Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite

fundoianu-herta-si-alte

„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Autostrada cataclismelor

angela8

Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?

Citește în continuare →

Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru

Constantin ABĂLUȚĂ

 

8 poeme simple

 abaluta

 

Piramida de mere   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,

ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.

Bunicul îi spunea Paznicul

căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă

după ce prunele deveniseră demult ţuică.

Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină

iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi

mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă

că nu puteam să fur nici un măr,

nici măcar pe cel din vârf,

piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Deasupra limbajului. Aurel Pantea

 

rita

            Colecția coordonată și îngrijită de Călin Vlasie la Paralela 45 are toate șansele să devină una de referință; nu numai că readuce în discuție câteva dintre cele mai importante (și incasabile) nume ale poeziei 80-iste și 90-iste, dar – cu siguranță – e o plăcere (profesională) să citești, adunate între două coperte, volumele, să urmărești creșterile și descreșterile unui poet, care sunt asemenea răsuflărilor unui animal uriaș: pacificatoare și anxiofore în același timp. Orice colecție de acest fel e un bun profesor sau măcar un mediator cititor-poezie. Căci, iată, nu multe sunt drumurile care duc la Aurel Pantea, de pildă, pe care nu-l găsim, brav optzecist, nici în „Istoria critică” manolesciană, nici în antologia de la Nemira pusă la cale de Cosmin Ciotloș; și să nu mai amintim faptul că nici Premiul „Eminescu”, unul cu valoare de resuscitare a imaginii și influenței unui poet, cel râvnit și controversat deopotrivă, ajunge cam cu chiu, cu vai pe drumuri transilvane, preferând – s-ar zice – poziții centrale, de „putere”. Și unde mai pui și că unii dintre cei care au fost publicați estimp (în primăvara acestui an) în colecția amintită au cam preferat editurile obscure, discreția ori boema, exilul, excentricitatea sau condescendența față de mediile (sulfuroase) literare, așa că nu prea se găsesc printre cei pe care-i vei descoperi pe orice listă de „menționabili”: Adrian Alui Gheorghe, Emil Hurezeanu sau Liviu Ioan Stoiciu. Pe de altă parte, Ioan Es. Pop – și el prezent în tânăra colecție – are un statut distinct, numărându-se printre figurile de primă poziție ale nouăzecismului. A1m, așadar, mare încredere în această colecție, îi aștept surprizele, îi aștept colaboratorii & îngrijitorii, aștept cărți frumoase și care să circule bine; aștept să mi se confirme faptul că, dincolo de cercurile inițiaților, poezia acestor scriitori de plan doi sau trei își poate consolida o nouă poziție în ierarhiile de mucava ale ultimelor decenii. Poate-i vom găsi acolo pe Iustin Panța, pe Judith Mészáros, pe Marta Petreu, pe Ion Pop, pe Horațiu Ioan Lascu, pe Ioan Flora sau pe Florin Mugur și câți alții, ale căror volume sunt fie intruvabile, fie intrate într-o nefericită și ignobilă muzeificare.

Ediția Aurel Pantea, recent apărută (mai 2016), beneficiază de îngrijirea și prefațarea lui Al. Cistelecan; este o antologie consistentă, care reia texte(le) publicate în opt volume (dintre cele 12 titluri de poezie și proză) dintre 1980 și 2015: „Casa cu retori” (1980), „Persoana de după-amiază” (1983), „La persoana a treia” (1992), „Negru pe negru” (1993), „O victorie covârșitoare” (1999), „Negru pe negru (alt poem)” (2005), „Nimicitorul” (2012), „O înserare nepământeană” (2015). Fără îndoială că selectarea unor texte aparținând atâtor vârste (biologice și poetice) poate crea câteodată impresia de redundanță sau, alteori, ca într-un basorelief, să atragă atenția mai curând înspre depresiuni decât înspre climaxuri; se prea poate ca „O înserare nepământeană” sau „Nimicitorul” sau „O victorie covârșitoare” să pară numai puneri între paranteze ale volumelor de forță, „Persoana de după-amiază”, „La persoana a treia” sau ambele „Negru pe negru”, culegeri pe care mărturisesc că le-am citit acum, cu sufletul la gură, pentru prima dată și care m-au făcut să admit, cu jumătate de gură, că, bieți epigoni, neoexpresioniștii ultimelor două decenii îmbracă, așa cum se întâmplă în basme, straiele de tinerețe ale taților lor, iau armele din rastel, dară se înveșmântează cam pe dos, pun un firet suprarealist și uită că tăișul se prea poate să fi purtat ceva mai glorioase bătălii.

            Al. Cistelecan își intitulează prefața „Un fundamentalist al autenticității”. Ei bine, dacă sunt de acord cu „fundamentalismul” (înțeles ca obstinație) atribuit lui Pantea, nu prea știu ce să spun în ceea ce privește „autenticitatea” lui. Căci autenticitatea, în formula ei de aggiornamento, este mai curând sinonimizată cu însemnarea diaristică, în care emițătorul poetic leapădă toate hainele culturale și se trezește nud și meschin în mijlocul textului. Autentic se prea poate să le fi părut Pantea celor obișnuiți cu tehnicile „Echinox”-ul pedant, înmuiat de toate rariefările moderniste și călătorit printre majuscule, în hang cu maximalisme și expresionisme; pentru că, ici și colo, Pantea mai deznoadă cravata, mai lasă la vedere ciotul vreunei colocvialități ori solfegiază barbar o formulă „înaltă”, dar, esențial, Pantea rămâne cununat cu reflexivitatea – chiar și atunci când flirtează cu interjecționalul –, psalmodiază și-și exersează mușchiul religios chiar în sânul hoardei. În tonalități mai înalte decât cele ale manierismelor echinoxiste (Cistelecan îl vede pe Pantea ca „un sălbatic venit direct din pădure la un cenaclu de rafinați”, „cu buzunarele încă pline de țărână și de frunze”), cu smuciturile dionisiace ale primului expresionism, vitalismul său, chtonicitatea sa trebuie să fi părut, într-adevăr, „autentice” printre anumiți poeți de corset și etichetă de la „Echinox”. Pantea însuși se lasă sedus, așezându-se cuminte în dosul pancartei autenticiste, invocând „realitatea fără apeluri”, clamând „curgerea ofidiană a simțurilor, în zvârcoliri, apariții aburite,/ ca simțurile de multă vreme neexersate” (p. 249), dar singurul „real” care-l ține pe stradela autenticității este – și aici cercul se închide – cel al limbajului: „am vrut să vorbesc și-am văzut/ că sunt un cimitir semantic” (p. 207).

