Autor / VATRA

de VATRA

Călin Crăciun – Un reportaj cinepoetic

Când în lumea literară tocmai se discută mai intens de o adevărată criză a editării de carte în general și, în mod special, de beletristică, fiind evidențiate aspecte cum sunt costurile materiale imense, retribuirea mai mult simbolică sau chiar deloc a scriitorilor, precum și situații, nu puține, cum sunt cele în care scriitorii înșiși își finanțează publicarea, apar totuși și întreprinderi ce se arată temerare. Un astfel de caz este și Colecția Amaterasu, lansată de editura Cartex în 2024, sub coordonarea Ramonei Boldizsar. Într-un context ce e denunțat de jucătorii cei mai importanți din piața cărții de literatură drept ostil, e de lăudat faptul că o editură încă mică și care a mers preponderent pe mâna cărții școlare, a clasicilor și a scriitorilor consacrați a trecut și la publicarea de poeți foarte tineri, și încă afișând în librării prețuri per exemplar extrem de atractive, dacă le comparăm cu cele practicate de editurile cu tradiție deja solidă în publicarea debutanților. E drept, privirea pe care o  aplic în cazul de față este una de la distanță, iar de aici totul pare roz, cu atât mai mult cu cât cartea despre care am ales să vorbesc acum, semnată de Nicoleta Șimon*, se înscrie între debuturile pe care le consider remarcabile.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Sfîrșitul Epocii foiletonistice

Să-ncep și eu cu tonul radical și emfatic al tuturor căuzașilor din Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, Cluj, 2024): nu există decît o singură cale pentru a face critică literară onestă și riguroasă – calea lui Livius Ciocârlie. Adică, pe scurt, a n-o face. Orice carte/operă trebuie încadrată în sistemul mondial literar, iar pentru a face asta în mod corect ar trebui nu doar să fi citit toate cărțile lumii apărute înaintea ei, dar să le și ții minte în amănunt și să folosești toată aparatura investigativă și evaluativă – ori măcar cea adecvată la pretențiile și propunerile operei. Deocamdată așa ceva e omenește peste puteri – cel puțin pînă cînd inteligența artificială nu ne va sta în ajutor documentar -, așa că facem ce putem, pe bucățele mai mici ori mai mari și cu instrumente și calități personale cum dă Domnul și sîrguința. Orice investigație, cît de complexă, e doar parțială și orice interpretare limitată și insuficientă. Asta ca să nu creadă cineva că nu e critica literară o vocație a dezamăgirii. Firește, nu toată lumea are casanța lui Livius Ciocârlie și sînt mulți oameni curajoși care riscă în limitele propriilor puteri, cu tactici și strategii mai primitive ori mai sofisticate, unele mereu înnoite, altele încremenite. Din cînd în cînd au loc revoluții metodologice și se dau alarme despre criza (eternă, congenitală, căci de acolo i se și trage numele) a criticii, iar în cazuri grave se lansează manifeste de urgență. Dar totdeauna lucrurile se calmează și revin la șansele – sporite cu fiecare insurgență inovativă – de a raționaliza bucuria (ori dimpotrivă) unei lecturi și de a justifica plăcerea literară în sine. Căci dacă literatura nu produce plăcere, nu produce nimic. Deși, firește, literatura e mai mult decît literatură (dacă e cu adevărat literatură).   

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Bulgakov forever (2)

Clujul era un oraș dezolant ca toate orașele românești în ceaușismul ultim din anii 1980-1989. Frigul ne intrase în oase, aproape că eram făcuți din gheață ori din carton cerat. De mâncat nu era ofertă grozavă, așa că ne obișnuisem cu cartofi; când erau prăjiți ni se păreau cei mai gustoși din lume. Fasole și mazăre mâncam în tocănițe improvizate, linte la fel, orezul era nobil și rar, mâncam chiar și cuscus, deși bobii de cuscus erau trufandale pentru pești, când tatăl meu Domițian, pescar de plăcere, punea în cârlig câte-o biluță albă. Dar nici peștii nu mai prea erau decât la conservă, iar uneori nici aceștia nu aveau gust, căci putreziseră excesiv în uleiul lor bolhăit. Salată de vinete, sarmale cu te miri ce carne improvizată ori cu soia sau ciuperci, salată orientală sau de boeuf, până la urmă se mai adunau de-ale gurii, nu crăpa nimeni complet de foame.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Jocuri lingvistice

1. Duelgiu/ duduielgiu.

 Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.

2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.

Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Câteva idei aduse de la pariziana Schola cantorum

Recentul dosar alcătuit de revista Vatra despre muzica clasică românească – subiect aflat în prim planul revistelor de specialitate și rareori lansat în alte publicații culturale – m-a determinat să reflectez la cât de puțină muzică de acest fel ascultăm inclusiv noi, așa-zișii profesioniști. Să fie teama instaurată – în instituțiile care alcătuiesc repertorii și în conștiința interpreților – de sonoritățile moderne, considerate elitiste, prea intelectuale sau abstracte, mai des urâte decât frumoase? Dacă ar fi așa, atunci ne-ar reveni nouă, muzicologilor (termen generic care i-ar include pe realizatorii de emisiuni radio și tv, pe cei activi în scris pe platforme sociale, pe profesori și jurnaliști deopotrivă) misiunea de a comunica și a convinge ascultătorul că în secolul trecut s-a scris multă muzică bună și durabilă, în circumstanţe favorabile sau vitrege, într-un mediu înfloritor sau toxic. Sincronizarea cu modernitatea occidentală sau afirmarea unei voci proprii, naționale, apoi realismul socialist în opoziție cu avangarda vestică generează o pluralitate de stiluri componistice, fascinantă pentru observatorul care percepe obsesia principală a creatorului român de secol XX, în general: „tensiunea între naţional şi universal” (așa cum era desemnată până la saturație de scrierile muzicologice din timpul regimului postbelic comunist).

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (8)

(dintr-un caiet vechi)

            Fiecare om pare să fie individualizat de un anume paradox. Personalitatea lui se construieşte în jurul unei perechi de contrarii, al unei imposibilități care îl defineşte. De la măturătorul sărman de pe stradă, la geniul vizionar din turnul de fildeş, toţi avem de rezolvat o ecuaţie personală al cărui x e un paradox. În acel paradox stă fulgerul eliberator sau exterminator al fiecărei fiinţe umane. Paradoxul meu e probabil cel dintre exteriorul care contrazice profund interiorul: dintre condiţia mea esenţial feminină şi raţionalitatea mea masculină (construită, educată, închipuită). Dintre tentaţia puternică a extrovertirii şi vocaţia interioară mistică. Această contradicție e o formă de camuflare cu care avansez secret în existență. (1984)

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – #mitu: Sorin Mitu la 60 de ani

Confuzia intelectuală și ideologică din România anilor 1990 nu era mai mare decît cea de astăzi. Nici mai mică. Din fericire, pe atunci oamenii sperau. Sau cel puțin voiau și încercau să spere. Dar vedeau în fiecare zi că speranța anxioasă, naivă și paradoxală (fiindcă se împotrivea experienței și memoriei) – fantasma tulbure unei lumi mai bune care (probabil) nu va veni niciodată (acum știm că nici nu avea să vină) –, pe care mulți o avuseseră înainte de 1989, iar puțini chiar o exprimaseră, nu era de ajuns. Așa că unii începuseră să improvizeze, iar majoritatea (pe atunci tăcută: era înainte de Facebook și Tik Tok etc., care auimpusexprimarea obligatorie incontinentă și în – o spun în sens larg, incluzînd și animalele politice–ceea ce era“lumea celor care nu cuvîntă”)se resemna să-i tot aștepte pe alții să facă, (ceea ce s-a numit mai tîrziu)proiecte de țară. Tulburi și ele, niciodată împlinite, mereu contrariate, subminate și contrazise de majoritate și de Istorie, acele proiecte erau himerele unei națiuni care nu avusese niciodată utopii, ci doar beneficiase în unele conjuncturi fericite de utopiile altora ori de efectele la fel de neintenționate ale conflictelor dintre ele.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Sociu – Păpușa, profetul și bitcoinii

Relația mea cu banii a fost mereu una de respect și admirație de la distanță. Îi privesc cu interes dar mă tem de ei. De cîte ori am avut mai mulți decît îmi trebuia, mi-au făcut rău. Au fost ani cînd aveam zero, zero barat, mulțimea vidă și am trăit sănătos și voios. Imediat ce am început să cîștig, chiar și puțin, m-am îndobitocit. Dacă înainte trebuia să împart totul cu tovarăși, băutură, țigări, mîncare și astfel, inevitabil, consumam puțin, cum am dat de salariu, am început să beau mai mult, să mănînc mai mult și mai prost și așa mai departe. Dacă aș fi avut și mai mulți, aș fi luat toate viciile la rînd, de la cocaină la escorte, cum văd la băieții care au. Știu că nu sînt deasupra lor spiritual. Așa că strategia mea de viață e una lăudată de antici, via negativa. Decît să cîștig bani, mai bine nu cheltui. Cîți bani aș putea să cîștig oricum, dacă nu am deja o bază de acasă și nici IT-ist nu sînt, deși aș fi putut fi, că am terminat Informatică. Via negativa e o strategie solidă, antifragilă, îi zice Taleb, traderul devenit filozof, ține și în momentele bune și în cele rele, o iei cu tine oriunde ușor și îți crește puterea față de orice și oricine, e eco, anticapitalistă și creștină, nu știu dacă și universalizabilă, fiindcă oamenii au, genetic, nevoi diferite, dar ca tendință măcar, ca o frînă, poate fi adoptată. Și dacă nu, eu tot o povestesc.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (7)

Există mai multe remedii pentru deochi, cel mai eficient dintre ele dovedindu-se acela de a fi scuipat, în copilărie, de cât mai multe dintre rudele și cunoștințele părinților. Dacă, de îndată ce se apropie de tine, un adult te scuipă și exclamă: să nu fie de deochi! înseamnă că el îți transmite o vibrație pozitivă care te va proteja de vampirismul energetic, dar numai pentru o perioadă limitată. De aceea procedura trebuie repetată ori de câte ori se ivește ocazia. 

Citește în continuare →