-
Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?
Etichetă / Laura Dan
Vatra-dialog cu Ioan Es. POP – ”E o cunoaștere înfricoșată”
-
Cum ar fi fost viața poetului Ioan Es. Pop fără poezie?
-
Probabil, ar fi fost mai simplă, dar, luându-mă după datele firii mele, n-ar fi fost nici mai lejeră, nici mai relaxată. N-aş fi fost mai bogat şi aş fi ratat tot ce se putea rata. Ratarea nu e un fapt pe care-l dobândeşti, ci unul cu care te naşti.
-
Ați spus, la un moment dat, că lumea – așa cum arată ea astăzi – este o lume care devorează. În acest context, este poezia o formă de armistiţiu?
-
Cât timp crezi în poezie, nimic nu te poate face să nu crezi în puterea ei de a sublima, ba chiar de a schimba şi a mântui. Este, până la momentul despărţirii de ea, religia ta. Aşadar, e şi o formă de armistiţiu. Asta până când vezi golul de dincolo de ea. Acel gol pe care nu-l vezi înainte de, ci numai după ea.
-
Mulți spun că scrisul e o formă de introspecție, pe dumneavoastră v-a ajutat poezia să vă cunoașteți mai bine?
-
Mai degrabă, m-a împins înspre nişte prăpăstii cu care omul nu vine prea des în atingere şi bine face. Cunoaşterea de felul acesta numai cunoaştere nu se poate numi. E o cunoaştere înfricoşată. Sau ceva şi mai rău.
-
Să înțeleg că poezia v-a schimbat?
-
Da, m-a schimbat. Dar, sub cosmetizările de tot felul, se află doar cicatrici.
-
Vă memorați poemele?
-
Nu cred că e nevoie şi n-o fac. Dar am memorat poeme sau versuri ale unor autori pe care i-am iubit şi îi iubesc.
-
Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?
-
Este o seară de primăvară sau de toamnă a anului 1990 sau 1991. Stau într-o mansardă de 2 metri pe 1,70 dintr-un bloc din Piaţa Lahovary în care locuieşte poetul Lucian Vasilescu. Sunt singur şi deodată mă trăznesc următoarele versuri: „aici nu stau decât doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită”.
-
Poetul lucrează cu o avalanșă de emoții. Vă consumă scrisul?
-
M-a consumat deja. Sunt un cimitir de lucruri trăite, imaginate şi puse pe hârtie.
-
Cum vă relaxați?
-
Beau cam mult.
-
Dacă v-aș ruga să vă descrieți într-un singur cuvânt, ce cuvânt ați alege?
-
Eşuat.
-
De ce eșuat, când vorbim de un poet cu notorietatea dumneavoastră?
-
Tot ce mi s-a părut cândva cert, compact, de neschimbat, de nezdruncinat, azi e o grămăjoară de praf pe care o răscoleşte vântul.
-
Dar soția dumneavoastră cum v-ar caracteriza într-un singur cuvânt?
-
Pierdut.
-
Ați spus, în repetate rânduri, că vă considerați un inadaptat. Este scrisul o încercare de adaptare?
-
Aşa am crezut pe vremuri şi cu această speranţă am trăit până în dimineaţa în care am găsit speranţa moartă.
-
A fi poet este un avantaj sau un dezavantaj?
-
Pentru cei care cred încă în poezie, a fi poet este un avantaj.
-
Ați spus că în tinerețe îi priveați pe scriitori ca pe niște zei. S-a modificat în timp această percepție?
-
Nu-i mai divinizez, dar continuu să îi admir.
-
Cum poate fi adusă cartea de poezie în atenția cititorului?
