Etichetă / jurnal
Ion Pop – Fragmente de jurnal (10)
7 martie [1975]
Se petrec lucruri ciudate – „Îngrozitoare pluguri pare că ară” – îmi vine să zic împreună cu Emil Botta… Două scrisori şi o ilustrată de la Z[aciu] sosesc deodată, deşi trimise în 15, 17 februarie şi 1 martie. Nu-i vorbă, tot ce spune el acolo despre mâncătoria măruntă de la Cluj, zis şi Napoca, trebuie să fi însemnat o pasionantă lectură pentru paznicii poştelor. La fel, plicul de la A. Buzura.
În Tribuna din 13 februarie dau de splendidul pamflet al lui Z. contra lui Caraion, care n-a avut altceva de făcut decât să atace grosolan poezia tinerilor, şi în speţă pe Ion Alexandru. E încurajator, totuşi, să ştii că mai există conştiinţe într-un mediu în care se demisionează atât de uşor. Oricum, nu încetează să mă mire evoluţia fostei generaţii „revoltate” din anii ’40, lovită uneori de cel mai jalnic conformism şi lipsită de ultimul pic de generozitate ce ar trebui să fie al omului de cultură. O amărăciune în plus, când mă gândesc că un număr de echinoxişti în care am crezut (vezi P.P.) nu ştiu întotdeauna să evite cloaca.
Ion Pop – Fragmente de jurnal (9)
15 ianuarie [1975]
După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29]. Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.
Ion Pop – Fragmente de jurnal (8)
23 decembrie [1974]
Scrisoare de acasă, de la mama şi tata. Ca de obicei, tata scrie pe ultima pagină, în limbajul tradiţional al ţăranilor. Oricâte rezerve am avut, în timp, faţă de dânsul – din cauza unei anumite durităţi, a unei lipse de fineţe ce a întunecat multe zile din viaţa familiei – a trebuit să admit că, în felul lui, ne iubeşte, chiar cu o timiditate şi cu o gingăşie greu de descoperit la prima vedere. În fond, e un om ce n-a avut prea multe bucurii în viaţa lui, care a muncit animalic fără să crâcnească şi a suportat cu destulă amărăciune despărţirea de singurul mediu în care se simţea acasă, – satul. E timpul să-mi interzic orice jignire la adresa lui, să-i primesc ofranda modestă şi sinceră de dragoste aşa cum e, şi să-i arăt şi eu mai multă căldură.
Ion Pop – Pagini de jurnal
21 noiembrie [1974]
De dimineaţă până seara – la Universitate. În bibliotecă, în sala de proiecţii, în laboratorul fonetic. În „fereastra” de la amiază, între două cursuri, mă înghesui printre studenţii de la „cafeteria” din hol. Înghiţindu-mi sandviciul „au jambon”, mă uit peste afişele şi lozincile de pe pereţi. Unele sunt din anii trecuţi, se mai vede un capăt de frază despre „Programul comun”, capul lui Georges Marchais, o chemare, în litere negre, la un meeting despre „révolution et sexualité”. Semnul anarhiştilor îl zăresc peste tot, şi pe uşa deschisă a toaletei. (O colecţie întreagă de sloganuri de toate culorile s-ar putea face din inscripţiile de pe pereţii acestor încăperi intime. Francezul, pentru care şi bideul e o baricadă!).
Stau apoi, vreo jumătate de oră, la „Royal Mirbel”, cafeneaua de lângă staţia de metrou, cu un „express” alături şi trăgând, lent, câte un fum din Stuyvesant-ul aurit. Trece lume tânără venind dinspre Censier, şi-mi place, fără niciun gând precis, să mă las în voia acestui ritm. Citește în continuare →
Ion Pop – Pagini de jurnal
12 noiembrie 1974
Marele eveniment al zilei e spectacolul lui Jean-Louis Barrault cu Ainsi parlait Zarathustra. Ajung la Théâtre d’Orsay când soneria cheamă publicul în sală. Regăsesc cupola sub care am văzut în vară De Moïse à Mao, prezentat de Magic Circus. Locul e foarte bine plasat, exact în centrul sălii. Scena, deschisă, arată un decor geometric: peştera deasupra căreia se înalţă un impunător trunchi de arbore, cu crengile pierdute într-un „cer” luminos. Va fi locul meditaţiei şi transfigurării lui Zarathustra, aşezat între animalele lui simbolice – vulturul, – mândrie şi şarpele-înţelepciune. Eroul vorbeşte cosmosului, între rotirea soarelui şi a lunii, sub fulgere. Coborârea printre oameni, întoarcerea lui Zarathustra, înseamnă un prim eşec. Mulţimea preferă spectacolul de bâlci – mersul pe sârmă al unui angelic saltimbanc, dar şi grimasele clovnului. Predică, însă, în pustiu. Retragerea este doar o pregătire pentru asediul cetăţii umane, necruţător, în numele bucuriei de a fi, de a se depăşi spre „supra-umanitate”. Citește în continuare →
Ion Pop – Jurnal parizian
Vineri, 1 noiembrie 1974
Recitind puţinele pagini de „jurnal” scrise până acum, îmi dau seama că, în ciuda neîncrederii iniţiale, chiar în zilele cele mai incolore a rămas ceva demn de o aducere aminte. Îmi pare rău că, din lene, am lăsat să treacă atâta vreme fără să mai însemnez nimic. Aş fi avut acum o imagine a ceea ce am făcut (şi mai ales a ceea ce n-am făcut) în aceşti aproape doi ani de „exil” parizian. Am lăsat să se consume, fără ecou în scris şi acest nou octombrie, cu emoţia regăsirii unui spaţiu în care am început să mă simt mai în largul meu. N-am scris nimic nici despre ziua vieneză printre tablourile lui Bruegel, nici despre traversarea germană prin Ulm, Tübingen, Stuttgart. Am lăsat să se desfrunzească platanii Senei, să se închidă cele vreo cincisprezece cărţi citite în luna asta, să se stingă nişte gânduri pe care cine ştie dacă le voi mai putea reînvia.
Ion Pop – Pagini de jurnal
8 decembrie [1973]
Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.
Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal
Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi a unor cunoştinţe de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”- de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu, prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi
revistavatra.org 