Coborârea în limbaj, traducerea experienței esențiale în cuvintele vulgului este singura „autenticitate” pe care și-o îngăduie Pantea: printre „cefe proaspăt desprinse din/ strânsorile/ măștilor”, „în inima anecdotei/ și textului ca o limbă/ atârn” (p. 40). E, în întreaga lui poezie, un refuz al „biografiei ejaculate”, o punere în răspăr față de „anatomia anapoda” (p. 155), în care „genetica e tot o politică” (p. 161), iar „a fi e forma absolută a ignoranței” (p. 150). Învecinarea cu grotescul, asumarea condiției de strictă fiziologie, numirile de numitori comuni sunt, de fapt, acuze, difamări, dare a cărților pe față atunci când zarurile au fost, deja, aruncate. Astfel, parapetul de care se izbește vehiculul poetic este cu atât mai serios cu cât „realul cu marile lui labe/ nu lasă nicio urmă/ retrăgându-se” (p. 199). Exilat dincolo de realitate, neputincios a vorbi și a se livra într-o limbă prostituată, subiectului poetizant nu-i mai rămâne decât să se ia la trântă cu stihialul, să potențeze lucifericul și să-și caute ieșirea din labirint, din „lumea stricată”, în care „se vede totul,/ chiar și strigătul luminii în gura lui nu” (p. 164). Și nimic din gesticulația aceasta belicoasă nu este „autentic”, așa cum ne apare din semantica trivializată a optzecismului. Chiar dacă urlă (neo)expresionist, interjecția, stridența, ciobul, mucegaiurile sunt trase în apele de emailuri ale calofiliei, alexandrinismului, rafinamentului. E ca și cum, foarte trickie, Pantea și-ar fi compus o mină grosieră pentru a-și ascunde din vulnerabilitate și (indecența marilor) spasme.

Tot Al. Cistelecan îl așază pe Aurel Pantea pe aceeași linie de front cu vizionarul Ion Mureșan. Geminația este de suprafață, de vreme ce și Mureșan, și Pantea sunt poeți de viziune. Ce „văd” însă cei doi se află de o parte și de cealaltă a spectrului. Dacă Mureșan traversează infernul și înțelege auroral-soteriologic rictusul damnatului, Pantea, din groază și credință, își susține, poetic, vedeniile, nu învelește hapul în spoieli, nu machiază hidoșenia lumii, e în publicul Teatrului de varietăți moscovit, dar și pe scena lui; pentru el noaptea e fără sfârșit, iar întunericul – absolut. Teratologia, thanaticul, degenerescența nu sunt infantilizante, ci substanțe de contrast care susțin diagnosticarea „lumii lui nu”. Și dacă universul poetic al lui Mureșan e numai primul cerc al infernului dantesc, al lui Pantea e un iad ultraortodox. De aceea, nu se cuvine nimic ludic în lumea lui Pantea, locul „năzbâtiei”, al „poz(n)ei”, al „(auto)ironiei” fiind ocupat, prin disocierea pe care o presupune, de intertextualitate, de livresc, de diversele mantii cultural-aluzive sub care Pantea ascunde un întreg bestiar. Angoasele lui Pantea nu sunt exorcizate prin contracția râsului ori a luării în răspăr, pentru că poetul are o anumită voluptate (masochistă, convulsivă) de a privi răul în ochi; dar asta face ca textele sale să fie mărturii ale tuturor subteranelor, un strigăt de aceeași forță cu multele pagini pe care nu stă scris decât „AJUTOR!” din „Solenoid”-ul lui Cărtărescu ori cu fraza aceea tulburătoare din Saramago: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viață ca să merite să moară de două ori.”

Paradoxal, „telegramele din neant” – după cum le numește prefațatorul – nu creează niciodată impresia unei „confesiuni”, ci a unei transcrieri. Forajul în imund, în tenebros, în inenarabil pare făcut de un lucrător acribios și cinic, iubitor de disfemisme și exfolieri, dar care nu spune de prea multe ori „eu” (de aceea, predilecția pentru conceptualizare, pentru „discursul cartezian”, după cum îl numea N. Oprea). El este un contemplator împietrit, deloc ferit de arsura vedeniilor dinaintea lui, cel forțat, ca Alex din „Portocala mecanică”, să înghită scenele tari ale unui cotidian mânios, dar nu pentru propria îmblânzire, ci pentru hipertrofia lucidității.

Obsesiile sale sunt extinse la scară apocaliptică, iar intenționalitatea pronumelui plural este vădită. Mărturia lui Pantea nu este egocentrată, el nu are orgoliul individualului, iar lucrarea sa devine operă de antemergător cerebral. Înaintea unei astfel de misiuni (dezgolire, de- și resemantizare a locurilor comune), Pantea capătă și abilități bestiale, fiind întreg – instinct și mușchi tensionat, văz panoramic și dermă toxică. Rămânând în zona mitologiei creștine, poate fi asimilat unui Botezător care anunță venirea celui care trebuie să vină, însă acela nu va aduce salvarea, ci damnarea fără scăpare; restul e ficțiune, dulcegărie, alcov, joc de marionete ale căror surcele vor sfârși în foc, fotografie stilizată a unei „fiziologii în degradare” (Romulus Bucur).

În acest dedal, sintaxa și sensul sunt noi cămăși de forță în care strigătul se silește să încapă; filmul existențial va fi condus inexorabil, printre epifanii accidentale, iluzorii scăderi ale tensiunii, până înaintea interdictului absolut. La capătul tuturor trădărilor (ale trupului, ale artei), după ce „au umblat prin viețile noastre/ armate de șobolani” (p. 281), după ce toate interdicțiile au fost (s-a încercat a fi fost) forțate („Nu mai citi, și citesc în neștire,/ nu mai umbla, și umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ și nu mai tac din gură, nu mai privi, și mă umplu de priveliști,/ nu mai simți, și în trup se scufundă corpuri grele”, p. 252-253), rămâne o singură evidență: „murim, așadar, și devenim asintactici” (p. 238), pradă informului. Orice rezistență, orice victorie aparentă sunt „boicoturi”, o punere supraomenească în calea ineluctabilului, iar scrisul însuși, în pofida bețiilor egolatre, este „osândă”: „Și îl găsești astfel pe unul/ vorbind despre salvare, într-o piață, după mulți ani, în el toate sunt elocvente,/ numai partea aceea nepreocupată de sens se joacă/ și râde ca o copilă.” (p. 241). De altfel, poezia, cu toate zorzoanele ei maximaliste și pletora ei de semnificare, e un zbor în orb: „în poezie nu moare nimeni, în poezie, tot timpul,/ vine câte cineva și-apoi e înghițit” (p. 215). Din sânul forfotei subiectivității („subiectivitate atroce”, p. 85, „Îmi văd mai departe de subiectivitate”, p. 215), arta îi apare lui Pantea ca o „stare absolut scandaloasă” (p. 210), arpentaj funcționăresc, morgă de inconștient pe „traseele indiferente ale degenerescenței” (p. 186), care ignoră „cele mai pure negații”: „e doar o întrebare ce taie/ un țesut viu. Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat și, cu lumina din el/ sfâșiată, puțin însângerat, se contractă și se pune pe pază” (p. 185). Moartea, ca dintr-o superstiție de patriarh, nu este numită decât cu maxime prevederi, așa cum dai zeilor atroce câte o picătură de sânge să le abați atenția; ea este instanța obiectivă, infailibilă, absolut democratică, ea poartă „placenta cu puii lui nu”: „un milion de mângâieri/ transmițându-se simultan/ produc o față,/ cineva știe și va ataca” (p. 186) sau, simplu, „Cineva știe și va ataca” (p. 275). Cunoaștere și execuție, într-un dans fără vreun pas greșit, pentru că „imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit” (p. 277).

