Boatcă, vă mulțumesc din nou pentru că ați acceptat invitația revistei „Vatra” de a răspunde acestor întrebări și de a participa la numărul nostru special. E un număr special care își propune să interogheze modul în care au fost reinterpretați scriitorii clasici sau canonici români în ultimele decenii. Evident că volumul vostru, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, apărut în Statele Unite în 2022 și recent tradus și la noi**, reprezintă un reper în această direcție, fiind semnalat ca atare deopotrivă în receptarea internațională și din România. De aceea vreau să vă întreb de unde a pornit ideea acestei cărți și, mai mult, cărei nevoi a corespuns ea în proiectul vostru inițial?

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (III)

Horia Corcheș

Nu știu alții cum sunt

Pentru că este o anchetă, îmi permit să scriu oarecum mai colocvial ca ton și am să pornesc prin a afirma, apropo de întrebările care au generat această anchetă, că nu știu care sunt tendințele la nivel de practică didactică, în privința relecturii canonicilor. De ce nu știu? Pentru că nu există o diagnoză la nivel sistemic, iar programele școlare aflate în vigoare la liceu sunt de prin anii 2005. Ce se întâmplă pe teren, la firul ierbii, nu mi-este cunoscut decât prin cursurile de formare pe care le țin și unde am contact cu un număr mic de profesori, procentual vorbind, și prin puținele inspecții pe care le fac sau prin dialoguri cu amici profesori. Acopăr o plajă restrânsă, deci, de informații. Ce pot, însă, să spun, este cam cum văd eu lucrurile și ce încerc să promovez, fie prin articolele mele, fie prin alte implicări pe care le am. Nimic nou, pentru cine mi-a citit articolele din ultimii ani sau îmi cunoaște activitatea.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (II)

Iulian BOLDEA

Nevoia recitirii clasicilor

De ce şi în ce măsură mai avem nevoie de clasici, cum pot fi ei revizitaţi printr-o lectură proaspătă, prin interpretări inedite şi reactualizări ale unor sensuri mai greu de perceput azi, într-un alt context al receptării, toate acestea sunt întrebări legitime, în măsura în care actul lecturii este capabil să multiplice sensurile unui text, „să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului” (Alberto Manguel). Mai întâi, se poate spune că lectura clasicilor este, astăzi, întreţinută în primul rând de unii temerari critici şi istorici literari care se încumetă să edifice ediţii critice (Eugen Pavel, Alexandru Ruja, Nicoleta Călina Presură, Victor Durnea, Ștefan Firică, Alexandru Farcaș etc.). Relectura clasicilor este îngreunată, însă, în şcoală, de reorientarea studiului literaturii române înspre perimetrul comunicării, ignorându-se scriitori cu adevărat importanţi, dar şi evoluţia literaturii noastre, organicitatea ei, potenţialul său de semnificaţie şi valoare estetică. Trebuie reamintit mereu idealul sincronizării cu valorile europene, prin cele trei etape majore (pașoptismul, „Junimea”, modernismul interbelic), dar şi necesitatea traducerii clasicilor noştri în alte limbi, cu toate insuficienţele unor astfel de transpuneri, în absenţa reperelor explicative ale contextului social-istoric românesc, fără de care lectura scriitorilor români traduşi în altă limbă este problematică.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (I)

Argument

Problema reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – a reprezentat întotdeauna nu doar o chestiune de exegeză la firul ierbii, ci și un barometru cu privire la maturitatea critică a unei culturi sau un indicator al mutațiilor criticii la un moment dat. Cel puțin începând de la Noua Critică franceză, cele mai importante inovații conceptuale s-au produs, întâmplător sau nu, pornind de la comentariile dedicate clasicilor: Roland Barthes își inaugurează practicile structuraliste pornind de la opera lui Racine, Tzvetan Todorov formulează principii naratologice pe marginea operei lui Boccaccio, Jean Starobinski practică primele „lecturi de identificare” pornind de la Rousseau etc. Studiile psihanalitice, studiile de gen sau studiile postcoloniale din deceniile următoare n-au făcut decât să sporească prestigiul canonicilor și redescoperirea unor Shakespeare, Jane Austen sau James Joyce din aceste unghiuri noi a devenit aproape o normă. Exemple de reevaluări moderne nu lipsesc nici din critica românească postbelică, cu volume dintre cele mai curajoase metodologic dedicate lui Budai-Deleanu (Ioana Em. Petrescu), Slavici (Magdalena Popescu), scriitorilor literaturii vechi (Eugen Negrici). Mai mult, există scriitori, precum Rebreanu sau Bacovia, pe care fiecare generație critică pare să-i reinventeze după grile proprii, dacă măsurăm distanța de la primele lecturi până la volume apărute foarte recent.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv. Fondane, Pound, Joyce (XI)

În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – „Cine vorbește în roman?”. O contribuție esențială la studiile literare românești

O spun de la început și fără înconjur: volumul lui Costi Rogozanu, Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu*, este una dintre cele mai notabile apariții de critică și istorie literară a ultimilor ani. Cartea propune reevaluări considerabile nu doar privitoare la receptarea particulară a fiecăruia dintre cei trei autori vizați, ci și privitoare la modul în care a fost privit sau analizat – de către critica și cercetarea anterioară – romanul românesc în ansamblul lui.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (X)

Împărtășirea filosofică dintre doi prieteni

Benjamin Fondane considera Rencontres avec Léon Chestov1ca fiind cel mai important manuscris al său, așa încât i-l înmânează scriitoarei argentinience și cunoscutei intelectuale Victoriei Ocampo, cu care era prieten, în 18 iunie 1939, la Paris, convins că nu va supraviețui războiului și persecuțiilor naziste antisemite. Dorința lui era să apere manuscrisul de orice posibilă distrugere și să îl trimită cât mai departe de Europa încleștată în cel De-al Doilea Război Mondial, unde să fie prezervat și eventual publicat, la încheierea războiului și, după cum intuiește profetic, după moartea autorului. Victoria Ocampo relatează întâlnirea ei ultimă cu Fondane într-un ton relativ testamentar. Fondane îi lasă indicații exacte de publicare, iar acestea vor fi respectate de cei doi editori care publică volumul în 1982.2 După încheierea războiului, Victoria Ocampo îi trimite manuscrisul intact soției lui Fondane, Geneviève, iar aceasta va face două copii, una pentru un ucenic al lui Șestov, Boris de Schloezer, alta pentru una din fiicele lui Șestov, Nathalie Baranoff.3

Citește în continuare →
de VATRA

Claudiu Komartin – Pledoarie pentru un insurgent

Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii (Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și patru de ani de la Manifest liric – generația războiului, sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită, Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul publicației legendare și meteorice din care au apărut la București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată” (Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (…) consecvent cu sine însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în 1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat, la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit. Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse în selecția pe care am alcătuit-o.

Citește în continuare →