-
Multe cărţi de poezie se află deja în atenţia cititorilor, dar puţini poeţi îşi cunosc cititorii. Nu mă hazardez să vorbesc despre statistici acolo unde ele nu există, nici să dau scoruri iluzorii, dar m-aş putea opri asupra unui fenomen de dată recentă care dovedeşte şi că se scrie multă poezie, şi că se citeşte poezie multă, şi că poeţii şi cititorii interacţionează în chip aproape măsurabil. De câteva luni, poetul Călin Vlasie creşte şi animă pe internet un cenaclu intitulat Qpoem, a cărui activitate poate fi urmărită pe http://www.qpoem.com. Ce se întâmplă acolo este viaţă pur şi simplu, viaţă a autorului, viaţă a poeziei, viaţă a cititorului. Din (i)realitatea virtuală a acestui cenaclu sunt selectate cele mai puternice voci pentru a fi aduse în realitatea palpabilă sub formă de cărţi tipărite. Editura Paralela 45, pe care o conduce Călin Vlasie, va lansa, la Târgul de Carte Bookfest 2016, nu mai puţin de 12 volume reunite în colecţia QPoem. O altă formulă de descindere în realitate, de lectură şi de comunicare o reprezintă cele două lansări ale proiectului Qpoem la Târgu Mureş şi Bârlad.
-
Cei mai mulți vă cunosc în calitate de autor al volumului „Ieudul fără ieșire”. Cum ați descrie Ieudul cuiva care nu a fost niciodată acolo?
-
În vara anului 2015, am dat o fugă în Ieudul geografic împreună cu tânărul critic literar Cezar Gheorghe, pentru scurte filmări care, poate, într-o zi se vor regăsi într-un documentar. Am revăzut şcoala, fusese renovată, aproape că nu mi-a venit să cred că e cea în care am predat eu până în urmă cu 26 de ani, arăta ca o instituţie de învăţământ de secol XXI. Am recunoscut sediul primăriei, acelaşi de odinioară, dar adus pe dinăuntru la standardele de azi. În peisajul din centrul comunei apăruse între timp o biserică pe care n-aş fi avut cum s-o văd în urmă cu mai bine de un sfert de veac. I-am revăzut însă pe câţiva dintre oamenii cu care am interacţionat pe vremuri şi ne-am felicitat unii pe alţii pentru cât de tineri arătam, deşi nu era aşa. Pe bunul meu prieten şi coleg Viorel Hruşcă l-am vizitat la cimitir, unde doarme dus, deşi eu îl aud vorbind şi cântând şi astăzi. Când am ajuns în faţa birtului în care ne strângeam seara, am văzut că nu mai fusese deschis de ani buni: lacătul de pe uşa lui ruginise, iar buruienile din faţă astupaseră cărările. M-am aşezat pe una dintre cele două trepte care îţi arătau pe vremuri drumul cel mai scurt până la uşă şi am zis cu amar: „Aceasta e Cârciuma fără intrare din Ieudul fără ieşire.”
-
Anul acesta urmează să vă apară două cărți: o integrală de poezie și un nou volum de poezii, „Arta fricii”. Ce ne puteți spune despre aceste cărți?
-
Cea dintâi, botezată de editor Opera poetică, va apărea la Editura Paralela 45, ca parte a unei serii care, în acest moment, îi cuprinde pe Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe şi subsemnatul, dar acesta e doar începutul. Pe a doua, Arta fricii, am făgăduit-o Editurii Charmides şi, alături de poeme proprii de dată mai recentă, va include câteva desene „la temă” ale marelui artist vizual Aurel Vlad.
-
De ce acest titlu, „Arta fricii”?
-
Iată un răspuns care s-ar putea să nu satisfacă şi pe care l-am extras dintr-un poem din această viitoare carte: „ştiu de ce nu mai bate aproape nimeni/ la geamul revelaţiei: îndărătul lui,/ timpul se înjumătăţeşte, iar cutremurarea/ se dublează. de asta m-am străduit să deprind/ aspra artă a fricii, la care, cu totul,/ am lucrat cincizeci de ani.”
-
“Nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul”, spuneț Credeți că prin scris v-ați programat pentru nefericire? A devenit astfel nefericirea o profeție autoîmplinită?