La Pantea, „carcasa caldă” este forma paradisiacă din care, a doua oară, vom fi alungați. Pentru o entitate acut senzitivă, foarte atașată de concret, pulsatil,  cum este Pantea, asediul asupra trupului capătă aspectele grotești ale lapidării. Din conștiința acestei confruntări inegale, se nasc viziunile celui mai religios poet contemporan; animismul sau măcar un atribut franciscan al percepției traversează, de altfel, toate volumele și poate Marta Petreu să se apropie de acuratețea acestor percepții epifanice: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși. Sunt sediul/ Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare dintre acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne, cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârșită” (p. 262). Trăirea unor emoții „mai vechi decât noi” (p. 59), experiența „lucrurilor care renunță și se întorc” (p. 70), viziunea de a trăi „într-o casă/ cu pete ușoare de sânge, resorbite/ în tencuială” (p. 71), toate accelerează „dansul centrifug de umbre” (p. 43), chemarea morții fără nume, aneantizarea.

Dintre poeții optzeciști, Aurel Pantea este unul dintre marii nedreptățiți. Când fotografia de grup e stricată – ca la petrecerile cu prea mult haz – de cei care sar din pluton și se așază în față arătând semnul victoriei ori scoțând limba, unii riscă să ajungă „scriitori de dicționar”. Dacă asta se va întâmpla cu Aurel Pantea e încă un semn al nedreptății contabilicești din istoriile literare, cele care desăvârșesc, pentru unii, arta „de a nu conta nici cât un muzeu nevizitat”.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Egalitate, dar nu pentru căţei

Rita CHIRIAN

Rita_Chirian01

Orice generaţie de creaţie, se spune, are nevoie, lato sensu, de propria instituţie critică. Aceea care să funcţioneze ca ariergardă, care să împingă gloata din spate şi să înconjoare – cu arme şi bagaje – puţinii supravieţuitori. Aceea care să aibă şi atributele avangardei, să se avânte teoretic şi tăios – şi care să desţelenească gustul public, vulgar şi adesea retrograd, care să imprime un anumit orizont de aşteptare, aşa încât inovaţia – atâta câtă mai este cu putinţă – să nu cadă cu zgomot pe fundul butoiului, ci să fie asimilată cam în felul în care se aşteaptă, în anticamera medicală, la proceduri, pacientul pe jumătate, dar corect informat. Dacă-mi este permis, critica de generaţie este moaşa generaţiei, că doar de skill-urile ei depinde scorul Apgar al nou-născutului: o critică slabă nu va impune o generaţie puternică – dar schiţează zona în care se nasc individualităţi, supra-creaturi de mirare, genialoizi meteorici.

Nu este nimic uimitor să conştientizezi că desantul generaţionist rămâne, încă, de la optzecişti încoace, o strategie irefutabilă. Optzeciştii şi nouăzeciştii, de bine, de rău – şi atât cât s-a putut – au făcut (micro)istorie mai ales graţie vocilor critice care au îngânat teoretic ceea ce ei au intuit, articulat sau reciclat în literatură. Nu putem să imaginăm un lunedism fără Manolescu sau un nouăzecism fără Ulici. Liniile se încâlcesc abia când vine vorba despre criticii douămiiştilor, cei care alcătuiesc ceea ce ar trebui să fie critica încă-tânără. Nicio personalitate critică de autoritate, în afara lui Al. Cistelecan, ale cărui verdicte & gusturi au fost cele care au diktat mai mult de un deceniu trend-ul literaturii celei mai noi. Numelui său i s-au adăugat, în proporţii şi cu regularitate diferită, cel al lui Marin Mincu – emulul cenaclului Euridice şi al fracturismului – şi al Ştefaniei Plopeanu, al lui Octavian Soviany, mai puţin al lui Ion Pop – care şi-a declarat, nu în puţine rânduri, reticenţa faţă de scriitura urlată a ultimelor promoţii decenale. În rest, apariţii orbitoare şi-apoi întuneric de nepătruns; Andrei Terian, care promitea să fie update-ul lui Manolescu – iar douămiiştii şi l-au dorit, şi pe faţă, şi pe dos, ca lider-cap-critic de generaţie – a abandonat cronicăria de întâmpinare, altminteri cronofagă şi iute dătătoare de insatisfacţii; la fel s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi care urmăreau cu interes mişcările pieţei de carte şi bursa valorilor: Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Angelo Mitchievici, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Alex Goldiş. Să fi fost cariera universitară de vină, să fi fost inflaţia de neoprit a nonvalorilor, liberalizarea peste măsură a gestului firesc de a publica abia după gestaţie & consult, sentimentul inutilităţii şi al pulverizării centrilor de putere? Mai că-mi vine să spun că puţin din toate astea şi multe altele încă, cert este că nu-i învinovăţesc, dar le simt lipsa.

Spaţiul critic s-a transferat, nici nu mai e nevoie s-o spun, din aulă pe Facebook şi de pe hârtie în internautic – şi n-ar fi rău dacă democratizarea şi relativizarea nu s-ar fi petrecut prea pe de-a-ntregul şi prea la nimereală. Astăzi, nu se gustă şi nu impune supleţea teoretică şi comentariul adecvat, ci policromia şi jerba, spumosul şi retorica revanşardă, omul, iar nu cartea. Vezi canonul.net, bazaconia absolută, show cu subiect literar, dar cu Hit Girl – care nu-i deloc o entitate lipsită de inteligenţă, nici de cultură, nici de gust, ci numai una cu o descalificantă carenţă: incapacitatea de a rupe produsul artistic de identitatea producătorului; critica – dimpreună cu principiile ei de odinioară, da, vetuste – în derivă, fără măcar iluzia unei re-formulări de perspectivă. Şi nici nu e nevoie. Critica literară a fost mereu un apendice, gena recesivă a literaturii, groapa cu nisip a celor care s-au ratat ca scriitori.

