Etichetă / lecturi
Iulian Boldea – O jumătate de veac de echinoxism
Apariţia revistei „Echinox”, acum o jumătate de secol, a reprezentat un moment cu semnificaţii multiple și majore pentru literatura română contemporană. Incomodă pentru autorităţile comuniste ale vremii, revista „Echinox” a fost una dintre puținele publicații românești care şi-a croit o ținută europeană, prin amplitudinea multiculturalității (pagini în română, maghiară şi germană), prin dialogul argumentat al valorilor literare, precum şi prin deschiderile multiple spre orizontul universalului. Refuzând imixtiunile ideologicului, revista a fost, pentru cei peste două sute de scriitori şi critici literari care s-au aflat, de-a lungul timpului, în redacţia ei, o adevărată şcoală: de literatură, de moralitate, de onestitate intelectuală. Citește în continuare →
Iulian Boldea – Frică şi luciditate
Radu G. Ţeposu trasează cu suficientă claritate şi precizie fizionomia poetică a lui Eugen Suciu, aşa cum reiese ea din substanţa volumului de debut: „Poezia lui Eugen Suciu din Bucuria anonimatului (1979), concisă, aforistică, sentenţioasă, pare irigată în permanenţă de o inteligenţă lirică, dacă pot spune aşa, de o luciditate îndeaproape controlată de reflecţie. În ciuda abstractismului aparent al recuzitei, versurile sale freamătă de o extraordinară senzualitate a imaginaţiei, de o tensiune a asocierilor imprevizibile. Procedând prin esenţializare, prin reducţia fenomenalului la arhetip, Eugen Suciu dublează, în fond, realul prin imagini hieratice şi cristaline”. După Bucuria anonimatului (1979), Cinema Union (1991), Ţeasta (2013), Eugen Suciu publică o nouă carte, Frica (Ed. Tracus Arte, 2017). Se delimitează, şi în acest volum, toposurile privilegiate, propensiunea spre cotidian, dar şi glisarea înspre spaţiul lăuntric. Poemele trasează, cu acurateţe, imagini ale unui peisaj „ipohondru”, cu hieroglife „scrise în aer”, în timp ce poetul – „îmbătat de precizie” – resimte erorile care „răsună în coşul pieptului”, iar umbrele „nu mai au limite”. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – Raţionalitatea ca interogaţie
Între filozofie şi literatură
Stabilind reperele fundamentale ale activităţii critice a lui Ion Ianoşi, Ioana Em. Petrescu sublinia umanismul intelectualului, ca trăsătură dominantă şi atitudine estetică privilegiată: „Cu o structură de umanist (monografia Thomas Mann, 1965, este o foarte interesantă experienţă de interpretare umanistă a acestui persiflator al umanistului Settembrini, ironist conştient de criza umanismului burghez cristalizat în Renaştere), cu o fermă şi explicită opţiune pentru filosofia marxistă, cu un temperament retoric, care dramatizează spectaculos ideile (fie ele locuri comune), descoperindu-le, prin participare, o vibraţie interioară clasică – a echilibrului (pe care autorul îl numeşte «echitate» sau «un punct de vedere mlădiat»), I. Ianoşi nu este creator de idei sau de sisteme, dar e un spirit capabil să trăiască patetic dilema – înscenată adesea – a Ideii preexistente”. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – O poetică a renunţării
Adept al unei poetici fruste, minimaliste, şi totuşi încrezător în nuanţele limbajului, Andrei Bodiu s-a remarcat prin refuzul oricărei distanţe conceptuale mistificator între sine şi lucruri, denunţând, implicit sau explicit, orice iluzii sau mistificări ale gândului sau cuvântului: „Caligrafii postmoderniste sînt poeziile lui Andrei Bodiu. O realitate epidermică se scrie direct pe pielea poemului. Scene, întîmplări, personaje şi «dialoguri» cotidiene. Iată materia principală învăluită într-o atmosferă derizoriu-absurdă care face suportabilă melancolia” (Nicolae Manolescu). Volumul din 2008, Oameni obosiţi (titlul e reluat de o antologie apărută la editura Cartier în 2016), stă şi el sub norma „tranzitivităţii”, a detaşării de avatarurile şi spasmele eului, consemnând scene, întâmplări, obiecte aparent banale, într-un ton de neutralitate afectivă, ce repudiază crispările emoţionale sau clamările retorice. Avem de a face cu desenul unei lumi ce-şi trădează adesea starea obiectuală, imanenţa din care sensul e evacuat, desen transcris în notaţii, linii şi forme precise, în cuvinte lipsite parcă de personalitate, aşa cum este şi realitatea exterioară de la care pornesc. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – Metamorfozele comparativismului