-
Mă tem că da, însă eu nu lucrez cu adevăruri, ci cu iluzii de adevăr. Atâta mi s-a dat mie să pot face.
-
Spuneți-ne un loc inedit unde v-ar plăcea să aveți o lectură de poezie.
-
Într-o sticlă din care să nu mai simt nevoia de a bea.
Dialog realizat de Laura DAN
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Poeme de Laura Dan, Medeea Iancu, Elena Dulgheru, Ofelia Prodan și Mihok Tamas
Laura DAN
Dacă întrebi ce e liniştea
dacă întrebi
ţi-aş spune că e acel moment în care
el îşi trece mâna prin părul meu
dacă întrebi
bunica îţi va arăta florile din grădină
va lua din bibliotecă
albumul cu pozele de familie
va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări
şi îl va aşeza cât mai aproape de tine
dacă întrebi
bunicul ţi-o va arăta pe bunica
apoi ţi-ar spune că liniştea
e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii
nu şi-au vorbit niciodată
dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte
vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure
şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui
iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:
eu privesc părul ei.
Început de septembrie
acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se
desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo
mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie
dimineaţa în gând îţi povestesc visul
‘atât de multă apă atât de aproape de casă’
nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima
păsările
singurătatea
eu sunt în locul în care
lucrurile se ridică în aer
apoi cad pe podea cu mine.
atât de singură atât de aproape de casă.
Reconfigurare
ia o foaie
desenează un arbore
pe crengile lui fă nişte cercuri mici
aşează-ţi în ele părinţii
bunicii
fraţii şi surorile
acum îndepărtează foaia şi priveşte
trecutul e un vânător nerăbdător
‘orice ascunzătoare e o mărturisire’
traversează pădurea
desenează alt arbore
ţine minte ceva din ce ai citit
ceva ce îţi va fi de folos.
Universuri paralele.
Colţurile gurii îi erau ridicate
perfect simetric
îmi spunea că îl fac să râdă
ceea ce auzeam
semăna cu sunetele
maşinii de spălat.
Cu puţină tandreţe
doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare
la început, mişcările tale vor fi nesigure
va fi nevoie de încercări repetate
noaptea, visele îţi vor aminti:
erai singură
alergai pe un deal
nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale
te-ai ascuns după un copac
în momentul următor a început să plouă
te trezeşti, simţi umezeala pe piele
dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn
pentru că, ştii deja asta,
în timp ce dormi
lucrurile capătă alte sensuri.
şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate
la geam ţi se aşează perdele
şi ţi se lasă pantofi noi la intrare
răzbate până la tine muzica unui patefon
în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi
deschizi larg uşa
simţi razele soarelui pe chip
îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa
cu puţină tandreţe
doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.
surâzi. ai ochii în lacrimi.
poate aşa arată
bucuria copiilor surdo-muţi care
descoperă pentru prima oară
conversaţia prin semne.
***
Medeea IANCU
Două poeme
STELE SOLZOASE-n gura mea.
Îngaimă, îngaimă
Sîngerînd.
Atîta uitare, atîta
Uitare, o ia-nainte,
Te-neacă, oxidabilă fire!
Ca fumul de toamnă
Ard, înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită–
Şi mintea, cu sperietorile ei
Cereşti, gîfîie deasupra
Acestui trup, zeama de crini a unui
Sfînt–
Înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită ard
Cu mintea-mi destrămată, ponosită
Flanelă.
* * *
ŢARA mea este biopsia de pe gîtul
Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor
Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub
Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,
Despart limbajul de ţară.
A atinge, vulnerabilitate condamnată!
A vorbi, crimă abominabilă!
A fi, rădăcină spurcată!
Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,
– care mînă se-ntinde, care mînă e
Curată?
Să ai răbdare, să ai răbdare,
Şuruburile te vor odihni,
Şuruburile te vor odihni–
Cineva va pune răul drept artă,
Cineva va pune mereu răul drept
Artă–
MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,
Mîna are conştiinţă.