Muţi privirea în ograda revistelor cu profil literar – deschise www-ului ori ba. Ştefan Baghiu, ciclotimic şi gata parcă mereu de revizuiri pe care numai o prea mare înverşunare de scripta manent pare a le împiedica; Cosmin Ciotloş, cu imersiuni istoricizante şi integratoare, cu aplecări critificţionale; pleiade de doamne şi domniţe care scriu normat şi insipid şi profesoral; unul dându-şi cu presupusul în no man’s land-ul dintre semidoctism, oracular şi complex cristic, alăturea, altul vituperând ţăţeşte şi cu aerul că pe umerii lui s-a aşternut urieşeasca sarcină de a salva din impostură absolută mica noastră literatură.

Ce rămâne? Dincolo de orice defetism, nu cred că numai instituţia criticii traversează procesul acesta: decredibilizată, scoasă de sub autoritate unică, şi ea s-a făcut plurală, critici şi critice. E momentul alternativelor şi al underground-ului şi mai că tind să cred pe cuvânt un blogger ca Terorista când îmi zice sau nu-mi zice ceva despre o carte, mai pe cuvânt oricum decât pe cronicheţii de provincie, măcar atât cât să nu mă gândesc, citind & aprobând, la trocul – despre care şşşt!, nimeni nu vorbeşte – cronică-peşcheş, mai ales de când admisiunea în rânduri se face în funcţie de recomandările numelor cu greutate. Hai, mai bine să mă încred în bunul meu simţ de cititor şi să recomand – cu căldură – focului un titlu prea trâmbiţat, pe pagini şi la mese, după nici treizeci de pagini citite. Ori să rămân la fel de convinsă ca la prima lectură – vade retro, gregarilor! – că Răzvan Ţupa e cel mai important poet din douămiism, că pe Elena Vlădăreanu n-a înţeles-o nimeni în Spaţiu privat, că, esenţial, optzecismul (nu cumva toată literatura noastră, cea cu toptanul?) este Cărtărescu şi că nu ce e foarte la îndemână & frumuşel & foarte de suflet are şi vreo însemnătate…

Dar diacronia e făcută din sincronii, istoriile din momente. – Nicio pierdere, de vreme ce a venit timpul istoriilor secundarului, al istoriilor şi studiilor de gen, al minoratului şi al minorităţilor. Cred nu într-o critică tânără, ci în tinereţe. Cred nu în verdictul fără apel, ci în modulare şi educaţie. Cred în festival şi nu în muzeu. Cred în cititorul critic şi nu în criticul cu cravată, în cronica pop, prietenoasă şi empatică, nu în arabescuri clişeistice în urma cărora nici nu-ţi pică fisa dacă merită să-ţi pierzi sau nu vremea. Cred într-un cronicar ca Marius Chivu sau ca Andrei C. Şerban, fiindcă în scrisul lor se vede căptuşeala de cititor îndrăgostit.

Critica tânără – cea care dispune, impune şi validează literatura tânără, cu miros de tiparniţă, cum s-ar zice – nu mai poate juca pe acelaşi teren pe care s-au bătut generaţiile de critici anterioare. Cum tot mai căscată e falia dintre cititorul care intră în librărie – nice vorbă să pomenim de cel care nu intră sau de homunculul care nu vădeşte interes pentru literatură nici cât negru sub unghie – şi noua literatură, mi-e teamă că orice tumbă strategică ar face criticastrul n-ar mai avea, astăzi, sorţi de izbândă. În evul media, cu cele cinci minute de glorie pe care le promite în chip democratic, validarea critică va avea loc secvenţial, fără să ocupe mult spaţiu de memorie, aleatoriu cum ruleta rusească. Poate că nici nu e ceva rău, doar nu absenţa liderului naşte cu necesitate anarhia.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Poeme de Rita CHIRIAN, Emilian MIREA, Mălin STAN, Vlad ZBÂRCIOG, Sorin LUCACI

pile-of-old-books

Rita CHIRIAN

bio

99.
când creşte zăpada
o uriaşă insectă exotică
inima în spatele grinzilor
chiar cel mai slab dintre noi poate
să numească refugiile trecute prin foc
pierdute deja pierdute în curând pierdute din nou

01.
crezi? vrei? câmpul vizual e câmpul de tragere.

03.
au strigat ruşinea şi furia ca doi
omuleţi isterici am iubit frigul soră bună
gura e plină cu apă de mare

06.
în cada de baie dresurile pe care apa le umflă
stai ca-n braţele cuiva căruia nu-i cunoşti numele nici nu vrei

07.
pace în biografiile neintenţionate
pace în camerele în care ducem la capăt transplantul
pace în camerele în care vina şi naufragiul sunt
plastografii sigure & încete
pot să ating şi să scuip
nu doare
sfârşitul e numai această acreală
care se întoarce în gură

10.
am
inventat
războaiele amânate
partea decupată a fotografiei –
când lucrurile singure devin alte lucruri

13.
„unde?” – „nicăieri.” –
„viu, mai viu, foarte viu”: cerul curat &
maşinăria lumii în care săpăm şi dăm pământul la o parte
şi nu mai scapă niciun hohot

 

când aerul nu ne mai ajunge

row, row, row your boat, gently down the stream,
merrily, merrily, merrily, life is but a dream

straturi peste straturi peste straturi
poveşti scurte vs. poveşti pe care nu vrem să le spunem

(nu sunt împotriva cicatricilor)

despre ce vorbeşti?
despre pavajele de aur,
despre capetele sfărâmate de zid

despre spaţiile moarte

– cometele care se izbesc în cea mai veselă dintre tăceri
– frumuseţea noroiului

– copiii pe care i-am ucis

– plictiseala revoluţionară

– naraţiunile în care nimeni nuuuuu
– istoriile paralele ale umanităţii

despre familia mea de eroi şi de ticăloşi

(nu sunt împotriva)

creez un spaţiu în plus:
insulele radioactive

eliberarea constantă a sângelui

despre ce vorbeşti?
(nu sunt)

(nu)

roll, roll, roll gently down the line,
blow, blow, now blow your fucking mind

 

ce ne mai rămâne să urâm

îmi smulg părul cu mişcări tot mai leneşe,
mă dezbrac din ce în ce mai încet.

la picioare
nu am nicio zdreanţă de carne,
striptease-ul a fost oprit la timp.

acum n-o să lăsăm cu niciun chip
să pătrundă vreun firicel
de lumină.

am epuizat repede
exerciţiile de sinteză,
episoadele de manie,
straniile compulsii de femeie
care-şi organizează
fără cusur cuibul.

la capăt
paharul gol
de care-mi lovesc
din când în când
dinţii.