Obiectul de studiu privilegiat al cărţilor lui Vasile Voia, comparatismul, este perceput într-o accepţiune modernă, prin prisma achiziţiilor celor mai noi metode de investigare a relaţiilor şi filiaţiilor dintre curente, orientări literare şi scriitori. De altfel, într-un text cu aspect programatic, profesorul Vasile Voia subliniază raporturile multiple, nuanţate şi fructuoase care se stabilesc între imagologie şi literatura comparată, delimitându-se, în acest fel, un spaţiu al „interrelaţiilor literare”, în măsura în care operele literare şi scriitorii sunt examinaţi dintr-un unghi „transnaţional sau transfrontalier”: „Obiectul de studiu al literaturii comparate l-a constituit dintotdeauna cercetarea relaţiilor literar-spirituale internaţionale. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre perspectiva «naţională» a filologiilor tradiţionale şi perspectiva «supranaţională» reclamată imperios de comparatismul actual. Opera sau autorul sunt studiaţi ca fenomen transnaţional sau transfrontalier. Interesul literaturii comparate se centrează nu pe literatura unei singure ambianţe lingvistice, ci pe o macrostructură multinaţională si multilinguală. În cazul acesta, s-a vorbit de poziţia unei «neutralităţi culturale». Ceea ce presupune nu a ignora particularităţile literaturii proprii, ci a nu le exacerba şi privi unilateral. Literatura comparată nu se opune disciplinelor filologice, în general, şi filologiilor naţionale, în special, ci se disociază de acestea prin crearea unor metode şi principii proprii. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – De la Ioan Es. Pop cetire
Exerciţii de decepţie şi fotografii ale neantului găseşte cititorul multe în poemele lui Ioan Es. Pop. Ritmul – al scriiturii şi al imaginarului – e fracturat şi incongruent, contemplaţia existenţei se schimbă în notaţie directă a unei realităţi ce refuză textura melancoliei. În Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop rescrie un alibi al propriei biografii, transcrie relieful sinuos, refractar, refulat şi exhibat al lumii. Versurile sunt alerte şi dizolvante, cu o propensiune spre negativitate, alimentată de voluptatea trăirii şi a rostirii directe, nemediate. Este aici o fervoare a exasperării, provocate de imposibilitatea ieşirii din labirint, dar şi de refuzul unei lumi resimţite ca alienante: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva./ şi suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.// câte luni n-a fost doar zi şi noapte/ câte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. Acel cap// singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă.// ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă”. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – Critică şi confesiune: Livius Ciocârlie
Opera lui Livius Ciocârlie este spaţiul unor metamorfoze, treceri şi glisări de la o formă critică la alta, de la eseul cu detentă acut teoretică, la studiul aplicat şi tenace al genului literaturii de frontieră (corespondenţa) şi, în fine, la creaţia literară propriu-zisă, concretizată în roman şi diaristică. Dincolo de motivaţiile psihologice sau creatoare ale acestei traiectorii, poate fi descifrată tema privilegiată a unei continue căutări de sine, dar şi a unei nostalgii către aspiraţia literaturii propriu-zise care trădează, în afară de echilibrul situărilor metodologice şi de subtilitatea interpretativă, o neascunsă intenţie autoanalitică. De la lectura eficientă, modernă a operei literare, conjugată cu o conştiinţă teoretică extrem de lucidă din Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, până la analiza nuanţată a epistolarului, privit nu doar ca anexă ilustrativă a operei, ca descindere în culisele operei, dar şi ca un document sufletesc, de o incontestabilă însemnătate (Mari corespondenţe), Livius Ciocârlie valorifică o grilă hermeneutică diversă, de la metodă la analiză, de la teorie la practica lecturii, circumscriind un spaţiu puternic individualizat de investigaţie şi un instrumentar metodologic profund adaptat la obiectul de studiu. Nu e, aşadar, întâmplător interesul pe care l-au suscitat cărţile lui Livius Ciocârlie, în care vocaţia teoretică e privilegiată, în ciuda aparentei „aridităţi” a teritoriului pe care îl delimitează. În Realism şi devenire poetică în literatura franceză, concepte, teorii, principii ale literaturii renunţă la alura lor didactică sau „esoterică”, deprind palpitul concretului, fiind expuse cu o subtilă artă a persuasiunii critice, în care axioma e însoţită de argumentul temeinic, iar îndoiala metodică înlocuieşte prezumţia teoretizantă. Circumspect şi lucid, pregătit mereu să probeze adevărul aserţiunilor sale, de o prudenţă analitică ce denotă mai curînd probitate decât teama de „aventura” interpretativă, Livius Ciocârlie aplică teza devenirii poetice la câţiva scriitori realişti din secolul al XIX-lea, dar şi din secolul XX. Definind raportul dintre realism şi devenire poetică, criticul observă că „prin poetizare – într-o anumită accepţiune a cuvântului – literatura devine mai realistă şi, în al doilea rând (…) pentru că ceea ce s-a petrecut istoric n-a fost o evoluţie simplă dinspre realism în sens restrâns către realism în sens cuprinzător, ci o coexistenţă tensionată a lor în fiecare moment”. Fascinaţia textelor cu alură teoretică se relevă astfel mai ales prin ceea ce e atipic pentru acest tip de discurs (verva asocierilor, tensiunea ideatică, seducţia lexicului pregnant, particularităţi ale discursului critic total străine de morga intratabilă a teoreticianului ce-şi priveşte axiomele cu un aer de suficienţă şi adulaţie). Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – George Vulturescu. Schiţă de portret
revistavatra.org 