***
Elena DULGHERU
Tînărul salahor
Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.
E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.
Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.
Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.
Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat
şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.
Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari
şi aproape nu observi că are un defect la picior,
ba chiar şchiopătează.
E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.
Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,
că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.
Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.
Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.
Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,
din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei
la prima întîlnire. Orele trec.
Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.
Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.
Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.
Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.
Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă
şi în forfotă el, şchiopătînd.
E atît de alb şi de proaspăt aerul
pe care îl poartă pe piept!
Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,
e încă sfîrşit de după-amiază.
Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,
ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!
Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,
să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.
Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,
acele cuvinte.
Un sîn prearotund
Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,
a cerut luna de pe cer
şi Tu i-ai dat-o.
Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,
ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.
Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare
şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă
Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,
ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,
ce o cuprinde cu totul,
într-un aer al mirării depline,
Cînd lacrimile toate s-au uscat
şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.
Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,
ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,
Fata mirată întreabă tăcerea:
„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”
Labiile se întreabă
– Alb peste alb −
Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,
întrebîndu-se: Cum?
Vîntul iconic poartă sărutul
între două ape
În cetatea asta de jad
Înalţă-Te Tu!
Lumina verde irigă
Cea mai întunecată grădină
Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea
şi orice gust de pămînt
Acum şi aici şi oricînd.
Labiile se întreabă grăbite
asupra vîntului serii
Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit
Şi pier, unduite în flăcări
Ale ei începuturi
Cînd Tu scrijeleşti peste inimi
Crochiul acestui sărut
De lume-nnoită pe piepturi de dor
Fecioara ivită în pragu-nserării
Deprinde verbele verii
Acum; tot mai mult.
Şi scrumul dispare.
O floare
ivită în drum
Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”
Şi scrumul dispare
Acum; tot mai mult
Peste ape
Sărutu-i aproape
Labiile mici, încruntînd din sprîncene,
se-ntreabă
acum
şi Rabi
Şi alb peste alb
O lume întreagă
Cu noul catarg
Porneşte la drum.
Liftierul
Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele
Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte
şi drept locuinţă.
Aici coboară zilnic toate lifturile.
Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.
Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,
cam reumatice, peste treningul ieftin.
Te strecori în camera lui, uşor întunecată
– în timpul zilei nu stă nimeni aici,
nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,
cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,
aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.
Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,
Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,
ce te acoperă pînă la gît.
Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.
Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:
Ea te va duce la suprafaţă
Din mina asta veche de sare.
Dai roată cu privirea în jur
Şi abia acum observi printre cotloane
podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,
Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,
forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:
– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.
Şi Dacia
Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe
Iat-o cum creşte această fecioară
Iată şi mirii de lîngă ea
– mirii Tăi
cu inimi blînde şi trupuri voievodale,
Înconjurînd nisipul solar
spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta
şi apoi, îmbrăţişarea frăţească
A inimilor mari, voievodale –
Frumuseţe de frumuseţe,
Spic după spic
şi pas după pas
– Iat-o cum acoperă această ţară
Cu dorul Tău
În frumuseţe de frumuseţe
şi-n dor după dor,
Aşteptîndu-Te.
Bărbatul acesta
Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge
Cu cele mai erogene lacrimi din lume!
Pielea măslinie, trasă în sus,
Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre
Nu emite vreun sunet şi totuşi…
Aerul vibrant din jurul lui
Plînge în reflexe domoale
În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.
Doar femeile îl observă… femeile.
Fluiere tăcute de bambus
Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi
Sprijinite de cealaltă parte a lumii
Şi femeile…, ah, femeile:
doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,
sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,
– chiar şi Marele Zid Chinezesc,
cu înţelepciunea-i gîndită
să ţină pînă la finele lumii −
spre a vedea şi a auzi şi a pipăi
plînsul luminii
al celei mai erogene lumini
de dincolo de capătul lumii:
Lumina plîngînd bărbatul,
Obrazul bărbatului plîngînd lumina
în oftaturi uşoare,
radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine
şi tu…
şi sărutul…
şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc
şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc
cald şi spasmodic
în cea mai contopită strîngere de braţe.
„Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.
Las piedras jamás, paloma,
¿qué van a saber de amores?”
Pergamentul rotund
Mireasa asta care are între coapsele ei
ascunsă o întreagă bibliotecă.
Mirele ia o carte şi o deschide
Şi filele ei singure încep să vorbească
Despre Facerea Lumii, şi Tu…
Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind
toată liniştea şi vîrtejurile începutului.
Şi Mireasa mai cere o carte
şi Domnul o deschide
şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd
în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,
în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.
Numai să auzi vuietul literelor
Dintr-o tîmplă într-alta
şi dintr-un cer în alt cer,
rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!
Ascultă vuietul literei
Şi lasă-te purtat de potop
Pînă cînd litera se transformă în undă
– că doar atunci te poţi uni cu ea
pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,
în dulceaţa unirii,
Desfoliindu-vă unul pe celălalt,
rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife
Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească
şi cînd potopul se va opri,
O poţi privi
Ca pe tine însuţi
În tihna liniştii minţii
şi a labirintului despecetluit.
Şi iată, Eşti Tu!
Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.
Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)
Ca un sărut preadeplin
Taina inimii, respirînd în lumină:
Atriul şi ventriculul stîng
cu atriul şi ventriculul drept
îmbrăţişat preadeplin,
mereu ritmic
în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.
Sutrele inimii
şi sutra iubirii
Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului
Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.
„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.
Atriul şi ventriculul stîng
Cu atriul şi ventriculul drept
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite,
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite
în cea mai erotică îmbrăţişare.
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Şi amînînd, mereu amînînd
– asemenea mării de dimineaţă
fatidicul orgasm
– inima Tatălui.
Sinusoida iubirii
Pulsînd reciproc
în cea mai umilă fiinţă.
Ritmul inimii −
Valea venelor cave
Cu cerul marii aorte
iubindu-se.
Niciodată rotund,
ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă
Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.
1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut
− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!
Inima continuă să bată
ca în icoana Treimii
Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,
Căci nu poţi omorî un sărut!
Dragele mele artere,
Difuzînd capilar în toate tainele inimii,
Ce-i deschisă în palma-mi.
[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]
***
Ofelia PRODAN
Notă:
Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.
cuibul de viespi
(poemele de la Telciu)
Riders in the storm
Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!
cuibul de viespi
pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!
scary movie
văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.
Camera
Noaptea, în mansarda cu poezie
ne prefacem în fluturi cap-de-mort.
Cărţile de poezie se deschid singure
şi între file noi ne aşezăm cuminţi,
cu aripile întinse perfect.
Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară
şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid
cu zgomot şi ne presează
între file. Vlaşin evoluează rapid
la stadiul de nimfă, apoi devine un imens
fluture cap-de-mort
depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare
cartea potrivită de poezie.
Aripile lui acoperă mansarda
de la un capăt la celălalt.
Ochii lui fosforescenţi întrezăresc
cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit
antologia Camera. Vlaşin intră subit
în atac de panică şi devorează
cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.
Scooby-doo
Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.
Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.
Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,
dar chitara lui Şerban mă bruiază.
Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura
şi cobor scările înguste ţinându-mă
cu ambele mâini de balustradă.
Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.
Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.
Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.
Ceva nu e în regulă. În foişor
s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.
Mă apropii. O clipă de linişte
şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.
Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura
că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez
în hohotele de râs ale tuturor până
ajung un biet purice care se înfige straşnic
în blana lui Scooby-doo.
Ceasul Rău
Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.
Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.
Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el
de-l facem ţăndări-ţăndări.
maria, jos pălăria
pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.