 

picioarele spânzuratei

apropie-te –

de sexul trist să nu-ţi legi nicio speranţă

– nu-i aşa că pentru câinii în lanţ nu simţi decât scârbă? –

de cealaltă parte orificiile dilatate de obsesie

sincronul fascist al umilinţei

scrierea confuză a mâinilor care vor să apuce –

– şi poate că tot ce-a venit

a fost fetiţa fără corp

cubul de gheaţă sub picioarele

spânzuratei

această crimă

perfectă –

 

ne încasăm partea

şi dac-am vorbi despre fericire, am vorbi despre

tristeţea de a se fi sfârşit

autostrăzile suspendate & halucinaţia marginii –
dacă ţi-e sete, aşază-ţi în faţă un pahar cu apă şi nu-l bea

incendiază piane

câtă vreme, încet, se pregăteşte execuţia

îmi sprijin fruntea de perete

nu picură nicio otravă
e încă un fals literar, o acnee

ratările trupului

sunt

constelaţii gata alcătuite

 

număr privat

suntem mai mari decât gura copilului,
numai buni să acoperim aceste spărturi.
prietenii vii au făcut totul repede & bine,
şi cineva a plâns, însă foarte puţin, şi dragostea
a fost frumoasă ca sângele în pantofii
prea mici, rana a fost aici dinainte,
noi ne-am născut pentru ea.

 

***

Emilian MIREA

 

Poemele morţii

copacul în formă de cruce

pe câmp
undeva în afara oraşului
trăieşte un copac
în formă de cruce

l-am văzut primăvara
plin de flori
l-am văzut vara invadat
de frunze şi păsări
l-am văzut toamna
ruginiu
când părea scăldat
în sânge
ca după înjunghiere
şi l-am văzut iarna
când crucea e şi mai
evidentă şi îngheţată
într-un atemporal
aproape mistic

mă întreb dacă
nu cumva
Iisus e printre noi şi
I se pregăteşte
a doua Răstignire (?!)
disecţie

am prins moartea
şi am pus-o
pe masa
de operaţie –

m-am convins:
nu avea organe şi
nici vreo urmă
de suflet

mă întreb
şi acum
ce anume o ţine
în viaţă?…

 

dispariţie

un foarte bun prieten
a plecat
din această lume
cu tot cu mormânt –

spun asta pentru că
în ultima vreme
de câte ori mă duc
la cimitir
să-i caut mormântul şi
să-i aprind o lumânare
nu-l mai găsesc
comprimare

o bătrână de peste nouăzeci de ani
care locuieşte lângă cimitir
stă la fereastră câteva ore pe zi
şi priveşte către cavoul în care
soţul său doarme de câţiva ani

viaţa trepidează în jur dar
pentru ea
spaţiul şi timpul s-au comprimat
în cei câţiva zeci de metri distanţă
dintre fereastră şi cavou
m-am reîncarnat într-un guguştiuc

deşi trăiesc
(sau aşa cred)
am bănuiala că
în acelaşi timp
m-am reîncarnat
într-un guguştiuc care
zilnic
îmi vine în balcon şi
mă priveşte de parcă
m-ar întreba
de ce nu plec
pentru că el
deja
mi-a luat locul
de primăvara până toamna

de primăvara până toamna
dorm cu ferestrele deschise
să circule viaţa şi moartea
prin camera mea
ca pe strada principală

în miez de noapte le aud
şuşotind –
se întreabă ce vor face
în ziua în care voi închide
ferestrele iar ele
se vor ruga de mine
la geam
să le deschid
Gogeamitu

la Craiova
în Muzeul Medicinei
am văzut scheletul
lui Gogeamitu –
cel care măsura
aproape doi metri şi
jumătate

sufletul lui
probabil
locuieşte acum
într-un atom
cu oase
lungi
ne îmbrăcăm cu moarte

nu înţeleg de ce
ne mândrim atât
cu faptul că
ne îmbrăcăm şi
încălţăm cu
piei de animale(?!)

în fond
nu facem decât
să ne îmbrăcăm
şi încălţăm
cu moarte
cazemata

ninge fără întrerupere şi
în cartierul meu
moartea lasă urme cenuşii
în zăpadă

săptămâna trecută a murit
un vecin –
era un om falnic care credea
că va trăi mult

scara blocului în care locuia
părea o cazemată
care însă nu l-a apărat
de moarte
moartea e o femeie fără soţ

o fată frumoasă şi
cu sânii mari
trece pe lângă mine –
nu e a mea
e a altuia
care
cu siguranţă
nu o preţuieşte

o moarte frumoasă trece
zilnic
prin case şi pe stradă
şi nu remarcă nimeni că
aceasta femeie-moarte
cu sânii mari
nu are soţ

 

***

Mălin STAN
tu eşti o rugăciune, deci ce eşti?

te ascult pentru a mă împărtăşi sunete, cuvinte, lume, de tot.
hobiţii îţi construiesc bradul ce va susţine coloana vertebrală
a fiecăruia ce intră în acestă poezie.
te ascult şi mă învrednicesc să uit totul.
să fiu absorbit de tine care în singurătate devii orice lucru
care pentru semenilor noştrii este un lux.
un spirator sau aspirină.
cuvintele îşi încâlcesc sensurile.
sunetele se amplifică prin aerul tot mai cald.
restul este doar un vis în comuniune cu tine.
dezbrăcându-te, ideile se aşează în făclie, luminează
şi tu dispari, ca luna printre ghiuluri de ceaţă. se ştie,
Dumnezeu a făcut din cer o cădelniţă.
acum cei slabi sunt pătrunşi de gândul Lui. şi eu ascult.
discuţia noastră în minţile tuturor

tot ce am vorbit cu tine este subiectul de bârfă al tuturor oamenilor ce trec pe lângă mine.
purtând un aparat din secolul trecut
şi îmbrăcaţi popular doar pentru ochiul meu,
încă se dau reluări cu talk-show-ul nostru.
la televizoarele pe care doar cei aleşi le văd şi le ascultă pentru a se împărtăşi.
privirile se învârt prin oraş până ce mă găsesc şi mă persecută,
mă răstignesc, pe marile ecrane pentru ca sărbătoarea paştelui să fie mereu vie.
la sfârşit, curentul s-a luat în această poezie şi o beznă de zăpadă
s-a aşternut cu un cutremur mesianic,
marele ceas londonez visat în evul mediu.
toţi sunt dezlegaţi şi îmi poartă vorbele pentru a intra pe orice uşă.
terenul primitiv

la ultima întâlnire un teren primitiv a fost bătut în cuie pe mine.
lumea va fi luminată în trei secunde. eram ultimul baraj.
acum un potop stă să cadă peste mine,
iar tu vei deveni un amfibian. eu voi fi sus zburând,
iar tu o lipitoare de pământul plin de urmele cuvintelor.
duhul lui Dumnezeu stă să intre ca un ac
prin pânza groasă imaginea înaintării greoaie spre Tine.
la televizor ultimii cultivatori s-au înecat în propriile sudori,
terenul este zona unde vulturii devorează lumea.
se joacă cu bucăţile de carne pe care le aruncă din cioc în cioc,
căci sunt fierbinţi. în ziua de odihnă,
se încheie toate cusăturile încât nimic nu poate intra pe el,
de aceea este pustiu. totul este lângă Tine într-o pungă cu ser fiziologic.
se aşteaptă primii bolnavi, cu primele jafuri care ar aduce în lume viaţa.
atunci tu vei ieşi la suprafaţă, eu mă voi coborî astfel încât tu mă ţi de
mâna prin care s-a scris poezia,
iar eu de mâna prin care cartea e aproape de divinitate.
crescut în frica lui Dumnezeu

boabe de muştar aruncate pe jos.
ca nişte meteoriţi penetrează podeaua.
ajung aici şi-şi corectează mersul prin poezie,
locul unde copiii învaţă să meargă în toate modurile odată,
pe toate mijloacele odată.
seara boabele se coc şi lumea le înghit, respiră uşuraţi
cunoscuţii îşi pot da duhul prin ei.
ca o cârjă sar peste cuvinte, masca celor mai primejdioase prăpăstii.
bătrânii aruncă cu ele pe jos strigâd „copii!, copii!” şi ele se năşteau.
creşteau în frica lui Dumnezeu.
când se uită aici, ochii le joacă, trupul tremură,
cuvintele rup ritmul credinţei cât un bob de muştar.
haina aceasta de poezie

plin de haine care nu-mi trebuie,
capul meu a devenit un stâlp ce ţin stelele departe.
eu stâlpul ce susţine înaltul.
păsările se întrupează în undele care m-au vâjâit
ca o vrajă la care hainele încă rezistă.
nimeni nu mă atinge, dar unii ce se apropie de mine sunt absorbiţi
şi încă o haină pare că mă încălzeşte,
că mă ţine prizonier în această poezie.
cu un parbriz la prima vedere ce face loc printre cuvinte
ca printre măsele noilor cusături.
prima dragoste

ploaia m-a bătut ani întregi
şi acum toate puterile mele se adună pe marginile trupului meu
şi ameninţă să se sinucidă.
ochii se zgârie de parcă am mâncat arici,
părul se taie de parcă păduchii au forat în craniu.
şi norii grei nu mai au susţinere.
săgeţile tale din vremea lui traian şi a lui decebal acum erup peste noi
cu dragoste, cu slavă deşartă şi numai tu mă poţi scoate de aici,
din poem lăsându-l în paragină ca şi locul unde scriu.
cine va muri aici se va mântui.
cine va rupe rândurile va câştiga secunde bune de admiraţii iscate
de câteva momente când luptele divine s-au oprit.
şi ploaia e singura ce mă susţine lângă tine invocându-ne.
pe această foaie unde literele sunt picăturile de sânge de la prima oară,
mişcătoare prin tine.
poezie în cârje pentru a se îndrepta pentru Împărăţia Ta

sunt scrumul de ţigară care te arde
şi te înşeală cu aerul care se botează în numele tatălui spre care urcă.
uită-te bine la noi: stăm printre mormane de deliruri.
cuvintele se ridică peste nivelul mării la suflarea ta. nu-i nimic.
jos se face loc pentru amândoi cu deschidere spre mare.
una murdară şi cu animalele născute din tine.
uneori din mine dar nu acum. acum eşti doar a mea.
te las acasă pentru o ţigară artificială,
pentru una pentru copii mă pregătesc şi a te primesc
ca pe un copil şi lumea de aici va fi cea de dincolo.
doar punându-i o schijă şi un baston pentru a se îndrepta.
să mă şteargă de păcate ca în cele mai hidoase moduri. să-mi fie pernă,
să-mi fie comunicare cu tine când îmi înghit cuvintele pentru a mă hrăni arificial,
ţigara aici.
poezie ca dig pentru invazii

o mică invazie pe pielea ta dezlipită şi pusă la microscop.
se poate vedea clar cum culorile se întrepătrund
de aici de la suprafaţa poeziei ca la suprafaţa unui val,
chipul tău este modelul pielii tale.
mulţime de ochi de serafim stau pe toate stâlpurile, pe toate xxx,
obiectele de seducţie al oricărui obsedat de scris, vorbit, desenat
sau orice mijloc de a trăi în lumea văzută de aproape.
numai el ştie cum e să respiri la înălţime,
când durerile de cap devin insuportabile.
la fel cum ochii voştrii privesc aceste versuri care pot petici orice dig rupt
pentru a opri o catastrofă. o invazie şi atât:
pielea poate muri înaintea ta, înaintea trupului. poate putrezi şi să se reîntoarcă în sânul lui Avraam. perdeaua ce despărţea pe adam şi eva de Dumnezeu
când au păcătuit ca orice muritori.
***

în jurul meu voi vă adunaţi la un foc
literele sunt fumul şi flacăra totodată.
mâinile strânse şi lovind piepul ca singura jetfă ce
nu mai începe în mine. mă descarc aici,
cea mai mare furie, unde voi nu aveţi loc şi fugiţi în titlu, la ceruri, în neant.
ca tinerii ce se rugau şi vă prefăceaţi în sălbăticiuni.
când scriu

va veni cineva mai puternic decât Mine care va dărâma poezia în trei zile
şi o va clădi la loc. cuvântul Tău care se face pe sine sălaş în peştera foii
se preface în gândurile tale, nişte magi care aruncă mrejele ei ca să nu scape din mâini
şi să nu fie pustie ca acum.
seara absoarbe din toţi lăsându-i goi.
de aici de sus

telefonul a sunat şi imediat m-am dus la vizor să văd cine e.
la primul sunet, telefonul a explodat şi cuiele hristosului au sărit pe mine.
am fost prins la telefon şi persecutat în timp ce vorbeam singur
cu tăierea firului, gâtul meu improvizat.
erai Tu plin de toată forţa sărbătoarei,
căci în sfârşit dopul de la şampanie a plosnit anuţând venirea Ta
în capul poemului privind peste toţi printr-un vizor.
în jur petrecere mare, dar se aud numai ţârâituri de telefoane.
prins în mijloc, camera s-a făcut cămaşă de forţă şi trântit la pământ
să mă umbreşti cu numele Tău, ca o cazemată.
adăpostit în poem

am terminat de scris portretul tău pe geamul acesta de iarnă:
aceştia doi se luptă între ei.
păsările ştiu acum că a venit vremea migrărilor şi prima care-l atinge
devine de aur pentru popoarele barbare de atunci când noi doi ne iubeam.
ţi l-aş putea prinde în păr sau face verighetă,
dar tu încă te topeşti în mine.
geamul anunţă o cazemată pentru copii de la parter care se joacă cu bulgări de zăpadă,
iar portretul te judecă până ce trupul se crucifică singur.
Dumnezeu a terminat de scris poemul
unde eu stau la adăpost la războiul îngerilor.