***
Mihók Tamás
[în iad toate literele sunt chirilice]
mi-am prins visul umbla
cu cioara vopsită prin iad
s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars
un mare dulap de fontă se clătina cu putere
toate din încercarea de a suprapune
două localuri peste două poveşti. când
experimentul a eşuat definitiv am urcat
într-un metrou suspendat
primul
un fel de tiroliană a infernului
unde zeul suprem era în vizită &
îmi şoptea binedispus
abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*
iadul a depăşit india în mode şi nevoi
se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente
(frivol supracontrol al departamentului
de mecanică) m-a luat la unşpe metri
că nu mai scap de delicateţe doar
dacă-mi recunosc părinţii
apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei
şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari
p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!
m-a tăiat de sub frânghii
cădeam în gol jos nişte manifestanţi
mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă
a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca
ei arborau steguleţe cu texte chirilice
în iad toate literele sunt chirilice
îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu
cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem
trăgea de manivele ciugulind din tărâţe
cearşaful îmi era spoiler
l-am apucat de-un colţ
păstra câteva pete albe şi roşii
de azi-viaţă
uscate
la fel de uscate ca tărâţele
ciudat
în iad
legenda petelor albe şi roşii
o cunoşteau şi proştii
echilibru
sistemul tău nervos, al zeului
ca o fabrică împânzită de japonezi
gesturi tăiate la jumate furnale
tăiate la jumate puse la fiert
hrănind milioane de hikikomori
demarăm tăieţei cu bucăţi de soia
privirea ta centripetă numără bancnote
şi un patent roz hello kitty
ne ciupeşti zilnic din creier
încet-încet piere şi absenţa
greierul ţârâind după arcă
ai doar brichetă şi timp
cadavre nu (e pauză) ne adunăm
la fumoar să pufnim în isme
pântecele ne huruie printre microcipuri
a cascadă de lapte condensat
privim cerul dintr-un unghi mort
ne spui boa-lă şi dăm din umeri
pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi
ne vom împacheta benzile
furnalele şi ne vom
absorbi cerul
ca pe-un
supozitor.
amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat
premiul nobel pentru tăcere: astupuş
conducta oraşului era vena lui dumnezeu
se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare
se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon
de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă
ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal
astfel tupeam cu rândul până în ziua când
nu ni s-au mai deschis ochii defel.
[Vatra, nr. 9/2015]
Încă o noapte în locul acesta
Laura DAN
Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.
închid ochii
îmi amintesc strada,
glasurile vesele ale unor copii
numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,
pisica încolăcită pe dulap,
serbarea surorii mele,
sala frumos decorată,
partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care
în momentul spectacolului a uitat pașii.
îmi amintesc vecinii,
profesorul acela înalt
care mă ruga să închid ochii
de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,
masa plină cu cărți,
mirosul de prăjituri,
dimineața în care tata a spus
că dumnezeu e un bătrân reumatic,
felul în care mama îl privea
gustând liniștită dintr-un şerbet.
în nopțile acelea mama dormea cu mine
părul ei mirosea a scorțișoară
seara râdea și îmi pieptăna părul,
întreba:
care este culoarea ta preferată?
eu nu am o culoare preferată
nu se poate, toți avem o culoare preferată.
îmi amintesc
balconul plin cu flori,
diminețile în care mama cosea
așezată pe scaunul micuț din bucătărie,
vecina cu privire de păpușă care s-a aruncat în gol 9 etaje
mama spunea că vecina nu dorise să moară
dorise să fie salvată și iubită.
îmi amintesc mâinile ei
se mișcau în aer
ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.
eu priveam de la geam și cântam din muzicuța mea roșie
aș fi vrut s-o întreb:
care este culoarea ta preferată?
toți avem o culoare preferată.
dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..
[Vatra, nr. 3-4/2015]
O floare și trei grădinari
Andreea POP
Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.
*
O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.
„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.
În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.
-
Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012
***
Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.
Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).
Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.
-
Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012
***
Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.
O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.
Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.
-
Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012
***
Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.
Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.
Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.
-
Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012
revistavatra.org 