***

Vlad ZBÂRCIOG
Ning secundele

Ca un dor sau poate o lacrimă
Stă timpul între noi nevăzut
Trupul lui – piramidă sacră –
fără sfârşit, fără început.

Iar noi navigăm prin el, neştiind
cât de subţire ni-e firea.
Ning secundele, cerul veghind
Timpului nemurirea.

2 februarie 2007
Azi noapte m-ai chemat…

Azi noapte m-ai chemat la tine
din nou
să trecem hotarul Iertării.
Mi-ai zis să las aici
toate păcatele lumii,
să mă despart
de gânduri şi vise
pentru a mă contopi cu Lumina.
Mamă!
Mă îmbii mereu dincolo,
acolo unde nu există durere,
unde sufletul este ca lacrima
şi stăpână e doar Veşnicia…
Iartă-mă, mamă!
Nu mi-am dorit altă menire,
decât să împart
din cuvânt,
din iubire,
din cântec…
Şi-acum,
dacă Domnul vrea să mă-apropii
de Cer,
luând cu mine speranţa,
Ajută-mă, prin stropii de dor
şi de vise
să întoarcem omul cu faţa şi inima
spre Lumina zilei dintâi…
Te văd venind

Te văd venind
pe cărări de aer
Păşeşti uşor,
de parcă te temi
să nu apeşi prea tare
iarba visării
Te apropii şi mă cuprinzi.
Ochii tăi îmi şoptesc
pe limba vederii
cuvinte stropite cu mireasmă
de floare.
Mamă! Dacă ar fi să-ţi pot da
sufletul meu!…
Uneori, când nu te visez
mai multă vreme
În mine coboară o toamnă
sfâşietoare…

10 martie 2007

 

Nu mai pot trăi fără ea

Stau cu ochii lipiţi
de chipul tău luminos,
venerând aburul care te-a
materializat,
aerul care ne leagă
mai puternic decât cuvintele.
Intrat în mine cu infinit cu tot,
mi-e teamă că va exploda,
dizolvându-te…
Îţi admir paşii,
uşori, ca de fulg,
şi aud cum încolţeşte iarba
din urma ta.
Îmi şopteşti cu privirea
cât de gingaş îţi mângâie sufletul
timpul trăit de mine.
Te bucuri că vederea ţi s-a schimbat
de mult cu gândul,
că trupul tău a luat înfăţişarea
gândită de inima mea…
Cutremurat, mă întreb:
nu cumva la naştere m-ai spălat,
mamă,
cu durerea neamului,
încât nu mai pot trăi fără ea?…

18 martie 2007
Floare de măr – cuvintele

Cuvintele sărută buzele tale
ca stropii de ploaie pământul,
îndrăgostit de creşterea ierbii.
Floare de măr sunt cuvintele
în îmbrăţişarea rostirii tale…
Ele plutesc uşor,
legănate de sunete,
până când se prefac în lumină…
Ce minunat că suntem unul,
că îţi pot rechema chipul,
unduirile silabelor
de care mă sprijin!
Iar tu,
desprinsă de ochiul visării,
pluteşti prin aer ca un înger,
înflorindu-mi de dor
inima…

29 martie 2007
Cobori din vid

Cobori din vid pe scări de secunde
Îmbrăcată în strai de lumină.
Vorbele tale dezmorţesc aerul împietrit,
Echilibrând o stare divină.

Treci peste umbrele reci ca un dor,
Ca o aducere-aminte
Chipul tău parcă-ar fi reclădit
Din sfinte cuvinte…

22 ianuarie 2007
Te desluşesc

Te desluşesc uneori cum apari
dintr-un loc inversat
şi pătrunzi în inima mea.
Închid ochii
şi văd tunelul albastru
prin care-ai plecat,
prin care revii,
plutind uşor,
de parcă ai înota în fiece bătaie
a inimii mele,
de parcă ai dirija respiraţia clipei.
Ne contopim
şi nu mai pot reţine greutatea privirii
care mă frige,
la fel cum razele soarelui
frige ochii unui nou născut…
Resemnat,
mă sprijin de trupul amintirilor
şi totul în jur ia forme ciudate:
casa, cu mâinile-n şolduri, mă întreabă:
pe unde am rătăcit ani în şir?
Pomii mă cercetează cu ochi de muguri…
Din tulpina lor aud glasul strămoşilor;
Ţărâna stă impasibilă –
a uitat de mult povara tălpilor mele…
Şi numai tu mă priveşti
însetată de dor,
încât nu mai ştiu: sunt jumătate din tine?
eşti jumătate din mine?…
De dor

Nu ne despărţim niciodată.
Suntem în dialog continuu:
tu – de acolo, de Sus, din nemoarte;
eu – de aici, unde exist între azi
şi între mâine.
Eşti Catedrala în care mă rog
zi de zi
Iar tu îmi dirijezi mereu gândul
spre noi poeme de lumină
Pământul mai păstrează atingerea paşilor tăi.
De dor,
merg pe urmele tale
pentru a-ţi mângâia chipul
de aer…

20 octombrie 2007
La nesfârşit…

Ne completăm golul din suflet
cu lumină,
de parcă am fi vase comunicante
sau, mai degrabă,
un singur trup
prin care fulgeră acelaşi sânge…
Uneori, mi se pare
că fără lumina ta
aş orbecăi în labirintul gândurilor,
aş rătăci în golul păcatelor
comise în inconştienţă;
alteori, mi-i teamă că atâta lumină
ar putea să nu încapă în inimă,
iar eu nu ştiu s-o extind
peste trup,
s-o transmit fiecărei celule.
De aceea,
încerc s-o împart şi altor suflete,
făcând loc noilor jeturi,
La nesfârşit vei rămâne în mine,
până mă vor părăsi dorul şi lacrima
şi voi rămâne doar pământ…

 

***

Sorin LUCACI
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu

în trupul meu locuieşte un alt trup la fel de singur
şi nu ştiu dacă mă voi obişnui vreodată cu asta
câteodată ne unim singurătăţile în mod deliberat ca două armate aliate într-un război al neputinţei
fiecare bătălie câştigată sau pierdută împreună la o halbă de bere după o zi nimicitoare
ne scuteşte de efortul inutil de a justifica ziua de mâine
noul meu chiriaş stă chircit cu picioarele aduse la piept şi mestecă toată ziua
bomboane gumate de zmeură
îmi citeşte câteodată din oswald spengler şi herbert marcuse
şi-a mobilat o cameră în partea dreaptă a sufletului meu
confort 2 semidecomandat cu trecere prin vena cavă inferioară
şi cu vedere spre pubelele multicolore ale oraşului
doar atât şi-a permis din leafa lui de cititor de contoare pentru suflet
nu ne prea vorbim decât în momentele când ne retragem
seara târziu dinspre întinsele câmpii ale andaluziei
am mai câştigat o luptă cu necunoscutul din noi îmi spune
se întâmplă să-mi mai ceară câte-o ţigară şi din vorbă în vorbă
ne apucă miezul nopţii pălăvrăgind despre locuri oameni şi nimicuri

chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu este un băiat bun
fost profesor de istorie într-un cătun din nordul bucovinei
a fost dat afară din învăţământ pentru că le povestea copiilor după cursuri
cum ne-au furat bolşevicii pământurile
cum buneii noştri au fost persecutaţi de evreii comsomolişti
cum adevăraţii strămoşi ai acestor ţinuturi ar fi fost dacii liberi sau carpii

în oraş s-a aciuat în urmă cu trei ani iar de vreo doi sălăşluieşte în partea dreaptă a
sufletului meu şi-mi ţine de urât în nopţile mele insomniace

deşi i-am spus de nenumărate ori că e posibil să-l vând la toamnă
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu nu vrea să plece
stă chircit toată ziua cocoţat în vârful patului şi mestecă bomboane gumate de zmeură
vorbindu-mi despre copilăria lui nefericită
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm

dragii mei concitadini
acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben
sau din blana unui viezure mort de spaimă
nu sunt nici mort nu sunt nici viu
sunt mai degrabă mortul viu
înjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau un răsărit de absint
aşteptarea e mai rea decât moartea
vă spun că vor veni vremuri mai bune şi pentru voi
vă vorbesc cu liniştea unui patriarh iar voi mă ascultaţi
toropiţi de aromele bahice ale serii
până ce vin hingherii de suflete să vă adune
să vă perceapă taxa pe vise
taxa pe viciul neputinţei
taxa pe nonvaloarea adăugată
taxa pe istoria nescrisă a pământului
nu-i lăsaţi să vă ia
nu-i lăsaţi să vă mâne ca pe vite
noi nu suntem d-ăia băiete
noi am fost cândva vieţaşi
noi am fost cândva mai ceva decât jean valjean
aici se impune puţin respect măcar aşa de ochii lumii
de amorul artei
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm
de care au atârnat funia groasă a spânzuratului
vă spun că e bine aici sub pământ şi e cald în casa fără ferestre
şi de aici de jos se vede uneori cerul ca printr-o bucată de pânză ruginie
dar voi acolo sus ce faceţi măi oameni buni
nu facem nimic
nu facem nimic
suntem legaţi de mâini si de picioare
caci noi suntem legaţi de mâini si de picioare
ne-au pus căluşul în gură
au încuiat toate odăile
au închis toate drumurile
au sigilat graniţele unui viitor de câlţi
au zăvorât ultima rugăciune în pântecele lunii
încât ne e lehamite să mai şi murim
de azi înainte muţenia îmi va ţine de urât în nopţile ploioase
de azi înainte n-am să vă mai vorbesc
decât prin gura unui leu de marmură
peste apa someşului

stătea în mijlocul drumului cu sticla de jumate în mână

o sticlă verde unsuroasă îmbrăcată pe jumătate în papură

dacă apropiai nasul de gura sticlei te trăznea un miros greoi şi înţepător de şliboviţă

nimeni nu mai era ca el

nialcoş la horă nialcoş şi la beţie

de ce el şi nu altu’? mă întreba pruncul roşcovan şi cârn

ce dracu să-i spun cum să-i spun

cum să-l fac să priceapă că nu tată-so era de vină pentru cele întâmplate

făcea eforturi să stea drept frumos înalt nemişcat ca un stâlp de telegraf mâncat de carii

apoi făcea câţiva paşi împleticindu-se iar se oprea bălmăjea ceva în ungureşte

nu ştia decât înjurături si câteva expresii uzuale

boz meg înjura se poticnea mai făcea câţiva paşi iar se oprea, ‘tu-ţi biserica cui te-o-nchinat ….şi soarele mă-tii

ni la el mutu stă ca prostu în drumu’ ţării, cât îi de bat râdeau copiii

pe marginea colbuită a drumului

iar făcea câţiva paşi iar se poticnea

de ce el şi nu altu’ mă? de ce el? mă întreba într-una printre lacrimi şi sughiţuri copilul roşcovan şi cârn

unii se adunaseră în turnul bisericii lângă clopotniţă

era frig şi o privelişte cutremurătoare se întindea spre celălalt capăt al satului

nu-i plăceau înmormântările, aproape că le ura le detesta cu o ură viscerală

dar fusese nevoit să asiste la câteva

deşi întotdeauna printr-un exerciţiu de imaginaţie se vedea în locul mortului

cum ar fi dacă…

îl cuprindea mila de sine şi începea să plângă mocnit înfundat nu zgomotos
oarecum ruşinat de emoţiile care puneau stăpânire pe el

vântul aspru îţi biciuia faţa iar de jur împrejur fuioare de cânepă valsau printre copaci ca nişte năluci bezmetice

pe o muzică înspăimântător de sinistră

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere” cânta un ţânc de nici cinci ani pe marginea drumului

ultimele siluete care însoţeau cortegiul dispăruseră de pe linia şerpuită a drumului printre copaci

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere”
de ce el, de ce el?…
cu buzunarele ticsite de iluzii
“sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”

graseia copilul vecinilor refrenul cu mâinile întinse spre cerul aducător de ploaie
făcea semne spre ceva numai de el ştiut
ca şi cum ar fi uitat acolo sus zâmbetul răzleţ al unei păpuşi de ceară cumpărată dintr-un talcioc
printre multe alte zâmbete aşezate cu nemiluita în dreptul ferestrei
ca şi cum şi-ar fi prelungit puţin copilăria şi aşa încercată de nenumărate boli
timiditatea-i acoperise faţa ca o botniţă cu aripi negre
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar atât senzaţia de foame ca un gol înfipt în stomac
pasărea cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe
copilul răscolea haotic pământul din faţa casei
unde printre crengi şi cârlige de rufe jubilau un cuplu de pisici fericite
acolo era locul zămislit într-un deşert fără formă în care mai credeau doar cei bolnavi de iubire
doar cei cu buzunarele ticsite de iluzii
cu aromă de mentă si busuioc
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gâtul providenţei
lăsa urme adânci pe pământul din faţa casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi ai copilului
ca nişte roiuri de viespi în călduri

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]